Ben-Hadad. Capitolul acesta este foarte diferit în conţinut şi spirit de majoritatea materialului din cartea Regilor. El redă un tablou interesant şi preţios despre viaţa politică a vremii. Ben-Hadad a ajuns să fie un împărat puternic şi acum ocupa o poziţie dominantă printre domnitorii din Asia de Vest, aşa cum este dovedit de faptul că rapoartele asiriene îl enumeră primul printre aliaţii apuseni care au luptat împotriva lui Salamanasar III la Qarqar (vezi d. v. 34).

Treizeci şi doi de împăraţi. Aceştia au fost căpeteniile micilor state-cetăţi siriene care au recunoscut suzeranitatea Damascului.

Cai şi care. Numărul nu este arătat, dar la bătălia de la Qarqar este atestat că Ben-Hadad avusese 1.200 de care, 1.200 de călăreţi şi 20.000 de pedestraşi, în comparaţie cu 2000 de care şi 10.000 de pedestraşi pentru Ahab.

O hartă a locurilor unde s-au purtat războaiele dintre Israel şi Siria

Aurul este al meu. Chestiunile raportate în Biblie sunt adesea foarte scurt redate. De aceea, noi nu ştim care a fost situaţia care a dus la cererea lui Ben-Hadad. Putea fi urmarea vreunui avantaj militar câştigat de împăratul Siriei asupra lui Ahab sau, mult mai probabil, poate să însemne

o cerere din partea lui Ben-Hadad către Ahab, ca să-l recunoască pe el ca stăpân al lui, împreună cu Israelul ca stat vasal faţă de Siria.

Sunt al tău. Ahab a răspuns în termeni paşnici, dar umilitori. Lui îi era frică. Fie că el fusese depăşit prin manevrare mai dibace de către Ben-Hadad în vreo punere a probă anterioară, a puterii de luptă, fie că nu avea curajul să înfrunte riscul războiului.

Îţi vor scormoni casa ta. O astfel de cerere a fost numai pentru a adăuga insulta de injurie. Ahab fusese deja adus la umilirea recunoaşterii că argintul şi aurul său, chiar şi familia sa erau proprietatea împăratului sirian, dar această cerere de acum pretindea o cercetare imediată a palatului şi locuinţelor din Samaria, cu predarea oricărui lucru care aparţinea oricui din popor care putea să placă prădătorilor.

Ne vrea răul. Pare evident că Ben-Hadad căuta un motiv spre a prăda cetatea.

Spuneţi domnului meu. Refuzul lui Ahab este exprimat în cuvinte cât mai blânde posibil. El continuă cu recunoaşterea din partea lui a suzeranităţii, este de acord cu prima supunere şi este dispus să se recunoască pe sine ca rob sau sclav al împăratului sirian. El îşi exprimă dispoziţia lui de a se supune cererilor deja acceptate, dar ultima cerere n-o mai putea accepta. Printr-un astfel de răspuns conciliant, Ahab a sperat să-l convingă pe Ben-Hadad să adopte o atitudine mai rezonabilă.

Praful Samariei. Cuvintele lui Ben-Hadad conţin o ameninţare de distrugere totală şi o lăudăroşenie de o irezistibilă putere. Expresia pare să însemne că poporul care-l urmează pe împăratul sirian este atât de numeros, încât praful din Samaria este insuficient spre a umple mâinile soldaţilor lui.

Să nu se laude. Curajosul răspuns al lui Ahab, exprimat în patru cuvinte ebraice, are caracteristica unui proverb.

Stătea la băut. Ben-Hadad a primit solia în timp ce bea, la sărbătoare. Poruncile au fost date subalternilor lui printr-un singur cuvânt,simu care înseamnă aşezaţi-vă sau formaţi-vă. Poate că împăratul sirian a fost prea indignat şi uimit pentru a folosi mai multe cuvinte, el şi-a exprimat dispreţul lui total pentru neînsemnatul împărat evreu şi, sub influenţa băuturii, devenise nesăbuit de nepăsător. Era un caz de simţ pierdut, curaj crescut.

Un profet. Probabil că situaţia din Israel s-a schimbat considerabil de când cu marea zi de pe Carmel. Oamenilor din grupa profeţilor se putea să le fie din nou îngăduit să se afle prin ţară.

O voi da. Fără directive de la profet, Ahab nu putea să aibă curajul să atace. Pentru Ahab ar fi însemnat prea mult, prea mult şi pentru bătrâni şi pentru naţiune, să schimbe înjositoarea umilinţă într-o victorie măreaţă.

Cine va începe? Ahab trebuie să fi avut o măsură considerabilă de încredere în Dumnezeu şi în profeţii Săi, pentru a pune întrebările pe care le-a pus. În joc era soarta naţiunii şi un profet care acţiona ca purtător de cuvânt pentru Dumnezeu a fost acceptat de împărat ca adevăratul comandant-şef.

Slujitorii mai marilor. Purtătorul a dat directiva şi împăratul a ascultat. Slujitorii mai marilor este folosit aici probabil ca un termen militar. Aceştia poate că au fost trupe de şoc alese, bine instruite şi bine înarmate, sub comanda ofiţerilor provinciali.

Şapte mii. Aceasta se poate că a fost forţa militară staţionară a lui Israel. La Qarqar este raportat că Ahab avusese 10.000 de pedestraşi.

Pe la amiază. Ieşirea asediatorilor a avut loc pe la amiază, când, pe căldura zilei, atacaţii probabil că se odihneau, fără să se aştepte să fie atacaţi.

Bea şi se îmbăta. Probabil că în acel moment, Ben-Hadad se afla puternic sub influenţa alcoolului, incapabil să-şi dea seama de situaţie sau să ia hotărâri înţelepte.

Au ieşit nişte oameni. Deoarece a avut loc pe la amiază, apropierea a fost descoperită şi n-a fost o surprindere totală. S-a trimis vorbă împăratului că a fost văzută o grupă de evrei, apropiinduse.

Prindeţi-i vii. În semeţia lui, Ben-Hadad a poruncit ca toţi evreii să fie prinşi, fie că veneau să negocieze condiţiile de pace, fie că se ofereau ca supuşi sau pentru oricare alt scop.

Au lovit. Ei s-au luptat corp la corp. O grupă vigilentă de arcaşi sau suliţaşi ar fi putut fi în stare să aducă la strâmtorare mica grupă de evrei, dar sirienii nu şi-au dat seama de situaţie decât când era prea târziu. Oastea a fost cuprinsă de panică şi ea s-a întors şi a luat-o la fugă.

o mare înfrângere.

A lovit caii. Ahab a fost el însuşi deosebit de bine echipat cu care. El a trimis cai şi care sirienilor, care probabil că au fost nepregătiţi pentru atacul evreilor. Rezultatul a fost o derută completă în oştirea siriană.

La anul viitor. Anul de domnie al lui Israel se pare că începea primăvara, cu luna lui Nisan (vezi pag. 138). Acesta este anotimpul când aveau loc campaniile militare în Mesopotamia şi Palestina şi este numit vremea când împăraţii porneau la război (2Samuel 11:1). Ahab a fost înştiinţat de Domnul să se aştepte la un alt atac din partea Siriei, anul viitor, după ce va trece sezonul ploios al iernii

Al munţilor. Chiar şi sirienii au atribuit victoria evreilor, ajutorului divin. Dar ei nu aveau o înţelegere adevărată a atotputerniciei lui Dumnezeu. Politeismul din vechime se întemeia pe ideea puterii şi influenţei locale a zeităţilor. Erau, de pildă, un Baal al Hermonului, un Baal al Libanului, un Baal al înălţimii Ţefonului şi un Baal-şamin, care era zeul cerurilor, al vârfurilor de munţi şi al fulgerului şi tunetului. Aceşti Baali diverşi sunt adesea amintiţi în vechile texte religioase, ca zei ai războiului, precum şi ca zei ai munţilor, ai norilor şi ai tunetului. Se poate că sirienii au raţionat în mod primitiv în condiţiile lui Baal atât de proeminent în Israel, de când cu timpul Izabelei, ca zeu care dăduse victoria lui Ahab. Samaria se află în regiunea muntoasă a lui Efraim. Dacă urma ca victoria să fie asigurată pentru Siria, se socotea că israeliţii trebuie să fie ademeniţi să se îndepărteze de munţi.

Scoate pe împăraţi. Sfatul de a îndepărta pe împăraţi probabil că s-a datorat faptului că, în calitate de vasali, aceşti împăraţi au însoţit pe împărat numai prin constrângere şi de aceea n-au fost atât de eficienţi sau de dependenţi în luptă, cum ar fi fost căpeteniile numite de Ben-Hadad însuşi.

Pe care ai pierdut-o. Pierderile siriene trebuie să fi fost neobişnuit de grele, fiind nevoie, practic, de înlocuirea întregii armate. Războiul pune prea puţin preţ pe viaţa omenească sau pe tezaur.

În anul următor. Adică la începutul anului următor, primăvara, timpul obişnuit pentru campanii militare în Palestina (vezi cele despre v. 22).

A numărat pe sirieni. Mai departe, a trecut în revistă pe sirieni pentru luptă.

Afec. Acest nume l-au purtat mai multe locuri biblice (vezi despre 1Samuel 4:1). Probabil că

cetatea de care este vorba aici este una din Valea Esdraelon, în regiunea Sunem şi Izreel (1Samuel 28:4; 29:1). Totuşi unii cred că era un Afec cam la 3,75 mile (6 km) est de Marea Galileei, pe drumul principal dintre Bet-Şan şi Damasc. Oricare ar fi cetatea la care se referă, probabil că ea era acel Afec unde Ioas din Israel, după profeţia lui Elisei, avea să bată mai târziu pe asirieni, până ce au fost risipiţi (2Regi 13:14-19).

Au primit merinde. Redarea marginală au primit merinde sau traducerea au fost aprovizionaţi pentru este de preferat Israel fusese echipat şi pe deplin aprovizionat cu toate cele necesare pentru război. Pentru a face aceasta, fusese şi timp, şi ocazie, deoarece lupta fusese prezisă (v. 22).

Turme. Ebraicul chasiph, care se află numai aici, în Scriptură. Se pare că indică ceva separat, ca două mici turme de capre, separate de turma principală.

Şi veţi şti. Dumnezeu n-a intenţionat ca fie Ahab, fie sirienii să atribuie victoria vreunei alte cauze decât propriei Lui intervenţii în favoarea lui Israel. Prin dăruirea biruinţei poporului Său, păgânii trebuiau să afle că numai Domnul era Dumnezeu (vezi 2Regi 19:16-34). Dumnezeu a plănuit ca maiestatea Numelui Său să fie îndreptăţită înaintea tuturor neamurilor de pe pământ (vezi Psalmul 67:2; 102:15; 138:4; Ezechiel 20:9). Acordând lui Israel victoria asupra marii oştiri a sirienilor, Iehova avea să dovedească înaintea ochilor naţiunilor din jur că El era un Dumnezeu nu numai al munţilor, ci şi al văilor şi, de fapt, al întregului pământ.

O sută de mii de oameni pedestraşi. De data aceasta pierderile pentru Siria par să fi fost mai mari printre pedestraşi, în timp ce în anotimpul precedent au fost amintiţi caii şi carele (v. 21) în mod special ca fiind loviţi.

A căzut zidul. Probabil că cetatea era mică, cu un mare număr de sirieni adunaţi în interiorul zidurilor. Dezordinea generală care a rezultat a putut uşor să aibă ca rezultat moartea unui mare număr de oameni.

Din odaie în odaie. În mod literal din odaie în odaie. Probabil că refugiul lui Ben-Hadad a fost înăuntrul fortăreţei cetăţii, un loc puternic fortificat care de obicei se afla în cetăţile orientale înconjurate cu ziduri, care puteau fi folosite ca loc pentru ultimul refugiu.

Împăraţi miloşi. Era un bun raport acela care s-a răspândit printre naţiunile din jur că împăraţii lui Israel erau împăraţi miloşi. Dacă conducătorii ar conduce numai cu milă şi compasiune, dacă bunătatea ar lua locul cruzimii şi dreptatea şi iubirea frăţească, locul asupririi şi al răului, ce lume diferită ar fi aceasta!

Robul tău, Ben-Hadad. Numai cu puţin timp înainte, Ahab a fost acela care fusese robul, iar Ben-Hadad, stăpânul (v. 20). Îngâmfatul Ben-Hadad nu mai era îngâmfat şi avea un motiv întemeiat să cântărească bine solia lui Ahab, din anotimpul trecut, Cine încinge armele, să nu se laude ca cel ce le pune jos (v. 11).

Au luat lucrul acesta. Care avea să fie răspunsul lui Ahab? Va însemna aceasta viaţă sau moarte? Bărbaţii erau atenţi la orice semn care putea să indice reacţia lui Ahab. Numindu-l pe Ben-Hadad ca frate, ei au găsit răspunsul pentru ei. Neliniştea s-a dus, pericolul a trecut. Învingătorul s-a legat pe sine însuşi. Aceasta ar fi clemenţă şi prietenie mai degrabă, decât cruţare şi moarte. Extraordinara încercare de curtoazie a lui Ahab este arătată prin primirea lui Ben-Hadad în propriul lui car.

Îţi voi da înapoi. Aceasta se referă la cetăţile pe care Ben-Hadad, fiul lui Tabrimon, fiul lui Heţion, le-a luat de la Baeşa, la instigarea lui Asa (cap. 15:18-22). Faptul că actualul Ben-Hadad se referă la un împărat anterior, care luase aceste cetăţi de la Israel, ca la tatăl meu, dovedeşte în mod concludent că acel împărat şi Ben-Hadad de acum nu puteau fi unul şi acelaşi individ, cum se susţine azi, de către unii. Cel care era contemporan cu Baeşa a fost Ben-Hadad I şi Ben-Hadad II, cel care a fost contemporan cu Ahab.

Te va omorî. Porunca de a lovi fusese dată prin Cuvântul Domnului (v. 35). Tovarăşul lui, care era probabil un frate-profet, ar fi trebuit să asculte de îndată, în ciuda neplăcutei şi respingătoarei sarcini. Judecata promptă asupra lui a slujit să ilustreze învăţătura că trebuia să dea ascultare indiscutabilă Cuvântului Domnului.

Legat. (În engleză, ashes, cenuşă.) Aceasta (ashes) ar trebui citit bandaj sau cuvertură. Cuvintele ebraice pentru cenuşă şi acoperitoare sunt din aceeaşi rădăcină, deosebindu-se numai prin vocalele lor. Cuvântul pentru cenuşă este `epher‘epher, iar pentru cuvertură este `apher ‘apher. Probabil că acoperitoarea servea două scopuri, să acopere rana şi să ascundă pe profet, în aşa fel încât să nu poată fi recunoscut de Ahab.

Ochi. (Faţă, în engleză.) În mod literal, ochi.

A strigat. Însemnătatea parabolei e clară. Profetul legat la ochi reprezenta pe Ahab, iar omul încredinţat lui, era Ben-Hadad.

Făcea. Nu se ocupa cu afaceri de-ale lui, ci dădea atenţie la orice altceva, în afară de ceea ce avea importanţa cea mai mare.

Osânda. Împăratul pronunţă sentinţa, neînţelegând că sentinţa o dădea împotriva lui însuşi. Osânda este ca şi aceea a lui David împotriva lui însuşi, în pilda cu mieluşeaua (2Samuel 12:5-7) sau din istorioara celor doi fraţi (2Samuel 14:10,11).

Şi-a scos legătura. (În engleză, ashes, cenuşa.) Mai degrabă, şi-a scos legătura sau bandajul

Viaţa ta. Dumnezeu dăduse pe Ben-Hadad în mâinile lui Ahab spre a fi nimicit. Ahab nu şi-a dat seama de răspunderea lui şi nici nu s-a folosit de avantajul ocaziei. În jignitoarele cereri prezentate lui de către Ben-Hadad, numai cu un an mai înainte (v. 3-6), Ahab ar fi trebuit să-şi dea seama de caracterul omului cu care avea de-a face şi ar fi trebuit să acţioneze în consecinţă. În Ben-Hadad nu trebuia să aibă încredere. El juca doar un rol pentru a câştiga timp. Câţiva mai târziu, Ahab avea să plătească cu viaţa, această blândeţe a lui (cap. 22:31-36).

Trist şi mânios. Ahab a refuzat să recunoască justeţea sentinţei lui. El a devenit trist şi mânios şi n-a arătat nici o urmă de pocăinţă adevărată sau întristare pioasă. Dar el pronunţase această sentinţă împotriva lui însuşi, şi cu o hotărâre fără apel. În mânia lui, Ahab, fără îndoială, ar fi preferat să prindă pe profet pentru această mustrare pronunţată, dar lucrul acesta nu-l putea face, având în vedere faptul că el însuşi pronunţase osânda. El s-a întors acasă, departe de a fi fericit, nemulţumit de profet mai degrabă, decât de sine, găsind defecte mai degrabă în căile lui Dumnezeu decât în propriile lui greşeli. Inima omenească nerenăscută totdeauna caută să-şi îndreptăţească greşelile; căile omului, în general, sunt drepte în proprii lui ochi.