1 După aceste lucruri, iată ce s-a întâmplat: Nabot din Izreel avea o vie la Izreel, lângă casa lui Ahab, împăratul Samariei.

O vie. Cetatea lui Izreel se află în Câmpia Esdraelonului, la nord de Muntele Gilboa. Era pe o sprânceană cu stâncă râpoasă, care cobora în pantă spre nord şi spre est. Deoarece viile în vechime par să fi fost în partea de est a cetăţii, probabil că palatul lui Ahab se afla de aceeaşi parte (vezi despre cap. 18:45), oferind o privelişte splendidă spre întreaga vale a Iordanului.

Vezi o hartă a Regatelor Iuda şi Israel în timpul lui Ilie

2 Şi Ahab a vorbit astfel lui Nabot: „Dă-mi mie via ta, să fac din ea o grădină de verdeţuri, căci este foarte aproape de casa mea. În locul ei îţi voi da o vie mai bună sau, dacă-ţi vine mai bine, îţi voi plăti preţul ei în argint.”

Ahab a vorbit astfel lui Nabot. Această relatare dă pe faţă predispoziţia lacomă, arogantă, egoistă a împăratului şi cruzimea rece şi calculată a împărătesei.

3 Dar Nabot a răspuns lui Ahab: „Să mă ferească Domnul să-ţi dau moştenirea părinţilor mei!”

Să mă ferească Domnul. Lui Nabot i se părea greşit să se despartă de via Sa. Codul levitic prevedea ca nici o moştenire a copiilor lui Israel să nu treacă de la o seminţie la alta, ci fiecare... să se ţină lipit de moştenirea seminţiei părinţilor lui (Numeri 34:7-9). Dacă din anumite motive, proprietatea era vândută, erau reguli speciale stabilite care prevedeau reîntoarcerea periodică la familiile proprietarilor originali (Levitic 25,13-28). Nabot a crezut că este împotriva scopului spiritual al legii levitice ca el să transfere moştenirea lui, împăratului.

4 Ahab a intrat în casă, trist şi mâniat, din pricina cuvintelor pe care i le spusese Nabot din Izreel: „Nu-ţi voi da moştenirea părinţilor mei!” Şi s-a culcat pe pat, şi-a întors faţa şi n-a mâncat nimic.

Trist şi mâniat. Ahab se întorsese mai înainte acasă trist şi mâniat, după ce aflase că procedeul lui cu Ben-Hadad n-a fost în acord cu scopul lui Dumnezeu (cap. 20,43). Nefiind în stare să-şi asigure via de care inima lui se legase, el a mers iarăşi trist şi mâniat acasă. Atitudinea lui era ca aceea a unui copil răsfăţat şi egoist, care nu se interesează de nimic decât de sine însuşi. Când n-a putut merge pe calea proprie, el a devenit trist şi mâniat, a refuzat să mănânce şi s-a aruncat pe patul lui. Se părea că întregul lui regat nu însemna nimic pentru el, atâta timp cât nu poseda via lui Nabot.

5 Nevasta sa, Izabela, a venit la el şi i-a zis: „Pentru ce îţi este tristă inima şi nu mănânci?”

Verset ce nu a fost comentat.

6 El i-a răspuns: „Am vorbit cu Nabot din Izreel şi i-am zis: „Dă-mi via ta pe preţ de argint; sau, dacă vrei, îţi voi da o altă vie în locul ei.” Dar el a zis: „Nu pot să-ţi dau via mea!”

Verset ce nu a fost comentat.

7 Atunci Izabela, nevasta lui, i-a zis: „Oare nu domneşti tu acum peste Israel? Scoală-te, ia şi mănâncă şi fii cu inima veselă, căci eu îţi voi da via lui Nabot din Izreel!”

Nu domneşti tu acum peste Israel? Cuvintele Izabelei erau pline de amărăciune şi dispreţ. Poate oare un om, care este stăpânul regatului, să admită că el nu poate procura o mică porţiune de teren? Este Ahab împăratul care să-şi îngăduie să fie contrazis de un supus sărman de-al lui? Chestiunea putea fi rezolvată uşor – ea însăşi avea să se ocupe de ea, să-i arate cum se procedează în astfel cazuri.

8 Şi ea a scris nişte scrisori în numele lui Ahab, le-a pecetluit cu pecetea lui Ahab şi le-a trimis bătrânilor şi dregătorilor care locuiau cu Nabot în cetatea lui.

Scrisori. Pentru Ahab era o chestiune fără importanţă cum a făcut rost Izabela de vie, atâta timp cât aceasta era procurată. El nu a oprit-o să scrie scrisori în numele său, să le pecetluiască cu pecetea lui, fiind astfel răspunzător în egală măsură cu ea pentru fapta cea laşă.

9 Iată ce a scris în aceste scrisori: „Vestiţi un post; puneţi pe Nabot în fruntea poporului

Un post. Acesta putea fi pentru a acoperi odioasa crimă, cu haina sfinţeniei religioase şi spre a lăsa să se înţeleagă că fusese comis vreun păcat tăinuit care, dacă nu era ispăşit, avea să atragă răzbunarea divină asupra întregii cetăţi. În felul acesta avea să fie pregătită calea pentru falsa acuzaţie şi moarte a victimei.

Puneţi pe Nabot. Nu pentru a fi onorat, ci pentru a fi judecat.

10 şi puneţi-i în faţă doi oameni de nimic, care să mărturisească astfel împotriva lui: „Tu ai blestemat pe Dumnezeu şi pe împăratul!” Apoi scoateţi-l afară, împroşcaţi-l cu pietre, şi să moară.”

Doi oameni. Doi oameni, în conformitate cu prevederile legale (Numeri 35:30; Deuteronom 17:6).

Oameni de nimic. (În engleză, fii ai lui Belial.) Fii ai nedreptăţii, nulităţii, ai păcatului, mizerabili, josnici, de la care te puteai aştepta la orice (vezi Judecători 19:22; 20:13; 1Samuel 1:16; 2:12; 10:27; 25:17, 25; 30:22; 2Samuel 16:7; 20:1 etc.). Era destul de rău să se ştie că, în poporul care mărturisea că e al lui Dumnezeu, se aflau şi astfel de oameni.

11 Oamenii din cetatea lui Nabot, bătrânii şi dregătorii care locuiau în cetate au făcut cum le spusese Izabela, după cum era scris în scrisorile pe care li le trimisese ea.

După cum era scris. Consimţământul dat atât de uşor de aceşti dregători ai cetăţii de a aduce la îndeplinire acest complot odios este caracteristic celui mai rău despotism care poate fi găsit în Orient. Cuvântul împăratului era lege. Chiar şi ucideri josnice aveau să fie aduse la îndeplinire sub pretenţia dreptăţii. Această supunere la care erau aşa de dispuşi bătrânii şi dregătorii înseamnă o degradare morală a oamenilor.

12 Au vestit un post şi au pus pe Nabot în fruntea poporului.

Verset ce nu a fost comentat.

13 Cei doi oameni de nimic au venit şi s-au aşezat în faţa lui; şi aceşti oameni răi au mărturisit aşa înaintea poporului, împotriva lui Nabot: „Nabot a blestemat pe Dumnezeu şi pe împăratul!” Apoi l-au scos afară din cetate, l-au împroşcat cu pietre, şi a murit.

L-au împroşcat cu pietre. Din 2 Regi 9,26, rezultă că a fost ucis cu pietre nu numai Nabot, ci şi fiii lui. Când Acan a fost omorât, fiii şi fiicele lui au fost ucişi cu pietre, împreună cu el (Iosua 24:25). Înlăturând pe fiii lui Nabot din cale, nu avea să mai fie nici un moştenitor care să pretindă via. În felul acesta, crima a devenit îndoit de odioasă.

14 Şi au trimis să spună Izabelei: „Nabot a fost împroşcat cu pietre, şi a murit.”

Verset ce nu a fost comentat.

15 Când a auzit Izabela că Nabot fusese împroşcat cu pietre şi că murise, a zis lui Ahab: „Scoală-te şi ia în stăpânire via lui Nabot din Izreel, care n-a vrut să ţi-o dea pe preţ de argint; căci Nabot nu mai trăieşte, a murit.”

Ia în stăpânire. Nabot era mort şi fiii lui, împreună cu el, astfel că acum, toată proprietatea aparţinea domeniului regal. Neţinând seama de urmări, Ahab a pus de îndată stăpânire pe proprietate ca fiind a lui.

16 Ahab, auzind că a murit Nabot, s-a sculat să se coboare la via lui Nabot din Izreel ca s-o ia în stăpânire.

Verset ce nu a fost comentat.

17 Atunci cuvântul Domnului a vorbit lui Ilie, tişbitul, astfel:

A vorbit lui Ilie. Izabela a crezut că a aranjat totul perfect, dar ea n-a ţinut seama şi de Dumnezeu. Domnul din ceruri a văzut tot ce se întâmpla. Teribila crimă a lui Ahab nu putea fi îngăduit să treacă nemustrată. Ilie a fost trimis de Dumnezeu să prezinte solia Lui. Când Domnul are o lucrare de făcut, El găseşte pe acei care sunt dispuşi să îndeplinească misiunea pentru El.

18 „Scoală-te şi coboară-te înaintea lui Ahab, împăratul lui Israel, la Samaria; iată-l este în via lui Nabot, unde s-a coborât s-o ia în stăpânire.

Samaria. Nu este vorba de cetate, ci de districtul Samariei, ca şi în cap. 13:32.

19 Să-i spui: „Aşa vorbeşte Domnul: „Nu eşti tu un ucigaş şi un hoţ?” Şi să-i mai spui: „Aşa vorbeşte Domnul: „Chiar în locul unde au lins câinii sângele lui Nabot, vor linge câinii şi sângele tău.”

Nu eşti tu un ucigaş? La întâlnirea dintre Ilie şi Ahab nu trebuia să aibă loc preliminarii politicoase. Profetul merge drept la ţintă, atrăgând atenţia la fapta atroce de brigandaj şi ucidere, pentru care împăratul lui Israel şi-a dat asentimentul. Lui Ahab nu i se dă nici o ocazie de scuză sau subterfugiu – odioasa crimă este de îndată cunoscută şi împăratul este arătat a fi ceea ce este în realitate, un prădător fără ruşine şi un ucigaş care omoară fără milă şi apoi îşi însuşeşte bunurile victimei sale.

Vor linge... şi sângele tău. Sentinţa a fost excepţional de dreaptă. Pentru că ceea ce omul seamănă, aceea va şi secera. (Galateni 6:7)

20 Ahab a zis lui Ilie: „M-ai găsit, vrăjmaşule?” Şi el a răspuns: „Te-am găsit, pentru că te-ai vândut ca să faci ce este rău înaintea Domnului.

M-ai găsit? Ceea ce a scos aceste cuvinte din gura lui Ahab a fost conştiinţa lui vinovată. Omul pe care dorea să-l vadă cel mai puţin şi l-a prins în flagrant delict cu nelegiuirea lui. Ilie nu era vrăjmaşul lui Ahab, ci prietenul lui. Cel mai rău vrăjmaş al lui Ahab era el însuşi, iar Ilie încerca să-l salveze de el însuşi. Solia lui Dumnezeu, deşi era o solie care condamna, era totuşi amestecată cu har. Lui Ahab i s-a arătat teribila roadă a seminţei semănate atunci, dar ocazia pentru pocăinţă n-a fost retrasă.

21 Iată ce zice Domnul: „Voi aduce nenorocirea peste tine; te voi mătura, voi nimici pe oricine este al lui Ahab, fie rob, fie slobod în Israel,

Voi aduce nenorocirea. Vezi cele despre cap. 16:12.

22 şi voi face casei tale cum am făcut casei lui Ieroboam, fiul lui Nebat, şi casei lui Baeşa, fiul lui Ahia, pentru că M-ai mâniat şi ai făcut pe Israel să păcătuiască.”

Cum am făcut casei. În nimicirea casei lui Ieroboam, Ahab a avut o pildă care nu putea fi negată. Acea casă dispăruse. Ea a pierit din cauza nelegiuirii. Ahab mergea pe aceeaşi cale şi avea să aibă aceeaşi soartă.

23 Domnul a vorbit şi despre Izabela şi a zis: „Câinii vor mânca pe Izabela lângă întăritura Izreelului.

Câinii. În Orient, câinii sunt gunoierii care mănâncă resturi de orice fel şi, dacă trupul Izabelei avea să fie aruncat în stradă, curând el avea să fie consumat de câinii din apropiere.

24 Cine va muri în cetate din casa lui Ahab va fi mâncat de câini, iar cine va muri pe câmp va fi mâncat de păsările cerului.”

Cine va muri. Soarta care a fost prezisă pentru Izabela, era prezisă şi pentru copiii ei.

25 N-a fost nimeni care să se fi vândut, pentru ca să facă ce este rău înaintea Domnului, ca Ahab, pe care nevasta sa, Izabela, îl aţâţa la aceasta.

N-a fost nimeni... ca Ahab. Versetele 25 şi 26 sunt o paranteză, prezentând motivele pentru teribila soartă care s-a abătut asupra casei lui Ahab.

Îl aţâţa. Păcatul era un foc care ardea în inima lui Ahab, dar Izabela se îngrijea ca flacăra lui să fie mereu aţâţată în aşa fel ca el să ardă cu cea mai mare intensitate. Prin influenţa Izabelei, Ahab a fost convins să adopte închinarea la Baal (cap. 16:31), să îngăduie uciderea profeţilor lui Dumnezeu (cap. 18:4), să permită ca Ilie să fie exilat (cap. 19:2) şi, în cele din urmă, să ucidă pe Nabot şi să-i ia ţarina (cap. 21.7,15).

26 El a lucrat în chipul cel mai urâcios, mergând după idoli, cum făceau amoriţii, pe care-i izgonise Domnul dinaintea copiilor lui Israel.

Cum făceau amoriţii. Cât de extrem de abominabile au fost practicile în legătură cu idolatria din vechime este înţeles lămurit acum – datorită rezultatelor recentelor cercetări. Viciul şi imoralitatea existau în formele cele mai josnice; exista cruzime şi vărsare de sânge, închinare la demoni, cu ritualuri dezgustătoare şi degradante. Din cauza tuturor acestor lucruri, amoriţii şi alte popoare din Canaan au trebuit să fie nimicite de pe faţa pământului. Cu toate acestea, Ahab s-a dedat la aceleaşi practici abominabile.

27 După ce a auzit cuvintele lui Ilie, Ahab şi-a rupt hainele, şi-a pus un sac pe trup şi a postit: se culca cu sacul acesta şi mergea încet.

După ce a auzit... Ahab. Ceea ce Ilie a prezentat cu privire la umblarea împăratului a fost un rechizitoriu teribil şi cuvintele au căzut ca un pumnal, exact în adâncul inimii lui. Acea inimă nu era întru totul rea. Ea putea fi mişcată. Ahab se vedea acum pe sine aşa cum era în realitate şi el a tremurat de teamă, gândindu-se la soarta lui care avea să vină.

Şi-a rupt hainele. Sub severa condamnare a lui Ilie, Ahab s-a plecat în praf şi s-a îmbrăcat cu sac. Era un lucru ciudat pentru mândrul şi tiranicul împărat să se îmbrace în hainele de jale şi să ia

o atitudine de penitent.

28 Şi cuvântul Domnului a vorbit lui Ilie, tişbitul, astfel:

Verset ce nu a fost comentat.

29 „Ai văzut cum s-a smerit Ahab înaintea Mea? Pentru că s-a smerit înaintea Mea, nu voi aduce nenorocirea în timpul vieţii lui; ci în timpul vieţii fiului său voi aduce nenorocirea casei lui!”

Ahab s-a smerit. Ahab nu s-a îmbrăcat în sac numai ca să poată fi văzut de oameni, dar văzut de ei, el era văzut şi de Dumnezeu. O astfel de umblare ar fi putut să aibă o mare influenţă asupra poporului, dacă împăratul s-ar fi întors la Domnul mai la începutul domniei lui. Ea ar fi putut aduce o mare redeşteptare care s-ar fi răspândit în întreaga ţară. Probabil că pocăinţa a venit prea târziu sau se poate că ea a fost insuflată în mare măsură de teamă. Dar, oricum ar fi fost, Dumnezeu a văzut mustrările de conştiinţă, chiar aşa slabe cum au fost, şi El n-a aplecat o ureche surdă la remuşcările şi durerea împăratului. Dumnezeu a luat seama la haina de sac şi postul lui Ahab, după cum a luat seama şi mai târziu, la îmbrăcămintea de sac şi la postul împăratului şi poporului din Ninive (Iona 3:5-10).

În timpul vieţii lui. Anunţarea judecăţii din partea cerului adesea este condiţionată. Dacă omul se pocăieşte sincer, Dumnezeu iartă, iar judecata poate fi îndepărtată (Ieremia 18:7,8; Iona 3:4,5,10). Ahab a avut satisfacţia să afle că judecata prezisă avea să fie cel puţin amânată pentru o vreme.

COMENTARII ELLEN G. WHITE

1–29PK 204–207

1 PK 204

2–8PK 205

9–11PK 206

17–21PK 206, 224

22–24PK 207

25 PK 204

25, 26 PK 115

27–29PK 207