1 Au stat trei ani liniştiţi, fără să fie război între Siria şi Israel.

Trei ani. Acest capitol reia firul istorisirii militare întrerupt prin capitolul 21. Aceştia au fost ani plini de evenimente în istoria Asiei apusene. Asiria creştea în putere tot mai mult, devenind o ameninţare hotărâtă pentru ţările din Palestina şi pentru Siria. Se susţine în general că acesta a fost timpul când, sub impulsul ameninţării asiriene, Israel şi Siria şi-au aplanat diferendele şi s-au unit într-o coaliţie împotriva Asiriei. Probabil că acestei alianţe i se datorează perioada de trei ani de pace între Israel şi Siria. Ştim că Ahab şi Ben-Hadad erau prieteni, cel puţin pentru un timp, pentru că s-au luptat împreună împotriva lui Salmanasar III, în bătălia de la Qarqar (vezi pag. 59).

2 În anul al treilea, Iosafat, împăratul lui Iuda, s-a coborât la împăratul lui Israel.

Verset ce nu a fost comentat.

3 Împăratul lui Israel a zis slujitorilor săi: „Ştiţi că Ramot din Galaad este al nostru. Şi noi stăm fără grijă, în loc să-l luăm înapoi din mâinile împăratului Siriei.”

Ramot din Galaad este al nostru. Evident că Ben-Hadad nu retrocedase lui Ahab toate cetăţile lui Israel, deţinute de el, în acord cu făgăduinţa pe care o făcuse (cap. 20:34) şi Ahab a înţeles că, dacă era să fie retrocedate lui Israel, ele trebuiau luate prin forţă.

4 Şi a zis lui Iosafat: „Vrei să vii cu mine să luptăm împotriva Ramotului din Galaad?” Iosafat a răspuns împăratului lui Israel: „Eu voi fi ca tine, poporul meu ca poporul tău, caii mei ca ai tăi.”

Eu voi fi ca tine. Iosafat era deja în alianţă cu Ahab, această alianţă fiind realizată prin căsătoria fiicei lui Ahab, Atalia, cu Ioram, fiul şi moştenitorul lui Iosafat (2Regi 8:18,27). Deoarece Ahazia, fiul care a rezultat din această unire, era în vârstă de 22 de ani când s-a urcat pe tron (2Regi 8:26), alianţa trebuie să fi existat de câtva timp. Faptul că împăraţii care au urmat lui Iosafat, în Iuda, sunt Ioram şi Ahazia (2Regi 8:16,25) şi faptul că cei doi fii ai lui Ahab care i-au urmat la tron s-au numit Ahazia şi Ioram (1Regi 22:40; 2Regi 1:17; 3:1), este încă o indicaţie despre prietenia existentă pe acea vreme între cele două case regale.

Caii mei. Se pare că, atât Iuda, cât şi Israel aveau o oştire echipată atât cu cavalerie, cât şi cu care. Iosafat a fost un puternic conducător militar, temut şi respectat de către naţiunile din jur (2Cronici 17:10-19).

5 Apoi Iosafat a zis împăratului lui Israel: „Întreabă acum, te rog, cuvântul Domnului.”

Întreabă. Iosafat, cu evlavia lui caracteristică (1Regi 22:43; comp. cu 2Cronici 17:3–9; 19:3–11; 20:5–32), a sugerat să întrebe pe Domnul înainte de a se întreprinde expediţia şi ca întrebarea să se facă chiar în ziua aceea.

6 Împăratul lui Israel a strâns pe proroci, în număr de aproape patru sute, şi le-a zis: „Să merg să lupt împotriva Ramotului din Galaad sau să mă las?” Şi ei au răspuns: „Suie-te, şi Domnul îl va da în mâinile împăratului.”

Proorocii. Probabil că aceştia nu erau proorocii lui Baal, deoarece Ahab, probabil nu l-ar fi insultat pe Iosafat, care ceruse în mod clar un profet al Domnului (Yahweh), prin chemarea de profeţi notorii ai zeităţilor păgâne. Ei pretindeau că vorbesc în numele lui Iehova, dar erau profeţi falşi.

Domnul îl va da. Cuvântul ebraic folosit aici pentru Domnul este ‘adonai, nu Yahweh, adică Iehova. Dacă aceştia ar fi fost profeţi ai lui Baal, ne puteam aştepta ca ei să folosească termenul de Baal în loc de Domnul. Totuşi, mai târziu aceiaşi profeţi folosesc termenul de Yahweh pentru dumnezeul lor, după cum se poate vedea în traducerea engleză Domnul (v. 11,12), apărând cu majusculă (vezi Vol. I, pag. 35).

7 Dar Iosafat a zis: „Nu mai este aici niciun proroc al Domnului, ca să-L putem întreba?”

Al Domnului. Termenul folosit aici este Yahweh. Împăratul lui Iuda este vădit nesatisfăcut de profeţii lui Israel, arătându-se în felul acesta că ei trebuiau să fie puşi într-o categorie cu totul distinctă de profeţii adevăratului Dumnezeu şi adevăratului Domn, Iehova. Începând însă de aici înainte, cuvântul Yahweh este folosit atât de adevăratul profet al lui Iehova, cât şi de ceilalţi pentru Dumnezeul la care ei se închinau ca Domn (v. 8, 11, 12, 14–17, 19, 21, 24).

8 Împăratul lui Israel a răspuns lui Iosafat: „Mai este un om prin care am putea să întrebăm pe Domnul; dar îl urăsc, căci nu-mi proroceşte nimic bun, nu proroceşte decât rău: este Mica, fiul lui Imla.” Şi Iosafat a zis: „Să nu vorbească împăratul aşa!”

Mica. Exista un om, după Ahab, prin care era posibil să fie întrebat Yahweh, dar lui Ahab nu-i plăcea de el. Acest om era un profet adevărat al lui Iehova. Josephus Flavius susţine că Mica a fost (Antichităţi viii. 14. 5) cel care profetizase rău pentru Ahab pentru purtarea lui neînţeleaptă faţă de Ben-Hadad (cap. 20:35-43).

Îl urăsc. Cel rău, de obicei, urăşte pe cel bun. Mica era urât de către Ahab deoarece cuvintele lui nu corespundeau cu dorinţele păcătoase ale împăratului lui Israel, care dorea să meargă pe propria lui cale şi profeţi care să proorocească în felul acesta.

9 Atunci împăratul lui Israel a chemat un dregător şi a zis: „Trimite şi adu îndată pe Mica, fiul lui Imla.”

Verset ce nu a fost comentat.

10 Împăratul lui Israel şi Iosafat, împăratul lui Iuda, şedeau fiecare pe scaunul lui de domnie, îmbrăcaţi cu hainele lor împărăteşti, în locul de la intrarea porţii Samariei. Şi toţi prorocii proroceau înaintea lor.

De la intrarea porţii. După un banchet ceremonios la care Iosafat şi suita lui au fost ospătaţi împărăteşte (2Cronici 18:2), cei doi împăraţi au plecat spre piaţa publică de la poarta cetăţii. Poarta cetăţii era un loc de mare importanţă. Adesea împăraţii stăteau acolo spre a împărţi dreptatea (2Samuel 15:2; 19:8; comp. cu Rut 4:1; Psalmul 127:5).

11 Zedechia, fiul lui Chenaana, îşi făcuse nişte coarne de fier şi a zis: „Aşa vorbeşte Domnul: „Cu coarnele acestea vei bate pe sirieni până îi vei nimici.”

Coarne de fier. Probabil unul pentru Israel şi celălalt pentru Iuda, spre a simboliza puterile prin care Siria avea să fie bătută. Adesea coarnele sunt folosite în Scriptură pentru a reprezenta putere învingătoare (Deuteronom 33:17; 1Samuel 2:1) sau naţiuni şi puteri (Daniel 7:7, 8, 24; 8:2–10; Zaharia 1:18, 19). Profeţii au folosit adesea obiecte simbolice ca metode efective pentru a ilustra soliile lor (Ieremia 13:1–11; 19:1; 27:2; Ezechiel 4:1–4, 9, 12:3–7; 24:3–12, 15–24).

Aşa vorbeşte Domnul. Este interesant a se observa că Zedechia susţine acum că vorbeşte în numele lui Iehova. Aceasta însă nu înseamnă că el şi este un profet adevărat al lui Iehova, ci probabil că el simula pur şi simplu, spre a corespunde cererii lui Iosafat (v. 5).

12 Şi toţi prorocii proroceau la fel, zicând: „Suie-te la Ramot din Galaad! Căci vei izbândi, şi Domnul îl va da în mâinile împăratului.”

Toţi proorocii. Proorocii lui Israel dădeau solia pe care împăratul lui Israel dorea să o audă. Ei nu ştiau, dar o astfel de cale avea să însemne moartea lui. Ei îl încurajau în realitate să meargă în această misiune nebunească şi dezastruoasă.

Domnul. Ebraicul Yahweh. Acum, profeţii foloseau numele lui Iehova, un nume pe care la început l-au evitat (vezi cele despre v. 6). Ei erau profeţi falşi şi ei nu vorbeau pentru Iehova, chiar dacă au îndrăznit să folosească acum numele Lui, în declaraţiile lor amăgitoare.

13 Solul care se dusese să cheme pe Mica i-a vorbit aşa: „Iată că prorocii, într-un glas, prorocesc bine împăratului; să fie, dar, şi cuvântul tău ca al fiecăruia din ei! Vesteşte-i bine!”

Proorocesc bine. Profeţii lui Dumnezeu primesc soliile lor de la Dumnezeu, nu de la oameni. Domnul este cel care-i conduce şi le spune ce să zică, fie că este sau nu este în acord cu alte glasuri. Solul care a fost trimis să-l aducă pe Mica avea prea puţină idee despre profeţi, în general, dacă el a crezut că printr-un astfel de sfat ca acela pe care l-a dat el, putea să influenţeze solia de adus.

Vesteşte-i bine. Bine nu este întotdeauna ceea ce pare a fi bine sau ceea ce oamenii ar dori să audă. A încuraja pe Ahab să meargă în această misiune dezastruoasă, care avea să aducă moartea pentru împărat nu era bine nici din punctul de vedere al lui Ahab. Mult mai bun este un adevăr neplăcut decât a întâmpina cu bucurie un neadevăr.

14 Mica a răspuns: „Viu este Domnul, că voi vesti ce-mi va spune Domnul.”

Ce-mi va spune Domnul. Profeţii adevăraţi nu pot fi corupţi sau forţaţi să proorocească lucruri măgulitoare. Căci nici o proorocie nu a fost adusă prin voia omului, ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânaţi de Duhul Sfânt. (2Petru 1:21).

15 Când a ajuns la împărat, împăratul i-a zis: „Mica, să mergem să luptăm împotriva Ramotului din Galaad sau să ne lăsăm?” El a răspuns: „Suie-te, căci vei izbândi, şi Domnul îl va da în mâinile împăratului.”

Suie-te, căci vei izbândi. Mica îşi face apariţia într-o ironie dramatică, spre a prelua şi a-şi bate joc de spusele falşilor profeţi. Da, du-te căci vei izbândi – aceasta-i ceea ce ţi-au spus proorocii – şi Domnul îl va da în mâinile împăratului. Încearcă numai şi vei vedea ce are să se întâmple!. Se poate auzi dispreţul şi batjocura în glasul lui Mica, în timp ce el redă solia pe care împăratul o auzise din partea tuturor proorocilor, acea solie pe care el dorea s-o audă.

16 Şi împăratul i-a zis: „De câte ori trebuie să te pun să juri că nu-mi vei spune decât adevărul în Numele Domnului?”

Decât adevărul. Se pare că Ahab şi-a dat seama imediat că profetul a vorbit cu ironie. Ahab cunoştea destul de bine pe Dumnezeu şi pe oamenii care în mod fals pretindeau că vorbesc în numele Lui, spre a şti că Mica n-a intenţionat ca vorbele lui să fie luate ca adevărate.

17 Mica a răspuns: „Văd tot Israelul risipit pe munţi, ca nişte oi care n-au păstor. Şi Domnul zice: „Oamenii aceştia n-au stăpân; să se întoarcă fiecare acasă în pace.”

Israelul risipit. Acum Mica îşi schimbă felul de a se exprima şi devine profund serios. El prezintă solia care i-a fost dată de Dumnezeu. Israel avea să fie risipit pe dealuri şi se vor întoarce acasă, fără împăratul lor.

18 Împăratul lui Israel a zis lui Iosafat: „Nu ţi-am spus că el nu proroceşte nimic bun despre mine, ci proroceşte numai rău?”

Nu ţi-am spus. Da, el spusese (v. 8) şi acum din nou solia lui Mica era din cele cu rezultate rele, care aveau să vină asupra ambilor împăraţi şi popoare. Când o cale este rea, un adevărat profet n-o poate descrie decât ca fiind rea. Ceea ce era necesar nu era o schimbare de solie din partea profetului, ci o schimbare a felului de a fi din partea împăratului.

19 Şi Mica a zis: „Ascultă, dar, cuvântul Domnului! Am văzut pe Domnul stând pe scaunul Lui de domnie şi toată oştirea cerurilor stând lângă El, la dreapta şi la stânga Lui.

Am văzut pe Domnul. Aceasta a fost o vedenie uimitoare. Profetului i-a fost îngăduit să vadă acţiunea şi contraacţiunea, dincolo de preocupările omeneşti. Aceasta reaminteşte de tabloul viu din Iov 1:6-12.

20 Şi Domnul a zis: „Cine va amăgi pe Ahab, ca să se suie la Ramot din Galaad şi să piară acolo?” Şi au răspuns unul într-un fel, altul într-altul.

Verset ce nu a fost comentat.

21 Şi un duh a venit şi s-a înfăţişat înaintea Domnului şi a zis: „Eu îl voi amăgi.”

Verset ce nu a fost comentat.

22 Domnul i-a zis: „Cum?” „Voi ieşi”, a răspuns el, „şi voi fi un duh de minciună în gura tuturor prorocilor lui.” Domnul a zis: „Îl vei amăgi şi-ţi vei ajunge ţinta; ieşi şi fă aşa!”

Duh de minciună. În Biblie, adesea Dumnezeu este prezentat ca făcând ceea ce El nu opreşte. Tabloul întreg este o parabolă. Ahab alesese să fie călăuzit de aceşti profeţi spre ruina lui.

23 Şi acum, iată că Domnul a pus un duh de minciună în gura tuturor prorocilor tăi care sunt de faţă. Dar Domnul a hotărât lucruri rele împotriva ta.”

Verset ce nu a fost comentat.

24 Atunci Zedechia, fiul lui Chenaana, apropiindu-se, a lovit pe Mica peste obraz şi a zis: „Pe unde a ieşit Duhul Domnului din mine ca să-ţi vorbească?”

A lovit pe Mica. Duhul cel rău totdeauna se descoperă pe sine ca fiind rău. El este aspru, nu amabil, crud, nu milos. Poporul lui Dumnezeu este sfătuit: Să nu daţi crezare oricărui duh, ci să cercetaţi duhurile, dacă sunt de la Dumnezeu. (1Ioan 4:1). După roadele lor îi veţi cunoaşte. (Matei 7:20) O enumerare a faptelor firii pământeşti şi a roadelor Duhului se află în Galateni 5:19-23 şi prin acestea poate fi încercată natura duhurilor. Lovind pe Mica peste obraz, Zedechia a dovedit că duhul din el era rău.

25 Mica a răspuns: „Vei vedea în ziua când vei umbla din odaie în odaie ca să te ascunzi.”

Vei vedea. Mica nu se adresează atât de mult cu privire la cuvintele exacte din întrebarea lui Zedechia ca fiind punctul principal în discuţie, şi anume, care din ei era adevăratului profet. În curând, Zedechia va vedea. În situaţia care avea să urmeze după înfrângerea lui Ahab, Zedechia însuşi va avea de suferit.

26 Împăratul lui Israel a zis: „Ia pe Mica, du-l la Amon, mai marele cetăţii, şi la Ioas, fiul împăratului,

Verset ce nu a fost comentat.

27 şi să le spui: „Aşa vorbeşte împăratul: „Puneţi pe omul acesta la închisoare şi hrăniţi-l cu pâinea şi cu apa întristării, până când mă voi întoarce în pace.”

La închisoare. Prin fapta sa de violenţă faţă de Mica, Ahab se descoperă ce fel de om rău este fel. El pune în închisoare pe profetul de al cărui sfat dacă ar fi ascultat, şi-ar fi salvat viaţa.

În pace. Ahab doreşte ca Israel să considere că el nu crede pe profet şi că el este sigur că se va întoarce sănătos. Dar purtarea lui ulterioară (v. 30) arată că probabil avea neîncredere în rezultatul angajamentului pe care şi l-a luat.

28 Şi Mica a zis: „Dacă te vei întoarce în pace, Domnul n-a vorbit prin mine.” Apoi a mai zis: „Auziţi, popoare, toate!”

Auziţi, popoare. Mica acceptă provocarea împăratului şi doreşte ca toate popoarele să ia seama la ea. Dacă Ahab se întoarce în pace, atunci el admite că Domnul n-a vorbit prin el şi este un profet fals. Desigur că şi contrariul este adevărat. Dacă împăratul nu se întoarce în pace, atunci toată naţiunea să ştie că cei 400 de prooroci care au vorbit atât de zgomotos şi de îndrăzneţ nu sunt altceva decât nişte amăgitori şi că Domnul nu este cu ei. Acesta este un test cinstit (Deuteronom 18:22).

29 Împăratul lui Israel şi Iosafat, împăratul lui Iuda, s-au suit la Ramot din Galaad.

S-au suit. Ar fi fost de aşteptat ca Iosafat, care ceruse un profet al Domnului (v. 5) să fi ţinut seamă de solia profetului şi să refuze să meargă în expediţia despre care Mica prezisese că se va termina în dezastru. Este adevărat că el s-a angajat prea grăbit într-o făgăduinţă solemnă (v. 4) să ia parte la război şi evident că el era legat de Ahab printr-o alianţă militară, cu toate acestea el ar fi putut să-l lămurească pe Ahab că nu poate să meargă împotriva voinţei Domnului. Într-adevăr, făcând aşa, el putea să-l sfătuiască pe Ahab să nu întreprindă războiul. Prin faptul că era dispus să-l însoţească pe Ahab, Iosafat îl încuraja pe Ahab să solicite dezastrul. Deoarece a făcut-o, Iosafat a primit o aspră mustrare de la Domnul, pentru că s-a unit cu această întreprindere (2Cronici 19:2).

30 Împăratul lui Israel a zis lui Iosafat: „Vreau să-mi schimb hainele ca să merg la luptă; dar tu, îmbracă-te cu hainele tale împărăteşti.” Şi împăratul lui Israel şi-a schimbat hainele şi s-a dus la luptă.

Să-mi schimb. Precauţia lui Ahab este caracteristică stării lui de spirit, jumătate de credinţă, jumătate de necredinţă. În adâncul inimii lui, el ştia că Mica era un prooroc adevărat şi el se temea că profeţia lui avea să se împlinească. Dar el era gata să facă tot ceea ce putea pentru a abate împlinirea prezicerii.

31 Împăratul Siriei dăduse următoarea poruncă celor treizeci şi două de căpetenii ale carelor lui: „Să nu vă luptaţi nici cu cei mici, nici cu cei mari, ci să vă luptaţi numai cu împăratul lui Israel.”

Să vă luptaţi. Această poruncă venea de la un bărbat a cărui viaţă, Ahab a cruţat-o şi pentru care faptă Ahab primise mustrarea profetică (cap. 20:42).

32 Când au zărit căpeteniile carelor pe Iosafat, au zis: „Negreşit, acesta este împăratul lui Israel.” Şi s-au apropiat de el să-l lovească. Iosafat a scos un ţipăt.

Iosafat a scos un ţipăt. În 2Cronici 18:31 mai sunt adăugate cuvintele: Domnul l-a ajutat şi Dumnezeu i-a îndepărtat de la el. Probabil că a fost un ţipăt spontan către Dumnezeu, după ajutor şi către proprii lui ostaşi de a-i veni imediat în ajutor. Ţipătul a fost recunoscut de către Sirieni ca nevenind de la împăratul lui Israel.

33 Căpeteniile carelor văzând că nu este împăratul lui Israel, s-au depărtat de el.

Verset ce nu a fost comentat.

34 Atunci un om a tras cu arcul la întâmplare şi a lovit pe împăratul lui Israel la încheietura platoşei. Împăratul a zis cărăuşului său: „Întoarce şi scoate-mă din câmpul de bătaie, căci sunt greu rănit.”

La întâmplare. Cele mai mari victorii şi cele mai mari înfrângeri depind uneori de cauze care par într-adevăr mici. Arcaşul sirian trăgând cu arcul său la întâmplare, a ucis pe împărat şi a câştigat

o bătălie. Este improbabil că bărbatul care a trimis săgeata să fi cunoscut rezultatul tragerii lui. Uneori tragerile la întâmplare sunt trageri ale destinului. Dar este bine de ştiut că nici o săgeată a destinului nu poate lovi fără cunoştinţa Aceluia care stăpâneşte peste tot.

Întoarce. Vizitiul putea să întoarcă doar carul, dar el nu putea întoarce sorţii. Ultimul ceas al lui Ahab sosie şi el ştia că profeţia lui Mica era adevărată.

35 Lupta a fost din ce în ce mai crâncenă în ziua aceea. Împăratul a stat drept în carul lui în faţa sirienilor, şi seara a murit. Sângele a curs din rană înăuntrul carului.

A stat drept. Ahab a făcut o încercare curajoasă de a continua, îngăduindu-şi să i se poarte de grijă în cazul său, până la capăt.

36 La apusul soarelui, s-a strigat prin toată tabăra: „Să plece fiecare în cetatea lui şi să plece fiecare în ţara lui,

Fiecare în cetatea lui. Moartea împăratului la apusul soarelui a fost moartea nădejdii lui Israel în victorie. Prin încăpăţânarea lui, Ahab nu numai că s-a adus pe sine într-un mormânt lipsit de glorie, ci a adus tragedie şi înfrângere unei naţiuni întregi.

37 căci a murit împăratul.” S-au întors la Samaria, şi împăratul a fost îngropat la Samaria.

La Samaria. Începând de pe vremea lui Omri, Samaria a fost locul de înmormântare obişnuit pentru împăraţii lui Israel (1Regi 16:28; 2Regi 10:35; 13:9; 14:16).

38 Când au spălat carul în iazul Samariei, câinii au lins sângele lui Ahab, şi curvele s-au scăldat în el, după cuvântul pe care-l spusese Domnul.

Iazul Samariei. Săpăturile arheologice au dezgropat ceea ce se crede a fi acest iaz. El se afla într-o curte la aripa nordică a palatului lui Ahab, cu dimensiunile de 10 m/5 m şi cu o adâncime de 5 m. Iazul era tăiat în stâncă şi era cimentat cu strat gros de ipsos.

Şi curvele s-au scăldat. (În engleză, washed his armour.) În mod literal, curvele s-au scăldat. LXX adaugă în sânge. Sensul este obscur. Se poate că se referă la unele practici necunoscute astăzi. Parafrazarea lui Iosif Flavius la acest text este: după aceea, curvele au continuat să se spele în acel iaz (Antichităţi viii. 15. 6). Traducerea KJV reflectă interpretarea traducerii Siriacă şi Vulgata.

39 Celelalte fapte ale lui Ahab, tot ce a făcut el, casa de fildeş pe care a zidit-o şi toate cetăţile pe care le-a zidit nu sunt scrise oare în cartea Cronicilor împăraţilor lui Israel?

Casa de fildeş. Compară cu casele de fildeş din Psalmul 45:8 şi cu palatele de fildeş din Amos 3:15. Palatul lui Ahab era numit aşa din cauza bogatelor lui ornamente de fildeş. Această descriere este pe deplin susţinută de săpăturile arheologice ale palatului lui Ahab, unde au fost găsite mobile cu încrustări de fildeş. Multe exemple de sculpturi de fildeş au fost găsite în Palestina şi Siria (vezi pag. 81).

Cetăţile. Nu s-a găsit nici un raport în continuare despre aceste cetăţi. În timpul domniei lui Ahab a fost o mare prosperitate,

40 Ahab a adormit cu părinţii săi. Şi în locul lui, a domnit fiul său Ahazia.

Ahazia. Este adevărat că Ahazia a început să domnească după moartea lui Ahab, dar amănunte despre domnia lui nu apar decât în v. 51.

41 Iosafat, fiul lui Asa, a început să domnească peste Iuda în al patrulea an al lui Ahab, împăratul lui Israel.

Iosafat. După un raport relativ lung despre domnia lui Ahab (1Regi 16:29 la 22:41), raportul revine acum la domnia unui împărat al lui Iuda (vezi pag. 145).

42 Iosafat era de treizeci şi cinci de ani când s-a făcut împărat şi a domnit douăzeci şi cinci de ani la Ierusalim. Mama sa se numea Azuba, fata lui Şilhi.

Verset ce nu a fost comentat.

43 El a umblat în toată calea tatălui său, Asa, şi nu s-a abătut deloc de la ea, făcând ce este plăcut înaintea Domnului. Numai că înălţimile n-au fost îndepărtate: poporul tot mai aducea jertfe şi tămâie pe înălţimi.

În calea tatălui său, Asa. În cartea Regilor sunt date puţine amănunte specifice cu privire la domnia lui Iosafat, întregul raport cuprinzând numai versetele 41 la 50. În cartea Cronicilor, raportul este mult mai complet (2Cronici 17:1 la 21:1). Principalul lucru accentuat este faptul că el a fost un împărat bun, umblând în căile tatălui său, Asa. Despre evlavia, în general, a lui Asa, vezi 1Regi 15:11-15; 2Cronici 14:2–5; 15:8–18. Dar se pare că Iosafat a fost un împărat mai bun decât tatăl său, pentru că nu există raport despre vreo abatere a lui, la vârstă mai înaintată, aşa cum a făcut Asa (2Cronici 16:2-12).

N-au fost îndepărtate. Aceasta corespunde cu 2Cronici 20:33. Dar 2Cronici 17:6 afirmă că a îndepărtat din Iuda, chiar şi înălţimile şi idolii. Probabil că înţelesul este că Iosafat a îndepărtat cele mai abominabile locuri de închinare, precum cele care cuprindeau şi orice copac verde, dar a îngăduit anumite sanctuare neautorizate să rămână. Sau poate că le-a îndepărtat, dar unele au fost refăcute mai târziu.

44 Iosafat a trăit în pace cu împăratul lui Israel.

A trăit în pace. În conformitate cu 2Cronici 18:1, Iosafat s-a încuscrit cu Ahab. Adică a intrat într-o alianţă formală cu el. Alianţa a fost pecetluită prin căsătoria Ataliei, fiica lui Ahab, cu Ioram, fiul lui Iosafat (2Regi 8:18,26; 2Cronici 21:6). Ahazia, fiul acestei uniri, a fost probabil numit cu numele fiului şi moştenitorului lui Ahab, iar următorul fiu al lui Ahab se pare că a fost numit cu numele de Ioram, ginerele lui Ahab şi moştenitor al tronului lui Iuda (vezi cele despre v. 4). În timpul alianţei care evident că s-a continuat prin moştenitorii lui Iosafat şi Ahab, membrii caselor regale şi-au făcut vizite unul altuia (1Regi 22:2; 2Regi 8:29; 2Cronici 18:1, 2), au făcut o singură aliniere a trupelor în luptă (1Regi 22:4; 2Cronici 18:3; 22:5, 6) şi s-au unit în întreprinderi comune pentru negoţul extern (2Cronici 20:35,36).

45 Celelalte fapte ale lui Iosafat, isprăvile şi războaiele lui nu sunt scrise oare în cartea Cronicilor împăraţilor lui Iuda?

Isprăvile şi războaiele. Pentru războaiele lui Iosafat, vezi 2Regi 3:9–27; 2Cronici 20:1–27, iar pentru isprăvile lui, vezi 2Cronici 17:12–19; 18:1; 20:29, 30.

Cartea Cronicilor. Vezi 1Regi 14:29; 15:7, 23; 2Regi 8:23; etc. Ca adaos, Iehu, fiul lui Hanani, a scris o biografie a vieţii lui Iosafat (2Cronici 20:34).

46 El a scos din ţară pe sodomiţii care mai rămăseseră de pe vremea tatălui său, Asa.

Sodomiţii. Vezi cele despre capitolele 14:24; 15:12.

47 În Edom nu era împărat pe atunci: cârmuia un dregător.

În Edom nu era împărat. Nu s-a mai făcut nici o referire la situaţia din Edom de pe vremea lui Solomon, când Hadad, întorcându-se acolo din Egipt, a fost un vrăjmaş al lui Solomon (cap. 11:14). Se pare, totuşi, că Edomul a fost readus la dependenţă, poate că de către Asa sau Iosafat şi era condus de un delegat sau vicerege, căruia nu-i era îngăduit nici un titlu împărătesc (vezi 2Regi 3:9,12,26).

48 Iosafat a făcut corăbii din Tars ca să meargă la Ofir să aducă aur; dar nu s-au dus, căci corăbiile s-au sfărâmat la Eţion-Gheber.

La Eţion-Gheber. Eţion-Gheber era portul la mare al lui Solomon (1Regi 9:26; 2Cronici 8:17), în teritoriul edomit, acum stăpânit de un rege supus. Raportul complet din 2Cronici 20:35-37, lămureşte că în această întreprindere, Ahazia din Israel era unit cu Iosafat, dar alianţa a fost denunţată de profetul Eliezer, cu rezultatul că Domnul a nimicit corabiile la Eţion-Gheber, unde au fost construite.

49 Atunci Ahazia, fiul lui Ahab, a zis lui Iosafat: „Vrei ca slujitorii mei să meargă împreună cu ai tăi pe corăbii?” Dar Iosafat n-a voit.

Iosafat n-a voit. După judecata divină asupra flotei sale, Iosafat a refuzat să reînnoiască învoiala de mai înainte cu Ahazia.

50 Iosafat a adormit cu părinţii săi şi a fost îngropat cu părinţii săi, în cetatea tatălui său David. Şi în locul lui a domnit fiul său Ioram.

Fiul său, Ioram. Ioram a început să domnească împreună cu tatăl său, ca şi coregent, înainte de moartea lui Iosafat, după cum se vede din compararea celor două afirmaţii din 2Regi 1:17 şi 2Regi 3:1.

51 Ahazia, fiul lui Ahab, a început să domnească peste Israel la Samaria, în al şaptesprezecelea an al lui Iosafat, împăratul lui Iuda. A domnit doi ani peste Israel.

Doi ani. Doi ani, inclusiv calculând un an real.

52 El a făcut ce este rău înaintea Domnului şi a umblat în calea tatălui său şi în calea mamei sale şi în calea lui Ieroboam, fiul lui Nebat, care făcuse pe Israel să păcătuiască.

Verset ce nu a fost comentat.

53 A slujit lui Baal şi s-a închinat înaintea lui şi a mâniat pe Domnul Dumnezeu lui Israel, cum făcuse şi tatăl său.

A slujit lui Baal. În această perioadă scurtă, influenţa mamei lui Ahazia, Izabela, s-a

manifestat din nou. Aici se încheie prima carte a Regilor. Chestiunile rămase din domnia lui Ahazia

sunt raportate în primul capitol din a doua carte a Regilor.

COMENTARII ELLEN G. WHITE

1–53PK 190–196, 207

8 PK 195

16, 17 PK 196

22 TM 409

29, 36 PK 196

43 PK 190

46 PK 191

50 PK 212

51–535T 191

52, 53 PK 207