Dacă te-ai pus chezaş. Obiceiul punerii ca chezaş pare să fi existat din vremuri străvechi. Iov vorbeşte de cineva care dă mâna pentru a fi chezaş pentru el (Iov 17,3). Iuda s-a oferit de două ori să fie chezaş pentru Beniamin (Genesa 43,9; 44,33).

Dacă eşti legat. [Eşti prins în laţ, KJV]. Cineva care se pune chezaş pentru un prieten poate fi prins în capcană (1) dacă făgăduieşte să fie răspunzător pentru plătirea unei sume mai mari decât poate strânge, cel puţin fără un efort prea mare, şi (2) dacă îşi pune prea mult încrederea în onestitatea, abilităţile şi succesul prietenului său. Cu toate că avertizează împotriva punerii ca chezaş (vezi cap. 11,15; 17,18), Solomon insistă la fel de mult asupra ideii că un om trebuie să-şi ajute prietenul şi vecinul la nevoie (cap. 14,21; 17,17; 18,24; 27,10). O combinare a acestor idei sugerează următorul sfat: Nu garanta pentru un prieten în nevoie mai mult decât îţi poţi permite la data aceea şi pune banii deoparte pe perioada cât garantezi pentru el, aşa ca să nu fii pus într-o situaţie neaşteptată de a da sumă care depăşeşte posibilităţile tale de plată. Adesea prietenii nu-şi onorează datoriile din cauza nepăsării, deoarece ştiu că povara va cădea asupra altuia, uneori din cauza bolii sau a unei abilităţi slabe de administrare a banilor. Nereuşita lor se abate asupra chezaşului nenorocit cu toată rigorile aspre ale legii. Casa şi pământul lui, mobila şi hainele lui, afacerile şi tot ce-i aparţine s-ar putea să fie puse la dispoziţia creditorului. Pe vremea lui Solomon, nici persoana garantului nu era cruţată. El, soţia lui şi copiii lui puteau fi vânduţi ca sclavi.

Dezleagă-te. Având în vedere urmările teribile, atunci de ce să ne mirăm că înţeleptul îl sfătuieşte pe fiul său să nu cruţe nici un efort de a ieşi din capcana în care l-a vârât afecţiunea pentru prietenul său şi lipsa lui de experienţă.

Cu toate că sclavia nu mai este pedeapsa pentru bunăvoinţa neînţeleaptă de a garanta pentru un prieten, cuvintele lui Solomon continuă să fie un sfat important, care ar trebui să fie dat ca învăţătură fiecărui tânăr înainte ca el să se aventureze în viaţa de afaceri.

Du-te la furnică. Lenevia este o cauză mai sigură a sărăciei şi nenorocirii decât a garanta pentru alţii. Prietenul în care s-a investit încredere ar putea să aibă succes şi garanţia să nu fie cerută niciodată, dar leneşul are sigur necazuri.

N-are nici căpetenie. Solomon a fost un cercetător asiduu al naturii (1 Regi 4,33). El a fost uimit de felul în care furnicile îşi duceau viaţa în ordine şi conlucrare desăvârşită, fără ca cineva să supravegheze mersul vieţii şi să dicteze ce anume trebuie să facă fiecare. Dumnezeu Se îngrijeşte de nevoile furnicii, aşa cum Se îngrijeşte de nevoile fiecărei făpturi vii (Psalm 145,15.16), dar furnica îşi construieşte cămările şi adună hrană prin propria ei muncă sârguincioasă. Puterea, iscusinţa şi stăruinţa instinctive ale furnicii vin tot de la Dumnezeu, Creatorul şi Susţinătorul tuturor lucrurilor.

Strânge de-ale mâncării. Au existat multe discuţii între naturalişti şi comentatori dacă furnica are într-adevăr obiceiuri ca acelea descrise aici. Acum, totuşi, este recunoscut faptul că anumite specii de furnici îşi depozitează hrana.

LXX are următoarele fraze adăugate la v. 8 deosebit de interesante: "Sau mergi la albină şi vei vedea cât de lucrătore şi cât de angajată este în lucru ei, ale cărei munci împăraţii şi oamenii de rând le întrebuinţează spre sănătate; de toţi este iubită şi mărită; deşi este slabă la trup, ea este cinstită pentru înţelepciunea ei".

Până când? Scopul pentru care leneşul este trimis la furnică este fireşte acela de a-l ruşina să se apuce de lucru. Omul a fost dotat multă libertate de voinţă. În loc să fie condus de un instinct implantat şi obligatoriu, se aşteaptă ca el să-şi folosească inteligenţa şi puterea de voinţă care să-l ajute în câştigarea celor necesare vieţii. Mulţi leneşi au fost împinşi să lucreze de ruşinea produsă de cuvinte ca acestea şi au descoperit, spre surprinderea lor, că munca este şi plăcută şi recompensatoare. Alţii au mers mai departe în lenevie şi lipsă, până când viaţa lor mizerabilă a sfârşit într-un mod dezonorant.

Să mai dorm puţin. Imaginea al unui om leneş care se întoarce pe partea cealaltă în patul său şi zice: "Peste puţin mă voi scula şi mă voi apuca de lucru". Notează repetarea versetului acestuia în cap. 24,33.

Ca un hoţ. [Ca un călător, KJV]. Aşa cum un călător pleacă în călătoria lui şi nu se lasă până nu ajunge la ţintă, tot atât de sigur vin peste leneş sărăcia şi lipsa. Împrejurări favorabile, ajutorul prietenilor şi al rudelor s-ar putea să amâne ziua socotelilor, dar ea va sosi cu siguranţă şi va veni cu puterea irezistibilă a unui oştean iscusit, îmbrăcat în armură grea.

Omul de nimic. Ebr. beliyya'al, adesea tradus "Belial" (Judecători 19,22; 20,13; 1 Samuel 1,16; etc.). Denotă "lipsă de valoare". Când e legat de "persoană" [ebr. 'adam] ca aici, descrie un om fără valoare, de nimic, josnic.

Umblă cu neadevărul în gură. Literal, "necinste a gurii". Lenea şi încetineala conduce adesea la înşelăciune şi viclenie. Purtarea unui om nelegiuit este caracterizată prin perversitatea vorbirii. Un astfel de om nu numai că minte; el apără răul şi dă binelui o interpretare falsă. Psalmistul descrie o astfel de "necinste a gurii": "Gura îi este plină de blesteme, de înşelătorii şi de vicleşuguri; şi sub limbă are răutate şi fărădelege" (Psalm 10,7).

Din ochi. Clipitul şiret din ochi al celui ce face rele pare să scoată la iveală adâncimi de ticăloşie. Oamenii nelegiuiţi au un limbaj al lor, secret, şi îşi folosesc mâinile şi picioarele, precum şi buzele şi ochii, ca să poată să comunice cu tovarăşii lor, în prezenţa oamenilor cinstiţi. Adesea tot corpul celor ticăloşi este o mărturie exterioară a nelegiuirii lăuntrice. Umerii încovoiaţi, capul atârnat, picioarele abia târşite însoţesc depravarea cultivată multă vreme.

În inima lui. Inima păcătosului este stricată în aşa fel că orice gând, orice imaginaţie, este pătată cu rău. Omul nelegiuit nu e mulţumit să rămână el singur nelegiuit, ci caută totdeauna să atragă şi pe alţii în situaţia rea în care se află. Dacă ar folosi în egală măsură timpul şi energia, întrebuinţate acum pentru a născoci rele, pentru un lucru cu folos, ar avea asigurat un trai serios şi cinstit. Totuşi, el pare să fie obsedat de nevoia de a născoci mereu noi planuri pentru a-i tulbura pe alţii.

Nimicirea îi va veni. Din cauză că omul nelegiuit şi-a folosit mintea, trupul şi timpul atât de mult în rău, cazul lui ajunge la un moment dat lipsit de orice speranţă. El s-a opus atât de mult imboldurilor spre cele bune, încât acestea nu mai au puterea să inspire, iar el este zdrobit, fără leac.

Ochii trufaşi. Înălţarea de sine îl împiedică pe om să-şi mărturisească păcatul şi să se smerească înaintea lui Dumnezeu. Câtă vreme ea persistă, mântuirea e imposibilă. Omul mândru nu poate să pătrundă pe porţile vieţii tot atât de sigur ca şi cum Dumnezeu l-ar fi urât (vezi Iov 21,22; Psalm 18,27; PP 37).

Limba mincinoasă. Dumnezeul nostru este un Dumnezeu al adevărului. Lui nu-i pot produce nici o pagubă minciunile; dar acestea pot aduce mult rău copiilor Săi. Minciunile lui Satana au înşelat o mulţime de îngeri şi au furat cerului o treime dintre locuitorii lui. Aceleaşi minciuni au transformat o lume fericită într-un trist câmp de luptă, pe care cei mai mulţi oameni cunosc cu înfrângere veşnică (Apocalipsa 12,4.7-9). Dumnezeu urăşte minciunile. Ele îi abat pe bărbaţi şi pe femei de la El şi-i fac robi ai lui Satana.

Sânge nevinovat. Mâini ucigaşe, o inimă plină peste măsură de rău şi picioare grabnice să facă răul sunt cele mai active forme de atac asupra celor nevinovaţi (vezi Genesa 6,5; Isaia 59,71).

Martorul mincinos. Un martor fals este limba mincinoasă care aduce acuzaţii neîntemeiate. Acest fel de minciună este în mod expres interzis de porunca a noua (Exod 20,16). Sperjurul este folosit atât pentru a-l acoperi pe făcătorul de rele, cât şi pentru a-l apăra pe cel nevinovat. Când dreptatea e alterată prin astfel de muşamalizări, ea produce prăpăd într-o comunitate, atât prin răul direct pe care îl face, cât şi prin producerea dispreţului faţă de lege şi ordine.

Stârneşte certuri. [Seamănă discordie, KJV]. La urmă de tot vine cel care are plăcere să stârnească certuri. Unii dintre aceşti făcători de rele nu spun minciuni şi cu toate acestea produc tot atât de multă agitaţie şi dezbinare cât un mincinos.

Atârnă-le la gât. Solomon revine asupra avertizării împotriva femeilor străine (v. 24; cf. cap. 5,3). Pentru a se feri să nu cedeze în faţa unor astfel de ispite, un bărbat trebuie să vegheze zi şi noaptea. Învăţătura bună a tatălui şi a mamei trebuie să fie mereu păstrată în minte.

Învăţătura este o lumină. [Legea este lumină, KJV]. Aceia care privesc legea ca o interzicere arbitrară a plăcerilor au o idee cu totul pervertită. Legea este o candelă pentru luminarea minţii şi a sufletului şi pentru a arăta calea fericirii şi a vieţii veşnice (vezi Psalm 19,8; 119,105).

Ademenitoare. Cuvintele ademenitoare, privirile galeşe şi frumuseţea feţei pot să facă un front comun pentru a suci capul unui tânăr, aducând asupra lui urmări groaznice, de la sărăcie până la moarte, pe care Solomon începe să relateze.

Foc în sân. Nu există circumstanţă care să îndreptăţească cumva sau cândva adulterul sau desfrâul. După cum focul arde mere, tot aşa o invadarea căminului altuia va produce totdeauna neajunsuri în viaţa tuturor celor implicaţi (2 Samuel 11-13; PP 723, 727, 728, 737).

Hoţul nu este urgisit. Foamea este adesea privită ca motiv suficient pentru furturi mici, neînsemnate, şi este posibil ca oamenii să ierte fapta, chiar dacă insistă ca lucrul furat să fie înapoiat sau chiar ca fapta să fie sancţionată. Dar adulterul lasă o pată pe care oamenii cinstiţi nu o pot uita niciodată. El este un păcat împotriva unui bun pe care oamenii îl socotesc preţios, un bun care este înjosit în mod serios printr-o astfel de faptă nelegiuită. Chiar dacă neprihănirea nu-l opreşte pe om să cadă în capcana oribilă a acestei fărădelegi, urmările faptei ar trebui să-l împiedice pe cel ispitit; de unde şi accentul pus asupra naturii inexorabile şi implacabile a dorinţei de răzbunare care apare.

Un om fără minte. Un om cu pricepere va cântări cu grijă consecinţele unui act ca nu cumva prin înfăptuirea lui să-şi producă pagube, oprobriu şi ruşine pentru toată viaţa. Hoţul care fură pentru că e flămând are, cel puţin aparent, scuze pentru fapta sa, dar chiar şi el suferă pentru fapta sa (v. 30). Dar cel care păcătuieşte prin adulter nu poate să invoce nimic în favoarea purtării lui. Pe lângă aceasta, plăcerea pe care el o socoteşte o satisfacere a simţurilor, îi va aduce curând o povară de remuşcări.

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

6CG 58; Ed 117

6-8�

CG 59; CT 190; 4T 455

9�

ML 143

9-11�

4T 411

28�

Ed 136; MH 443

32�

AH 327