1 Cel rău fuge fără să fie urmărit, dar cel neprihănit îndrăzneşte ca un leu tânăr. –

Îndrăzneşte ca un leu. Omul nelegiuit este condamnat de conştiinţa lui tulburată înainte să fie acuzat de oameni. Când se apropie moartea, deosebirea dintre curajul omului care caută dreptatea şi laşitatea omului care iubeşte păcatul este chiar şi mai clară. În timp ce omul bun are o încredere liniştită în Mântuitorul său, nelegiuitul întâmpină adesea moartea fie cu o îndrăzneală sfidătoare, fie cu o teamă înjositoare. Când s-a aflat faţă în faţă cu ceea ce mulţi socoteau că e moarte sigură (1 Samuel 17,32-34), David a fost deosebit de curajos pentru că ştia că e servul Celui Prea Înalt, făcând voia Lui şi rămânând sub protecţia Lui. Compară cu experienţa lui Ionatan (1 Samuel 14,6-16).

2 Când este răscoală într-o ţară, sunt mulţi capi, dar cu un om priceput şi încercat, domnia dăinuie. –

Mulţi capi. Decăderea socială şi cea morală au adesea ca rezultat o succesiune rapidă de conducători. Când preia controlul un om înţelept, dezordinea din ţară e biruită, legea şi ordinea sunt reinstalate, iar ţara se află într-o stare de stabilitate (vezi Eclesiast 9,14.15).

3 Un om sărac care apasă pe cei obijduiţi este ca o rupere de nori care aduce lipsă de pâine. –

Un om sărac. Când omul sărac devine exploatatorul celor lipsiţi de apărare, el produce rău ca

o ploaie puternică, care ia cu sine solul de suprafaţă în loc să ajute la încolţire şi creştere.

4 Cei ce părăsesc Legea laudă pe cel rău, dar cei ce păzesc Legea se mânie pe el. –

Laudă pe cel rău. Doar cel care a respins autoritatea legii va avea plăcere de succesul omului rău (vezi Romani 1,32).

5 Oamenii dedaţi la rău nu înţeleg ce este drept, dar cei ce caută pe Domnul înţeleg totul. –

Înţelege totul. Cei care refuză controlul legii lui Dumnezeu nu pot vedea deosebirea dintre bine şi rău (Romani 8,7), dar Domnul le arată acelora care se supun călăuzirii Lui ce drum să aleagă (Isaia 30,21; Ioan 7,17; DA 668).

6 Mai mult preţuieşte săracul care umblă în neprihănirea lui, decât bogatul care umblă pe căi sucite. –

Umblă pe căi sucite. Compară cu cap. 19,1.

7 Cel ce păzeşte Legea este un fiu priceput, dar cel ce umblă cu cei desfrânaţi face ruşine tatălui său. –

Legea. Ebr. torah, toate formele de învăţătură, inclusiv legea lui Dumnezeu. Cei desfrânaţi. Ebr. zolelim, "risipitor" sau "lacom de mâncare". Lăcomia în mâncare e nedemn pentru un om şi reflectă caracterul tatălui său.

8 Cine îşi înmulţeşte avuţiile prin dobândă şi camătă le strânge pentru cel ce are milă de săraci. –

Dobândă şi camătă. [Camătă şi câştig nedrept, KJV]. Dacă se are în vedere o distincţie mai mult decât retorică, "camătă" se referă la dobânda unui împrumut de bani şi "câştig nedrept" la profitul de pe urma unui împrumut de rezervă. Banii pe care un om avar i-a strâns pe căi pe care Dumnezeu nu le poate aproba s-ar putea ca, după moartea lui, să le fie daţi celor săraci de către moştenitorii lui (vezi Iov 27,16.17; Proverbe 13,22).

9 Dacă cineva îşi întoarce urechea ca să n-asculte Legea, chiar şi rugăciunea lui este o scârbă. –

Să n-asculte legea. Faptul că acela care se abate de la Legea lui Dumnezeu doreşte totuşi să se roage dă de înţeles că nu e o persoană nepăsătoare şi nereligioasă, ci doar împotriva faptului de a face din Legea divină norma de conducere a vieţii sale. Mulţi sunt cei care doresc să Îl servească lui Dumnezeu, dar doresc să facă lucrul acesta în felul lor aparte. Unii acceptă o parte a Legii lui Dumnezeu ca standard al vieţii, alţii susţin că Legea a fost total desfiinţată. Doar puţini sunt cei iau întreaga lege morală a lui Dumnezeu ca o expresie autorizată a voii Lui pentru poporul Său (vezi Ioan 14,15; 15,10; cf. Romani 8,3.4).

O scârbă. Păcatul pune un zid de despărţire între Dumnezeu şi păcătos (Isaia 59,1.2).

Cei care merg împotriva conştiinţei lor şi cei care pretind că ţinerea aşa-zisului spirit al legii îi face superiori celor care, prin puterea Duhului Sfânt, care locuieşte în sufletul lor, respectă atât litera, cât şi spiritul Legii, ar face bine dacă ar cugeta profund la versetul acesta. Deşi trece cu vederea lipsa conformării cu legea manifestată de cei care nu au avut prilejul să descopere cerinţele Sale în ei (Fapte 17,30; Romani 5,13), Dumnezeu nu poate să accepte slujirea acelora care în mod deliberat se abat de la Legea Sa. Dacă ar accepta-o ar însemna că aprobă răzvrătirea voită.

10 Cine rătăceşte pe oamenii fără prihană pe calea cea rea cade în groapa pe care a săpat-o, dar oamenii fără prihană moştenesc fericirea. –

În groapa pe care a săpat-o. Cel care îi duce în rătăcire pe alţii este descris ca unul care cade în propria sa groapă împreună cu victimele sale. Dar omul drept se ridică din groapă, regăseşte calea cea dreaptă (vezi cap. 24,16) şi stăruie să meargă înainte sub binecuvântarea lui Dumnezeu, spre răsplata finală. Omul nelegiuit n-a obţinut prin fapta sa rea altceva decât o vinovăţie sporită.

11 Omul bogat se crede înţelept, dar săracul care este priceput îl cercetează. –

Îl cercetează. Unii oameni bogaţi cred că bogăţia pe care au acumulat-o este în ea însăşi o dovadă a înţelepciunii şi abilităţii lor; dar neglijenţa pe care o au pentru veşnice descoperă nebunia lor săracului care a căpătat pricepere de la Dumnezeu, Izvorul adevăratei înţelepciuni. Săracul cu pricepere priveşte prin prosperitatea lor prezente spre necazurile care îi aşteaptă (vezi Psalm 73,3.17; Iacov 5,1-6).

12 Când biruie cei neprihăniţi, este o mare slavă, dar când se înalţă cei răi, fiecare se ascunde. –

Mare slavă. Când oamenii buni sunt superiori celor şi cârmuiesc bine, e "mare slavă" (vezi cap. 11,10; 29,2). Oamenii ştiu că vor fi trataţi bine dacă fac binele şi vor fi pedepsiţi cu dreptate dacă fac răul. Încrederea lor în conducerea lor se dezvoltă, iar ei se bucură în siguranţa lor şi nu le e teamă s-şi arate bunăstarea. Dar ei se poartă cu totul altfel când cârmuieşte un om rău. Ei caută să-şi ascundă bogăţia şi evită să atragă atenţia cârmuitorilor lor egoişti (vezi cap. 28,28).

13 Cine îşi ascunde fărădelegile nu propăşeşte, dar cine le mărturiseşte şi se lasă de ele capătă îndurare. –

Ascunde fărădelegile. Prosperitatea spirituală e imposibilă pentru omul care cultivă păcatul. Dacă un om aduce scuze pentru păcate lui înseamnă că se împotriveşte lucrării de convingere a Duhului Sfânt (Ioan 16,8-11) şi riscă să-şi împietrească inima, în aşa măsură încât la un moment să nu mai exista nici dorinţa de neprihănire, nici îndemnul lăuntric spre pocăinţă.

Pe de altă parte recunoaşterea stării de păcătoşenie nu e îndeajuns. Păcătosul trebuie să se lepede de păcatele sale şi să reziste cu succes în faţa ispitei în tăria pe care Dumnezeu a făgăduit că i-o va da (vezi Romani 8,3.4; Filipeni 2,13; 2 Timotei 2,22; 1Ioan 3,6). Doar atunci când sunt împlinite condiţiile acestea Dumnezeu Se poate manifesta cu îndurare. A ierta şi a binecuvânta pe un om care se agaţă de păcat ar însemna să să-l încurajezi în purtarea lui, care, dacă e continuată, îl va duce cândva la moarte veşnică (Romani 6,23; Iacov 1,13-15). A duce pe un asemenea om în lumea veşnică ar însemna perpetuarea suferinţei, a durerii şi a morţii pe care le-au produs păcatul.

14 Ferice de omul care se teme necontenit, dar cel ce-şi împietreşte inima cade în nenorocire. –

Se teme necontenit. Omul care este atent la sine în tot timpul şi care compară bine purtarea sa cu modelul dat de voia descoperită a lui Dumnezeu, aşa încât orice abatere de la bine să fie de îndată descoperită şi îndreptată, este un om fericit (vezi Psalm 119,11; Filipeni 2,12; Iacov 1,22-25). El este fericit deoarece păstrează această atitudine vigilentă prin puterea care vine din locuirea lăuntrică a lui Hristos prin Duhul Sfânt (vezi Efeseni 3,16.17; 1 Petru 1,22.23; 1 Ioan 3,9; Iuda 24). Din cauza puterii răului şi a prezenţei lui Satana cu scopul de a amăgi şi a duce la păcat (1 Petru 5,8; Apocalipsa 12,12), omul poate să ducă luptă cea bună împotriva păcatului doar cu ajutorul puterilor cereşti. Dar când inima împietrită se opune acestor puteri, nenorocirea vine cu siguranţă.

15 Ca un leu care răcneşte şi ca un urs flămând, aşa este cel rău care stăpâneşte peste un popor sărac. –

Cel rău care stăpâneşte. Starea de neajutorare totală a omului de rând în faţa asupritorilor lui puternici ar conduce la disperare dacă n-ar exista făgăduinţa că Dumnezeu va avea grijă de cei care privesc la El (Psalm 91,13-16).

16 Un voievod fără pricepere îşi înmulţeşte faptele de asuprire, dar cel ce urăşte lăcomia îşi lungeşte zilele. –

Îi înmulţeşte faptele de asuprire. [E şi un mare asupritor, KJV]. Compară cu Ieremia 22,13-

19.

Urăşte lăcomia. Lăcomia e dorinţa excesivă după câştig. Oamenii care întorc spatele adevăratului câştig al vieţii veşnice şi îşi irosesc viaţa umblând după câştigurile trecătoare şi neînsemnate ale acestei lumi îşi arată lipsa de pricepere.

17 Un om al cărui cuget este încărcat cu sângele altuia, fuge până la groapă: nimeni să nu-l oprească. –

Fuge până la groapă. Declarând că moartea este pedeapsa pentru crimă şi că nimeni nu trebuie să intervină pentru a împiedica aplicării pedepsei, Solomon nu face altceva decât să repete cuvintele lui Moise (vezi Genesa 9,5.6; Exod 21,12-14).

18 Cine umblă în neprihănire găseşte mântuirea, dar cine umblă pe două căi strâmbe cade într-o groapă. –

Cade într-o groapă. [Cade îndată, KJV]. Literal, "în una", al cărei sens nu e clar. Traducerea, "deodată" sau "brusc" e improbabilă. LXX redă a doua propoziţie astfel: "iar cel ce umblă în căi strâmbe, se va încurca".

19 Cine îşi lucrează câmpul are belşug de pâine, dar cine aleargă după lucruri de nimic are belşug de sărăcie. –

Lucruri de nimic. [Persoane de nimic, KJV]. Sau "lucruri de nimic". Cei care umblă după lucrurile lipsite de valoare ale vieţii în loc să lucreze pentru a câştiga cele necesare traiului, vor cădea cu siguranţă în sărăcie, atât materială cât şi spirituală.

20 Un om credincios este năpădit de binecuvântări, dar cel ce vrea să se îmbogăţească repede nu rămâne nepedepsit. –

Vrea să se îmbogăţească repede. Compară cu cap. 21,5.

21 Nu este bine să cauţi la faţa oamenilor; chiar pentru o bucată de pâine poate un om să se dedea la păcat. –

Să cauţi la faţa oamenilor. Vezi la cap. 18,5.

Pentru o bucată de pâine. Lipsa de însemnătate a motivelor care îl vor influenţa pe un om nedrept să manifeste părtinire este exemplificată prin imaginea unei bucăţi de pâine.

22 Un om pizmaş se grăbeşte să se îmbogăţească, şi nu ştie că lipsa va veni peste el. –

Un om pizmaş. Prima propoziţie poate fi tradusă mai bine: "omul pizmaş se grăbeşte să se îmbogăţească" (cap. 23,6). Pentru omul avar nu există un câştig permanent.

23 Cine mustră pe alţii găseşte mai multă bunăvoinţă pe urmă, decât cel cu limba linguşitoare. –

La urmă. Ebr. 'acharay, literal "după mine". 'Acharay nu e forma obişnuită pentru "pe urmă", dar poate fi o formă neobişnuită a adverbului. Mustrarea înţeleaptă va răsplăti atât pe dătător, cât şi pe primitor, chiar dacă pe moment poate răni (vezi Proverbe 27,6; 29,5; Iacov 5,19.20).

24 Cine fură pe tatăl său şi pe mama sa şi zice că nu este un păcat, este tovarăş cu nimicitorul. –

Nu este un păcat. Nimic nu scuză furtul. Chiar dacă fiul poate pretinde că tot ce au părinţii lui va fi al său când ei vor fi murit, totuşi bunurile lor materiale nu sunt ale lui fără consimţământul lor. Dacă el şi le însuşeşte nu e mai bun decât oricare alt hoţ (vezi cap. 19,26). Hristos a vorbit termeni de condamnare despre fiul care a refuzat să aibă grijă de părinţii săi scuzându-se că dăduse averea sa pentru templului (Matei 15,4-6; Marcu 7,9-12).

25 Cel lacom stârneşte certuri, dar cel ce se încrede în Domnul este săturat din belşug. –

Cel lacom. [Mândru cu inima, KJV]. Literal, "cineva cu sufletul larg", adică un apucător, un avar. Cel care se umflă în pene de cât e de important şi care îi dispreţuieşte pe ceilalţi supără pe oricine întâlneşte şi pricinuieşte multă dezbinare (vezi cap. 15,18; 29,22). Omul smerit, temător de Dumnezeu, îşi face datoria şi are încrederea că Dumnezeu Se va îngriji de nevoile lui. E la fel de adevărat că omul lacom stârneşte multă duşmănie prin egoismul său, în timp ce omul bun "este săturat", adică îi merge bine (vezi Proverbe 11,25; 29,25; Habacuc 2,5; Iacov 4,1).

26 Cine se încrede în inima lui este un nebun, dar cine umblă în înţelepciune va fi mântuit. –

În inima lui. Adică prin propriile sale impulsuri şi planuri (vezi Genesa 6,5; 8,21; Proverbe 14,16; 28,14).

27 Cine dă săracului nu duce lipsă, dar cine închide ochii este încărcat cu blesteme. –

Nu duce lipsă. Întrucât Dumnezeu consideră că tot ce se face pentru săraci şi nevoiaşi I se face Lui, darul făcut cu înţelepciune celor în nevoie nu îl va sărăci pe dăruitor (vezi cap. 11,24-26; 19,17). Egoismul aduce un blestem prin însăşi natura lui, cu totul aparte de orice ar putea face Dumnezeu ca să-Şi arate indignarea (Hagai 1,9-11). Astfel, în mod indirect, săracul neglijat aduce multe blesteme pe capul celui care tratează cu indiferenţa starea lui nenorocită.

28 Când se înalţă cei răi, fiecare se ascunde, dar când pier ei, cei buni se înmulţesc. –

Se înalţă cei răi. Vezi la vers. 12. Înmulţirea celor drepţi la căderea celor răi e atât ca număr, cât şi ca prosperitate. Sub conducători lacomi, oamenii buni nu pot să prospere, şi dacă prosperă, o mare parte din bogăţia lor le este luată. COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

4PK 660

9�

CS 78; GC 436; PK 267; PP 584; 3T 52; 4T 535

13�

AA 552; FE 239; GC 489; SC 42; 2T 291, 303; 5T 635

20�

AH 391; Ed 136

23�

2T 338

25�

AH 179

26�

2T 143

27�

MH 208