1 David a strâns iarăşi pe toţi aleşii lui Israel, în număr de treizeci de mii de oameni.

David a strâns. Vezi aceeaşi istorisire, cu o introducere mai lungă, în 1 Cronici 13,1.6-14. David şi-a propus ca Ierusalimul să fie nu numai capitala civilă a naţiunii, ci şi cea religioasă. Timp de mulţi ani, chivotul stătuse la Chiriat-Iearim, unde fusese dus la întoarcerea lui de la filisteni, după moartea lui Eli (1 Samuel 7,1). David a dorit să păstreze chivotul într-un cort naţional la Ierusalim. Înainte de a trece la îndeplinirea acestui plan, el a strâns căpeteniile naţiunii (1 Cronici 13,1-4) pentru a se sfătui cu ele, privitor la planul lui.

Toţi aleşii. Mutarea chivotului avea să fie o problemă de manifestare impunătoare şi de bucurie naţională. David a cerut celor 30.000 de căpetenii ai împărăţiei să se adune la Ierusalim pentru a lua parte la solemnităţi.

Vezi o hartă a Ierusalimului în acele timpuri

2 Şi David, cu tot poporul care era cu el, a pornit de la Baale-Iuda, ca să suie de acolo chivotul lui Dumnezeu, înaintea căruia este chemat Numele Domnului oştirilor care stă între heruvimi deasupra chivotului.

Baale-Iuda. Un alt nume pentru Chiriat-Iearim (Iosua 15,9; 1 Cronici 13,6), cam la 9 mile nord-vest de Ierusalim.

Numele Domnului. Chivotul era simbolul prezenţei lui Dumnezeu şi astfel era invocat Numele Lui cel sfânt. Poporul lui Dumnezeu (Deuteronom 28,1-10) şi Templul Lui (1 Regi 8,43) purtau de asemenea Numele Lui, în mod literal. Numele lui Iehova este chemat asupra lor, evident în sensul posesiunii.

Între heruvimi. Cuvântul între nu este în ebraică, iar legătura dintre cuvântul stă şi heruvimi este o chestiune de interpretare. Cuvântul tradus locuieşte (engl.) este de asemenea tradus deseori a sta (Geneza 18,1; 19,1; 21,16 etc.).

3 Au pus chivotul lui Dumnezeu într-un car nou şi l-au ridicat din casa lui Abinadab, de pe deal; Uza şi Ahio, fiul lui Abinadab, cârmuiau carul cel nou.

Într-un car nou. Legea lui Moise prevedea că chivotul trebuie să fie purtat de către fiii lui Chehat (Numeri 4,4-15; 7,9). David ar fi trebuit să ţină seama de această prevedere, dar probabil că a raţionat că transportarea chivotului într-un car nou tras de boi avea să fie un semn de respect deosebit. Fără îndoială că el şi-a adus aminte că atunci când filistenii au trimis înapoi chivotul lui Israel, ei l-au adus într-un car nou (1 Samuel 6,7-14). Totuşi, aceea a fost o situaţie cu totul diferită, pentru că ei au acţionat după ce mai bună cunoştinţă a lor. Când chivotul a ajuns la Israel, el a fost luat din car de către leviţi (1 Samuel 6,15) în armonie cu instrucţiunile divine date lui Moise.

În Ghibea (numai în engl.). Chivotul era la Chiriat-Iearim, nu în Ghebea. Poate că Ghibea ar trebui aici să se traducă în loc să fie redată cu nume propriu. Gib’ah înseamnă deal şi de 65 de ori aşa este şi tradus (Geneza 49,26; Exod 17,9; Numeri 23,9 etc.). În cazul acesta casa lui Abinadab era pe dealul de la Chiriat-Iearim.

Fiii lui Abinadab. Chivotul fusese pus în casa lui Abinadab cel puţin cu două sau trei generaţii mai înainte de acest timp, pe vremea când a murit Eli (1 Samuel 4,15-18; 6,1; 7,1). Astfel că Abinadab trebuie să fi murit de mult. Când chivotul a fost pus la început în casa lui Abinadab, fiul său Eleazar fusese sfinţit ca să păzească chivotul Domnului (1 Samuel 7,1). Fără îndoială că pe vremea aceasta Eleazar era mort de mult, paza chivotului ajungând pe mâna fiilor lui sau chiar a nepoţilor lui. Faptul că Uza şi Ahio sunt numiţi fiii lui Abinadab înseamnă numai că ei erau descendenţi ai acestuia, în armonie cu uzanţa ebraică a acestui termen (vezi despre 1 Samuel 14,50; vezi şi vol. 1, pag. 181, 186). Deoarece Uza şi Ahio au avut misiune importantă de a supraveghea chivotul în timpul când acesta a fost la ei în casă, răspunderea transportării lui la Ierusalim le-a fost dată acum lor. Totuşi, aceasta a fost în mod hotărât în afara directivelor trasate explicit de Domnul, şi anume ,că chivotul trebuia să fie purtat pe umerii chehatiţilor (Numeri 4,15; 7,9). Nu exista nici o scuză întemeiată pentru o nesocotire a instrucţiunilor divine cu privire la această problemă.

Cârmuiau carul cel nou. Deşi conduceau carul, ei nu călătoreau în el. Ahio mergea înaintea carului (v. 4), iar Uza probabil că mergea alături sau în urma chivotului, ca să-l poată supraveghea (vezi v. 6).

4 L-au luat, dar, din casa lui Abinadab, de pe deal; Uza mergea alături de chivotul lui Dumnezeu, şi Ahio mergea înaintea chivotului.

Verset ce nu a fost comentat.

5 David şi toată casa lui Israel cântau înaintea Domnului cu tot felul de instrumente de lemn de chiparos, cu harpe, cu lăute, cu timpane, cu fluiere şi cu ţambale.

Cântau înaintea Domnului. Transportarea chivotului la Ierusalim trebuia să devină o ocazie impresionantă, de veselie. Era muzică instrumentală, care acompania cântecul mulţimilor. Pentru popor, chivotul reprezenta prezenţa lui Dumnezeu şi ei se bucurau în prezenţa Lui (vezi 1 Cronici 13,8).

Cu arfe. Enumerarea diferitelor tipuri de instrumente muzicale este o indicaţie că, pe vremea lui David era multă iscusinţă muzicală. Există dovezi atât din Egipt, cât şi din Mesopotamia despre dezvoltarea impetuoasă a muzicii, cu cel puţin 1000 de ani înainte de acest timp.

6 Când au ajuns la aria lui Nacon, Uza a întins mâna spre chivotul lui Dumnezeu şi l-a apucat, pentru că era să-l răstoarne boii.

Aria lui Nacon. Aria lui Chidon (1 Cronici 13,9), un caz de ortografiere variată sau a unui om sau loc care este cunoscut prin mai mult decât un singur nume. Nu există nici o cheie de localizare. Poate că boii, când au ajuns la arie, s-au abătut din drum pentru a lua din grăunţele împrăştiate, pricinuind astfel necazul.

A întins mâna. Chivotul era sfânt. Nimeni, cu excepţia preoţilor, descendenţi ai lui Aaron, nu trebuia să-l atingă (Num 4,15; PP 705). Dumnezeu este strict în privinţa cerinţelor Sale. Este adevărat că filistenii au atins chivotul şi nu s-a întâmplat nimic rău, dar lor nu li se putea pune în socoteală ceea ce au făcut din neştiinţă. Dar israeliţii cunoşteau instrucţiunea pe care o dăduse Domnul, însă n-au respectat-o.

7 Domnul S-a aprins de mânie împotriva lui Uza, şi Dumnezeu l-a lovit pe loc pentru păcatul lui, şi a murit acolo lângă chivotul lui Dumnezeu.

S-a aprins. Omul se uită numai la înfăţişarea exterioară, dar Dumnezeu se uită la inimă. Celor care l-au însoţit pe Uza putea să li se pară că intenţiile lui Uza au fost absolut onorabile, el doar a încercat să ajute când a întins mâna să sprijine chivotul. Dar inima lui nu era curată înaintea lui Dumnezeu. Actul lui de atingere a chivotului era unul de încredere în sine. O fiinţă păcătoasă n-ar fi trebuit să îndrăznească să atingă ceea ce simboliza prezenţa lui Dumnezeu. Domnul n-a putut îngădui să treacă neobservată această flagrantă nesocotire a poruncii Lui exprese. Dacă păcatele lui Uza ar fi trecut nepedepsite, vinovăţia lui ar fi putut să cuprindă pe mulţi alţii. Cei care cunoşteau defectele lui Uza ar fi fost mult încurajaţi să păcătuiască dacă li s-ar fi îngăduit să tragă concluzia că greşeli ca ale lui puteau trece nepedepsite şi păcătosul să fie primit de Dumnezeu. Moartea lui Uza a slujit ca avertisment pentru mulţi că Domnul este un Dumnezeu drept, care cere ascultare strictă de la toţi.

Dumnezeu l-a lovit. Unii au privit moartea lui Uza ca o judecată peste măsură de severă. Totuşi, întâmplarea a avut loc într-un regim teocratic, în care pedepsele civile includeau infracţiuni religioase şi pedeapsa cu moartea era aplicată pentru păcate care nu mai putea fi iertate (Exod 22,20; Levitic 20,2.9.27; Numeri 15,32-36; compară cu Fapte 5,1-11). Pedepsele aspre sunt necesare pentru a împiedica răul. Dacă actualele noastre legi riguroase împotriva crimei ar fi îndulcite, rata criminalităţii ar creşte teribil.

Uza fusese atât de mult timp în prezenţa chivotului încât familiaritatea născuse în el un spirit de ireverenţă. El s-a făcut vinovat de luarea unei decizii pripite din cauza încrederii in sine şi Domnul a acţionat în consecinţă. Înfiorătoarea catastrofă a făcut ca oştile adunate ale lui Israel să înţeleagă importanţa poruncilor exprese ale lui Dumnezeu şi grozăvia păcatului lipsei de respect.

8 David s-a întristat că Dumnezeu lovise pe Uza cu o astfel de pedeapsă, rupându-l pe loc. Şi locul acesta a fost numit până în ziua de azi Pereţ-Uza.

David s-a întristat. Întristarea lui David provocată de moartea lui Uza s-a datorat în mare măsură faptului că propria lui inimă nu era întru totul curată. Dacă el ar fi fost pe deplin împăcat cu Dumnezeu, el n-ar fi avut nici un motiv să se teamă şi ar fi acceptat voinţa lui Dumnezeu. Orice face El este desăvârşit şi ori de câte ori oamenii se întristează de ceea ce face El, acesta este un indiciu că în propria lor experienţă este ceva rău. Ar fi fost bine pentru David să se umilească şi să-şi cerceteze inima din cauza relelor care se ascundeau acolo şi nu să caute greşeli la Dumnezeu.

9 David s-a temut de Domnul în ziua aceea, şi a zis: „Cum să intre chivotul Domnului la mine?”

S-a temut. David s-a temut că vreun păcat din viaţa lui putea să aducă judecata lui Dumnezeu asupra lui (PP 706).

10 N-a vrut să aducă chivotul Domnului la el în cetatea lui David, şi l-a dus în casa lui Obed-Edom din Gat.

Obed-Edom. Numele apare în 1Cronici 15,18.21; 26,4.7.15, dar identitatea lui nu poate fi stabilită în mod clar.

Gat. Se pare că nu Gat din Filistia, ci mai probabil o cetate, Gat-Rimon, locuită cândva de leviţi în Dan sau Manase, atribuită chehatiţilor (Iosua 21,24-26). În felul acesta, Obed-Edom putea să fie un membru al familiei alese în mod special să poarte chivotul (Numeri 4,15; 7,9).

11 Chivotul Domnului a rămas trei luni în casa lui Obed-Edom din Gat, şi Domnul a binecuvântat pe Obed-Edom şi toată casa lui.

A binecuvântat pe Obed-Edom. Prezenţa chivotului în casa lui Obed-Edom a adus o binecuvântare, nu un blestem. Obed-Edom ştia cât de groaznic pedepsise Domnul lipsa de respect, atunci când chivotul fusese dezonorat. El probabil că văzuse pe David şi miile lui Israel tremurând de frică, temându-se de prezenţa chivotului lui Dumnezeu. Cu toate acestea, el a primit bine chivotul în casa lui.

Toată casa lui. Binecuvântarea care a venit asupra lui Obed-Edom n-a fost numai pentru el singur, ci pentru toată casa lui. Prin credinciosul Avraam aveau să fie binecuvântate toate familiile pământului (Geneza 12,2.3). Fericire, prosperitate şi pace vin asupra multora, când un om se bucură de prezenţa lui Dumnezeu. Omul care primeşte o binecuvântare se transformă el însuşi într

o binecuvântare.

12 Au venit şi au spus împăratului David: „Domnul a binecuvântat casa lui Obed-Edom şi tot ce avea, din pricina chivotului lui Dumnezeu.” Atunci David a pornit şi a suit chivotul lui Dumnezeu din casa lui Obed-Edom în cetatea lui David, în mijlocul veseliei.

Au spus. Experienţa făcută de Obed-Edom a dovedit că, deşi Dumnezeu este sfânt, nimănui nu trebuie să-i fie teamă de El, dacă este smerit şi ascultător. Naţiunea fusese atentă să vadă ce va veni asupra gititului şi a familiei lui (PP 706). Binecuvântarea care a venit a risipit tristeţea şi sentimentele rele pe care le provocase moartea lui Uza.

13 Când cei ce duceau chivotul Domnului au făcut şase paşi, au jertfit un bou şi un viţel gras.

Cei ce duceau chivotul. David învăţase lecţia unei depline ascultări de poruncile lui Dumnezeu. Acum chivotul nu mai era dus într-un car, ci în armonie cu porunca lui David (1 Cronici 15,2) şi Cuvântul lui Dumnezeu (Numeri 4,5.6.15; 7,9; 1 Cronici 15,15), el era purtat de leviţi. Raportul dat în Cronici cu privire la aducerea chivotului este mult mai amănunţit decât este raportul de aici (vezi 1Cronici 15,1-29).

Şase paşi. Moartea lui Uza la încercarea anterioară de a duce chivotul, a făcut ca acum, David să procedeze cu atenţie foarte mare. La început, chivotul a fost dus numai şase paşi şi, pentru că nu s-a manifestat nici o dovadă a neplăcerii Domnului, au fost aduse jertfe care exprimau recunoştinţa poporului faţă de Dumnezeu că acum prezenţa Lui era cu ei şi bunăvoinţa Lui plana acum asupra lor. Nu este motiv să se creadă că jertfa a fost repetată.

Un nou şi un viţel gras. (engl. oxen and fatlings). Textul ebraic este aici la singular, un bou şi un viţel gras. În Septuaginta versetul 13 nu există. În locul lui această traducere redă: Şi erau cu el care duceau chivotul şapte cete (sau coruri) şi pentru jertfire un viţel şi miei.

14 David juca din răsputeri înaintea Domnului şi era încins cu efodul de in subţire.

Juca... înaintea Domnului. Dansul lui David a fost un act de veselie solemnă şi sfântă. Pentru un oriental al acelei perioade, o astfel de manifestare era modul natural de exprimare, oricât de ciudat ni s-ar părea nouă astăzi. Prin aceasta, David îşi exprima lauda recunoscătoare şi astfel dădea cinste şi mărire sfântului Nume al lui Dumnezeu. Nu există nimic în dansul lui David care să poată fi comparat cu dansul modern sau care să-l justifice. Dansul obişnuit nu atrage pe cineva mai aproape de Dumnezeu şi nici nu-i inspiră gânduri curate, de vieţuire sfântă. El degradează şi corupe. El face pe om inapt pentru rugăciune sau studierea Cuvântului lui Dumnezeu, îl întoarce de pe calea dreptăţii pe căile petrecerilor. Morala este stricată, timpul mai rău decât pierdut şi adesea, sănătatea este sacrificată (vezi PP 707).

Efodul de in. Compară cu 1 Cronici 15,27. David a pus deoparte haina sa împărătească cu această ocazie şi a purtat un efod simplu de in, de felul celui purtat de obicei de preoţi şi de alţii (vezi cele despre 1 Samuel 2,18; compară cu 1 Samuel 22,18; 2 Cronici 5,12). Făcând aşa, el nu şi-a asumat prerogativele preoţilor, ci a arătat pur şi simplu poporului său că era gata să se umilească şi să devină una cu ei în slujirea lui Dumnezeu.

15 Astfel au suit David şi toată casa lui Israel chivotul Domnului, în strigăte de bucurie şi în sunet de trâmbiţe.

Verset ce nu a fost comentat.

16 Pe când chivotul Domnului intra în cetatea lui David, Mical, fata lui Saul, se uita pe fereastră; şi, văzând pe împăratul David sărind şi jucând înaintea Domnului, l-a dispreţuit în inima ei.

L-a dispreţuit. Mical n-a putut preţui sau înţelege zelul care l-a făcut pe David să se alăture poporului pentru a-şi exprima atât de viu bucuria sa în Domnul. Când David a cântat şi a jucat înaintea lui Dumnezeu, actul său se închinare a fost onorat de Cer, dar a fost dispreţuit de soţia Samuel Mical, al cărui tată fusese în extaz mai mult decât o singură dată (1 Samuel 10,10; 19,22-24), nu avea dreptul să se plângă de exuberanţa lui David. Dar ocazia a procurat scuza de a da frâu liber simţămintelor ei ascunse de rea voinţă. Ea fusese cândva îndrăgostită de David ca tânăr erou, dar căsătoria ei cu el se sfârşise curând prin fuga lui de Saul. De atunci trecuseră vreo 20 de ani, timp în care ea fusese căsătorită cu un alt bărbat, de la care a fost luată cu forţa şi predată primului ei soţ ca preţ politic, după un lung război împotriva tatălui ei. Mândria fiică a lui Saul era plină de resentimente şi gata să găsească greşeli lui David, chiar în zelul lui de a-L onora pe Domnul care atunci constituia un mod acceptabil de laudă.

17 După ce au adus chivotul Domnului, l-au pus la locul lui în mijlocul cortului pe care-l ridicase David pentru chivot; şi David a adus înaintea Domnului arderi de tot şi jertfe de mulţumire.

Cortul. Nu cortul cel vechi, care pe atunci era la Gabaon (1 Cronici 16,39), ci un cort nou, pe care-l pregătise David în mod special pentru chivot (2 Cronici 1,3.4).

Arderi de tot. Adevăratul altar al arderilor de tot era în acel timp la Gabaon, împreună cu cortul întâlnirii (1 Cronici 21,29). Însă probabil că a fost ridicat un alt altar, la Ierusalim. Arderile de tot aveau legătura cu dedicarea, în timp ce jertfele de mulţumire erau din acelea prevăzute pentru ocazii de fericire şi veselie, cea mai mare parte a jertfelor de mulţumire fiind mâncate de popor la o masă festivă. 2 Samuel 6,16-19 este un text paralel cu 1 Cronici 15,29 la 16,3. Dar Cronicile au adăugat multe amănunte ale ceremoniilor acelei ocazii care nu se află în Samuel (1 Cronici 16,4-42).

18 Când a isprăvit David de adus arderile de tot şi jertfele de mulţumire, a binecuvântat poporul în Numele Domnului oştirilor.

A binecuvântat poporul. David a fost un conducător al poporului său atât spiritual, cât şi laic. Era întru totul potrivit ca împăratul lui Israel, care fusese ales pentru poziţia lui de către Dumnezeu, să pronunţe asupra poporului binecuvântarea divină. Compară cu binecuvântarea lui Solomon, la sfinţirea Templului (1 Regi 8,14.55).

19 Apoi a împărţit la tot poporul, la toată mulţimea lui Israel, bărbaţi şi femei, fiecăruia câte o pâine, o bucată de carne şi o turtă de stafide. Şi tot poporul a plecat, fiecare la casa lui.

A împărţit la tot poporul. David avea o natură liberală. Când poporul era pe punctul să plece, fiecăruia i s-a dat un dar din darul împărătesc. Aceasta avea să-i facă să plece spre casele lor într-o dispoziţie sufletească mulţumită şi fericită şi avea să-i facă să uite necazurile lor personale şi să cânte laudele Dumnezeului şi ale împăratului lor.

O bucată de carne. Ebraicul ’eşpar. Cuvântul se află numai aici şi în textul paralel din 1Cronici 16,3. Sensul lui este nesigur. Traducerea din KJV este interpretarea dată cuvântului de către iudei. Vulgata redă o bucată de carne de vită pentru fript. Unii comentatori moderni atribuie lui ’eşpar sensurile de hrana călătorului, provizii constând din curmale şi cereale coapte sau crude şi prăjitură de curmale.

O turtă (engl. a flagon of wine). Ebraicul ’aşişah. Cuvântul acesta a fost definit în mod literal cu o turtă, aşa cum era pregătită din struguri uscaţi sau stafide presate şi aranjate într-o anumită formă. Of wine = de vin este adăugat în KJV, dar poate să fie cuprins în termenul ’aşişah (vezi Osea 3,1; PP 708).

Poporul a plecat. Vezi 1 Cronici 16,4-42 pentru multe amănunte suplimentare cu privire la festivităţile şi aranjamentele slujbelor de consacrare.

20 David s-a întors să-şi binecuvânteze casa. Mical, fata lui Saul, i-a ieşit înainte şi a zis: „Cu câtă cinste s-a purtat azi împăratul lui Israel descoperindu-se înaintea slujnicelor supuşilor lui, cum s-ar descoperi un om de nimic!”

I-a ieşit înainte. David trecuse pe lângă casa lui în timp ce însoţea chivotul pe drumul spre cortul cel nou şi a fost observat de Mical (v. 16). După ce a îndeplinit diferitele ceremonii de consacrare, el s-a întors acasă şi a fost întâmpinat de Mical, care, între timp, îl tachinase cu indignare, de-abia aşteptând ocazia să-l mustre pe soţul ei pentru exuberanţa pe care o manifestase la ceremoniile legate de transportarea chivotului. Mical a fost cu totul străină de spiritul festiv al prilejului.

Sunt mulţi în biserică azi care mărturisesc că sunt creştini, dar care, atunci când ar putea fi fericiţi, sunt amărâţi. Când ar trebui să se bucure în Domnul, ei sunt supăraţi pe fraţii lor. În loc să aibă privirea îndreptată asupra lucrurilor lui Dumnezeu, ei îşi folosesc timpul ca să găsească greşeli la cei care se bucură în Domnul. A semnala aceasta nu înseamnă că exuberanţa şi emoţiile exagerate sunt necesare unei comportări spirituale. O manifestare publică a emoţiei nu este întotdeauna măsura consacrării sufletului. Un temperament mai liniştit poate să exprime o consacrare mai profundă faţă de Dumnezeu, prin înălţarea lăuntrică a sufletului sau prin fapte de iubire. Dar, dacă manifestarea exterioară lipseşte din cauza indiferenţei sau a apatiei lăuntrice, atunci demnitatea devine formalism.

Cu câtă cinste. În loc să salute pe soţul ei cu un cuvânt de bun venit, Mical l-a învinuit pe David, folosind aceste cuvinte ironice şi tăioase, acuzându-l că a acţionat mai mult ca un bufon decât ca un împărat.

Descoperindu-se. Adică şi-a lăsat deoparte îmbrăcămintea împărătească şi a apărut în public într-un efod simplu, purtat de preoţi şi de alţii (vezi cele despre v. 14).

21 David a răspuns Micalei: „Înaintea Domnului, care m-a ales mai presus de tatăl tău şi de toată casa lui, ca să mă pună căpetenie peste poporul Domnului, peste Israel, înaintea Domnului am jucat.

Înaintea Domnului. Mical trebuia să cunoască adevăratul motiv al comportamentului lui David. Ea mai trebuia să ştie că în spatele amărăciunii spiritului ei se afla mândria ei egoistă. David şi-a dat seama că Mical nu dispreţuise pe împărat, ci pe Domnul şi serviciul Lui.

Mai presus de tatăl tău. David i-a amintit lui Mical faptul că tatăl ei fusese lepădat de Domnul şi că el fusese ales. Dumnezeu găsise plăcere în căile lui David. Dar Mical a luat aceeaşi atitudine arogantă, care a pricinuit lepădarea tatălui ei ca împărat. Cuvintele lui David nu erau plăcute, dar erau îndreptăţite.

Am jucat. David a ţinut ca Mical să ştie că ea nu avea nici un motiv îndreptăţit să vorbească tăios şi să mustre şi că învinuirea ei nu-i va tempera ardoarea, nici nu-l va face să-şi schimbe calea. El va continua să se bucure şi să fie vesel înaintea Domnului, exprimându-şi recunoştinţa pentru tot ceea ce făcuse Dumnezeu pentru el.

22 Vreau să mă arăt şi mai de nimic decât de data asta şi să mă înjosesc în ochii mei; totuşi voi fi în cinste la slujnicele de care vorbeşti.”

Mai de nimic. Ebraicul qalal, a fi dispreţuit, a fi neînsemnat şi în forma folosită aici a fi puţin preţuit.

În ochii mei. Septuaginta redă aici în ochii tăi. Dacă aceste cuvinte sunt corecte, ele arată mai mult decât mai sus – acţiunile lui David ar fi, în cazul acesta, de aşa natură încât să-l înjosească şi mai mult în ochii lui Mical. Pe de altă parte, dacă se acceptă redarea ebraică, atunci sensul ar fi că David era gata să urmeze orice cale, oricât de înjositoare i s-ar părea chiar şi lui, care ar fi spre onoarea şi mărirea lui Dumnezeu.

Slujnicele. David s-a încrezut în poporul de rând, căci el înţelegea zelul lui religios. El n-a ţinut

seama de părerea lui Mical şi nici nu se aştepta ca poporul să o preţuiască.

ELLEN G. WHITE COMENTEAZĂ:

1-23 PP 704-711, SR 191-193

1-4 PP 704

5-7 PP 705

6.7 CW 97; EV 116

6.7 Ls 321; MH 436; SR 192; TM 348.462; 8T 284 8-10 PP 705

9-11 SR 192

11-13 PP 706

12 SR 193

14 PP 707

16-20 PP 708

17 SR 193

21-23 PP 711

23 Şi Mical, fata lui Saul, n-a avut copii până în ziua morţii ei.

Verset ce nu a fost comentat.