1 Când trecuse David puţin de vârf, iată că Ţiba, slujitorul lui Mefiboşet, a venit înaintea lui cu doi măgari înşeuaţi, pe care erau două sute de pâini, o sută de turte de stafide, o sută de roade de vară şi un burduf cu vin.

Ţiba. Vezi capitolul 9. La începutul fugii sale, David a fost întâmpinat de Ţiba cu un dar de bun venit. Ţiba ştia că aceasta era ocazia când se putea face plăcut de David cu puţină cheltuială.

2 Împăratul a zis lui Ţiba: „Ce vrei să faci cu acestea?” Şi Ţiba a răspuns: „Măgarii sunt pentru casa împăratului, pentru călărie, pâinile şi roadele de vară sunt pentru hrana tinerilor, şi vinul pentru potolirea setei celor ce vor fi obosiţi în pustiu.”

Verset ce nu a fost comentat.

3 Împăratul a zis: „Unde este fiul stăpânului tău?” Şi Ţiba a răspuns împăratului: „Iată, a rămas la Ierusalim, căci a zis: „Astăzi casa lui Israel îmi va da înapoi împărăţia tatălui meu.”

Împărăţia tatălui meu. Povestea spusă de Ţiba poate fi adevărată, dar atât de puţin probabilă încât este greu de înţeles cum a putut David să-i dea crezare. Mefiboşet era olog şi avea puţin de câştigat din răzvrătirea lui Absalom. Chiar dacă acea răzvrătire avea să se dovedească plină de succes, aceasta nu avea să dea tronul seminţei lui Saul înapoi, pentru că Absalom îşi dorea tronul pentru sine. Probabil că Ţiba inventase povestea cu scopul de a-l determina pe David sa-i facă anumite concesii.

4 Împăratul a zis lui Ţiba: „Tot ce este al lui Mefiboşet este la tău.” Şi Ţiba a zis: „Mă închin cu plecăciune! Să capăt trecere înaintea ta, împărate, domnul meu!”

Tot ce este al lui. Povestea lui Ţiba s-ar părea că a fost o calomnie josnică despre stăpânul său, dar David a crezut-o şi i-a dat lui Ţiba răsplata pe care o acesta o căuta. A fost total nedrept din partea împăratului să înstrăineze toată proprietatea lui Mefiboşet fără să asculte şi varianta acestuia, dar, în apăsarea şi necazul fugii, el s-a gândit numai la ajutorul oferit de Ţiba.

5 David ajunsese până la Bahurim. Şi de acolo a ieşit un om din familia şi din casa lui Saul, numit Şimei, fiul lui Ghera. El înainta blestemând

Bahurim. Un sat pe drumul de la Ierusalim spre Iordan (vezi despre cap. 3,16), acum Ras et Ţmîm, chiar la răsărit de muntele Scopus.

Şimei. Şimei era un beniamit. Mulţi dintre membrii acestei seminţii, deşi ţinuţi sub restricţie când David a fost la putere, erau gata întotdeauna să se întoarcă împotriva acestuia, când se ivea ocazia. Şimei nu mai arătase că este neloial lui David. Dar de îndată ce a izbucnit revolta, el şi-a dat arama pe faţă. De unde înainte el cinstise pe David, acum l-a înjurat şi l-a blestemat. Un astfel de comportament este inspirat de Satana, care simte plăcere să aducă blamul asupra celor care suferă deja în nenorocire.

6 şi a aruncat cu pietre după David şi după toţi slujitorii împăratului David, în timp ce tot poporul şi toţi vitejii stăteau la dreapta şi la stânga împăratului.

A aruncat cu pietre. Drumul putea să ducă printr-o vale îngustă, Şimei fiind pe una din părţi, iar David cu oamenii lui pe cealaltă (vezi v. 9, unde Abişai cere îngăduinţa să treacă dincolo). În felul acesta, Şimei mergea alături de fugari, destul de aproape spre a-i necăji aruncând cu pietre care, totuşi, nu-şi ajungeau ţinta.

7 Şimei vorbea astfel când blestema: „Du-te, du-te, om al sângelui, om rău!

Du-te (engl. come out). În mod literal, ieşi afară sau du-te afară. Şimei se bucura de nenorocirea lui David şi, în ura lui, blestema pe împărat şi-i spunea să iasă din ţară.

Om al sângelui. Când David a dorit să clădească Templul, Domnul i-a spus că nu-i va fi îngăduit să facă acest lucru, pentru că vărsase mult sânge şi făcuse mari războaie (1 Cronici 22,8). Este adevărat că David se angajase în războaie, dar ele au fost războaie împotriva vrăjmaşilor poporului lui Dumnezeu şi cu scopul de a întări pe Israel ca naţiune puternică în răsărit. Războaiele duse nu au descoperit că ar fi un om nemilos sau om al sângelui. Aşa cum au fost folosite de Şimei, aceste cuvinte pline de patimă au fost o calomnie josnică (PP 736).

Om rău (engl. man of Belial). Belial înseamnă lipsit de valoare sau răutate. Un om al lui Belial înseamnă o canalie, un om de nimic (vezi despre Judecători 19,22). O femeie păcătoasă este numită în ebraică o fiică a lui Belial (femeie stricată; 1 Samuel 1,16). Cuvântul este personificat în 2 Corinteni 6,15. Şimei era un om rău şi, prin aceste cuvinte denigratoare, n-a făcut decât să dea pe faţă trăsăturile rele.

8 Domnul face să cadă asupra ta pedeapsa pentru tot sângele casei lui Saul, al cărui scaun de domnie l-ai luat, şi Domnul a dat împărăţia în mâinile fiului tău Absalom; şi iată-te nenorocit, căci eşti un om al sângelui!”

Al cărui scaun de domnie l-ai luat. Cuvintele acestea explică motivul adevărat al mâniei şi urii lui Şimei. El a fost tăios din cauză că fusese luată coroana lui Israel de la casa lui Saul şi dată casei lui David. Dar cel care lepădase pe Saul, fusese Domnul şi nu David. Acuzaţiile lui Şimei au fost adevărate invective la adresa lui David.

A dat împărăţia Este adevărat că Domnul îngăduise să aibă loc lanţul de evenimente prin care împărăţia lui David a fost aparent căzută în mâinile lui Absalom, dar motivul era diferit de cel prezentat de Şimei. Conştiinţa lui David i-a spus acestuia care era cauza adevărată acestei răsturnări bruşte a situaţiei. Domnul îl avertizase pe împărat că, din cauza păcatului cu Bat-Şeba şi Urie, judecăţile aveau să vină (cap. 12,10-12). David ştia că merită pedeapsa aceasta şi că ea fusese atâta timp amânată datorită bunătăţii şi îndurării lui Dumnezeu. Dar, cunoscând bunătatea şi îndurarea lui Dumnezeu cât şi dreptatea Acestuia, David nu şi-a pierdut speranţa şi a privit înainte, la momentul când Dumnezeu avea să intervină şi să-i dea înapoi împărăţia.

9 Atunci Abişai, fiul Ţeruiei, a zis împăratului: „Pentru ce blestemă acest câine mort pe domnul meu, împăratul? Lasă-mă, te rog, să mă duc să-i tai capul.”

Acest câine mort. Vezi 2 Samuel 9,8; 1 Samuel 24,14. Pentru Abişai, omul care blestema pe David era o fiinţă josnică. El profita cu cruzime de nenorocirea lui David şi nu trebuia să-i fie îngăduit să mai trăiască. David mai era încă împărat şi nu ar fi trebuit să sufere să fie azvârlite asupra lui aceste insulte.

10 Dar împăratul a zis: „Ce aveţi voi cu mine, fiii Ţeruiei? Dacă blestemă, înseamnă că Domnul i-a zis: „Blestemă pe David!” Cine-i va zice, dar: „Pentru ce faci aşa?”?”

Dacă blestemă. (engl. so let him curse). David a crezut că toate suferinţele lui veneau din mâna lui Dumnezeu şi că, chiar şi aceste defăimări din partea lui Şimei erau îngăduite de Domnul. David n-a făcut nici o încercare de a se justifica în faţa învinuirii lui Şimei, ci era preocupat numai de faptul că el însuşi făcuse răul. Dacă experienţa prezentă venea, aşa cum credea el, prin aprobare divină, socotea că dacă ar încerca să împiedice blestemul lui Şimei, s-ar opune voinţei Domnului.

Cine-i va zice dar? Dacă Şimei îl blestema acum pe David pentru că Domnul îi spusese să facă aşa, cine putea să-l dojenească şi să-l întrebe care era motivul blestemului lui? Aşa a raţionat David.

11 Şi David a zis lui Abişai şi tuturor slujitorilor săi: „Iată că fiul meu, care a ieşit din trupul meu, vrea să-mi ia viaţa; cu cât mai mult beniamitul acesta! Lăsaţi-l să blesteme, căci Domnul i-a zis.

Să-mi ia viaţa. Aici David acuză pe faţă pe Absalom care căuta să ia nu numai tronul, ci şi viaţa împăratului. Era într-adevăr greu de înţeles cum Absalom, sânge din sângele lui şi carne din carnea lui, se întorcea împotriva lui şi căuta să-i ia viaţa. Dar nu tot aşa era cu purtarea lui Şimei. El era din familia lui Saul şi era de aşteptat să urască pe cel care luase coroana de la casa lui Saul.

Lăsaţi-l. Puţini oameni ar fi avut bunăvoinţa să dea pe faţă o atitudine ca aceea prezentată de David în acest ceas al încercării. Ar fi fost mult mai uşor să spună lui Şimei că el mersese prea departe şi să-i poruncească să înceteze Dar cât îl priveşte pe David, el era dispus să primească ceea ce credea că vine de la Dumnezeu. El păcătuise grav şi prin păcatul lui dăduse multora ocazia să-şi scuze greşelile. Dar, după pocăinţă şi adânca lui căinţă, el n-a făcut nici un efort să se scuze sau să îndreptăţească modul în care procedase. Când a fost mustrat de Dumnezeu, el a primit smerit mustrarea. Când au venit peste el judecăţi, el n-a făcut nici un efort să le înlăture. El s-a arătat umil, generos faţă de alţii şi supus voinţei Domnului. Bunăvoinţa lui de a accepta pe deplin acest necaz a descoperit caracterul lui drept şi nobleţea sufletului său.

12 Poate că Domnul Se va uita la necazul meu şi-mi va face bine în locul blestemelor de azi.”

Se va uita la necazul meu. David ştia că Domnul era un mare Dumnezeu al milei şi îndurării. Deşi suferea acest abuz din partea unuia dintre supuşii săi, el s-a mângâiat cu gândul că Dumnezeu vedea şi înţelegea toate. Poate că tocmai din cauza acestui necaz Domnul avea să-i trimită în loc o răsplată şi binecuvântări speciale.

13 David şi oamenii lui şi-au văzut de drum. Şimei mergea pe coasta muntelui, în dreptul lui David, şi mergând blestema, arunca cu pietre împotriva lui şi vântura praf.

În dreptul lui. În timp ce David şi oamenii lui mergeau pe drum, Şimei mergea pe deal, în paralel cu ei. Aceasta sugerează că Şimei era pe o parte a văii, iar David pe cealaltă.

14 Împăratul şi tot poporul care era cu el au ajuns la Aiefim, şi acolo s-au odihnit.

S-au odihnit. Propoziţia aceasta pare să facă referire la amintirea locului unde s-au odihnit David şi oamenii lui. Unele din manuscrisele ediţiei lui Lucian ale Septuagintei adaugă: lângă Iordan. Iosif Flavius este de acord cu această redare (Antiquities VII 9,4). Probabil că a fost locul asupra căruia s-a căzut de acord cu Huşai ca David să aştepte până va primi veşti de la el (cap. 15,28).

15 Absalom şi tot poporul, bărbaţii lui Israel, intraseră în Ierusalim. Ahitofel era şi el cu Absalom.

Intraseră în Ierusalim. Fuga lui David din Ierusalim i-a dat lui Absalom acces liber la cetate. Se părea că lucrurile mergeau mai bine decât se aşteptase. Primele lui planuri probabil că au fost să-şi facă din Hebron cartierul lui general până se va lămuri situaţia. Dar, când David a evacuat Ierusalimul, nu mai exista nimic care să împiedice imediat ocuparea cetăţii.

Ahitofel. Vezi despre cap. 15,31; 16,22.

16 Când a ajuns Huşai, Architul, prietenul lui David, la Absalom, i-a zis: „Trăiască împăratul! Trăiască împăratul!”

Prietenul lui David. Huşai era cunoscut ca un mare prieten al lui David, iar apariţia lui la curtea lui Absalom a fost cu totul neaşteptată. Ca să părăsească şi el pe prietenul şi stăpânul său era, într-adevăr, ciudat. Absalom căutase să câştige de partea sa pe mulţi din popor şi desigur pe un astfel de susţinător marcant al lui ca Huşai. Era prea frumos să fie adevărat ca Huşai să părăsească pe David. Absalom a fost şi surprins şi flatat şi, fără îndoială, că se simţea mai sigur ca niciodată de succesul cauzei lui.

17 Şi Absalom a zis lui Huşai: „Iată cât de mult ţii tu la prietenul tău! Pentru ce nu te-ai dus cu prietenul tău?”

Verset ce nu a fost comentat.

18 Huşai a răspuns lui Absalom: „Pentru că vreau să fiu al aceluia pe care l-a ales Domnul şi tot poporul acesta şi toţi bărbaţii lui Israel, şi cu el vreau să rămân.

Vreau să fiu al aceluia. Cuvintele lui Huşai arată că avusese o credincioşie mai mare decât a unui simplu individ. În primul rând, credincioşia lui era faţă de Dumnezeu, iar în al doilea rând faţă de poporul Israel. Dacă Dumnezeu alesese pe Absalom să fie împărat, atunci el ar fi dorit să fie în slujba acestuia. Absalom a pierdut din vedere dublul sens al cuvintelor lui Huşai şi acel dacă cuprins în pe care l-a ales Domnul şi tot poporul, deoarece era atât de sigur că era cel ales.

19 De altfel, cui îi voi sluji? Nu fiului său? Cum am slujit tatălui tău, aşa îţi voi sluji şi ţie.”

Tatălui tău. Huşai nu dorea să fie privit ca nestatornic sau neloial. El fusese un prieten apropiat al lui David, dar acum lăsa să se înţeleagă că slujind lui Absalom, fiul lui David, el încă mai slujea casei lui David. Din nou, cuvintele au plăcut lui Absalom şi el l-a acceptat pe Huşai, după cât s-ar părea, fără să-l mai chestioneze şi fără suspiciune.

20 Absalom a zis lui Ahitofel: „Sfătuiţi-vă împreună; ce avem de făcut?”

Verset ce nu a fost comentat.

21 Şi Ahitofel a zis lui Absalom: „Intră la ţiitoarele pe care le-a lăsat tatăl tău pentru paza casei; astfel, tot Israelul va şti că te-ai făcut urât tatălui tău, şi mâinile tuturor celor ce sunt cu tine se vor întări.”

Ţiitoarele pe care le-a lăsat tatăl tău. Vezi cele despre 1 Regi 2,17. Ahitofel era conştient de faptul că succesul răzvrătirii lui Absalom nu era deloc sigur. El ştia că după prima explozie de entuziasm avea să urmeze o reacţie. Poziţia lui David nu era nici pe departe deznădăjduită. El avea generali capabili şi o oştire experimentată. Mulţi din popor încă nu îl uitaseră. Dacă situaţia s-ar fi schimbat împotriva lui Absalom şi David ar fi reuşit să-şi recapete împărăţia, David ar fi putut fi dispus să-l ierte pe Absalom. Dar nu avea să dea pe faţă nici un semn de împăcare faţă de principalii susţinători ai lui Absalom. Într-un astfel de caz, Ahitofel ar fi fost socotit cel mai vinovat şi astfel vrednic de pedeapsa cea mai severă. Acest sfetnic şiret era hotărât să împiedice cu orice preţ

o astfel de situaţie. Dea aceea, prima lui grijă a fost să-l atragă pe Absalom într-o aşa situaţie încât să şteargă orice posibilitate de împăcare între tată şi fiu. Sfatul lui a fost dat din şiretenie satanică.

Se vor întări. Ahitofel susţinea că sfatul dat dovedea poporului că Absalom nu avea de gând să renunţe la răzvrătire, oamenii care erau cu el aveau să se consacre în mod complet cauzei lui.

22 Au întins un cort pentru Absalom pe acoperiş, şi Absalom a intrat la ţiitoarele tatălui său, în faţa întregului Israel. –

Pe acoperiş. Cortul a fost ridicat pe acoperişul palatului unde David păcătuise în secret cu Bat-Şeba. Natan prezisese natura publică a pedepsei păcatului tăinuit al lui David (cap. 12,11.12) şi împlinirea a fost în concordanţă cu cuvintele lui. Pentru că un profet al lui Dumnezeu făcuse această prezicere nu trebuie să se creadă că Dumnezeu era răspunzător de acest păcat teribil. Din cauza păcatului lui David, Dumnezeu nu Şi-a exercitat puterea pentru a împiedica urmările păcatului. Totuşi, în Biblie, Dumnezeu este descris adesea ca făcând ceea ce El nu împiedică (vezi cap. 12,11.12; PP 739). După cum David pângărise soţia altuia, tot aşa a fost pângărit şi patul său. Cum a făcut el altora, tot aşa a fost îngăduit altora să-i facă lui. Se poate că Ahitofel, ca bunic al lui Bat-Şeba, să fi avut în minte dorinţa de a-l forţa pe împăratul izgonit să bea aceeaşi băutură amară pe care el îi obligase pe alţii s-o bea.

23 Sfatul dat pe vremea aceea de Ahitofel avea tot atâta putere ca şi când ar fi întrebat chiar pe Dumnezeu. Tot aşa era cu toate sfaturile lui Ahitofel, fie pentru David, fie pentru Absalom. –

Pentru David. Înainte ca să ajungă sfetnicul lui Absalom, Ahitofel fusese sfetnicul lui David (cap. 15,12). El ocupase un loc de cinste pentru înţelepciunea Samuel Dar, când a dat la o parte conştiinţa, el a început să recurgă la orice vicleşug pentru a-şi atinge obiectivele. Ca sfetnic al lui Absalom, el era isteţ şi şiret, gândindu-se numai la rezultatele care trebuiau împlinite şi gata să folosească orice mijloc pe care îl găsea necesar.

ELLEN WHITE COMENTEAZĂ:

5-23 PP 736-739

5-8 PP 736

9-12 PP 739

15.16 PP 738 20-23 PP 739

23 5T 533