1 Nu sunt eu slobod? Nu sunt eu apostol? N-am văzut eu pe Isus, Domnul nostru? Nu sunteţi voi lucrul meu în Domnul?

Nu sunt eu slobod? Dovezile textuale favorizează (cf. p. 10) inversarea ordinii primelor două întrebări. Aşezarea întrebării Nu sunt eu slobod? întâi, face mai precisă legătura dintre versetul acesta şi ceea ce fusese dezbătut în cap. 8. E ca şi cum Pavel ar fi spus: Vă cer să renunţaţi la libertatea voastră, şi să vă abţineţi de a o folosi arbitrar. Vă cer să fiţi atenţi la starea spirituală a fraţilor voştri mai slabi, şi să vă stăpâniţi libertatea în acord cu aceasta. Nu fac eu aşa ceva? Am anumite privilegii ca apostol de care nu mă folosesc, ca nu cumva făcând aşa să împiedic pe cineva să facă un cuvenit progres pe cărarea creştină. Construcţia întrebărilor din versetul acesta arată că ele toate aşteaptă un răspuns afirmativ.

Apostol. Acest capitol, cercetat superficial, poate avea înfăţişarea unei digresiuni de la tendinţa generală de gândire asupra căreia se stăruie în capitolul precedent. Totuşi, el este o continuare a temei acelui capitol, mai ales a v. 13. Pavel ilustrează dispoziţia lui de a renunţa la drepturile sale legitime ca apostol. În plus, pretenţia lui de a fi apostol fusese contestată (v. 3). El începe să enunţe dovezile apostoliei sale. Enunţarea dreptului său de a fi recunoscut ca apostol constituie una din relatările cele mai frumoase, distinse şi înnobilatoare ce se pot găsi oriunde cu privire la virtutea tăgăduirii de sine şi a principiilor ce ar trebui să determine la acţiune pe slujitorul Evangheliei. Cel care e plin de duhul lui Hristos e gata să facă orice şi să fie orice pentru a face să înainteze interesele împărăţiei lui Dumnezeu.

Văzut ...pe Isus. [Văzut pe Isus Hristos, KJV]. O obiecţie faţă de pretenţia lui Pavel la apostolie era că Pavel nu fusese asociat al lui Hristos pe când Hristos fusese pe pământ. Isus a chemat pe apostol ca martor al Său (vezi Fapte 1:8). E adevărat că Pavel nu fusese un asociat al Domnului înainte de moartea Lui, dar L-a văzut după învierea Lui, şi în felul acesta putea pretinde cuprinderea în grupa apostolilor (vezi Fapte 9:3-5; vezi 1Cor 15:8). Merită de a se nota faptul că Pavel adesea îşi susţinea pretenţia că era apostol prin referirea la vedenia sa divină (vezi Fapte 22:14, 15; 26:16; 1Cor 16:8, 9).

Lucrarea mea. Apostolul se referă la faptul că chiar aceia care ridicau obiecţii la faptul că el era apostol fuseseră convertiţi la Domnul prin lucrarea lui. El oferă aceasta ca o dovadă că Isus îl recunoştea ca apostol şi-l binecuvânta în lucrarea aceea. Ar fi iraţional de a crede că Dumnezeu ar binecuvânta în aşa fel pe un impostor; de aceea, înfiinţarea bisericii din Corint prin lucrarea lui Pavel era o mărturie pentru apostolia lui. Un slujitor poate pe bună dreptate să atragă atenţia la binecuvântarea care însoţeşte lucrarea sa ca dovadă a faptului că e chemat de Dumnezeu (vezi Mat 7:16, 20).

În Domnul. Pavel admite că tot ce fusese făcut de el fusese săvârşit prin puterea pusă la îndemână de Domnul. Ştia că de la sine nu putea face nimic (cf. Ioan 15:5). Toată puterea şi înţelepciunea lui veneau de la Domnul, care îl chemase la slujba apostolică (Rom 1:1; 1Cor 1:1; 1Tim 2:7; 2Tim 1:1; Titus 1:1). Această deplină supunere la voia lui Dumnezeu şi inteligentă recunoaştere a incapacităţii omului de a face ceva în propria sa putere, este cel dintâi şi cel mai important factor în constituirea unui slujitor cu succes al Evangheliei.

2 Dacă nu sunt apostol pentru alţii, sunt măcar pentru voi; căci voi sunteţi pecetea apostoliei mele în Domnul.

Pecetea. Adică certificatul autenticităţii. Pavel declară emfatic că existenţa membrilor în biserica din Corint, chiar a acelora care puneau la îndoială dreptul lui de a fi numit apostol, era o confirmare absolută a pretenţiei lui că era apostol. Convertirea lor n-ar fi putut fi făcută de om. Ea era lucrarea lui Dumnezeu. Era dovada că Dumnezeu era cu servul Său şi că fusese cu adevărat trimis de El.

Dumnezeu foloseşte pe servul Său aşa cum un meseriaş iscusit foloseşte uneltele. Oamenii sunt mijloace în mâinile Sale pentru realizarea scopurilor Sale între oameni. După cum tâmplarul foloseşte diferite unelte pentru a face o frumoasă piesă de mobilier, iar articolul finit este recunoscut ca un produs al mâinilor sale, tot aşa Domnul foloseşte pe lucrătorii Săi de pe pământ pentru a fasona trofeele harului Său, bărbaţi şi femei pierduţi în păcat. Tâmplarul cunoaşte propriile Sale unelte şi le foloseşte cu iscusinţă; tot aşa Domnul cunoaşte pe servii Săi, şi sub conducerea Lui ei sunt făcuţi în stare să câştige oameni pentru împărăţie. Acest succes în câştigarea de oameni la Domnul arată primirea din partea Lui a serviciului lor şi statorniceşte statutul lor ca martori ai Săi.

Pentru alţii. Adică alţii, nu din Corint, care nu fuseseră convertiţi prin lucrarea lui Pavel. Aceştia s-ar fi putut îndoi că Pavel fusese trimis de Dumnezeu să predice Evanghelia, dar cu siguranţă fraţii săi din Corint nu puteau întreţine nici o îndoială de felul acesta. El lucrase printre ei multă vreme, şi ei avuseseră prilej bogat de a-l cunoaşte pe el şi de a vedea cât de cu succes fuseseră străduinţele lui. Ei aveau dovezi mai mult decât îndestulătoare că el fusese trimis să facă o mare lucrare pentru Dumnezeu.

3 Iată răspunsul meu de apărare împotriva celor ce mă cercetează.

Iată. [Acesta, KJV; Aceasta, G. Gal.]. Comentatorii sunt în dezacord cu privire la faptul dacă pronumele acesta se referă la ceea ce precede (v. 1, 2) sau la ceea ce urmează. Poate că tratarea mai pe larg a versetelor următoare e mai corespunzător introdusă de această enunţare decât ca cele două versete anterioare să fie rezumate prin el. În cazul acesta, ceea ce urmează este apărarea pe care Pavel o prezintă celor care şi-au permis să pună la îndoială autoritatea lui ca apostol. În v. 4-6, el scoate în evidenţă obiecţiile principale care fuseseră ridicate, şi în versetele următoare arată că ele sunt fără de putere.

Răspunsul. Gr. apologia, apologia, apărarea. Acesta era un termen juridic care era aplicat la o pledoarie în apărarea celui care era judecat (vezi Fapte 25:16; Filp 1:7, 17; 2Tim 4:16). Aici cuvântul înseamnă răspunsul lui Pavel pentru aceia care se făceau judecători ai pretenţiei sale că el era apostol. Recunoscând pe deplin că prin putere divină pusese temeliile bisericii corintene, Pavel prezenta pe credincioşii înşişi ca sigiliu, sau confirmare solemnă, a apostoliei lui, apărarea lui contra oponenţilor săi.

Cercetează. Gr. anakrino ca şi apologia, un termen juridic aplicat judecătorilor tribunalelor, cei care şed şi judecă, şi cercetează şi decid asupra chestiunilor aduse înaintea lor (vezi Luc 23:14; Fapte 4:9; 24:8).

4 N-avem dreptul să mâncăm şi să bem?

Dreptul. [Puterea, KJV]. Gr. exousia, dreptul, autoritatea. Pavel pretinde toate drepturile şi privilegiile pe care oricare alt apostol le avea.

Să mâncăm şi să bem. S-ar putea deduce din ceea ce fusese scris în cap. 8 că Pavel se referea la dreptul său de a consuma hrană jertfită idolilor, dacă ar fi dorit aşa ceva, dar contextul nu suportă vederea aceasta (vezi v. 2, 3, 6, 7). El se ocupă cu chestiunea dreptului său, ca apostol, de a primi întreţinere sa din partea bisericilor pe care le slujea. Pavel pretindea că el, la fel cu toţi ceilalţi slujitori ai Evangheliei care îşi consacră viaţa lucrării Cuvântului lui Dumnezeu, are dreptul să fie întreţinut de biserici, e bazat pe orice temelie logică aşa cum începe să arate (v. 7-14)

Argumentaţia la care Pavel pare să răspundă este aceasta: Pavel şi asociatul său, Barnaba, lucrau cu mâinile lor pentru a se întreţine (Fapte 18:3, 6). Alţi predicatori şi învăţători religioşi cereau să fie întreţinuţi de aceia cărora le slujeau. Lucrurile fiind aşa, ar părea ca şi cum Pavel îşi dădea seama că el şi Barnaba nu aveau dreptul de întreţinere din partea bisericii pentru că ştiau că nu sunt apostoli! La raţionamentul acesta Pavel răspundea că deşi era adevărat că lucra cu mâinile sale, deducţia trasă din faptul acesta era greşită. Nu pentru că nu avea dreptul să fie întreţinut, şi nu pentru că el nu avea o astfel de pretenţie, ci pentru că ştia că era pentru binele spiritual al bisericii ca el să nu impună pretenţia sa.

5 N-avem dreptul să ducem cu noi o soră, care să fie nevasta noastră, cum fac ceilalţi apostoli şi fraţii Domnului şi Chifa?

O soră. Adică, o femeie creştină, una care e membră a bisericii (vezi Rom 16:1; 1Cor 7:15; Iac 2:15).

Nevastă. Expresia o soră ca nevastă [o soră, o soţie] ar trebui să fie legată după cum urmează: o soră ca soţie. Ca şi soţul ei, o astfel de persoană ar trebui să aibă dreptul de a fi întreţinută de biserică. Pavel aici pare că zice: Noi n-avem dreptul să luăm o nevastă, care e şi ea o credincioasă, şi să călătorim cu ea pe cheltuiala voastră, aşa cum fac şi ceilalţi apostoli? Unii au gândit că o soră nu se referea la o soţie, ci la o susţinătoare, care putea să servească la nevoile apostolilor, la fel cum anumite femei slujiseră lui Hristos (vezi Luc 10:38-42). Dar referirea la Petru, care era căsătorit (vezi Mat 8:14; Mar 1:30), arată că aici era vorba de soţii.

Ceilalţi apostoli. Aceasta arată că era practica generală pentru apostoli să fie căsătoriţi. S-ar putea să fi fost oarecare motive pentru care apostolii erau însoţiţi în călătoriile lor de soţiile lor. În ţările orientale nu e uşor ca bărbaţii să aibă întâlnire cu femeile în scopul de a le învăţa în cele religioase, dar soţiile apostolilor puteau face uşor astfel de legături. În felul acesta ar fi fost un mare avantaj pentru apostoli să aibă soţiile lor cu ei pentru a-i ajuta în cele ale gospodăriei, ca şi pentru a se îngriji de ei în vremuri de boală şi de persecuţie. Pavel prefera situaţia de necăsătorit pentru propria sa lucrare (vezi cap. 7:7) şi sunt cu adevărat cazuri când un bărbat poate fi în stare să facă

o lucrare mai eficientă când nu e stânjenit de o familie. Dar nu exista temei biblic precis pentru a obliga pe slujitorii Evanghelie la celibat.

Fraţii Domnului. Vezi Mat 12:46. La începutul lucrării lui Hristos, fraţii Lui nu au crezut în el (vezi Ioan 7:3-5). Pare că mai târziu şi-au schimbat atitudinea, şi au fost număraţi printre propovăduitorii Evangheliei. De asemenea este evident din enunţarea aceasta că ei erau căsătoriţi şi că îşi luau soţiile cu ei, cel puţin în unele din călătoriile lor (vezi Fapte 1:14).

Chifa. Adică, Petru (vezi Mat 4:18; 16:18; Mar 3:16; 1Cor 1:12). Cu privire la faptul că Petru era căsătorit, vezi Mat 8:14; Mar 1:30. Văzând că Petru, prin propria sa faptă a dat aprobarea sa la căsătoria clerului, e curios că cineva care pretinde că e succesorul lui să interzică clerului a se căsători!

6 Ori numai eu şi Barnaba n-avem dreptul să nu lucrăm?

Barnaba. Barnaba fusese un proprietar de teren în insula Cipru, care s-a unit cu biserica din Ierusalim, împărţindu-şi averea la credincioşii săraci (Fapte 4:36, 37). Mai târziu fusese trimis să se îngrijească de interesul în creştere din Antiohia (Fapte 11:22). Simţind nevoia de ajutor în plus, a folosit serviciile lui Pavel (Fapte 11:25, 26). Mai târziu s-a ataşat lui Pavel în întâia călătorie misionară a acestuia (Fapte 13:1-4)). După călătoria aceea, părtăşia lor în lucrare a fost suspendată când nu s-au înţeles asupra lui Ioan Marcu cu ei în a doua călătorie (vezi Fapte 15:36-39). Aceasta este cea dintâi menţionare a lui Barnaba de către Pavel după separarea lor cu câţiva ani mai înainte ca scrisoarea aceasta să fi fost scrisă.

N-avem dreptul să nu lucrăm. [Putere de a se abţine de a lucra, KJV]. Forma întrebării în textul grec sugerează o puternică afirmaţie că Pavel şi Barnaba aveau o astfel de putere, sau un astfel de drept, de a se abţine de a lucra pentru propria lor întreţinere dacă alegeau să facă aşa. După convertirea sa Pavel avea o singură dorinţă în viaţă, să mărturisească pentru Hristos şi să convingă pe oameni să-L primească pe El ca Mântuitor personal (vezi 1Cor 9:16; 2Cor 5:11; Filp 3:13, 14). El era totdeauna atent de a evita orice ar putea servi să împiedice pe oameni de a crede solia lui (vezi Rom 9:1-3; 10:1; 14:16, 19-21; 1Cor 8:13; 9:22, 23). Păgânii erau bănuitori faţă de oamenii care veneau printre ei, aşa că apostolul s-a hotărât să nu le dea motiv să-l acuze că a venit printre ei ca învăţător religios ca să obţină întreţinerea de la ei. Activitatea misionară a lui Pavel pare să fi fost urmărită pas cu pas de unele persoane care încercau să-i producă necaz, să-i distrugă autoritatea, şi să-i împiedice lucrarea (vezi Fapte 13:45, 50; 14:2, 19; 17:5; Gal 2:4; 3:1; 5:12). Aceste persoane erau, în parte, învăţători creştini iudei care credeau că legea lui Moise era obligatorie pentru creştini, şi care încercau să impună doctrina lor bisericilor înfiinţate de Pavel şi de Barnaba, în felul aceasta trezind bănuieli cu privire la Pavel. Pe cât se pare, nefiind în stare să găsească un temei adevărat de plângere împotriva lui, ei prezentau refuzul lui de a accepta întreţinerea din partea corintenilor ca o dovadă că el nu era un adevărat apostol al lui Hristos. Vezi 2Cor 11:22.

Slujitorul Evangheliei, oriunde lucrează, trebuie să fie atent totdeauna la primejdia de a face sau de a spune ceva ce s-ar putea dovedi o cauză de poticnire pentru cei pentru care lucrează. Aceasta cere o dispoziţie de a renunţa la drepturile şi la privilegiile sale, la nevoie, pentru binele altora.

7 Cine merge la război pe cheltuiala sa? Cine sădeşte o vie, şi nu mănâncă din rodul ei? Cine paşte o turmă, şi nu mănâncă din laptele turmei?

Merge la război. Gr. strateuo a servi ca oştean, în timp de război sau de pace. Expresia e folosită cu privire la serviciul militar în general. Ostaşul îşi consacră viaţa serviciului militar în favoarea propriului său popor şi propriei sale ţări. E datoria sa să apere interesele celor care-l folosesc ca ostaş, chiar dându-şi viaţa dacă e necesar. Dar ostaşul pe bune dreptate aşteaptă ca aceia care l-au înscris la oaste să se îngrijească de toate cele necesare, lăsându-l cu totul liber să-şi consacre puterile lucrării ce i-a fost încredinţată. După cum e drept ca ostaşul din lume să-şi primească plata de la cei care îl folosesc, tot aşa e drept ca slujitorul Evangheliei să aştepte întreţinere din partea celor cărora le serveşte. Aceasta este prima ilustraţie.

Pe cheltuiala. Gr. opsonion raţii militare, stipendiu, acordări, salarii. Pe vremuri era obiceiul de a plăti soldaţilor parţial în raţii de carne, cereale sau fructe. Soldaţii nu aşteptau să fie obligaţi să-şi asigure propria hrană; aceasta era răspunderea celor care-l înscriau la oaste. În acelaşi fel, lucrătorul evanghelic nu trebuie să fie împovărat de necesitatea de a-şi devota timpul şi energia obţinerii propriei sale hrane şi a altor lucruri trebuincioase.

Vie. A doua ilustraţie este luată din domeniul agriculturii. Omul care sădeşte o vie nu aşteaptă ca munca lui să fie în zadar; el aşteaptă să se bucure de roadele viei. În acelaşi fel slujitorul Evangheliei îşi consacră timpul, munca şi talentele la înfiinţarea bisericii, care este via lui Dumnezeu, şi e drept ca el să primească întreţinerea de la ea (vezi Psa 80:8, 9; Isa 5:1–4; 27:2, 3).

Turmă. A treia ilustraţie întăreşte subiectul celor două precedente. Poate că ilustraţia cu biserica lui Dumnezeu ca o turmă de oi (Ioan 10:7-9, 11; Evr 13:20), şislujitorul Evangheliei ca un păstor (Efes 4:11; aici păstori înseamnă literal păstor de oi), se afla deja în circulaţie cu mult înaintea lui Pavel.

O învăţătură importantă care e dată de acest plan divin pentru susţinerea lucrării păstorilor nu ar trebui să fie trecută cu vederea. Inima firească e foarte egoistă; omul se străduieşte fără încetare să acumuleze bogăţie materială. Aranjamentul prin care biserica susţine pe aceia care o servesc în cele spirituale ajută pe membrii să biruiască tendinţa naturală a inimii spre egoism. El procură de asemenea o cale de a da exprimare practică aprecierii din partea lor a eforturilor depuse în favoarea lor de către lucrători. Chiar şi mai important, el este un mijloc de a exprima recunoştinţa lor faţă de Dumnezeu pentru iubirea şi grija Lui pentru ei, care e manifestată prin serviciile celor rânduiţi de El.

8 Lucrurile acestea le spun după felul oamenilor? Nu le spune şi Legea?

După felul oamenilor. [Ca om, KJV]. Forma întrebării în textul grec aşteaptă un răspuns negativ. Era acest plan pentru susţinerea lucrătorilor o simplă părere omenească? Erau probabil unii care argumentau în felul acesta şi pretindeau că nu era temei biblic pentru susţinerea planului.

Nu le spune şi Legea? [Nu zice Legea, KJV]. Legea lui Dumnezeu, fie că era cuprinsă în Cele Zece Porunci sau în regulile şi reglementările pomenite ca legea lui Moise, era privită cu mult respect de iudei şi de partea iudaică a bisericii creştine. Când avea discuţii cu iudeii, Pavel era obişnuit să-şi dovedească susţinerile din VT. În v. 7, el demonstrează prin raţionament omenesc că este echitabil ca biserica să întreţină pe slujitorii Evangheliei. Acum dovedeşte din ilustraţii VT că acelaşi principiu era cunoscut şi practicat în zilele vechiului Israel.

9 În adevăr, în Legea lui Moise este scris: „Să nu legi gura boului care treieră grâul!” Pe boi îi are în vedere Dumnezeu aici?

Legea lui Moise. Pentru o definiţie a acestei legi vezi Luc 2:22; 24:44; Fapte 15:5.

Legi. Citatul este din Deu 25:4. Această legare a gurii boului era făcută fie trecând curele în jurul gurii sau prin aşezarea unui mic coş la gură, [botniţă], fixat cu curele de coarnele animalului, aşa că boul putea să respire cu uşurinţă dar nu putea să mănânce. Permiterea din partea legii ca boul să mănânce din cereale în timp ce le călca învârtindu-se mereu şi călcând pe ele pentru ca să le treiere arată atenţia lui Dumnezeu pentru animalele domestice. În general e privit ca o prevedere umanitară pentru animalele lucrătore, dar versetul acesta sugerează că e un înţeles mai adânc decât numai bunătatea faţă de animale.

Dumnezeu. Forma în care întrebarea aceasta este exprimată în textul grec cere un răspuns negativ. Totuşi nu trebuie să tragem concluzia că Pavel interzicea o interpretare literală a versetului. Dumnezeu cu adevărat Se îngrijeşte de boi. Pavel subliniază faptul că această reglementare umanitară care îngăduia ca boul să mănânce din cerealele pe care le treiera, conţine un principiu care are o aplicaţie universală. Cei care lucrează au dreptul de a fi întreţinuţi din roadele muncii lor (1Cor 9:7; 2Tes 3:10). Acest aranjament înţelept şi drept a fost mult pervertit de om sub stăpânirea lui Stana. Milioane de lucrători nu au primit compensaţie corespunzătoare pentru lucrul lor. Nu li s-a dat partea cinstită din roadele ostenelilor lor. Dumnezeu cunoaşte această nedreptate crasă şi a asigurat pe poporul Său credincios că în împărăţia Lui de slavă veşnică toţi se vor bucura de roadele ostenelilor lor (vezi Isa 65:21, 22).

10 Sau vorbeşte El înadins pentru noi? Da, pentru noi a fost scris astfel; căci cine ară trebuie să are cu nădejde, şi cine treieră grâul trebuie să-l treiere cu nădejdea că va avea parte de el.

Înadins. [Cu totul, KJV]. Gr. pantos, cu certitudine, cu siguranţă, în orice caz, fără îndoială. Totuşi, Pavel nu tăgăduieşte aplicaţia literală a legii (vezi v. 9). El face doar o aşa de largă aplicaţie a principiului încât în comparaţie cu extinderea aplicaţiei, interpretarea literală este, ca să zicem aşa, lipsită de însemnătatea.

Pentru noi. Pavel face acum o aplicaţie expresă a acestei legi la aceia care sunt chemaţi de Dumnezeu să proclame Evanghelia. S-ar putea pune întrebarea, în ce sens a fost dată reglementarea aceasta în folosul slujitorilor Evangheliei? Răspunsul arată că e planul lui Dumnezeu ca toţi aceia care muncesc cinstit pot pe bună dreptate nădăjdui răsplătirea. Nu că răsplătirea este marele obiectiv în cazul lucrătorului evanghelic; el predică pentru că, la fel ca Pavel, nu poate face altfel (vezi v. 16). Dar Domnul demonstrează amabila Lui atenţie pentru lucrătorii Săi. Deşi adevăratul slujitor al Evangheliei e sub o adâncă obligaţie de a lucra pentru mântuirea semenilor săi, nu se aşteaptă ca să facă lucrul acesta fără nădejde de compensare, în forma atât a întreţinerii materiale cât şi a bucuriei viitoare (vezi Ier 20:9; 2Cor 1:14; 1Tes 2:19, 20).

Are în nădejde. Cel care se angajează să muncească pământul trebuie să fie inspirat să depună cele mai bune eforturi ale sale. Pentru a realiza lucrul acesta, el ar trebuie să aibă nădejdea îndreptăţită şi aşteptarea că hărnicia şi sârguinţa sa vor fi încoronate cu succes. El trebuie să lucreze cu asigurarea plină de încredere că îi va fi permis să se bucure de roadele muncii sale. Cineva care este obligat să lucreze fără această nădejde inspiratoare e foarte mult handicapat şi nu se poate presupune că e capabil să depună efortul său maxim. Cum poate cineva care nu are asigurarea de a primi o compensaţie corespunzătoare să manifeste un mare interes în munca sa? Cum se poate aştepta ca el să se devoteze neegoist şi neobosit sarcinii încredinţate lui? Cum poate mintea lui să fie liberă de nelinişte când ia aminte la nevoile familiei lui? Dacă aşa stau lucrurile cu cel care e angajat în lucrarea lumii, nu e lucrul acesta adevărat şi cu privire la acela care lucrează în via Domnului?

Cu nădejdea că va avea parte. [Părtaş al nădejdii sale KJV; Va avea parte de rodul său. G. Gal.]. Dovezi textuale favorizează (cf. P. 10) exprimarea în nădejdea părtăşiei. Dumnezeu în planul mântuirii, foloseşte multe unelte pentru realizarea scopurilor Sale. După cum în agricultură unul poate să pregătească terenul şi altul să adune recolta, tot aşa în marea lucrare de câştigare de suflete pentru împărăţia lui Dumnezeu, Duhul Sfânt poate să folosească o persoană ca să semene sămânţa Evangheliei în inima unuia care caută după adevăr, şi un altul să conducă persoana aceea prin apa botezului în biserică (vezi cap. 3:6, 7). Indiferent ce parte ar putea avea un lucrător în convertirea unui suflet la Hristos, el va participa la răsplată împreună cu toţi ceilalţi pe care Domnul i-a folosit în atragerea aceluia la El (vezi Mat 20:8-10; Ioan 4:36-38; 1Cor 3:8-14). La fel, lucrătorul care seamănă sămânţa adevărului e îndreptăţit la susţinere materială tot pe atât de drept ca şi lucrătorul care la o dată mai târzie are privilegiul de a înfiinţa o biserică alcătuită din aceia care au fost aduşi la Evanghelie de cei dinaintea lui (vezi 2Tim 2:6).

11 Dacă am semănat printre voi bunurile duhovniceşti, mare lucru este dacă vom secera bunurile voastre vremelnice?

Semănat. Comparaţia cu semănatul este folosită în Biblie pentru a denota predicarea Evangheliei şi distribuirea marilor nădejdi şi privilegii care sunt oferite prin credinţă în Hristos (vezi Mat 13:3, 19-23; Ioan 4:38). Caracterul potrivit al acestei figuri e văzut când se reţine că acela care seamănă grăuntele pe un teren, le împrăştie pe tot câmpul. Tot aşa slujitorul Evangheliei predică Cuvântul lui Dumnezeu la tot felul de oameni în orice stare. El predică la toţi cei care ascultă, fără de a şti cine va răspunde favorabil şi cine se va dovedi a fi ca terenul pietros şi cărarea bătătorită din parabola cu semănătorul (vezi Mat 13:4, 5). E datoria lui de a semăna sămânţa, lăsând Duhul lui Dumnezeu să o ducă la rodire (vezi Ecl 11:6; Mar 4:26-28).

Bunurile duhovniceşti. [Lucrurile spirituale, KJV]. Lucrătorul creştin distribuie binecuvântări de o valoare infinit mai mare decât întreţinerea materială pe care o primeşte. El proclamă Evanghelia cu toate binecuvântările şi mângâierile ei. El face cunoscut oamenilor pe Dumnezeu, cu planul de mântuire şi nădejdea cerului. El călăuzeşte pe oameni pe calea mângâierii şi a păcii; sub conducerea Duhului Sfânt, el ridică oameni din decăderea idolatriei şi de la închinarea la dumnezei mincinoşi, la bucuria părtăşiei cu viul Dumnezeu; pe scurt, el, ca ambasador al lui Hristos, invită pe oameni să primească acea cunoştinţă care le va aduce viaţa veşnică (vezi Ioan 17:3; 2Cor 5:20). El pune înaintea oamenilor comori de valoare veşnică, în comparaţie cu care toate bogăţiile pământului se sting în uitare (vezi Isa 55:2; Mat 13:44-46; Apoc 3:17, 18; 21:3, 4, 7; 22:14).

Mare lucru. Pretenţia la întreţinere materială pare puternic îndreptăţită din faptul că compensaţia la care lucrătorii sunt îndreptăţiţi cuprinde ceva mult superior faţă de ceea ce ei dau. Nu numai că e un lucru foarte mic pentru comunitatea creştină să servească pe slujitor în cele fieşti; e datoria lor voioasă, prin care ei pot să demonstreze parţial aprecierea lor cu privire la ceea ce Domnul a făcut pentru ei (vezi Rom 15:27).

12 Dacă se bucură alţii de acest drept asupra voastră, nu ni se cade cu mult mai mult nouă? Dar noi nu ne-am folosit de dreptul acesta; ci răbdăm totul, ca să nu punem vreo piedică Evangheliei lui Hristos.

Alţii. Aceasta fără îndoială se referă la alţi învăţători religioşi din biserica din Corint. Poate că Pavel se gândea la vreunii din cei menţionaţi în cap. 1:10, 11; 3:3, conducătorii diferitelor partide din biserică care poate pretindeau dreptul să fie întreţinuţi de biserică. Se poate ca ei să fi fost chiar aceia care au căutat să dovedească faptul că Pavel nu era apostol, deoarece nu exercita ca ei autoritatea de a primi întreţinere de la biserică. Dar el a arătat că dacă alţii aveau dreptul la o atare întreţinere, pretenţia lui era mult mai puternică. El era învăţătorul lor originar; el îi condusese la Domnul şi-i ajutase să-şi organizeze biserica. El lucrase mai mult şi mai înflăcărat la învăţarea lor şi la călăuzirea lor în cele spirituale.

Drept. Gr. exousia, drept, autoritate, privilegiu.

Nu ne-am folosit. În ciuda faptului că Pavel avea un mai mare drept să pretindă întreţinere materială din partea bisericii, el nu-şi impusese dreptul; el alesese să treacă cu vederea privilegiul său în privinţa aceasta, şi să lucreze pentru propria sa întreţinere. El era foarte atent ca nu cumva să dea vreun motiv de poticnire; ca nu cumva să facă posibil pentru cineva să-l acuze cineva că avea motive meschine în mergerea la Corint şi predicarea Evangheliei (vezi Fapte 18:3; 2Cor 11:7-9; 12:14). Aceasta este o ilustraţie de completă dedicare a carierei sale de salvare de suflete pentru împărăţia lui Dumnezeu (vezi 1Cor 9:22). Întâia şi unica lui dorinţă de totdeauna era ca să se facă pentru cel mai mare interes al oamenilor pentru care lucra. Devoţiunea sa dezinteresată pentru cauza Domnului e caracteristică pentru toţi cei care au prins viziunea lui Isus, şi care ştiu din experienţă ce înseamnă a fi mort faţă de păcat, dar viu faţă de Dumnezeu prin Isus Hristos (vezi Fapte 9:6; Gal 2:20; 5:24-26).

Răbdăm. [Suferim, KJV]. Hotărârea lui Pavel de a se întreţine singur l-a făcut să sufere tot felul de greutăţi. Era gata să sufere acestea dacă prin aceasta împărăţia lui Dumnezeu putea să înainteze.

Punem vreo piedică. [Să stânjenim KJV]. Pavel dorea ca nimic din ceea ce ar fi putut face, să nu pricinuiască în vreun fel oarecare vreo piedică pentru înaintarea lucrării de predicare a Evangheliei. Nu pentru că avea vreo îndoială cu privire la dreptul său la întreţinere deplină, ci pentru că el credea că renunţând la aceste drept ar fi putut face bine lucrării lui Hristos şi să evite anumite consecinţe rele care ar fi putut să vină dacă ar fi insistat asupra celor ce pe bună dreptate i se cuveneau.

13 Nu ştiţi că cei ce îndeplinesc slujbele sfinte sunt hrăniţi din lucrurile de la Templu şi că cei ce slujesc altarului au parte de la altar?

Ştiţi. Pavel se referă la cunoştinţa generală printre iudei, şi cei care aveau cunoştinţă de ei, că preoţii erau îndreptăţiţi la întreţinerea lor din cele de la templu. Istoria israeliţilor a fost relatată pentru folosul bisericii creştine, şi principiile de administraţie bisericească aflate la vechiul serviciu al templului merită să fie studiate cu grijă.

Cei ce îndeplinesc slujbele. [Cei ce slujesc, KJV]. Nu numai preoţii, dar şi leviţii lucrau la templu şi aveau grijă de avutul sacru al acelei sfinte clădiri. Ei păstrau templul curat şi pregăteau cele trebuincioase pentru sanctuar, ca de pildă untdelemnul şi tămâia; tot ei dădeau şi muzicanţii pentru serviciul templului (vezi Num 1:50-53; 3:5-37; 4:1-33; 8:5-22; 1Cr 23:3-6, 24, 27-32).

De la templu. Dumnezeu dăduse instrucţiuni prin Moise ca preoţii şi ajutoarele lor să nu aibă nici o moştenire în ţara Palestinei, ci să-şi primească întreţinerea cu totul de la templu. (vezi Num 18:20-24; 26:57, 62; Deu 18:1-8). Fiind în cea mai mare parte scutiţi de răspunderile în legătură cu cultivarea pământului şi a altor proprietăţi, preoţii şi leviţii puteau să-şi devoteze întreaga atenţie lucrării importante a templului. Ei n-aveau nevoie să fie turburaţi de necesitatea de a-şi procura cele necesare pentru acoperirea nevoilor lor trecătoare. Dumnezeu luase măsuri pentru aceasta prin zecime şi jertfele adunării.

Altarului. [La altar, KJV]. Expresia aceasta fără îndoială se referă anume la preoţi, deoarece era datoria lor de a aduce jertfele la altar. Leviţii asistau la pregătirea sacrificiilor şi la purtarea de grijă pentru vasele şi uneltele care erau folosite de preoţi, dar era numai prerogativa preoţilor de a aduce jertfă înaintea Domnului şi de a aşeza tămâia pe altarul de aur înaintea perdelei (vezi Exo 28:1, 3; Num 18:1-7).

De la altar. Parte din animalele anumitor sacrificii erau rezervate pentru folosirea de către preot. În felul acesta preotul împărţea cu altarul animalul de sacrificiu (vezi Lev 6:16-18; 7:15, 16, 31-34; Num 18:8-10; Deu 18:1, 2).

14 Tot aşa, Domnul a rânduit ca cei ce propovăduiesc Evanghelia să trăiască din Evanghelie.

Rânduit. Gr. diatasso, a aranja, a rândui, a da ordine. Dumnezeu a rânduit ca în general slujitorii Săi de pe pământ să fie scutiţi de îndoita răspundere de a predica Evanghelia şi de a se îngriji de propriile lor nevoi fizice – aceasta era răspunderea acelora între care lucrau (vezi Mat 10:9, 10; Luc 10:7). Dumnezeu spusese israeliţilor că o zecime din posesiunile lor era a Lui şi erau obligaţi de a da o zecime credincioasă preoţilor de la templu (vezi Lev 27:30, 32; Num 18:21; Mal 3:10, 11; Evr 7:5). Isus a aprobat planul acesta când a fost pe pământ (vezi Mat 23:23). În felul acesta se trasase în mod clar tiparul pentru metoda divină pe care trebuie să o urmeze biserica creştină pentru susţinerea materială a personalului de cult. Israel din vechime s-a depărtat de instrucţiunile clare ale lui Dumnezeu în chestiunea aceasta, şi au fost blestemaţi (vezi Mal 3:8, 9). Neaducerea la Dumnezeu a ceea ce este al Lui expune pe creştinul cu numele la acelaşi blestem care a fost rostit asupra lui Israel, în timp ce ascultarea plină de iubire şi de voie bună de această cerere dreaptă şi echitabilă califică pe credincios să ceară împlinirea făgăduinţei minunate care e dată ascultătorului aducător de zecime (vezi Mal 3:10-12). Omul este de la natură extrem de egoist.

El în mod natural urmează exemplul marelui adversar al adevărului care a pierdut poziţia lui înaltă din cer prin cultivarea dorinţei de a se înălţa pe sine (vezi Isa 14:12-15; Ier 17:9).

Aducerea zecimii şi a darurilor procură o frână continuă pusă egoismului omului, pe lângă ajutorarea lui de a-şi pune încrederea în Dumnezeu şi nu în lucrurile materiale ale acestei lumi (vezi Mat 6:19-21). În felul acesta se vede că aducerea zecimii şi a darurilor pentru întreţinerea lucrătorilor şi pentru înaintarea lucrării lui Dumnezeu pe întreaga faţă a pământului aduce binecuvântări atât pentru dătător cât şi pentru primitor. Egoismul este înfrânat şi se creează şi se susţine interes faţă de lucrarea bisericii. În acelaşi timp, cei care s-au predat lucrării sunt bine îngrijiţi fără să mai aibă povara şi neliniştea de a căuta să vadă atât de treburile lumeşti cât şi de cele spirituale.

Să trăiască. Dacă toţi membrii bisericii sunt credincioşi în aducerea zecimii şi a darurilor, va fi

o rezervă abundentă de mijloace pentru ducerea mai departe a lucrării Evangheliei. Se pot folosi mai mulţi lucrători şi venirea Domnului este grăbită. E datoria slujitorilor lui Dumnezeu să educe pe membrii bisericii în chestiunea finanţelor bisericii, pentru ca credincioşii să poată primi binecuvântările pe care Dumnezeu le-a făgăduit celor care se conformează la planul Lui în chestiunea aceasta, şi de asemenea pentru a promova interesele unei proclamări mondiale a Evangheliei (vezi 2Cor 8:4–8, 11, 12; 9:6–12; AA 345).

15 Dar eu nu m-am folosit de niciunul din aceste drepturi. Şi nu vă scriu aceste lucruri ca să cer să se facă aşa cu mine; căci aş vrea mai bine să mor decât să-mi ia cineva pricina mea de laudă.

Nu m-am folosit de nici unul. Vezi v. 12.

Să se facă aşa. Fără îndoială corintenii ar fi fost dispuşi să întreţină pe Pavel dacă el ar fi dorit să se facă lucrul acesta. Pavel se asigură că apărarea lui de faţă a drepturilor sale nu va fi greşit înţeleasă.

Mai bine. Enunţarea pare să fie exagerată, până când ne dăm seama că Pavel nu caută slavă personală, ci slava lui Dumnezeu, aşa cum arată versetele următoare. Pasajul ne dă o altă privire scurtă în minunata consacrare faţă de Domnul şi lucrarea Lui, şi scoate în evidenţă deplina lui tăgăduire de sine în interesul Aceluia care îl răscumpărase. Omul poate să facă tot ceea el înţelege că este voia lui Dumnezeu, dar dacă face lucrul acesta fără de voinţă, cu o inimă împotrivitoare, nu va cunoaşte slava pe care o avea Pavel. Dar acela care, plin de voie bună face mai mult decât e cerut, aşa cum a făcut Pavel în legătură cu întreţinerea, obţine o răsplată specială.

16 Dacă vestesc Evanghelia, nu este pentru mine o pricină de laudă, căci trebuie s-o vestesc; şi vai de mine, dacă nu vestesc Evanghelia!

Căci dacă. [Căci dacă KJV]. Literal, căci dacă. Argumentaţia lui Pavel în v. 16, 17 e dificilă şi s-au dat diferite interpretări. Unii adaugă expresia cum fac alţii în prima parte a v. 16, făcând pasajul să zică: Căci dacă predic Evanghelia aşa cum fac alţii [primind plată de la aceia cărora le predic], nu am nimic cu ce să mă laud. Alţii văd enunţarea mai generală, ca şi cum Pavel ar zice: Simplul fapt că predic Evanghelia nu e temei pentru a mă slăvi, căci asupra mea zace o obligaţie.

Nu este pentru mine. [Nimic, KJV; N-am cuvânt, G. Gal.]. Pavel sugerase în v. 15 că avea motive de a se slăvi sau a se lăuda, dar în versetul acesta el explică faptul că nu era nimic în chestiunea acestei predicări a Evangheliei care să-i dea dreptul să se laude, deoarece era sub obligaţia de a predica.

Trebuie. [Necesitatea; KJV; Poruncă mare G. Gal]. Pavel nu putea să se laude cu ceea ce era obligat să facă. Toată nădejdea de răsplătire trebuia să fie legată cu ceva ce făcea voluntar, nu sub obligaţie. Aceasta ar fi arătat adevărata înclinaţie şi dorinţă a inimii sale. Prin necesitate [trebuie, poruncă mare] el fără îndoială înţelege chemarea lui la slujire (vezi Fapte 9:4–6, 17, 18; 13:2; 22:6–15, 21; 26:15–19), pe care el nu putea să o ignore şi să păstreze pace a minţii sau bunăvoinţa lui Dumnezeu.

Dacă nu vestesc. [Dacă nu predic, KJV; Dacă nu binevestesc G. Gal.]. Pavel cunoştea pedeapsa tăcerii. El ştia că era însărcinat de Dumnezeu să proclame vestea cea bună a eliberării de păcat, şi că dacă tăcea, n-ar fi avut linişte a minţii şi nici comuniune fericită şi inocentă cu Hristos. Dacă ar fi tăcut, aceasta ar fi însemnat o tăgăduire a însărcinării dată lui de Domnul (vezi Fapte 22:14, 15, 21; Rom 11:13; 15:16; Efes 3:7, 8).

Toţi cei care sunt chemaţi de Dumnezeu să predice Evanghelia ca deservenţi cultici nu pot să se angajeze în nici o altă ramură de lucrare şi să fie fericiţi sau mulţumiţi. Dacă cu o conştiinţă curată şi o minte liniştită un om poate să se abţină de a predica, atunci în nici un caz nu ar trebui să se angajeze în lucrare (vezi GW 437). Lucrarea Evangheliei e chemarea cea mai plină de răspunderi din lume, şi numai aceia care sunt dispuşi să fie călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu, şi care răspund la un sacru simţ al datoriei, ar trebui să se angajeze în ea (vezi 3T 243). Adevăratul slujitor al lui Hristos nu se gândeşte la sine şi la avantajul său personal. El nu caută să facă pe cât mai puţin cu putinţă, sau să limiteze serviciul său la un anumit număr de ore în fiecare zi; el e plin de râvnă să facă mai mult decât pare necesar, deoarece iubeşte pe Domnul şi are o apreciere a valorii sufletelor. El e constrâns de un simţ lăuntric de urgenţă să caute să salveze suflete pierdute (vezi Ier 20:9). Ceea ce este adevărat în legătură cu lucrătorii Evangheliei se aplică şi la fiecare urmaş al Domnului. Isus a însărcinat pe toţi cei care cred în El să mărturisească despre El (vezi Mat 28:19, 20; Fapte 1:8; DA 347, 348; 9T 19, 20). Toţi cei care iubesc pe Mântuitorul vor răspunde la acea însărcinare îngăduind Duhului Sfânt să lumineze prin ei pe toţi cei cu care vin în contact (vezi Dan 12:3; Mat 5:16; Filp 2:15).

17 Dacă fac lucrul acesta de bunăvoie, am o răsplată. Chiar dacă-l fac de silă, este o isprăvnicie care mi-a fost încredinţată.

De bunăvoie. Gr. hekon, râvnitor, din îndemn personal, din hotărâre personală. Pavel nu vrea să spună că îşi făcea lucrarea de silă sau fără de bunăvoinţă, ci că chemarea lui nu era rezultatul propriei sale plănuiri originare pentru o carieră a vieţii (vezi v. 16).

O răsplată. Nu e cu totul clar ce vrea Pavel să spună. Poate că apostolul vrea să spună că dacă ar fi fost într-o lucrare de predicare a Evangheliei aşa cum erau alţii învăţători, el ar fi primit o răsplată aşa cum pare că făceau ei (v. 14). Aceasta nu e răsplata pe care o căuta el (vezi v. 18).

De silă. [Împotriva voii mele, KJV]. Gr. akon cu înţeles contrar lui hekon (vezi mai sus sub de bunăvoie), de unde, în context, însemnând nu cu propria sa hotărâre. El a fost chemat la lucrarea când avea alte planuri în gând. În felul acesta faptul că predica Evanghelia nu era temei de laudă.

Isprăvnicie. [Dispensaţiune, KJV; Dregătorie, G. Gal.]. Gr. oikonomia, isprăvnicie, însărcinare. Lui Pavel i se încredinţase o isprăvnicie. Pe vremea lui Pavel ispravnicii erau adesea sclavi aleşi dintre robii de casă şi însărcinat cu grija bunurilor gospodăriei (vezi Luc 12:42, 43). Nu e ideea aici de degradare a lucrării de slujitor creştin al altarului la nivelul unei slujiri servile. Cuvântul e folosit pentru a ilustra felul numirii lui Pavel ca apostol.

Pavel nu vrea să spună că nu predica Evanghelia pentru vreun alt motiv decât acela al simplei constrângeri, deoarece avea povara pusă asupra lui, sau în aşa fel că voinţa lui nu era de acord cu aceea ce făcea. Odată ce primise însărcinarea, el acceptase voios răspunderea ca un ispravnic şi s-a hotărât să-şi proslăvească slujba. El a văzut de bine să facă lucrul acesta, renunţând la compensaţia materială legitimă rânduită de Domnul pentru slujitorii Evangheliei (vezi Luc 10:7; 1Cor 9:13, 14). Aceasta însemna că el urma să renunţe la conforturile şi la înlesnirile de care s-ar fi putut bucura în mod legal, şi că urma să se supună la greutăţi şi trudă pentru propria sa întreţinere în timp ce predica Evanghelia. Purtarea de felul acesta era o demonstrare că inima sa era în lucrarea sa şi că el cu adevărat se bucura de ea şi o iubea.

18 Care este atunci răsplata mea? Este să vestesc fără plată Evanghelia pe care o vestesc, şi să nu mă folosesc de dreptul meu în Evanghelie.

Răsplata. Un motiv pentru atitudinea lui Pavel în privinţa aceasta poate fi găsit în antagonismul lui timpuriu faţă de Hristos şi urmaşii lui, convertirea lui miraculoasă (vezi Fapte 7:58; 8:1, 3; 9:1–6), şi marea însărcinare încredinţată lui (vezi 1Cor 15:8–10; Efes 3:7, 8; 1Tim 1:15, 16). El era acut de conştient de marele rău pe care îl făcuse în persecutarea urmaşilor lui Isus, deşi credea sincer că făcând aşa împlinea voia lui Dumnezeu (vezi 1Tim 1:13). Îndurarea prin care Pavel a căpătat iertare pentru opoziţia lui faţă de Evanghelie este plastic ilustrată în cuvintele lui Hristos către Tatăl cu privire la oamenii care L-au crucificat (vezi Luc 23:34). Pocăinţa sinceră pentru greşeli dă posibilitatea lui Dumnezeu să ierte pe păcătosul care se pocăieşte (vezi Fapte 2:37, 38; 3:19).

Pavel recunoştea că tratamentul îndurător aplicat lui de Domnul şi marea încredere pusă în el printr-o chemare specifică la slujba apostolică l-a făcut primitorul unor favoruri de care era cu totul nevrednic şi de care niciodată nu se putea plăti (vezi 1 Tim 1:11, 12, 14, 16). El a acceptat bucuros însărcinarea atât de milostiv dată lui, şi recunoştea pe faţă obligativitatea lui de a predica Evanghelia la toţi oamenii (vezi Rom 1:14, 15; 1Cor 9:16). Copleşit de recunoscătoare iubire faţă de Isus, el s-a consacrat plăcutei sarcini de a duce solia mântuirii la toţi, fie iudei sau neamuri. El s-a simţit îndemnat să renunţe la prevederea legală făcută pentru întreţinerea sa (vezi v. 13, 14). El n-a dorit ca bucuria lui în lucrare să fie influenţată de acceptarea unei plăţi pentru ceea ce era pentru el

o muncă de iubire. El era hotărât ca privilegiul său de serviciu neegoist să nu-i fie luat (v. 15). Pentru Pavel era o bogată răsplată faptul că era considerat vrednic de înalta chemare a servirii Evangheliei, şi că îi era permis să demonstreze iubirea sa neegoistă pentru Mântuitorul lucrând pentru suflete pe cheltuiala sa, fără să fie o povară pentru biserică.

Fără plată. Adică, fără de a solicita fonduri de la convertiţii săi pentru întreţinerea sa.

Folosesc. [Abuzez, KJV]. Gr. katachraomai, a folosi, a folosi pe deplin sau simplu a uza de, aşa cum fără îndoială e aici, deoarece Pavel nu pretindea sau primea întreţinere parţială. Cuvântul nu trebuie interpretat într-un sens rău. Pavel de repetate ori a afirmat autoritatea sa de a cere întreţinere de la credincioşi (vezi v. 4, 5, 11, 12), dar nu avea de gând să exercite dreptul său. A face aşa în cazul său ar fi fost o piedică pentru Evanghelie şi l-ar fi lipsit de răsplătirea sa râvnită de a oferi mântuirea, fără nici un fel de plată sau taxă, tuturor celor cărora el se adresa (vezi v. 12).

Nu se poate argumenta din afirmaţia lui Pavel din v. 15-18 că slujitorii Evangheliei ar trebui în mod necesar să lucreze cu mâinile lor la vreo meserie oarecare pentru întreţinerea lor şi să nu aştepte ca bisericile să poarte grijă de ei. Apostolul avea grijă să arate clar că propria sa atitudine era excepţia şi nu regula (vezi v. 5-7, 9). Dumnezeu a instruit precis biserica Sa cu privire la planul Său pentru întreţinerea slujitorilor Săi (vezi v. 14; AA 338-341).

Dreptul meu în Evanghelie. [Putere în Evanghelie, KJV; G. Gal.]. Adică autoritatea sau dreptul lui Pavel când predica Evanghelia să ceară întreţinere de la convertiţii săi.

19 Căci, măcar că sunt slobod faţă de toţi, m-am făcut robul tuturor, ca să câştig pe cei mai mulţi.

Slobod. [Liber, KJV]. Vezi v. 1. Pavel revine la tema sa din cap. 8:9-13, că nu va permite ca libertatea sa să devină o piatră de poticnire pentru cei care sunt slabi. El caută să dea noi exemple de renunţare la drepturile sale spre binele altora.

M-am făcut robul. Literal, m-am înrobit. Pavel era gata să lucreze pentru alţii, aşa cum lucrează un rob fără plată sau răsplată, pentru propăşirea binelui lor. Ca un sclav, dorind să placă stăpânului său, sau pentru că e forţat să facă aşa, era gata să se adapteze la deprinderile, obiceiurile şi părerile altora pe cât mai mult cu putinţă, fără de a face compromisuri faţă de principiu. Servii lui Dumnezeu ar trebui să fie totdeauna gata să se adapteze pe ei şi să adapteze lucrarea lor la natura acelora pentru care ei lucrează (vezi 2T 673).

Câştig pe cei mai mulţi. Toate lucrurile în viaţa lui Pavel erau supuse marelui său obiectiv de a predica Evanghelia şi de a câştiga suflete pentru Hristos. El era pregătit să nu fie nimic dacă făcând aşa unii ar fi putut să fie atraşi la Domnul (vezi Rom 9:3). Ambiţia lăudabilă a apostolului era că el să fie folosit de Duhul Sfânt pentru a conduce cel mai mare număr cu putinţă de a accepta mântuirea de păcat prin Hristos. Aceasta este ambiţia fiecărui adevărat slujitor al Evangheliei.

20 Cu iudeii m-am făcut ca un iudeu, ca să câştig pe iudei; cu cei ce sunt sub Lege m-am făcut ca şi când aş fi fost sub Lege (măcar că nu sunt sub Lege), ca să câştig pe cei ce sunt sub Lege;

Ca un iudeu. Aici şi în v. 21, 22 Pavel afirmă mai în amănunt purtarea la care el se referă în

v. 19. El se purtase în felul acesta printre toate clasele poporului. El făcuse considerabilă lucrarea de predicare la iudei, şi abordarea lor din partea lui era din punct de vedere al unuia dintre ai lor (vezi Fapte 13:14, 17-35; 17:1-3; 28:17-20). Nu numai că Pavel adapta predica sa la iudei, reiese şi că el se conforma la obiceiurile lor când nu era vorba de principii (vezi Fapte 16:3; 18:18, 21:21-26; 23:1-6). El era bine versat în felul de purtare al iudeilor, fiind el însuşi un fost fariseu şi membru al Sinedriului (vezi Fapte 23:6; 26:5; Filp 3:5; AA 102). Această cunoaştere a iudaismului a fost pusă la o bună întrebuinţare de Pavel, atât în eforturile lui de evanghelizare printre concetăţenii săi, cât şi în propria lui apărare care putea face lucrul acesta cu o bună conştiinţă. El nu i-a ofensat zadarnic, ci s-a străduit să folosească familiarizarea sa cu credinţele şi obiceiurile lor într-un fel care îi făcea mai uşor de condus la Evanghelia. Întregul lui scop în conformarea lui la filozofia lor de viaţă, atât de mult cât era cu putinţă, era de a-i conduce la Mântuitorul.

Ca şi când aş fi sub Lege. [Ca sub Lege, KJV; Ca unul de sub Lege G. Gal.]. Comentatorii variază în înţelegerea acestei expresii. Unii spun că prima grupă numită de Pavel în acest verset sunt iudeii ca naţiune; şi cei ce sunt sub lege sunt iudeii consideraţi în legătură cu religia lor. Alţii susţin că iudeii înseamnă cei care sunt aşa prin origine, adică după trup, şi cei ce sunt sub Lege sunt prozeliţi la iudaism dintre neamuri. Iarăşi alţii gândesc că cei ce sunt sub Lege se referă la iudeii stricţi, sau fariseii. O altă explicaţie este că cele două grupe sunt identice, că Pavel foloseşte metoda literară a paralelismului pentru accent şi ca pregătire pentru expresia corespunzătoare cei ce sunt fără Lege (v. 21). Un alt comentator sugerează că s-ar putea referi la aceia care credeau că mântuirea se obţine prin ţinerea Legii, ca de pildă acei convertiţi la creştinism de la iudaism care considerau că erau încă obligaţi să se conformeze la toate obligaţiile ritualiste ale legii lui Moise pentru ca să primească aprobarea lui Dumnezeu (vezi Fapte 15:1; 21:20-26). În ce priveşte înţelesul expresiei sub Lege vezi Rom 6:14.

Pavel nu călca legile iudeilor, fără ca aceasta să fie necesar. El nu-i mustra pentru că respectau legea lui Moise, şi nici nu refuza de a se conforma la legea aceea când putea face lucrul acesta fără de a face compromis cu principiul. El era atât de atent în privinţa aceasta încât putea spune, când era acuzat de conducătorii iudei, că ţinuse legile şi obiceiurile iudeilor (vezi Fapte 25:8; 28:17).

Să câştig. [Să-i câştig, KJV]. Pavel nu credea că conformarea la legile ceremoniale şi la rânduielile rituale era necesară pentru creştini, dar era plin de râvnă de a face totul cu putinţă pentru a crea o impresie favorabilă şi să fie într-o poziţie mai bună de a convinge pe cei ce sunt sub Lege cu privire la adevărul Evangheliei (vezi Fapte 15:24-29), şi în felul acesta să-i câştige.

21 cu cei ce sunt fără Lege m-am făcut ca şi cum aş fi fost fără Lege (măcar că nu sunt fără o Lege a lui Dumnezeu, ci sunt sub Legea lui Hristos), ca să câştig pe cei fără lege.

Fără Lege. Adică, aceia care nu aveau cunoştinţă de preceptele Legii aşa cum aveau iudeii; în alte cuvinte, neamurile sau păgânii (vezi Rom 2-14).

A lui Dumnezeu. Ca să nu fie greşit judecat şi acuzat că leapădă orice lege, apostolul afirma parentetic că în toate contactele sale cu oamenii, fie iudei sau neamuri, el era totdeauna conştient de datoria lui faţă de Dumnezeu.

Lui Hristos. Pavel ascultase de Hristos şi urmase instrucţiunile Lui de la data convertirii sale. El era legat cu El prin Legături de iubire, recunoştinţă şi datorie. Scopul dominant al vieţii Sale era să dea o voioasă şi continuă ascultare voii Mântuitorului.

Să câştig. [Să-i câştig, KJV]. Unica dorinţă a lui Pavel, în contactele sale cu toţi oamenii, era de a-i câştiga la Hristos.

22 Am fost slab cu cei slabi, ca să câştig pe cei slabi. M-am făcut tuturor totul, ca, oricum, să mântuiesc pe unii din ei.

Slab. Cei a căror pricepere a Evangheliei era limitată şi care puteau fi zdruncinaţi de lucruri care erau perfect legale în ele însele (vezi Rom 14:1). Când avea de-a face cu unii ca aceştia, Pavel nu se comporta în chip deliberat într-un fel care să trezească prejudecăţile lor şi să turbure mărginita lor înţelegere a adevărului. El nu i-a şocat prin neconformare la deprinderile lor în îmbrăcăminte, hrană şi chiar servicii religioase (vezi Fapte 16:1–3; Rom 14:1–3, 13, 15, 19–21; 1Cor 8:13). Această condescendenţă la punctul de vedere al fraţilor mai slabi ar fi putut să pară că e o slăbiciune din partea lui Pavel, dar era în realitate un semn că poseda o mare putere morală. Sigur în cunoştinţa sa experimentală a iubirii lui Isus, şi sigur de supremaţia singurului mare adevăr al mântuirii prin credinţa în Hristos, el îşi putea prea bine îngădui să placă celor slabi prin conformarea la particularităţile lor în lucruri care nu erau de însemnătate majoră, ca de pildă înfrânarea de la folosirea alimentelor care fuseseră jertfite idolilor (vezi cap. 8:4, 7-9).

Totul. [Toate lucrurile KJV]. Polivalenţa lui Pavel l-a făcut în stare să practice o adaptare în toate privinţele la tot felul de oameni şi de condiţii în lucrurile acelea care în ele însele nu erau lucruri care să cuprindă principii imuabile. Totuşi, Pavel niciodată nu a făcut compromis cu principiul.

Să mântuiesc pe unii. Tot ce făcea Pavel, uşoara lui adaptare la anumita societate în care se găsea şi dispoziţia lui de a fi tolerant şi răbdător faţă de toţi oamenii, avea un singur obiectiv – mântuirea acelora care ar crede solia sa. El nu se exprima ca plănuind să mântuiască pe toţi, deoarece ştia că mulţi nu vor crede (Rom 9:27; 11:5). Prin felul său de adaptare, la obiceiurile, deprinderile şi părerile tuturor categoriilor de oameni pentru ca să poată mântui pe unii, Pavel a urmat de aproape modelul dat de Mântuitorul, cu privire la care profetul scria: Trestia frântă n-o va zdrobi (Isa 42:1-3). Adaptabilitatea este una din cele mai folositoare calificaţii pe care un deservent cultic poate să le cultive. Ea îl ajută să lucreze aşa cum a lucrat Hristos; în căminul celor săraci şi ignoranţi, în piaţă printre negustori şi financiari, la praznicele şi la mesele celor bogaţi, şi în convorbire cu cei înţelepţi. El va fi dispus să meargă oriunde şi să folosească orice metodă e mai corespunzătoare pentru ca să câştige pe oameni pentru împărăţia veşnică de slavă şi de pace a lui Dumnezeu (vezi MH 23-25; GW 118, 119).

23 Fac totul pentru Evanghelie, ca să am şi eu parte de ea.

Pentru Evanghelie. Aceasta descoperă principiul determinant care călăuzea pe Pavel în tot ce făcea. El era atât de conştient de realitatea iubirii lui Isus, de autenticitatea puterii învierii Lui, şi de adevărul îndurării lui Dumnezeu faţă de păcătosul care se pocăieşte, încât era inspirat de o pasiune nepieritoare de a salva oameni oricât l-ar fi costat aceasta. Aceasta este experienţa tuturor celor care sunt renăscuţi de Duhul Sfânt şi care vin în intimă comuniune cu Isus (vezi Fapte 1:8; 2:17, 18, 21; 4:13; SC 72, 73). Eul dispare din viaţa aceluia care s-a îndrăgostit de Mântuitorul. El trăieşte numai ca să facă voia lui Dumnezeu (vezi Gal 2:20).

Să am şi eu parte de ea. Aceasta este culmea nădejdii apostolului, ca să poată avea bucuria de a participa la răsplata vieţii veşnice împreună cu aceia pentru care lucrase şi suferise. În această enunţare se poate vedea aceeaşi iubire fierbinte pentru semenii săi care animase pe Moise, care nu dorea să fie mântuit dacă Israel nu urma să fie iertat şi reaşezat în favoarea divină (Exo 32:31, 32); şi iubirea inexprimabilă a lui Isus. Cerul ar pierde mult din slava sa fără de prezenţa celor pentru care El a murit (Ioan 14:3; 17:24; cf. MH 105.

24 Nu ştiţi că cei ce aleargă în locul de alergare, toţi aleargă, dar numai unul capătă premiul? Alergaţi, dar, în aşa fel, ca să căpătaţi premiul!

Nu ştiţi? În v. 24-27 Pavel foloseşte binecunoscutele întreceri atletice care se desfăşurau periodic în Grecia şi în lumea elenistică pentru a ilustra subiectul discuţiei sale, şi anume, nevoia de a exercita tăgăduirea de sine pentru a promova mântuirea altora. În v. 26, 27 el aplică învăţătura la sine. Jocurile corintice erau probabil acelea la care făcea aluzie Pavel, ca acelea cu care locuitorii Corintului era mai familiarizaţi. Jocurile constau din alergare, box, trântă şi aruncarea discului. Pavel face aluzie la două, alergarea (v. 24, 25) şi lupta cu pumnii (v. 26, 27).

Locul de alergare. Numai o persoană putea izbuti să obţină victoria la jocuri, totuşi toţi cei care se angajau erau dispuşi să se supună la greutăţi şi la o antrenament aspru pentru a-şi spori şansa de asigurare a premiului. Premiul dat biruitorului consta dintr-o ramură de pin, de laur, măslin, pătrunjel sau frunze de măr.

Alergaţi ca să. [Aşa alergaţi, KJV]. Toţi cei care se angajau în alegările greceşti depuneau cele mai bune eforturi pentru a câştiga premiul. Ei foloseau toată iscusinţa şi vigoarea pe care o acumulaseră ca rezultat al pregătirii lor intense. Nici unul din ei nu era indiferent, letargic sau fără grijă. Coroana vieţii veşnice este oferită tuturor, dar numai aceia care se supun la o pregătire strictă vor obţine premiul. Aceasta înseamnă că totdeauna creştinul va fi călăuzit în cuvânt, gând şi faptă de normele distinse aflate în Biblie, şi nu va fi stăpânit de dorinţele şi înclinaţiile propriei sale inimi. El va întreba la tot pasul călătoriei: Ce ar face Isus? Felul acesta de purtare, planul acesta de lucru, sau forma aceasta de recreaţie va spori sau va scădea tăria mea spirituală? Tot ce în vreun fel oarecare ar stânjeni progresul spiritual trebuie să fie lepădat; altminteri biruinţa nu e posibilă (vezi Evr 12:1, 2).

25 Toţi cei ce se luptă la jocurile de obşte se supun la tot felul de înfrânări. Şi ei fac lucrul acesta ca să capete o cunună care se poate veşteji: noi să facem lucrul acesta pentru o cunună care nu se poate veşteji.

Cei ce se luptă. [Se luptă să biruiască, KJV; Luptător la jocuri, G. Gal.]. Gr. agonizomai, a lupta, a se strădui. Cuvântul nostru a agoniza vine de la agonizomai. Vezi Luc 13:24. Lupta pentru biruinţă la jocurile greceşti însemna mai mult decât de a face un efort spasmodic; era o luptă de la start până la încheiere, fără de relaxare pe cale.

Înfrânări. [E înfrânat KJV; Se înfrânează, G. Gal.]. Gr. egkrateuomai, a exercita stăpânire de sine. Pentru a avea vreo nădejde de biruinţă la jocuri, un competitor atletic trebuie să fie în stare să-şi stăpânească dorinţele şi apetitul. Mai mult, el trebuie să fie în stare să facă trupul său să răspundă imediat la poruncile minţii sale, şi trebuie să fie în stare să înfrângă indolenţa şi lenea care atât de des necăjesc natura omenească. El trebuie să se abţină de la tot ceea ce stimulează, excită şi în cele din urmă slăbesc organismul, ca vinul, vieţuirea excitantă şi în lux, şi satisfacţiile libertine. El trebuie să câştige stăpânire de sine în toate lucrurile, nu numai în acelea care sunt precis dăunătoare, dar şi în folosirea lucrurilor care nu sunt dăunătore în ele însele. El trebuie să consume orice mâncare şi băutură cu strictă moderaţie, şi tot ce ar putea slăbi cumva corpul trebuie evitat.

Creştinul care se străduieşte să pună mâna pe premiul vieţii veşnice trebuie să se ţină de un program care seamănă în unele privinţe cu acela al luptătorului de la jocurile greceşti. Curajul, credinţa, perseverarea, lepădarea de sine şi sârguinţa sunt tot atât de necesare pentru acela care caută să fie socotit vrednic de a sta în cele din urmă înaintea Domnului, cum sunt pentru atleţii care se luptă pentru onoruri pământeşti de scurtă durată (cf. Mat 24:13; Luc 13:24; Filp 3:13–15; 1Tim 6:12; 2Tim 2:4, 5; 4:7; Evr 12:1–4; Iac 1:12; Apoc 2:10). În alergarea creştină, fiecare competitor care împlineşte cerinţele de exercitare poate primi premiul (vezi Apoc 2:10; 22:17). Deşi viaţa veşnică este cu totul un dar al lui Dumnezeu, e dată numai acelora care o caută şi se luptă pentru ea cu toată puterea lor (vezi Rom 2:7; Evr 3:6, 14).

Cunună. [Coroană, KJV]. Gr. stephanos, Ceea ce înconjoară sau aceea ce împrejmuieşte, o ramură, sau cunună; adesea constând din frunze purtate ca un semn de victorie sau bucurie (vezi v. 24).

Care nu se poate veşteji. [nestricăcioasă, KJV]. Ce diferenţă incalculabilă între răsplătirea unui biruitor la întrecerile greceşti, şi aceea a unui creştin biruitor! Cu câtă râvnă se străduiesc oamenii pentru succes trecător, şi la ce efort corporal şi chiar suferinţă sunt ei dispuşi să meargă pentru a fi socotiţi mari înaintea semenilor lor! Dacă ei sunt dispuşi să facă lucrul acesta pentru o coroană care se veştejeşte şi care piere curând, cu cât mai plină de râvnă şi mai stăruitoare ar trebui să fie strădania credincioşilor pentru coroana care nu se veştejeşte niciodată a vieţii veşnice! Din cauza intrării păcatului în lume, gândurile şi ideile oamenilor sunt pervertite şi Satana a izbutit să facă pe oameni să calce toate legile sănătăţii, aşa că ei trăiesc în general în aşa fel că grăbesc degenerarea lor corporală prin deprinderile lor de a mânca, de a bea, de a se îmbrăca, de a dormi, de a lucra, de a se recrea şi de a gândi (vezi CH 18, 19).

Dumnezeu cere poporului Său să fie conştient de nevoia de reformă în lucrurile acestea şi să fie activ în practicarea unei stricte stăpâniri de sine în tot ce ţine de păstrarea sănătăţii. Omul nu are libertatea să-şi placă sieşi în materie de vieţuire sănătoasă; el a fost cumpărat de Dumnezeu, şi e sub obligaţia de a face tot ce-i stă în putere să-şi păstreze trupul în cea mai bună stare cu putinţă (vezi 1Cor 6:19, 20; 10:31). Creştinul care e stăpânit de iubire pentru Mântuitorul nu va îngădui apetitului şi pasiunilor sale să-l stăpânească, ci în toate va accepta sfatul pe care l-a dat Dumnezeu pentru vieţuirea sa mintală, fizică şi spirituală. Poftele trupului trebuie să fie supus puterilor superioare ale minţii, care la rândul lor trebuie să fie sub călăuzirea Duhului Sfânt (vezi Rom 6:12; 2T 380, 381). Alcoolul şi tutunul sunt lucruri cu care Satana a amăgit pe om ca să le folosească, sporind prin aceasta slăbiciunea sa fizică şi spirituală, şi împiedicându-l de a se califica pentru răsplată veşnică oferită tuturor celor care sunt dispuşi să fie cumpătaţi în toate lucrurile (vezi Prov 23:20, 21, 29-32; 1Cor 6:10; CH 125).

Cum poate nădăjdui cineva, indiferent cine ar fi, care refuză să părăsească deprinderi de o viaţă întreagă de rele satisfaceri de dorinţe, indiferent ce formă ar lua, să fie binecuvântat de Dumnezeu şi să primească o urare de bun venit în împărăţia slavei Sale? Singura cale sigură este de a reţine că trupul trebuie să fie păstrat în supunere în toate lucrurile totdeauna până la venirea lui Isus (vezi Psa 51:5; Rom 7:18, 23, 24; 8:13, 23; 1Cor 9:27; Filp 3:20, 21; Cols 3:5, 6). Binecuvântarea vieţii veşnice care e asemănată cu o coroană (Apoc 2:10), nu va fi acordată celor care văd această viaţă prezentă ca un timp de dedare la satisfacerea fiecărei dorinţe şi pofte ale firii nerenăscute. Dumnezeu va da viaţă veşnică numai celor care folosesc această viaţă ca un prilej de a câştiga biruinţa asupra orice ar deranja sănătatea mentală, fizică şi spirituală, demonstrând în felul acesta adevărata lor iubire şi ascultare de Mântuitorul, care a suferit atât de mult pentru ei (vezi Iac 1:12; 1Pet 5:4; Apoc 2:10; 3:10, 11; 7:14–17).

26 Eu deci alerg, dar nu ca şi cum n-aş şti încotro alerg. Mă lupt cu pumnul, dar nu ca unul care loveşte în vânt.

Nu aşa ca şi cum n-aş şti încotro. [Nu ca nesigur, KJV]. Pavel cunoştea exact unde se ducea şi ce făcea. El ţintea să înainteze cât mai repede cu putinţă în alergarea vieţii. Nu era nici o confuzie înaintea lui cu privire la direcţia pe care trebuia să o apuce. El alerga cu o siguranţă clară şi pozitivă de atingere a ţintei. El se străduia până la limită, ca nu cumva să dea greş de a-şi asigura coroana, o coroană, nu din frunze care se ofilesc, ci de viaţă, pace, bucurie şi fericire nemuritoare în împărăţia slavei. Alergătorul la jocurile greceşti n-avea o astfel de certitudine de a atinge ţinta şi de a obţine premiul. Dar Pavel ştia că el, şi oricine se conforma acestor condiţii, putea fi sigur de succes. Când se apropia de sfârşitul alergării sale, a dat glas siguranţei absolute că va primi coroana împreună cu ceilalţi creştin biruitori (vezi 2Tim 4:7, 8).

Mă lupt. Gr. pukteuo, a lupta cu pumnii, a boxa. Lupta cu pumnii, sau boxul, era una din formele de distracţie la întrecerile atletice din vechime. Pavel introduce aici o schimbare a metaforei de la aceea a unui alergător pe un stadion la aceea a unui pugilist în ringul de box.

Loveşte în vânt. [Bate aerul, KJV; Bate văzduhul, G. Gal.]. Un boxer ar putea fi privit ca bătând aerul când practică fără un adversar. Sau s-ar putea ca adversarul său să evite lovitura sa, şi făcând aşa îl determină să-şi irosească efortul în aer. Pavel arată aici lămurit că el nu şi-a cruţat adversarul, şi că nu i-a permis să scape de sub loviturile sale; şi nici nu şi-a irosit timpul în lupta cu umbrele, deoarece adversarul său era pururea de faţă şi trebuia să se ocupe de el cu hotărâre. El ţintea fiecare lovitură cu certitudine, îndreptând-o cu toată voinţa şi energia lui aşa că ea îşi atingea efectiv ţinta. Dorinţele stricate ale cărnii trebuia să fie reprimate şi întreaga lui fiinţă adusă roabă la Dumnezeu prin Hristos (vezi 2Cor 10:3-5).

Mulţi creştini ştiu că e nevoie de a câştiga biruinţă asupra dorinţelor şi apetitului care sunt în opoziţie faţă de voia lui Dumnezeu, dar ei sunt cu jumătate de inimă în eforturile lor de a supune eul. Ei dau un simulacru de luptă, dar nu doresc cu adevărat ca loviturile lor să pedepsească ceea ce face parte din ei înşişi, deoarece se tem de durerea produsă de astfel de lovituri bine îndreptate. Ei îşi iubesc prea mult firea lor păcătoasă pentru a o răni, şi duc lipsă de tăria de voinţă de a trece cu vederea rugăminţile de îndurare ale cărnii. Nu aşa stau lucrurile cu Pavel. El voieşte cu adevărat să nu arate îndurare cărnii sale păcătoase, naturii sale fireşti. Îi e ruşine de ea, o urăşte şi doreşte moartea ei; de aceea el renunţă la toate gândurile şi sentimentele de milă şi de gingăşie şi ţinteşte loviturile sale cu toată tăria şi iscusinţa sa şi cu toată voinţa sa (vezi Cols 3:5; CH 51). Cuvintele acestea nu trebuie interpretate ca şi cum (vezi p. 54-58), Pavel ar fi privit trupul în mod gnostic şi deci ca intrinsec rău şi incurabil. El căuta să-şi stăpânească, nu să-şi distrugă trupul.

27 Ci mă port aspru cu trupul meu şi-l ţin în stăpânire, ca nu cumva, după ce am propovăduit altora, eu însumi să fiu lepădat.

Mă port aspru. [Ţin sub, KJV; Strunesc puternic, G. Gal.]. Gr. hupopiazo, literal, a lovi sub ochi, a înnegri ochiul cuiva. Versiunea KJV aici e lipsită de metafora luptei de box din vechime sau lupta cu pumnii a grecilor, pe care Pavel a folosit-o pentru a ilustra plastic natura cruntă a luptei care trebuia să se dea de fiecare creştin sincer. Mănuşile de box purtate de luptători nu erau mănuşi în sensul modern al cuvântului; ele erau adesea făcute din curele de piele de bou, care erau uneori întărite cu articulaţii de aramă. Hupopiazo zugrăveşte viu severitatea şi asprimea pe care creştinii adevăraţi le exercită faţă de firea lor păcătoasă. Ea sugerează disciplina şi lepădarea de sine rigidă care trebuie să fie exercitată pentru ca să se câştige biruinţa asupra tuturor pasiunilor stricate ale tendinţelor rele ale omului.

Ţin în stăpânire. Literal, a duce în robie, de unde a face un serv al lui. Pavel arată în felul acesta scopul său hotărât de a câştig biruinţa deplină asupra tuturor înclinaţiilor şi pasiunilor şi tendinţelor stricate. La el nu era nici un gând de jumătăţi de măsură. El ştia că trebuie să fie o luptă până la sfârşit, indiferent care ar fi fost costul în suferinţă şi chin pentru firea sa pământească; răul acela care se războia cu aspiraţiile lui spirituale trebuia să moară. Aceasta este o lecţie pe care trebuie să o înveţe toţi aceia care nădăjduiesc să se califice pentru primire lor ca cetăţeni ai cerului. Îndemnurile şi dorinţele nesăţioase ale apetitului şi patimilor fireşti trebuie să fie nimicite. Lucrul acesta este cu putinţă numai când voinţa este predată lui Hristos (vezi Filp 4:13; SC 43, 44, 60).

Ca nu cumva. Pavel nu intenţiona să îngăduie ca ceva să-l împiedice de a ajunge la mântuire; el era pregătit să facă orice voia Dumnezeu ca să fie pregătit pentru cer. El ştia că era o primejdie dăinuitoare de a fi amăgit din cauza înşelătoriei păcatului, şi era hotărât ca nimic să nu fie lăsat nefăcut din partea sa pentru a-şi asigura succesul în obţinerea coroanei vieţii veşnice.

Propovăduit altor. Se poate ca Pavel să continue metafora cu jocurile, referindu-se aici la sine ca fiind crainicul care chema pe alergători la întrecerea în alergare. În acelaşi timp el este şi un concurent.

Lepădat. Gr. adokimos, nerezistând la încercare, neaprobat. În calitate de crainic, Pavel făcuse cunoscut regulile care cârmuiau jocurile. În calitatea de concurent, de asemenea s-ar fi aşteptat de la el să fie mai pe sus de toţi ceilalţi care să se ţină de reguli. Pavel fusese plin de râvnă la proclamarea către alţii a regulilor şi rânduielilor care cârmuiau concursul pentru viaţa veşnică. Aici el dă glas hotărârii de a practica un control rigid asupra naturii sale păcătoase, ca nu cumva să sufere groaznica dezonoare de a fi găsit cu lipsă de marele Judecător la sfârşitul alergării. Slujitorii lui Hristos, care ţin înaintea lumii regulile care corespund biruinţei în întrecerea pentru mântuirea veşnică, trebuie să fie foarte atenţi în privinţa stării lor spirituale ca nu cumva să rămână mai pe jos în vreo privinţă oarecare şi în felul acesta să dea greş în a obţine răsplătirea aceea pentru care îşi cheltuiseră viaţa îndemnând pe alţii să o câştige. Dacă toţi cei care sunt chemaţi la lucrarea Evangheliei ar fi atât de credincioşi şi stăruitori cum a fost Pavel, redeşteptarea şi reforma după care biserica tânjeşte ar fi mult grăbită şi Hristos ar veni în curând.

COMENTARIILE ELLEN G. WHITE

6 AA 346

7 AA 340; Ev 64; 1T 147; 8T 180

7–14AA 335

9 GW 450

13–184T 409

16 AA 361; EW 94, 100; 1T 131, 379, 448; 2T 552

17 6T 83

19 DA 550; 2T 674

19–22GW 117

22 ChS 116; ML 189; 2T 674; 3T 422; WM 64

24 AA 313; 9T 136

24, 25 CD 27; CH 565; Te 144; 4T 34

24–27AA 309; CT 256; GW 241; MH 129; 2T 46, 357; 6T 374

25 AA 311, 312; CD 29; CH 38, 100, 432, 449, 505, 575; CW 124; ML 82; MM 275; MYP 242; PP 562; Te 94, 101, 106, 139, 141, 156, 161, 175, 189, 201, 243; 1T

471, 487, 618; 2T 45, 68, 362, 374, 381; 3T 62, 162, 489, 491, 561; 4T 33, 215; 6T 256, 375, 378; 7T 74

25, 26 Te 145

25–27SL 26; 4T 35

26 TM 407

26, 27 AA 314; 2T 359

27 CD 44; CG 467; Ev 682; ML 78; MM 144; SL 95; Te 148; TM 163; 1T 436; 2T 75, 381, 409, 413, 457, 511; 3T 464; 4T 371, 434, 574