Are vreo neînţelegere. [Având ceva, KJV; Pică având, Nitz.] Câtă vreme suntem în lumea aceasta păcătoasă, vor fi deosebiri de păreri între oameni, chiar şi în biserica lui Dumnezeu. Lucrul acesta nu poate fi evitat dar trebuie să se exercite grijă la alegerea metodei celei bune pentru rezolvarea lor şi în manifestarea spiritului cuvenit când se caută o astfel de rezolvare. Existenţa unor serioase deosebiri de păreri în biserică arată lipsa acelui duh de unire şi iubire pentru care S-a rugat Hristos, cu puţin timp înainte de răstignirea Sa (vezi Ioan 17:11-26).

Cu altul. [Contra altuia, KJV; Nitz.] Evident răspunderea pentru aducerea chestiunii înaintea necredincioşilor revine pârâşului. El are privilegiul de a alege tribunalul înaintea căruia urmează să fie cercetat cazul său. Altul aici se referă la un alt credincios. N-ar fi practic de a aduce pe necredincioşi înaintea bisericii pentru judecată. Tratarea aceasta se ocupă de dificultăţi între membrii bisericii.

Îndrăzneşte el. [Îndrăzneşte vreunul dintre voi, KJV; Îndrăzneşte cineva, Nitz.] Pavel se ocupă acum cu o altă greşeală serioasă din biserică, aceea ca membrii bisericii să se ducă la judecată înaintea judecătorilor păgâni, în loc de a rezolva neînţelegerile lor între ei. O astfel de purtare era contrarie învăţăturilor lui Hristos (vezi Mat. 18:15-17) şi deci în discordanţă cu natura creştinismului. Sentimentul dat pe faţă în expresia Îndrăzneşte vreunul dintre voi e un sentiment de surpriză că vreun membru al bisericii ar avea curajul de a duce pe un frate credincios la un tribunal păgân pentru a rezolva o neînţelegere. Nu vă temeţi voi, sugera apostolul, să expuneţi slăbiciunea membrilor bisericii acelora care nu iubesc pe Domnul?

Nelegiuiţi. [Nedrepţi, KJV; Nitz.] Gr. adikoi, nedrepţi. Termenul este aici contrastat cu sfinţi şi se referă la necreştini. Nu lasă în mod necesar a se înţelege că tribunalele păgâne erau totdeauna nedrepte sau că cineva nu putea nădăjdui a obţine dreptate cândva de la ele.

Sfinţi. Iudeii nu îngăduiau ca certurile lor să meargă înaintea tribunalelor Neamurilor. Era o lege între ei ca neînţelegerile dintre iudei să fie referite spre cercetare unor bărbaţi aprobaţi aparţinând credinţei şi naţiunii lor (vezi Talmud Giţţin 88b, ed. Soncino, pag. 429, 430). Gallio, delegatul roman de la Corint, pare să fi ştiut lucrul acesta când a refuzat să asculte acuzaţiile ridicate de iudei împotriva lui Pavel (vezi Fapte 18:15). Creştinii care duceau neînţelegerile lor la tribunalele păgâne, admiteau prin aceasta că loialitatea lor comună faţă de biserică era inferioară aceleia a iudeilor.

Domnul Însuşi a dat instrucţiuni cu privire la procedura de urmat pentru aplanarea neînţelegerilor dintre membrii bisericii (vezi Mat. 18:15-18). Deoarece mergerea la judecată împotriva unui frate aduce dezonoare bisericii şi depreciază puterea lui Dumnezeu de a călăuzi şi conduce poporul Său în toate treburile vieţii (vezi AA 306).

Nu ştiţi? În alte cuvinte, n-aţi primit voi informaţia pe care sunt gata să o dau sau simţurile voastre au ajuns să fie într-atât de amorţite din cauza abaterii voastre de la principiile cele drepte, încât nu percepeţi adevărul în privinţa aceasta? Sunt unii extrem de sensibili cu privire la ceea ce le place să numească drepturile lor. Astfel de persoane se jignesc lesne, când nu e intenţionată nici

o jignire. Adevărata cauză a acestei griji geloase pentru drepturile lor e iubirea de sine. Când păcătosul cu adevărat pocăit predă eul lui Hristos, nu mai caută să-şi apere eul, ci continuu e preocupat de împlinirea voii lui Dumnezeu. Mândria e la rădăcina celor mai multe certuri care se ivesc în biserică, dar nu e loc pentru mândrie în inima aceluia care înţelege marea sa datorie faţă de Isus. Copilul lui Dumnezeu cu adevărat convertit va veghea să vadă ce poate face pentru a ajuta pe fratele său, pe calea vieţii, şi nu să prăpădească timpul, cultivând insulte şi ofense imaginare (vezi Isa. 57:15; Rom. 12:10; 15:1–3; Gal. 5:14; Filp. 3:7, 8; vezi Mat. 7:12; 18:1–35).

Judeca lumea. Aceasta este o referire la o perioadă urmând cea de-a doua venire a lui Hristos. Sfinţii urcă la cer cu Hristos, la a doua Lui venire (Ioan 14:1–3; 1 Tes. 4:16, 17); acolo sunt aşezaţi pe tronuri pentru a împărţi cu Isus autoritatea şi puterea Lui de a executa judecata (Apoc. 20:4; cf cele de la Dan. 7:22). Sfinţii vor judeca pe îngerii căzuţi (1Cor. 6.3) şi fiinţele omeneşti nepocăite care n-au făcut pace cu Dumnezeu, prin Isus Hristos. Lucrarea aceasta va fi făcută în cursul mileniului, adică, cei o mie de ani care trec înainte ca Hristos, împreună cu sfinţii să revină pe pământ (Apoc. 20:4,6). Judecarea nelegiuiţilor va lua forma unei cercetări a rapoartelor vieţii lor şi fixarea pedepsei ce urmează să le fie aplicată. Nimicirea lor a fost deja stabilită de voluntara lor respingere a ofertei lui Dumnezeu, de mântuire prin Hristos, prin care respingere au ales în mod deliberat moartea veşnică. Examinarea rapoartelor vieţii celor nelegiuiţi vor face în stare pe cei drepţi să vadă dreptatea lui Dumnezeu şi oportunitatea procedeelor Sale cu aceia care rămân rebeli până la sfârşit (Apoc. 15:3; vezi GC 661; cf. 544).

Sunteţi voi nevrednici? Având în vedere partea pe care sfinţii o vor avea la judecarea nelegiuiţilor, n-ar trebui ca ei să fie în stare să aplaneze neînţelegerile care se ivesc în biserică fără a expune certurile lor înaintea necredincioşilor? Necazurile dintre membrii biserici cu siguranţă ar trebui să fie mici în comparaţie cu acelea ale celor nelegiuiţi. Cu siguranţă credincioşii, călăuziţi de Duhul Sfânt, ar trebui să fie competenţi pentru a se ocupa de acestea. Dacă un membru al bisericii refuză să răspundă la sfatul fraţilor când se procedează cu el în felul descris în Mat. 18:15-17, el se plasează în mod automat în afara cercului credincioşilor şi urmează a fi tratat ca un necredincios (vers. 17). Când un membru al bisericii îngăduie ca credinţa să îi scadă până într-acolo că pierde legătura cu Hristos şi permite inimii sale nerenăscute să refuze cu încăpăţânare de a fi împăcat cu fratele său, nu e vrednic de a fi chemat creştin. El trebuie să fie privit ca având nevoie de pocăinţă. Cu o astfel de persoană trebuie să se lucreze în spiritul lui Hristos şi să se depună orice efort pentru a-l readuce în staul (vezi Gal. 6:1; Evr. 12:12-15; Iac. 5:19,20).

Lucruri. Gr. kriteria, tribunale sau poate cazuri (cf. cele de al vers. 4).

Vom judeca pe îngeri. Îngerii la care se face referire în versetul acesta trebuie să fie aceia care s-au răzvrătit şi ulterior au fost aruncaţi din cer împreună cu conducătorul lor (Apoc. 12:7-9; 2Pet. 2:4; Iuda 6). Nu există motiv pentru care îngerii care n-au căzut să fie judecaţi. Judecata va avea loc în decursul mileniului (vezi 1Cor. 6:2).

Cu cât mai mult. Oameni care au fost creaţi mai pe jos de îngeri, dar care au fost ridicaţi prin răscumpărarea lor, la o stare superioară celei a îngerilor care au căzut, sunt în stare să ia decizii în treburile acestei vieţi.

Ţin de viaţa aceasta. În comparaţie cu răspunderea la o lucrare de judecată care afectează soarta veşnică a îngerilor şi a oamenilor nelegiuiţi, chestiunea rezolvării unor probleme în legătură cu treburile lumii e relativ simplă. Acest puternic argument e suficient pentru a proba că sfinţii ar trebui să fie în stare să ia hotărâri drepte cu privire la neînţelegerile care se ivesc între membrii bisericii cu privire la lucruri trecătoare.

Neînţelegeri. [Judecăţi, KJV; Nitz.] Sau tribunale. În acord cu aceasta, prima parte a acestui verset ar putea spune: Dacă găsiţi necesar să ţineţi tribunale pentru rezolvarea chestiunilor lumeşti în legătură cu viaţa voastră particulară.

Puneţi. Gr. kathizo, a face să şadă, a numi. Propoziţia poate fi sau interogativă, Puneţi voi?, sau imperativă, ca în KJV. În lumina contextului, îndeosebi vers. 5, traducerea Puneţi voi? pare probabilă. Pare să fie o urmă de sarcasm în întrebarea lui Pavel, care poate fi parafrazată astfel: Veţi alege voi ca judecători, magistraţi păgâni, necredincioşi, care nu au respect pentru adevăratul Dumnezeu şi care sunt trataţi cu dispreţ de biserică? Nu e probabil ca biserica să fie instruită să aleagă pe cei mai puţin capabili membri să servească drept judecători ai dificultăţilor de fiecare zi care se ivesc între fraţi. În vers. 5, apostolul lasă a se înţelege că biserica ar trebui să caute un om înţelept pentru a trata astfel de situaţii. Pentru a aprecia sfatul aflat în vers. 4, e necesar a cunoaşte ceva despre tribunalele din timpul lui Pavel. Nu e de aşteptat ca oamenii din afară de limitele creştinismului să acorde compatibil o dreptate cinstită. Tribunalele păgânilor erau adesea extrem de corupte. Mulţi dintre judecători erau caractere desfrânate, care duceau o viaţă stricată şi care erau uşor mituiţi. Biserica din Corint era mustrată pentru că membri ai ei duceau cazurile lor la astfel de oameni.

Spre ruşinea voastră. Pavel s-a ocupat cu situaţia privitoare la judecăţi între fraţi cât de clar şi de hotărât cu putinţă, pentru a determina pe membrii bisericii să ajungă la un sentiment de ruşine. El dorea ca ei să-şi dea seama că nu dădeau un exemplu de viaţă creştină de biruinţă înaintea păgânilor. Membrii bisericii ar trebui să ţină în supunere sentimentele şi dorinţele personale şi să dea prioritate lucrurilor care privesc binele bisericii. Neînţelegerile dintre fraţi nu trebuie să fie lăsate să umbrească binele bisericii.

Om înţelept. Corintenii se lăudau cu înţelepciunea şi inteligenţa lor şi se considerau superiori altor oameni din jurul lor. Dacă lucrurile stăteau aşa, atunci cu siguranţă ei ar fi trebuit să fie în stare să găsească pe cineva în biserică în stare să poată formula decizii înţelepte şi drepte cu privire la neînţelegerile dintre fraţi. Dacă cetatea lor era pe atât de subtilă şi luminată, aşa cum pretindeau ei că este, ar fi fost cu adevărat curios ca ei să nu poată numi pe cineva dintre membrii bisericii să rezolve problemele lor, cineva în care fraţii să poată avea încredere, cineva ale cărui judecăţi să poată fi acceptate de părţile în neînţelegere. Nu e greu să vedem mustrarea oarecum sarcastică pe care Pavel o dă aici.

Un frate se duce la judecată. Vezi vers. 1. Era destul de rău ca fraţii să se certe până acolo încât să nu poată fi împăcaţi unul cu altul şi să fie nevoie să ducă neînţelegerile lor înaintea unui tribunal, dar era încă şi mai rău să meargă la un tribunal alcătuit din necredincioşi. Aceasta era o demonstrare izbitoare a pierderii din vedere din partea credincioşilor a viziunii înaltei şi sfintei lor chemări ca fii şi fiice ale lui Dumnezeu, Creatorul universului (vezi Evr. 3:1; 1Ioan 3:1,2). Ei îngăduiau ca vechea lor inimă păcătoasă şi nerenăscută să se afirme şi să ceară compensaţii pentru injurii aduse eului, în loc să înalţe pe Hristos, uitând neînţelegerile lor şi acoperind totul cu iubire tăcută (vezi Prov. 10:12; 17:9; 1 Cor. 13:4; 1 Peter 4:8).

Necredincioşilor. Gr. apistoi, literal unii fără credinţă. În vers. 1 sunt numiţi nelegiuiţi [nedrepţi]. Aceia care nu au credinţă în singurul Dumnezeu adevărat şi care, datorită lipsei lor de cunoaştere de Dumnezeu şi de principiile împărăţiei Lui, nu înţeleg şi nu practică dreptatea, nu sunt persoane corespunzătoare pentru a rezolva neînţelegerile dintre fraţii creştini. De aceea este de neiertat ca credincioşii să expună motivele lor de nemulţumire înaintea necredincioşilor. Principiul acesta e tot atât de aplicabil astăzi, ca şi pe vremea lui Pavel. E totdeauna o ruşine ca poporul lui Dumnezeu să se abată de la planul divin pentru aranjarea neînţelegerilor lor şi să caute îndrumare de la necredincioşi (vezi 5T 242, 243).

Cusur. Gr. hettema, înfrângere. Calea pe care mergeau creştinii corinteni era o înfrângere pentru ei. Neînţelegerile personale sunt adesea iscate de firea veche, carnală care se presupunea că fusese răstignită împreună cu Hristos, când credinciosul se convertise (vezi Gal. 2:20; 3:27). Aceste porniri ar trebui să fie de îndată reprimate. Din nefericire, ele nu sunt de îndată alungate, ci sunt lăsate să se dezvolte ca resentimente, mândrie jignită şi dorinţă nesfântă după răzbunare şi răsplătire. Legătura cu Dumnezeu este întreruptă şi sufletul este înstrăinat de El, izvorul lui de pace. Pornind la judecăţi unii împotriva altora, creştinii arată că au pierdut îngăduinţa, răbdarea şi iubirea unul faţă de altul, care sunt motivele călăuzitoare în inima adevăraţilor urmaşi ai Domnului. Rugăciunea lui Hristos pentru unire desăvârşită între urmaşii Săi (Ioan 17:11.21-23) interzicea categoric ca ei să îngăduie sentimentelor lor egoiste să se dezvolte în certuri care cer rezolvare de către tribunale.

Mai bine să fiţi nedreptăţiţi. [Admiteţi nedreptatea, KJV.] Pavel a arătat calea creştină pe care un membru al bisericii să caute dreptatea, când acela despre care el crede că l-a nedreptăţit, e şi el membru al bisericii. Nu e un păcat în a căuta să se obţină ceea ce pe bună dreptate aparţine cuiva; de pildă, ca un muncitor să obţină salariul pe care în mod legal l-a câştigat de la patronul său. Dar, aşa cum a declarat Pavel, e un rău în a merge la tribunalele lumeşti pentru obţinerea unei sentinţe în neînţelegerile dintre fraţi. Membrii bisericii sunt răspunzători faţă de autoritatea ei şi ar trebui să vină la ea pentru darea sentinţei în neînţelegerile lor.

Dacă un membru aduce o chestiune înaintea bisericii şi biserica pronunţă judecata ei, el ar trebui să fie dispus să rămână la judecata aceea, chiar dacă nu e mulţumit de ea. Ca el să vină înaintea bisericii pentru darea unei hotărâri asupra unei chestiuni, cu rezerva mentală că va rămâne la judecata aceea numai dacă e în favoarea lui, înseamnă a fi vinovat de a nu acţiona în armonie cu intenţia vădită a sfatului lui Pavel.

Dacă un membru a adus o chestiune înaintea bisericii, şi biserica îşi declină competenţa de a-şi exercita datoria ei judecătorească, atunci el a epuizat posibilităţile de procedură pe care Pavel le subliniază aici. Ceea ce urmează să facă dincolo de punctul acesta e o chestiune a conştiinţei sale individuale. Conducerea creştină în decursul veacurilor nu s-a simţit liberă să declare că un membru e un păcătos înaintea lui Dumnezeu, deoarece în asemenea împrejurări, caută rezolvarea cazului său, înaintea unui tribunal secular.

Totuşi, întregul sens al învăţăturii creştine sugerează că ar fi mult mai bine ca un membru al bisericii, cu răbdare şi linişte, să sufere insulta, nedreptatea sau paguba de la un alt membru, decât să caute satisfacţia mergând la tribunal cu chestiunea aceasta. Exemplul lui Isus Însuşi e suficient pentru fiecare creştin cu adevărat consacrat. Mântuitorul a fost maltratat mai mult decât orice om, dar raportul spune că El n-a deschis gura (Isa. 53:7; cf. Mat. 27:12). Spiritul de răzbunare şi de îndreptăţire de sine e o directă tăgăduire a lui Hristos şi toţi aceia care îl adoptă, se aşează în categoria aceea despre care Isus spunea: Mă voi lepăda şi Eu [de ei] înaintea Tatălui Meu (Mat. 10:33; cf. Mar. 8:38; 2 Tim. 2:12). Domnul învaţă pe copiii Săi să fie dispuşi să sufere nedreptatea cu răbdare şi fără să se plângă (vezi Prov. 20:22; Mat. 5:39–41; Rom. 12:17, 19–21; 1Tes. 5:15). Deranjul şi suferinţa unui membru ca persoană ar fi un rău mai mic decât paguba pe care ar suferi

o biserica prin judecăţi între fraţi creştini, înaintea tribunalelor civile. Creştinii ar trebui să iubească mai mult pe Mântuitorul lor decât propriile lor interese personale. Ei ar trebui să fie mai plini de râvnă ca lucrarea lui Hristos să nu fie prejudiciată sau împiedicată decât ca ei personal să fie cruţaţi de pierdere.

Paguba. [Jefuirea, KJV.] Gr. apostereo, a jefui, a lipsi, a prăda. Fie că e o chestiune de insultă personală sau pierdere de posesiune materială, Pavel dă sfatul că e mai bine ca un membru al bisericii să îngăduie să fie lipsit pe nedrept de proprietate sau să sufere pe nedrept, decât să expună cazul său cu un alt membru înaintea necredincioşilor (vezi Mat. 5:10–12; cf. 1Pet. 4:14).

Pe fraţi. [Pe fraţii voştri, KJV.] Răul nu era mărginit la purtările lor faţă de necredincioşi, ei se purtau înşelător şi nedrept unul cu altul, în biserică. Frauda şi nedreptatea sunt totdeauna rele, indiferent cine comite păcatele acestea, dar ele apar deosebit de detestabile când sunt practicate printre fraţii din biserică. Ofensa în cazul acesta pare exagerată, deoarece dă pe faţă o lipsă de iubire şi respect pentru aceia care ar trebui să fie priviţi cu deosebită afecţiune şi stimă. Un membru al bisericii a pierdut iubirea sa faţă de Dumnezeu şi faţă de fraţii săi când se coboară la fapte de nedreptate şi lipsă de bunătate faţă de fraţii săi de credinţă din biserică.

Nu ştiţi? Forma întrebării în textul grec aşteaptă un răspuns pozitiv: Cu siguranţă ştiţi. V-aţi depărat atât de mult de învăţătura Evangheliei şi de principiile dreptăţii încât nu vă daţi seama că nu e loc în împărăţia lui Dumnezeu pentru oricine e vinovat de lucrurile acestea?

Nedrepţi. Cei nedrepţi care caută să tragă foloase personale în dauna fraţilor lor nu vor intra în împărăţia lui Dumnezeu. Caracterul lor lacom, apucător, egoist e cu totul în dezacord cu iubirea neegoistă, smerită care caracterizează pe locuitorii Paradisului.

Moşteni. Împărăţia cerească e menţionată în diferite locuri ca o moştenire (vezi Mat. 19:29; 25:34; Luc. 10:25; 18:18; 1 Cor. 15:50; Efes. 1:11, 14; Evr. 11:9, 10). Celor nedrepţi, care sunt atât de plini de râvnă să pună mâna pe posesiuni materiale încât sunt dispuşi să aducă biserica la defaimă prin durerea fraţilor la tribunalele civile, li se spune că făcând astfel, se lipsesc de o moştenire veşnică, de o valoare mult mai mare decât orice posesiuni pământeşti.

Împărăţia lui Dumnezeu. Aceasta s-ar putea aplica fie la împărăţia harului de aici şi acum, fie la împărăţia slavei care urmează să se descopere când vine Isus (vezi Mat. 3:2; 4:17; 5:3). Un om nedrept nu este un supus potrivit nici pentru una, nici pentru cealaltă. Oamenii trebuie să se califice acum pentru intrarea în împărăţia harului lui Dumnezeu de pe acest pământ, dacă urmează să fie candidaţi pentru împărăţia slavei din veacul viitor.

Nu vă înşelaţi. Păcatul orbeşte pe slujitorii lui, aşa că adesea ei nu par să-şi dea seama că fac un lucru rău sau dacă îşi dau seama, simţurile lor sunt de aşa fel slăbite şi amorţite de dedarea la rău, încât nu-şi dau seama de primejdia care-i ameninţă (vezi Ier. 17:9; Mat. 13:14, 15; 2 Cor. 3:14; 4:4). Familiarizarea cu păcatul adesea face ca oamenii să piardă din vedere adevărata lui natură şi ei sunt făcuţi să creadă că pot trăi în călcarea Legii lui Dumnezeu şi în acelaşi timp cu încredere să aştepte să fie mântuiţi.

Nici curvarii. Versetele 9, 10 prezintă o listă de vicii care erau obişnuite printre păgânii din Corint. Curvia poate fi pusă la locul întâi întrucât era deja în discuţie un caz grav de incest (cap. 5).

Închinătorii la idoli. [Idolatri, KJV.] Idolatria e clasificată aici la un loc cu o grupă de păcate senzuale. La păgâni desfrâul e de obicei legat de idolatrie. Un alt motiv pentru includerea idolatriei în această listă de păcate înfricoşătoare ale imoralităţii poate fi sugerat de faptul că abuzul sexual se poate spune că face un idol din mijloacele prin care pofta este satisfăcută.

Preacurvarii. [Adulterinii, KJV.] Vezi Mat. 5:27-32.

Malahii. [Efeminaţii, KJV; Moleşiţii, Nitz.] Gr. malakoi, însemnând fundamental moi de la natură, delicaţi sau gingaşi. Când e folosit în legătură cu termeni care exprimă viciu senzual ca acelea aflate în vers. 9, denumeşte pe homosexuali, mai ales pe aceia care se predau pe sine pentru a fi folosiţi pentru astfel de scopuri imorale.

Sodomiţii. [Abuzanţii, KJV; Cei care au pat cu partea bărbătească, Nitz.] Gr. arsenokoitai, un alt termen denumind pe homosexuali.

Lista de păcate aflată în vers. 9, 10 cuprinde cele mai multe dintre păcatele obişnuite ale firii pământeşti(vezi Gal. 5:19–21; Efes. 5:3–7). Dacă cineva persistă în cultivarea vreunuia dintre obiceiurile acestea rele, va fi exclus din împărăţia lui Dumnezeu. Acela care duce o viaţă de robie faţă de păcatele cărnii, nu numai că pierde propria sa şansă de participare la moştenirea glorioasă a sfinţilor, dar transmite odraslelor sale, o moştenire de slăbiciune, atât fizică, cât şi spirituală (vezi 4T 30, 31; CD 118; 3SG 291; 1T 304).

Hoţii. Gr. kleptai,(vezi Ioan 10:1).

Defăimătorii. Sau, calomniatorii. Vezi cap. 5:11.

Unii dintre voi. Înainte de convertire, corintenii se dedaseră la viciile aici menţionate.

Spălaţi. Adică spălaţi de păcat. Botezul este semnul exterior al recunoaşterii sau ratificării experienţei lăuntrice a îndepărtării păcatului, care a avut loc în păcătosul pocăit. Spălarea menţionată în versetul acesta este minunea renaşterii încercate de persoana ale cărei păcate au fost iertate şi spălate prin sângele lui Hristos, în a cărui jertfă ispăşitoare, păcătosul şi-a pus credinţa (vezi Mat. 26:28; Efes. 1:7; Evr. 9:14, 22; 1 Ioan 1:7, 9; Apoc. 1:5). Deşi se poate ca un om să fi fost murdărit şi stricat de cele mai înjositoare păcate, el poate găsi mântuire în Isus. Când o astfel de persoană se pocăieşte şi se adresează Domnului pentru a fi eliberat, se săvârşeşte un mare miracol în viaţa lui şi el e transformat de Duhul Sfânt într-un urmaş recunoscător, smerit şi sincer al lui Hristos (vezi Rom. 7:24, 25; 8:1–4, 11; 12:1, 2).

Sfinţiţi. Gr. hagiazo, (vezi Ioan 17:11,17). Credincioşii din Corint fuseseră chemaţi din lume pentru a servi lui Dumnezeu. Ei fuseseră spălaţi şi făcuţi buni de primit înaintea Tatălui, prin credinţa în sângele curăţitor al Fiului Său. Când păcatele au fost iertate, Duhul Sfânt începe lucrarea de a dezvolta în credinciosul pocăit un caracter ca acela al lui Hristos. Acest proces de sfinţire este o creştere continuă în har şi cunoaştere a lui Dumnezeu (vezi 1Tes. 4:3; 2Tes. 2:13; GC 469).

Socotiţi neprihăniţi. [Îndreptăţiţi, KJV.] Adică socotiţi liberi de vinovăţie, achitaţi, socotiţi nevinovaţi (vezi Rom. 4:8). Acesta e tabloul pe care credinciosul pocăit care şi-a mărturisit păcatele în numele lui Hristos, îl înfăţişează lui Dumnezeu. Îndreptăţirea e cu putinţă datorită faptului că credinţa credinciosului e socotită ca neprihănire(vezi Rom. 3:24–26; 4:3, 5). Tatăl, privind la păcătosul pocăit, vede veşmântul frumos al dreptăţii lui Hristos, cu care cel pocăit a fost acoperit, şi nu la zdrenţele pătate de păcat ale vieţii stricate a păcătosului. Această lucrare uimitoare a fost făcută cu putinţă prin moartea de sacrificiu a lui Isus (vezi Rom. 5:19; 2Cor. 5:17–19, 21; Evr. 9:15; 1Pet. 2:24; SC 62, 63). Având în vedere faptul că Duhul Sfânt lucrează această transformare de la păcat la neprihănire, credincioşii au obligaţia morală de a trăi o viaţă de continuă supunere faţă de voia Domnului totdeauna.

Toate. [Toate lucrurile, KJV.] Expresia aceasta nu trebuie să fie înţeleasă în sensul ei absolut. Cu siguranţă relele morale se felul celor arătate în vers. 9, 10, nu sunt cuprinse. Pavel se referă la lucruri care nu sunt rele în ele însele. Creştinul are libertatea să participe la tot ceea ce intră în planul vieţii alcătuit de Dumnezeu, ca ceea ce este cel mai folositor pentru omenire. El poate face orice este în armonie cu voia lui Dumnezeu, aşa cum este arătat în Cuvântul Său. Dumnezeu nu Se contrazice. Ceea ce El porunceşte într-un loc, nu înlătură în altă parte, ceea ce El opreşte, nimeni nu are libertatea de a face. În cadrul a tot ceea ce este în armonie cu voia lui Dumnezeu, creştinul individual e liber să facă ceea ce doreşte, dar e o condiţie care trebuie să fie respectată: un credincios nu trebuie să facă ceva ce ar face pe un altul să se poticnească. Isus a rezumat tot ceea ce este legal pentru urmaşii Săi să facă, în răspunsul Său la întrebarea pusă de învăţătorul Legii (Mat. 22:36–40). Iubirea faţă de Dumnezeu şi iubirea faţă de om sunt principiile care guvernează viaţa adevăratului creştin. El are deplina libertatea de a face tot ce doreşte dacă nu vine în conflict cu aceste două principii călăuzitoare. Compară 1Cor. 10:23.

Îngăduite. [Legale, KJV; Iertate, Nitz.] Versetul 12 are un joc la cuvântul acesta şi exousiasthesomai, care e derivat din el. Jocul este greu de transmis exact prin traducere. Abordarea cea mai apropiată este toate lucrurile sunt în puterea mea, dar eu nu trebuie să fiu adus sub puterea a nimic. (Vincent). Aceasta era probabil o zicală sau proverb.

De folos. [Convenabil, KJV; Folosesc, Nitz.] Gr. sumphero, a îmbina laolaltă, de unde a fi profitabil. Vezi cap. 10:3. În ce priveşte limitări ale libertăţii creştine, vezi Rom. 14.

Stăpânire. [Putere, KJV.] Mai degrabă autoritate.

Nimic. [De nimic, KJV.] În a doua jumătate a versetului e o repetare a admiterii că creştinul este liber să facă toate lucrurile, dar o altă calificare e adăugată care serveşte să limiteze această libertate. Un om înţelept nu-şi va îngădui să fie robit de ceea ce are libertatea de a face. El va exercita stăpânirea de sine şi va fi cumpătat în toate. El nu-şi va forma o deprindere care să ajungă să pună stăpânire pe voinţa sa sau să se aşeze în vreun fel oarecare în calea dezvoltării sale în slujba lui Dumnezeu (vezi cap. 9:27). Sunt multe lucruri pe care credinciosul consacrat are libertatea să le facă, dar nu e înţelept pentru el să se angajeze în orice ar pune piedici înaintării lucrării lui Dumnezeu. Nu trebuie să se facă nimic ce ar constitui o piatră de poticnire pentru cineva care caută adevărul, chiar dacă fapta ar fi perfect nevinovată în ea însăşi (vezi Rom. 14:13; 1Cor. 8:9; cf. 9T 215).

Mâncările. Gr. bromata, alimente, orice fel de alimente, nu necesar mâncăruri de carne, deşi acestea pot fi incluse. Când KJV a fost publicată prima dată, cuvântul englez meat avea acelaşi înţeles de hrană şi e adesea folosit în felul acesta în Scriptură (vezi Gen. 1:29, 30; Psa.

42:3; Eze. 47:12; Dan. 4:12; Hab. 3:17; Mat. 9:10; 14:9; Luc. 14:10; 1Cor. 8:10; etc.). Dumnezeu procură hrană pentru folosul omului şi El a făcut stomacul pentru digerarea hranei. Omul are dreptul să-şi satisfacă apetitul pentru hrană. Totuşi, deşi Dumnezeu a dat omului apetitul pentru hrană şi a luat măsuri ca el să fie satisfăcut, creştinul nu are libertatea de a mânca tot ce ar dori apetitul lui, indiferent de cantitate şi calitate. El are obligaţia de a reţine că e cumpărat cu sângele lui Hristos şi e datoria lui de a-şi păstra trupul în cea mai bună stare cu putinţă (vezi 1 Cor. 6:20; 1Pet. 1:18, 19; Apoc. 5:9; CH 41).

Nimici. Literal, va aduce la nimic. Credincioşii nu vor da consideraţia lor principală la ceea ce urmează să fie nimicit, ci se vor pregăti pentru viaţa veşnică, prin cultivarea unui caracter care va obţine aprobarea lui Dumnezeu. Cumpătarea va fi practicată de cei care sunt doritori să aibă minte clară şi corp sănătos. Dedarea fără limite la mâncare, chiar de felul cel mai bun de alimente, împiedică pe om să se bucure de o bună sănătate şi de asemenea stă în calea înţelepciunii şi aprecierii adevărului spiritual. Acela care îşi dă seama de bucuria părtăşiei cu Dumnezeu, nu va îngădui ca puterile sale mentale şi spirituale să fie slăbite prin lacoma satisfacere a apetitului după mâncare (cf. cap. 9:27). Oamenii ar trebui să fie recunoscători pentru măsurile luate de Dumnezeu de a împlini nevoile trupului pentru hrană. De unde, ei ar trebui să mănânce în chip inteligent, pentru a căpăta putere de a servi Domnului în mod eficient şi pentru a-şi împlini datoriile în lumea aceasta.

Nu este pentru curvie. Deşi stomacul e plănuit şi întreţinut pentru digerarea hranei, trupul nu e plănuit pentru desfrâu. El trebuie să fie consacrat slujbei Domnului. Restul acestui capitol constă dintr-o argumentaţie împotriva imoralităţii – un rău la care corintenii erau îndeosebi expuşi. Fără îndoială, credincioşii erau conştienţi de nelegiuirea desfrâului, dar trăiau în mijlocul unor oameni care nu numai că o practicau, dar o şi considerau o parte din viaţa lor normală (cf. Num. 25:1–8; Apoc. 2:14). Din care cauză, Scripturile prezintă argumente puternice împotriva acelui viciu. Instrucţiunea aceasta, dacă era luată în consideraţie, (1) îi ferea de ispită; (2) îi făcea în stare să se opună efectiv celor care-l apărau; şi (3) să rezolve moralitatea problemei pe o bază neclintită. Argumentaţia prezentată în această epistolă e după cum urmează: omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu (Gen. 1:27), pentru slava Lui (vezi 1Cor. 6:20; Apoc. 4:11), pentru a reflecta chipul divin (vezi Efes. 4:13; EW 71) şi pentru a demonstra puterea lui Dumnezeu (vezi 1Pet. 2:9, 4:14); de aceea creştinul e sub obligaţia de a-şi păstra trupul neîntinat, pentru a putea fi o jertfă corespunzătoare pentru a fi înfăţişată Domnului (vezi Rom. 12:1). Pare că erau unii care ziceau că e

o paralelă între folosirea mâncării de stomac şi folosirea trupului pentru desfrâu sexual. Totuşi, deşi stomacul este intenţionat de Dumnezeu pentru a consuma hrana şi trebuie să aibă o cantitate în mod regulat pentru a funcţiona, trupul nu a fost făcut pentru satisfacerea dorinţelor sexuale, ci pentru Domnul (vezi 1Cor. 6:15; Efes. 5:23, 29, 30). Acesta este primul din cele şase argumente ale lui Pavel împotriva necurăţiei (vezi 1 Cor. 6:14, 15, 18, 19).

A înviat pe Domnul. Vezi Mat. 28:1-6.

Ne va învia şi pe noi. Versetul acesta prezintă al doilea argument împotriva necurăţiei (vezi vers. 13). Prin credinţă, credincioşii sunt uniţi cu Hristos. Dumnezeu L-a înviat dintre morţi cu un trup proslăvit. Sfinţii înviaţi vor avea trupuri proslăvite ca al Lui (vezi Filp. 3:21). Întrucât (1) cei răscumpăraţi vor fi înviaţi prin puterea lui Dumnezeu, (2) trupurile lor vor fi curate şi sfinţite fără pată, ca şi trupul proslăvit al lui Hristos, (3) şi aceasta se va face prin puterea lui Dumnezeu, nu e drept ca trupul să fie întrebuinţat pentru scopuri de întinare morală şi pentru satisfacerea poftei. Dedarea la desfrâu este cu totul nedemnă de sfinţi, deoarece ei aparţin Mântuitorului curat şi sfânt, care a fost înviat dintre morţi şi care ne-a înviat pentru a umbla în viaţa cea nouă (vezi Rm. 6:1-13). E la fel de nedemn având în vedere măreţul adevăr că trupurile credincioşilor vor fi înviate la neprihănire desăvârşită şi veşnică. O deplină înţelegere a unirii lor cu Mântuitorul cel fără de pată curat înviat şi a propriei lor nădejdi de curăţenie nemuritoare, ar trebui să contribuie mai mult decât orice altceva pentru a-i feri de păcatul degradant al desfrâului în toate formele lui.

Mădulare ale lui Hristos. Biserica este trupul lui Hristos şi El este capul trupului, credincioşii în parte fiind mădulare ale trupului (vezi 1Cor. 12:27; Efes. 1:22, 23; 4:12, 13, 15, 16; 5:30). Credincioşii sunt tot pe atât de strâns şi vital uniţi cu Hristos, ca şi mâna şi piciorul cu trupul fizic. După cum mădularele trupului fizic sunt stăpânite şi îndrumate la îndeplinirea diferitelor lor funcţiuni de către cap, tot aşa credincioşii primesc de la Isus, capul spiritual, călăuzire şi putere pentru a săvârşi datoriile lor creştine.

Al treilea argument împotriva desfrâului e dat în versetul acesta (cf. cele de la vers. 13,14). E că creştinii sunt uniţi cu Hristos şi e de neconceput ca să fie luate mădularele lui Hristos şi să fie mânjite prin imoralitate. Hristos este cu totul curat. Urmaşii Lui, fiind uniţi cu El, sunt obligaţi să fie curaţi aşa cum este El, şi aceia care nădăjduiesc să-L întâmpine la a doua Lui venire se vor strădui continuu să păstreze curăţenia aceea (vezi 1Ioan 3:3). Ar putea un adevărat creştin să pună ceea ce aparţine lui Hristos şi face parte din El, unul din mădularele Lui, la o aşa josnică întrebuinţare? Creştinii au fost chemaţi cu o chemare înaltă şi sfântă şi nu pot accepta standardele de treaptă joasă ale lumii necredincioase, ca o normă pentru purtarea lor (vezi Filp. 3:14; 1Tes. 1:4; 2Tim. 1:9; Evr. 3:1). Credinciosul e botezat în Hristos (Gal. 3:27) şi devine un mădular al lui Hristos şi i se cere să păstreze legătura aceea sfântă, păstrându-şi tot corpul consacrat Domnului.

Nicidecum! [Să fească Domnul, KJV.] Vezi Rom. 3:4, 31. Expresia aceasta dă glas cu putere nădejdii că ceva sugerat de afirmaţia anterioară nu va avea loc. Expresia e găsită de 15 ori în NT şi 14 din acestea sunt în scrierile lui Pavel. În versetul acesta expresia arată repulsia apostolului chiar şi faţă de gândul că mădulare ale lui Hristos să fie separate de El şi să devină mădulare ale unei curve.

Se lipeşte. [Uneşte, KJV.] În căsătorie, un bărbat şi soţia sa sunt una în unire legală şi sfântă (Gen. 2:24), dar în curvie, un bărbat şi o femeie devin una într-o unire ilegală şi nesfântă. Numai când e după legea lui Dumnezeu poate unirea sexelor să fie sfântă. Credincioşii corinteni nu puneau la îndoială faptul că ei erau mădulare ale lui Hristos, dar se poate că puneau la îndoială că prin actul curviei, ei îşi pierdeau poziţia lor înaltă şi deveneau mădulare ale unei curve. Se poate că erau înclinaţi să spună că aceasta ar fi o exagerare a efectului unei greşeli morale. Raţionamentul lui Pavel, bazat pe Scriptură, nu putea fi cu succes combătut.

De Domnul. Versetele 16 şi 17 sunt în direct contrast unul cu altul. ele scot în evidenţă două stări direct opuse care sunt cu totul incompatibile una cu cealaltă. Acela care-L iubeşte pe Domnul şi se încrede în El caută să se unească cu El în orice fel cu putinţă. El respinge activ orice displace lui Dumnezeu şi acceptă numai ceea ce este în armonie cu voia Lui. Această unire a sa cu Hristos este

o activitate constantă, care devine interesul său care absoarbe totul. Actul curviei, prin care trupul e legat cu o curvă, e trecător. Dar caracterul e degradant prin actul acela. Deşi unirea este fizică, ea coboară pe participanţi la cea mai de jos treaptă morală. Pe de altă parte, unirea cu Hristos înalţă pe credincios la nivelul moral şi spiritual cel mai înalt. Ea este intenţionată să fie o unire dăinuitoare în care gândul lui Hristos devine gândul credinciosului, care în felul acesta este complet unit cu voia lui Dumnezeu. El nu doreşte nimic mai mult decât să fie agentul prin care voia lui Dumnezeu găseşte expresie în gândul, cuvântul şi fapta omenească (vezi COL 312). Această alipire de Domnul, descrisă aici de Pavel este încă un fel de a descrie neprihănirea prin credinţă. Este o frumoasă afirmare a transformării misterioase care are loc atunci când păcătosul îi îndreaptă privirea la Hristos şi prin credinţă pune stăpânire pe făgăduinţa aflată în Ier. 31:33,34. Isus descrie unirea aceasta prin figura unei viţe-de-vie şi a mlădiţelor ei (vezi Ioan 15:4,5). Credinciosul nu-şi pierde identitatea şi personalitatea, ci se uneşte cu Hristos în aşa fel încât gândeşte gândurile lui Hristos împreună cu El şi doreşte lucrurile pe care le doreşte Hristos şi face lucrurile pe care le-ar face Hristos dacă ar fi pe pământ. Experienţa aceasta este asemănată mai departe cu unirea căsătoriei (vezi Efes. 5:22-33). Unirea dintre un bărbat şi o femeie în căsătorie ar trebui să fie considerată sacră şi de neschimbat. Unirea dintre Hristos şi credincios este mai intimă, mai bogată, mai curată şi mai deplină decât ar putea să fie orice căsătorie pământească.

Fugiţi. Textul grec arată o atitudine şi o acţiune de deprindere continuă. Adică îşi face un obicei din a fugi. Nu vă opriţi pentru a parlamenta cu ispititorul când vă confruntă cu vreun fel de invitaţie de a vă deda la imoralitate. E primejdios a ezita şi a discuta cu conştiinţa; fuga hotărâtă, neîntârziată de ispită este singura cale sigură ce trebuie aleasă (vezi CH 587). Această poruncă de a nu face nici o încercare de a sta pe loc şi a discuta în contradictoriu cu ispita la fapte murdare, ci de a-i întoarce spatele şi a fugi de ea nu poate fi desconsiderată fără a fi pedepsit. Ispita la curvie se poate ca adesea să fie atât de subtilă încât o persoană este în siguranţă numai fugind de ea. El este liber de întinare numai când refuză de a cultiva un gând imoral; e sigur numai când îşi întoarce privirile de la obiectul care ar putea sugera un gând necurat (vezi 2 Sam. 11:2–4; Iov 31:1; Prov. 6:23–26; Mat. 5:27–29). Nu e altă cale de a evita întinarea curviei decât aceea expusă de Pavel şi nimeni care refuză a urma această instrucţiune nu este sigur. Iosif a demonstrat importanţa fugii de acest lucru rău (vezi Gen. 39:7–12; 5T 596). Multe persoane ar fi cruţate de lacrimi, remuşcări, sărăcie, lipsă, boală şi de o mizerie pe toată viaţa, dacă ar lua aminte la cuvintele Fugiţi de curvie!.

Curvie. Gr. porneia, un termen general pentru tot felul de legături sexuale ilicite.

Afară din trup. [Fără de trup, KJV.] Sensul exact al contrastului scos aici în evidenţă nu e clar, dar înţelesul general este vizibil. Nici un păcat nu întinează trupul, aşa cum o face curvia. Nici un păcat nu-şi are originea în corp, în acelaşi fel înspăimântător, precum curvia. Pavel prezintă aici al patrulea argument împotriva desfrânării (cf. cele de la vers. 13,14,15). Efectul mai imediat al păcatelor ca furtul, minciuna, pofta de a avea ce aparţine altuia, este asupra minţii, dar necurăţia afectează direct trupul însuşi. Deşi lucruri ca beţia şi lăcomia la mâncare sunt păcate făcute în trup şi de către trup, ele sunt introduse din afară de trup. Dar săvârşind curvia, trupul e folosit ca agent direct al faptei rele. Urâciosul păcat este deosebit de odios pentru că deranjează frumoasa şi simbolica unire a căsătoriei. Dumnezeu intenţionează ca aceasta să fie o unire pe toată viaţa a unui bărbat cu o femeie, pe care nimic să nu o întrerupă (vezi Gen. 2:23,24; Rom. 7:2,3), care unire reprezintă pe aceea dintre Hristos şi biserica Sa (vezi Efes. 5:25-32). Vezi Mat. 5:28–32; 19:5–9.

Templul. Gr. naos, (vezi cap. 3:10). Acesta este argumentul al cincilea împotriva imoralităţii (cf. cele de la cap. 6:13, 14, 15, 18). Întrucât trupurile credincioşilor sunt altare sacre ale Duhului Sfânt, ele nu trebuie să fie întinate prin viciu. Pentru că sunt mădulare ale lui Hristos (vers. 15) şi temple ale Duhului Sfânt, care este dat de Dumnezeu (vezi Ioan 14:16,17), fiecare păcat săvârşit împotriva trupului nostru e un păcat împotriva Făcătorului nostru şi împotriva Duhului Sfânt.

Nu sunteţi ai voştri. Acesta este al şaselea argument împotriva viciului curviei (cf. cel de la vers. 6:13, 14, 15, 18). Omul nu-şi aparţine sieşi; el nu are dreptul de a folosi puterile sale potrivit cu dorinţele şi îndemnurile trupului său neconvertit. El este proprietatea lui Dumnezeu prin creaţiune şi răscumpărare. Omul este obligat să trăiască mental, fizic şi spiritual, aşa cum îndrumă Dumnezeu, spre slava Numelui Său, şi nu spre satisfacerea dorinţelor firii pământeşti. Omul convertit este, de fapt, un sclav de bunăvoie al lui Isus Hristos (vez la Rom. 1:2; 6:18), care trăieşte numai ca să placă Domnului său.

Preţ. Dumnezeu preţuieşte extrem de mult neamul omenesc, aşa cum e arătat de faptul că El a plătit un preţ infinit pentru răscumpărarea omului. Faptul acesta descoperă importanţa fiecărei fiinţe omeneşti individuale. Isus ar fi venit pe pământ şi Şi-ar fi dat viaţa şi pentru un singur păcătos (vezi Mat. 18:12–14; 8T 73). Fiind însă răscumpărat de Dumnezeu, păcătosul răscumpărat este obligat din punct de vedere moral să trăiască numai pentru Dumnezeu, să asculte de poruncile Sale şi să fugă de toate formele de desfrâu (vezi 18:12–14; 8T 73).

În trupul vostru. Din cauză că oamenii au fost răscumpăraţi de la moarte veşnică, este datoria lor de a face tot ce le stă în putere pentru a păstra trupurile lor în cea mai bună stare, aşa încât ei să poată proslăvi cât se poate mai bine pe Dumnezeu, servindu-L în mod corespunzător(vezi CH 40, 41, 73, 74). E nevoie de o înţelegere a fiziologiei, anatomiei şi a legilor sănătăţii, dacă trupul urmează să fie îngrijit inteligent (vezi CH 38; FE 321; COL 348). Urmaşii lui Hristos nu vor permite apetitului şi dorinţelor trupeşti să-i stăpânească. În schimb ei vor face trupurile lor slujitori ai unor minţi renăscute care sunt stăruitor călăuzite de înţelepciunea divină (vezi Rom. 6:13; 12:1; 1 Cor. 9:25, 27; AA 311; MH 130; CH 622).

[Duhul, KJV.] Dovezi textuale favorizează (cf. pag. 10) omiterea cuvintelor şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu. Accentul lui Pavel în capitolul acesta este îndeosebi asupra consacrării trupului.

COMENTARII ELLEN G. WHITE

1–9AA 304

2, 3 GC 661

6 5T 242

7 AA 306

9, 10 AA 306; CS 26

10 GC 539; Te 291; 4T 30

11 DA 510; 6T 335

12 9T 215

13 CH 41, 586; MM 291

15 6T 369

17, 18 CH 587

19 CD 160; Ed 201; FE 426; MM 295; Te 216, 241; 3T 63

19, 20 AA 306, 566; CD 56, 166, 204; CG 448; CH 20, 40, 83, 121, 221, 586; CM 19; COL 348, 349; CS 72, 115; CT 494; CW 37; FE 367, 427, 461, 488; GC 475; MH 330; ML 125; MM 122, 276, 291; MYP 45, 68; PP 362; SL 26, 31; Te 61, 214, 245, 287; TM 320, 432; 1T 477, 550; 2T 70, 103, 352, 354, 475, 564; 3T 43, 372, 390; 4T 82, 119, 568, 596; 5T 115, 381, 571; 6T 369, 479; 7T 45, 64, 75; 8T 229; 9T 104

20 CH 38, 81, 84, 158, 316; COL 326; CT 159; FE 127, 261; Te 55; 1T 488, 619, 697; 2T 45, 65, 96, 364, 372, 374; 5T 220; 6T 277, 286; 7T 9; WM 309