Călcaţi pe urmele mele. [Fiţi urmaşi ai mei, KJV; Luaţi-vă după mine, G. Gal.] Gr. mimetai, “imitatori. Cuvântul nostru mimică derivă de la acest cuvânt grec. Versetul acesta formează mai corespunzător concluzia cap. 10 decât introducerea la cap. 11. Cerând corintenilor să renunţe la propriile lor dorinţe şi plăceri din cauza altora care ar fi putut înţelege greşit motivele lor, Pavel le cere să facă numai ceea ce făcea el. El le arătase mai întâi prin propriul său exemplu cum ar fi trebuit să se poarte în raport cu voia lui Dumnezeu, şi apoi, cu cuvintele acestui verset, aduce la încheiere tratarea din partea lui a chestiunii consumării de mâncăruri jertfite idolilor şi participarea la praznicele idoleşti (vezi Rom 15:1–3; 1Cor 8:13; 9:12, 19, 22, 23).

Întrucât. [La fel cum şi eu, KJV; G. Gal.]. Fiecare slujitor al Evangheliei lui Isus Hristos ar trebui să fie capabil de a apela la ascultătorii săi să imite exemplul său în umblarea după Domnul. Dacă nu poate, există orice motiv pentru el de a-şi cerceta inima şi a se ruga lui Dumnezeu să poată trăi pentru El în toate privinţele, şi nu pentru sine, în nimic. Pavel făcuse din Hristos modelul său, şi putea în siguranţă apela la corinteni să-i urmeze exemplul. Hristos este marele exemplu pentru toţi oamenii, şi creştinii ar trebui să se adreseze Lui pentru călăuzire şi să accepte numai ceea ce este în deplină armonie cu învăţătura şi exemplul Lui (vezi Mat 16:24).

Laud. Pavel căuta totdeauna să laude pe credincioşi ori de câte ori era cu putinţă (vezi Efes 1:15, 16; Filp 1:3–5; Cols 1:3, 4; 1Tes 1:2–4, 7, 8; 2:19, 20). Erau unele lucruri cărora era necesar ca Pavel să li se supună, lucruri care poate nu erau atât de acceptabile, dar înainte de a se ocupa de ele, el lăuda unde putea. Deşi ei erau oarecum întârzietori în a urma comportamentul plin de lepădare de sine şi împăciuitor al apostolului, corintenii erau, totuşi, în general atenţi în a ţine regulile purtării creştine pe care le învăţaseră. E cu putinţă, totuşi, ca Pavel să se refere la o anumită afirmare din scrisoarea pe care o scriseseră corintenii, care ar fi zis cam aşa: Întrucât scopul nostru este de a urma instrucţiunile tale, am vrea să cunoaştem părerea ta asupra subiectului acoperirii capului femeilor la serviciile religioase publice.

Vă aduceţi aminte. Printre ei apăruseră deosebiri de păreri cu privire la anumite practici în biserică, şi ei căzuseră de acord să consulte pe învăţătorul lor.

Învăţăturile. [Rânduielile, KJV; Predaniile, G. Gal.]. Gr. paradoseis, reguli, principii, instrucţiuni, în alt loc tradus tradiţii [datinile] (Gal 1:14), sau la singular tradiţia [datina] (Mat 15:2; etc.). Cuvântul înseamnă literal lucruri predate. Ideea de a fi predate de la o generaţie la alta, nu e în chip necesar în cuvânt. Pavel se referă la rânduielile pe care le dăduse corintenilor cu privire la cultul public şi purtarea particulară. El nu le predicase Evanghelia şi apoi să-i fi lăsat să-şi formuleze propriile lor reguli de ordine bisericească şi viaţă socială. El făcuse lucrarea temeinică în bisericile pe care le înfiinţase, şi le-a dat instrucţiuni care făceau pe noii creştini să fie plini de încredere în închinarea lor, şi în viaţa lor de toate zilele, că trăiau potrivit cu voia Domnului lor (vezi 1Cor 4:17; 7:17; 2Tes 2:15). Făcând aşa, el a lăsat un exemplu de urmat pentru toţi slujitorii Evangheliei. Convertiţii la credinţă trebuie să fie perfect instruiţi cu privire la toate fazele activităţii bisericeşti şi la treburile sociale şi domestice pentru a fi siguri că împlinesc dorinţele Domnului pentru buna lor purtare în toate privinţele (vezi Ev. 337-339).

Dat. [Predat, KJV]. Gr. paradidomi, verbul de la paradoseis,(vezi mai sus la învăţăturile).

Dar. Înainte de a răspunde la întrebarea privitoare la acoperirea cu un văl a femeilor, Pavel atrage atenţia la anumite consideraţii care îi vor ajuta să-şi formeze o opinie corectă asupra acestui subiect.

Capul. Aici însemnând domnul sau stăpânul.

Bărbat. Gr. aner, bărbat ca deosebit de femeie. Trei grade de supunere sunt introduse aici. Bărbatul trebuie să recunoască pe Hristos ca Domn şi Stăpân al său; femeii, în timp ce recunoaşte supremaţia lui Hristos ca Domn peste toţi, i se cere să recunoască faptul că în viaţa de familie ea e pusă sub conducerea şi protecţia bărbatului; Hristos, deşi egal cu Tatăl, (vezi Nota Adiţională la Ioan 1), e prezentat ca recunoscând pe Dumnezeu drept Cap. Chiar şi între egali trebuie să fie un cap. Un comitet de bărbaţi de rang egal încă îşi alege un preşedinte. Unii văd aici o referire la o supunere voluntară a lui Hristos în executarea planului mântuirii. (Vezi mai departe la 1Cor 15:25-28). Puterea şi demnitatea soţului depinde de poziţia pe care o deţine faţă de Hristos, Capul său, de aceea, dependenţa soţiei de soţ este în sensul adevărat dependenţa de Hristos prin soţ. Dependenţa soţiei de soţul ei a fost un plan rânduit de Dumnezeu pentru binele ambilor soţi (vezi PP 58, 59). Totuşi, dependenţa aceasta nu implică în nici un fel nici cea mai mică măsură de degradare. După cum biserica nu suferă o dezonoare fiind dependentă de Hristos (vezi Efes 1:18–23; 3:17–19; 4:13, 15, 16), nici femeia nu suferă fiind dependentă de bărbat.

Orice bărbat. În v. 4-16 Pavel tratează subiectul acoperirii capului, îndeosebi în legătură cu serviciile religioase. Ar trebui să fie spus clar de la început că acesta este unul din pasajele pauline la care se poate să se fi aplicat cuvintele lui Petru, că Pavel a scris unele lucruri greu de înţeles (2Pet 3:16). Comentatorii, în general, mărturisesc despre perplexitatea în eforturile lor de a urmări argumentaţia lui Pavel, şi în încercările lor de a descoperi întinderea aplicaţiei rostirilor sale. Pare să fie acord între ei că Pavel se ocupă aici de principiul fundamental al bunei cuviinţe religioase şi al bunului gust, în contextul obiceiurilor şi manierelor timpului în care el scria şi ale oamenilor cărora el le scria.

Fără îndoială, anumite aspecte ale acestui principiu de bază, îşi găsesc expresia diferită în diferite ţări. VT procură o ilustraţie aleasă a lucrului acestuia. Când Moise a sosit la rugul care ardea, Domnul i-a poruncit: Descalţă-te de sandalele tale, fiindcă locul pe care stai tu, în faţa Mea, este pământ sfânt! (Exo 3:5)[KJV]. Era evident obiceiul din acea parte a lumii – şi mai este de fapt încă obiceiul – de a arăta respect pentru locurile sfinte scoţând încălţămintea. Domnul, deci, cerea lui Moise să arate respectul obişnuit pentru un loc sfânt. Şi cu toate acestea nici un tâlcuitor al Scripturilor nu a tras vreodată concluzia că porunca explicită a lui Dumnezeu faţă de Moise dă un precedent pentru cultul religios pe întreaga faţă a pământului, cu siguranţă nu în ţările occidentale. Principiul respectului cuvenit încă stă neviolat, dar metoda exprimării unui astfel de respect poate să varieze mult în funcţie de loc şi timp.

La fel, putem înţelege pe Pavel, în 1Cor 11:4-16, că discută cu corintenii privitor la principiul decenţei şi al bunei cuviinţe religioase în termenii obiceiurilor specifice ale vremii. Deşi surse vechi din antichitate nu ne dau o mărturie lipsită de echivoc cu privire la obiceiul în ce priveşte coafura la Corint sau în alte locuri, pare evident că obiceiul pare să fi considerat un cap neacoperit ca decent pentru un bărbat, dar indecent pentru o femeie. Spunem evident, căci dacă lucrurile n-ar fi fost aşa, ar fi imposibil ca argumentul lui Pavel să aibă sens. Pornind deci, de la presupunerea logică cum că Pavel se ocupă aici cu aplicarea unui principiu la obiceiul locului şi timpului, suntem în stare să luăm în chip literal şi cu înţeles cuvintele sale fără de a merge mai departe să deducem că aplicaţia lui specifică atunci, cere aceeaşi aplicare specifică astăzi. Astfel, a trage concluzia, ar cere procedeul nelogic să se renunţe la premisa pe care se sprijină cea mai mare parte a argumentaţiei sale – obiceiul vremii – în timp ce se păstrează concluzia care depinde de premisă. Aceasta ar fi echivalent cu înlăturarea fundaţiei unei clădiri în timp ce se caută a se rezolva şi folosi suprastructura suspendată în aer.

Mai e un punct care poate fi relevant în considerarea întregului pasaj. Pavel proclama o nouă şi glorioasă libertate în Evanghelie. Proclamarea aceasta avea în sine seminţele principiului creştin al demnităţii femeii şi eliberarea ei din starea inferioară în care toate femeile erau ţinute în ţările păgâne. El declara: nu mai este nici iudeu, nici grec; numai este nici rob, nici slobod; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toţi sunteţi una în Hristos Isus (Gal 3:28). Ar fi uşor de a vedea cum unele femei convertite la creştinism ar fi putut răstălmăci şi folosi rău libertatea lor în Evanghelie pentru a atrage defaimă asupra bisericii. Una din acuzaţiile defăimătoare, neîntemeiate care prindea contur contra creştinismului pe măsură ce se răspândea şi trezea ura oamenilor, era că creştinii erau imorali. Într-adevăr, acuzaţia aceasta poate să fi fost actuală pe vremea lui Pavel. Cât de necesar era deci, ca creştinii să se ferească de orice se pare rău [de orice aparenţă rea] (1Tes 5:22), cât de necesar era ca ei să reţină sfatul în plus al lui Pavel că deşi un anumit fel de purtare ar putea fi legal [îngăduit], el poate că nu era de folos (1Cor 6:12).

Tot ce urmează în comentariul la cap. 11:4-16 ar trebui să fie înţeles în lumina acestei enunţări generale, introductive, pentru ca nu cumva pe de o parte să legăm femeilor în multe ţări astăzi poveri dureroase pe care nu ar trebui să le poarte, sau pe de altă parte să facem pe Pavel să apară ca demodat şi ca neavând nici o solie pentru cititorul secolului al douăzecilea.

Se roagă sau prooroceşte. Acestea erau aspecte importante ale cultului public. La rugăciune închinătorul este reprezentantul adunării, înaintea lui Dumnezeu în mulţumire, cerere şi mijlocire; în profetizare, el este unealta Duhului Sfânt, transmiţând bisericii solia lui Dumnezeu. Profetizarea menţionată aici fără îndoială se referă la predicarea şi învăţarea publică de către oameni inspiraţi, deoarece un profet e cineva care vorbeşte pentru Dumnezeu sub inspiraţia Duhului Sfânt (vezi 1Cor 12:10, 29; 14:1, 4, 22; 1Tes 5:20; cf. 2Pet 1:21).

Cu capul acoperit. [Având capul acoperit, KJV]. Gr. kata chephales ekhon, literal, având [ceva] în jos de pe cap. Unii gândesc că aici e o referire la practica iudeilor de a purta un şal în patru colţuri pe cap când se rugau sau vorbeau la cultul public. Şalul acesta, sau talith, era pus pe capul închinătorului când intra în sinagogă. Totuşi, e îndoielnic că obiceiul acesta se înfiinţase deja pe vremea lui Pavel. Apostolul nu implică în mod necesar că bărbaţii din biserica din Corint îşi acopereau capetele în timpul rugăciuni sau profetizării. El pare să se refere la o astfel de situaţie numai ca un fundal al mustrării sale pentru femeile care pare să fi considerat că e corespunzător să participe, fără să aibă capul acoperit, la funcţiunile spirituale publice menţionate aici.

Capul său. Aceasta se poate referi fie la Hristos, care este Capul fiecărui bărbat (v. 3), sau la însuşi capul literal al bărbatului, care ar fi dezonorat dacă ar fi acoperit. Bărbatul care, ca serv al Domnului său, refuză de a da respect public lui Hristos, aduce dezonoare atât asupra Domnului său cât şi asupra propriului său cap. Corintul era o cetate greacă, şi din consideraţie pentru obiceiul grec, Pavel a considerat că la închinarea publică a creştinilor din Corint, bărbaţii ar fi trebuit să urmeze felul obişnuit de a arăta respect prin îndepărtarea acoperământului de pe cap în prezenţa unui superior. Bărbaţii nu trebuia să procedeze ca femeile.

Femeie. Versetul acesta scoate în evidenţă contrastul care trebuie să fie păstrat între sexe, în lumina obiceiurilor curente, când iau parte la activităţile bisericeşti.

Prooroceşte. Sunt câteva cazuri relatate în VT când femei au fost înzestrate cu darul profeţiei, şi au servit biserica în calitate de profetese (Exo 15:20; Jud 4:4; 2Rg 22:14; Nem 6:14). La fel în vremurile NT au fost în biserică femei care au proorocit (Luca 2:36, 37; Fapte 21:9). E cu putinţă ca femei corintene să fi argumentat că la îndeplinirea funcţiunilor lor spirituale, ca de pildă rugăciunea şi profetizarea, ar trebui să apară neacoperite, ca bărbaţii (1Cor 11:4). Unele la fel se poate să fi raţionat că libertatea Evangheliei (vezi Gal 3:28) a înlăturat obligaţia de a observa diferitele semne de deosebire dintre sexe. Pavel dădea pe faţă falsitatea raţionamentului lor.

Dezvelit. [Neacoperit, KJV]. Gr. akatakaluptos, literal, neavând un văl atârnând în jos [de pe cap]. Era ceva obişnuit pentru femei să-şi acopere capul cu un văl, ca dovadă că erau măritate, şi ca o dovadă de modestie.

Necinsteşte. Având în vedere faptul că femeile din antichitate nu umblau cu capul dezvelit, ar fi fost privit ca o dezonoare pentru o femeie şi pentru soţul ei dacă ea ar fi apărut în public fără de văl, mai ales în capacitatea de conducător al cultului public. Ca o femeie să ia parte la serviciile bisericii cu capul dezvelit, ar fi dat impresia că se purta fără ruşine şi fără modestie, fără podoaba ruşinii şi a sfielii (1Tim 2:9). Pavel pare să raţioneze că printr-o astfel de renunţare la văl, o emblemă recunoscută a sexului şi poziţiei ei, ea arată o lipsă de respect pentru soţ, părinte, sexul femeiesc în general şi Hristos.

Rasă. Părul scurt era uneori semnul unei femei cu o reputaţie rea, astfel o femeie corinteană care ar fi luat parte la serviciile publice cu capul dezvelit, ar fi putut fi privită ca una care s-a aşezat pe aceeaşi treaptă cu o femeie vulgară, poate desfrânată.

Să se şi tundă. Aceasta nu e o poruncă pozitivă. Înţelesul pare să fie ea ar putea tot aşa de bine să fie şi tunsă. În alte cuvinte, dacă o femeie dorea să se poarte ca un bărbat, ar fi trebuit, ca să fie consistentă, să-şi taie părul după moda bărbaţilor. Dar o astfel de purtare ar fi putut să fie privită ca dezonorantă. De aceea, trebuia să fie cuvenit învelită.

Chipul. Aceasta este o referire la starea în care a fost creat omul (vezi Gen 1:26, 27). Dacă un bărbat ar fi purtat un văl sau altă acoperitoare pentru cap, acesta ar fi fost un semn de servitute sau inferioritate. Ar fi fost impropriu pentru el să adopte un astfel de semn. El ar trebui să fie în aşa fel îmbrăcat încât să nu ascundă marele fapt că el era reprezentantul numit al lui Dumnezeu pe pământ.

Slava. Gr. doxa. Cuvântul originar însemna opinie, reputaţie, recunoaştere. Pe temeiul folosirii lui în LXX, înţelesul de splendoare, strălucire, magnificenţă sau caracter, atribute de manifestare (cf. la Ioan 1:14; Rom 3:23), a fost dat lui doxa de scriitorii NT. Aici expresia slava lui Dumnezeu pare să însemne că omul are în sine un aspect al splendorii măreţiei şi caracterului lui Dumnezeu în măsura în care conduce treburile din sfera atribuită lui în armonie cu principiile divine. Aici avem o privire asupra marii răspunderi la care Dumnezeu a chemat pe om. Dumnezeu i-a atribuit conducerea pământului de curând creat şi i-a dat stăpânire…peste tot pământul (Gen 1:26). În felul acesta Dumnezeu intenţiona, ca prin om, să descopere grija Lui înţeleaptă şi părintească plină de bunătate, protecţia, purtarea de grijă şi călăuzirea Sa, înaintea universului (vezi CT 33; PP 45). Nu există indicaţie în Biblie că această ordine a lucrurilor s-ar fi schimbat de atunci, dar reiese că unele femei din Corint încercau să o schimbe.

Slava bărbatului. În cazul femeii e folosit numai cuvântul slavă. Cuvântul chip este omis, deşi şi ea a fost făcută după chipul lui Dumnezeu (vezi v. 27). Aici se tratează relaţia dintre femeie şi bărbat, nu relaţia ei cu Dumnezeu. Prin acceptarea voioasă din partea ei a planului lui Dumnezeu pentru familia omenească, femeia reflectă slava soţului ei, şi prin el slava lui Dumnezeu, care luase astfel de măsuri înţelepte pentru omenire (vezi 3T 483, 484). Femeia a fost făcută din bărbat fiind os din oasele lui şi carne din carnea lui. De unde, într-un anumit sens, tot farmecul ei, toată frumuseţea şi puritatea ei reflectă demnitatea şi onoarea bărbatului (vezi Gen 2:22, 23). Dacă înţelegem bine pe Pavel, legătura aceasta trebuia să fie păstrată, şi în biserica din Corint să fie demonstrată de femeile care apăreau în public cu capul acoperit de vălul uzual.

Din femeie. Dumnezeu a creat pe Adam întâi, apoi pe Eva spre a-i fi un tovarăş potrivit pentru el (Gen 2:20-23). Crearea lui Adam a fost o creare independentă, dar lucrurile nu au fost aşa cu femeia. Ea a fost făcută din bărbat, şi a fost recunoscută de el ca parte din sine. Vezi Gen 2:23). Parte din slava bărbatului este că femeia a fost creată din însăşi carnea şi oasele sale, special pentru el, nu să fie independentă de el, nu să aibă autoritate asupra lui, ci să stea alături de el ca un ajutor.

Pentru bărbat. Versetul acesta e paralel cu adevărul expus în v. 8 şi o reafirmare a lui. Raportul creării lui Adam şi a Evei arată că femeia a fost creată pentru a fi completarea bărbatului. Fără de Eva, Adam nu era prevăzut cu tot ce trebuia; el nu avea pe nimeni de felul său cu care să poată conversa şi împărtăşi experienţele vieţii, aşa că Dumnezeu i-a împlinit lipsa prin crearea femeii. Ea a fost făcută pentru fericirea şi mângâierea bărbatului. Ea nu urma să fie o sclavă ci o soaţă; nu trebuia să fie privită ca de un rang inferior, ci ca o prietenă şi mângâietoare a bărbatului în viaţă; să împărtăşească întristările şi să-i sporească bucuriile; dar îndeosebi după cădere, să-i fie sobordonată (vezi Gen 2:18–22; 3:16; Efes 5:22–25, 33; 1Pet 3:5–7). Soţul trebuie să fie capul familiei şi conducătorul căminului; soţia trebuie să-l ajute în datoriile lui, să-l mângâie în mâhnirile lui, şi să ia parte cu el la plăcerile lui. Poziţia ei este cu totul onorabilă şi în unele privinţe mai onorabilă din cauza poziţiei ei subordonate. Din cauza statutului ei de dependenţă, ea are revendicări anticipative la grija şi protecţia soţului ei.

De aceea. [Din cauza KJV]. Adică, datorită scopului exprimat al lui Dumnezeu la crearea femeii şi a poruncii Lui lămurite cu privire la poziţia ei în raport cu soţul ei, ea trebuia să se conformeze la obiceiul acceptat ca femeia să poarte un văl în public (vezi Gen. 2:18; 3:16; 1Cor. 14:34; Efes 5:22–24; 1Tim 2:11, 12; Titus 2:5; 1Pet 3:1, 5, 6).

Din pricina îngerilor. Expresia aceasta a fost înţeleasă felurit. Printre interpretările fanteziste sunt următoarele: (1) că îngerii reprezintă pe prezbiterii sau pe episcopii din biserică; (2) că îngerii reprezintă pe spionii care se presupunea că sunt prezenţi la adunările creştinilor, şi care ar fi împrăştiat veşti nefavorabile dacă femeile ar fi fost văzute deosebite la astfel de adunări; (3) că îngerii reprezintă îngeri răi care ar fi fost ispitiţi de frumuseţea femeilor deosebite. Explicaţia cea mai simplă pare a fi că Pavel se referă la îngerii buni care sunt prezenţi la programele religioase publice, şi înaintea cărora femeile ar trebui să se poarte cu o dreaptă bună cuviinţă. Îngerii, care au o înaltă înţelegere a maiestăţii şi măreţiei lui Dumnezeu, îşi acoperă faţa cu respect când rostesc numele lui (vezi GW 178). Nu numai că orice manifestare de lipsă de respect sau de nepăsare în adunările de cult ar fi insultătoare pentru Creator, ea ar jigni şi pe îngeri. Pentru îngeri e o plăcere de a onora pe Dumnezeu şi de a împlini porunca Lui, cu voioasă recunoaştere a venerabilităţii şi slavei Sale (Psa 103:20; cf. Isa 6:2, 3; Apoc 4:8). Fiinţele omeneşti au nevoie de o mult mai mare înţelegere a sfinţeniei şi măreţiei lui Dumnezeu, apropierea de El cu respect, şi de a face toate lucrurile în strict acord cu voia Lui revelată (vezi Psa 29:1, 2). Dacă femeile se vor conforma la obiceiul acceptat cu privire la purtarea semnului poziţiei ei subordonate de teamă de a nu jigni pe îngeri, nu s-ar teme cu atât mai mult să-L jignească pe Acela căruia toate făpturile, chiar şi îngerii Îi sunt supuşi?

Stăpânirii. [Putere, KJV]. Gr. exousia, autoritate. Aceasta probabil se referă la semnul autorităţii soţului, vălul, pe care femeile îl purtau ca o recunoaştere a poziţiei lor sub puterea soţilor lor. Conformarea voioasă la acest obicei era un privilegiu onorabil, indicând că o femeie avea o poziţie de respect în comunitate, deoarece ea aparţinea cuiva, şi putea solicita întreţinere şi protecţie de la acela sub a cărui stăpânire [putere] se afla.

Totuşi. În v. 11, 12 Pavel se fereşte de o greşită înţelegere posibilă a ceea ce el spusese în v. 7-10. Toate încercările bărbaţilor de a se înălţa mai pe sus de femei, şi orice dispoziţie din partea femeilor de a se retrage trebuie evitate. În viaţa creştină sexele sunt dependente între ele. Enunţând supremaţia bărbatului, şi felul în care o astfel de supremaţie trebuie să fie indicată, chiar în cultul public, Pavel nu vrea să spună că bărbatul este independent de femeie. Bărbatul şi femeia sunt aparţinătorii unul altuia. Biserica nu e o biserică făcută numai din bărbaţi, ci şi din femei care împreună cu bărbaţii sunt mădulare ale Aceluia în care nu e nici bărbat nici femeie (Gal 3:28). Nici bărbatul, nici femeia nu stau de unul singur; ambii stau esenţial împreună şi depind unul de altul. Această interdependenţă a unuia de altul e citată, ca nu cumva bărbatul să-şi asume prea multă superioritate, şi privind femeia ca făcută numai pentru plăcerea sa, să o trateze ca fiind inferioară, şi neîndreptăţită la cuvenitul respect.

În Domnul. Această relaţie între sexe unul faţă de celălalt este după intenţia şi îndrumarea Domnului. E intenţia şi porunca lui Dumnezeu ca fiecare dintre ele să fie dependente mutual, şi să aibă grijă de şi să promoveze binele şi fericirea celuilalt. Fiecare e necesar pentru binele celuilalt, şi faptul acesta ar trebui să fie recunoscut în toată asociaţia lor. Bărbatul nu poate să existe fără femeie, nici femeia nu poate să existe fără bărbat, fiecare este incomplet fără celălalt. Faptul acesta ar trebui să fie cauză îndestulătoare de a împiedica înălţarea de sine a bărbatului.

Din bărbat. Aceasta este o referire la originea femeii, luată din punctul de vedere al omului că e ajutorul lui, tovarăşa lui, egala lui (vezi Gen 2:18, 21, 22). Înainte de depărtarea fatală de ascultarea de cerinţele lui Dumnezeu, care a dus la degradarea întregului pământ, era planul lui Dumnezeu ca femeia să fie pe picior de completă egalitate cu bărbatul, dar păcatul a făcut necesară

o schimbare în planul acela, şi femeia a fost pusă în subordonare faţă de bărbat (vezi Gen 3:16; PP 46, 58, 59).

Prin femeie. Cel dintâi bărbat, Adam, a ajuns la existenţă printr-un act direct de creaţiune din partea lui Dumnezeu, în care femeia n-a îndeplinit nici un rol, dar fiecare fiinţă bărbătească următoare a fost dependentă de o femeie pentru intrarea sa în lume. Dumnezeu a ales folosirea acestei metode pentru reproducerea neamului omenesc. Faptul acela ar trebui să facă pe oameni să privească cu veneraţie şi respect procesul reproducerii omeneşti, în care atât bărbatul cât şi femeia sunt folosiţi de Dumnezeu pentru a aduce la existenţă o altă fiinţă asupra căreia Domnul poate să reverse afecţiunea Sa şi care poate avea oportunitatea de a se califica spre a fi numărată printre cei care primesc darul vieţii veşnice (vezi Gen 1:28; 9:1, 7; Ioan 3:16; 1Ioan 5:11; 2Tim 4:8).

De la Dumnezeu. Totul în univers a fost creat şi plănuit de Dumnezeu şi există pentru voia Sa (vezi Isa 43:7; Apoc 4:11). Păcatul a influenţat planul originar al lui Dumnezeu, şi omul a pierdut frumuseţea şi perfecţiunea de formă şi caracter pe care le-a primit la creaţiunea sa (vezi Gen 1:26, 27; PP 64, 65). Planul mântuirii caută să restatornicească pe om în perfecţiunea lui originară (Mica 4:8; PP 68). Cunoscând că mâna lui Dumnezeu este peste toate şi că El îşi realizează scopul în lume, atât bărbaţii cât şi femeile ar trebui să-şi înfrâneze orice tendinţă de a da drumul unei exprimări de plângere sau nemulţumire cu privire la felul în care Dumnezeu a aranjat lucrurile. Femeia, recunoscând mâna călăuzitoare a lui Dumnezeu, şi admiţând înţelepciunea şi iubirea Lui, va fi mulţumită cu poziţia atribuită ei de Dumnezeu. La rândul său, bărbatul va mărturisi smerit că starea prezentă nedesăvârşită a lucrurilor de pe pământ e rezultatul păcatului şi nu-şi va asuma o atitudine de falsă superioritate. Amândoi vor recunoaşte că Dumnezeu este izvorul tuturor lucrurilor, şi existenţa femeii din bărbat, şi a bărbatului prin femeie. O astfel de acceptare inteligentă şi voioasă a planului rânduit de Dumnezeu va ajuta pe soţ şi pe soţie să ajungă la idealul acela de unire indisolubilă care e ilustrat de unirea lui Hristos cu biserica (vezi Gen 2:24; Efes 5:22, 33).

Voi singuri. [Înşivă, KJV]. După ce a tratat planul divin cu privire la relaţia dintre sexe, în ce priveşte cine să fie capul, Pavel reia chestiunea corectitudinii sau incorectitudinii faptului ca femeile să ia parte la serviciul divin public fără de văl. Credincioşii sunt aici chemaţi să consulte propriile lor convingeri lăuntrice fără de referire la nici o autoritate externă prin care ideile lor ar fi putut să fie influenţate.

Cuviincios. Gr. prepon, corespunzător, cuvenit, bine. Ca femeile să fie dezvelite când iau parte la serviciul divin public, nu se potriveşte cu solemnitatea ocaziei, dacă nu pentru alt motiv decât că datorită obiceiului ţării, distrage atenţia altor închinători. În plus, ar crea o rea impresie asupra minţii unui popor păgân care ar putea participa la serviciu.

Firea. [Natura, KJV]. Aici însemnând ordinea obişnuită a lucrurilor, ceea ce este în general acceptat de oameni, obiceiul predominant. Pe vremea lui Pavel se obişnuia ca bărbaţii iudei, greci şi romani să poarte părul scurt. La israeliţi era socotit ceva dezonorant ca un bărbat să aibă părul lung, cu excepţia cuiva care făcea votul de nazireat (vezi Num 6:1–5; Jud 13:5; 16:17; 1Sa 1:11; vezi Num 6:2).

Podoabă. [Slavă, KJV; De cinste, G. Gal.]. Pavel raţionează că natura (vezi v. 14) conduce pe oameni să recunoască faptul că părul lung este un ornament şi o podoabă pentru femeie, după cum părul scurt e cuviincios pentru bărbaţi.

Învelitoare. Gr. peribolaion, literal, ceea ce este aruncat împrejur. Pavel nu vrea să spună că femeia cu păr lung se poate lipsi de văl. Versetul 6 arată clar că femeia dezvelită încă are păr lung, despre care Pavel declară că poate tot aşa de bine să fie tăiat dacă doreşte să se lipsească de văl. El pare să susţină că părul lung el însuşi argumentează în favoarea decenţei vălului.

Iubeşte. [Pare să fie, KJV; G. Gal]. Mai degrabă, doreşte să fie.

Ceartă de vorbe. [Certăreţ, KJV; Să ne găsească pricină, G. Gal.]. Gr. philoneikos, iubitor de ceartă. După tot ce s-a spus asupra subiectului, era cu putinţă ca încă să mai fie cineva în biserica corinteană care socotea că avea un drept să obiecteze la instrucţiunea că femeile ar fi trebuit să fie învelite, şi ar fi dorit să impună învăţătura sa bisericii contrariu sfatului pe care îl dăduse Pavel. O astfel de persoană trebuia să-şi dea seama că Dumnezeu conduce biserica Sa ca un tot, El nu conduce persoane izolate, şi părerea personală trebuie să fie supusă la glasul bisericii atunci când gruparea credincioşilor procedează în acord cu instrucţiunile inspirate ale Domnului (vezi TM 30, 476; 5T 534, 535; 4T 239, 256, 257; 9T 257, 258). Aceasta nu excludea oportunitatea studiului şi cercetării particulare, personale, individuale a adevărului. Dimpotrivă, credincioşii sunt îndemnaţi să cerceteze Scripturile şi să se întemeieze personal pentru a da mărturie despre adevăr. Dar dacă cineva îşi formează o părere care nu e în armonie cu Biblia, ar trebui să renunţe la ea, bine ştiind că nu poate fi lumină în nici o doctrină sau idee care vine în conflict cu Cuvântul lui Dumnezeu (vezi Isa 8:20; Ioan 5:39; 2Tim 2:15).

Noi. Adică, apostolii, conducători ai bisericii rânduiţi de Dumnezeu.

Nu avem un astfel de obicei. Apostolii nici n-au învăţat şi nici n-au practicat autorizarea arătării femeilor la cultul public dezvelite. Faptul că în bisericile creştine din alte locuri, mai ales din Iudea, femeile nu luau parte la servicii cu capetele dezvelite, trebuie să fi decis chestiunea pentru femeile din Corint. Neadaptarea la regula general acceptată în bisericile din alte locuri ar fi fost o sursă de conflict şi jignire. Părerea şi purtarea marii grupări a fraţilor trebuia să fie respectată, şi să nu i se stea împotrivă de câţiva membri înfumuraţi ai bisericii din Corint. Principiul acesta e totdeauna adevărat; o persoană, sau câteva persoane n-ar trebui să considere că ideile lor sunt superioare părerii generale a bisericii ca un tot, şi să caute să impună acele idei majorităţii, indiferent de învăţăturile Scripturii şi practica acceptată a bisericii (vezi Fapte 15:5, 6, 22–29; 9T 260, 261).

Aceste. Pronumele se referă la ceea ce urmează, şi anume săvârşirea corectă a sfintei rânduieli a Sfintei Cine.

Nu vă laud. Datorită atitudinii lor încăpăţânate şi a nemenţinerii bunei cuviinţe datorate la cult, mai ales cu privire la felul de a ţine Sfânta Cină, Pavel nu le putea spune cuvinte de laudă. Cearta din biserică arăta prezenţa acolo a unui grup care dorea să dea pe faţă o măsură mai mare de libertate decât aceea care era posibilă în cadrul prevederilor pe care Dumnezeu le făcuse pentru poporul Său. Lupta pentru păstrarea opiniei personale, care adesea îşi are rădăcinile în mândrie aduce a spiritul lui Satana, care a cauzat război în cer pentru a încerca să dovedească faptul că el avea dreptate şi că Dumnezeu era greşit (vezi Isa 14:12–15; Apoc 12:7–10).

Nu ca să vă faceţi mai buni. [Nu spre mai bine, KJV]. Adunările regulate ale credincioşilor sunt intenţionate pentru înălţarea spirituală şi pentru a încuraja pe cei care participă să întâmpine lupta vieţii cu mai multă credinţă şi nădejde. Departe de a lăuda purtarea lor şi felul cum ţineau ei orânduielile casei Domnului, apostolul a găsit că era necesar de a-i mustra. Mai întâi a afirmat categoric că adunările lor nu erau producătore de rezultate bune, ci rele; şi apoi a trecut la dezvoltarea acelei afirmaţii şi să arate cum ei, îngăduiseră ca practici eronate să lipsească serviciul împărtăşaniei de sfinţenia şi inspiraţia lui.

Mai întâi. Pavel se ocupase deja de certurile şi partidele din biserica din Corint care apăruseră din deosebirile de credinţă şi de practică (vezi cap 1:10-12). Aici poate că el se referă la obiceiul de a se aduna pe mai multe grupe separate pentru a se celebra Sfânta Cină. Această separare pe partide e cel dintâi lucru de mustrat. În cap. 12:14 el se ocupă cu al doilea lucru care are nevoie de corectare, şi anume, o greşită înţelegere în ce priveşte natura şi scopul diferitelor daruri.

Aud. Literal, aud în continuare. Pavel fără îndoială primea relatări repetate. Pavel avea o mare apăsare pe suflet pentru bisericile la care ajutase să se înfiinţeze, şi orice lucru care tulbura funcţionarea lor ordonată era o cauză de întristare aprofundă pentru el (vezi Gal 3:1; 4:19; cf. Filp

1:7, 8; Cols 1:24). Adunare. [Biserică, KJV]. Gr. ekklesia, strângere laolaltă, adunare. Ekklesia nu înseamnă

o clădire, aşa cum adesea înseamnă în vorbirea modernă, ci membrii bisericii. Dezbinări. Gr. schismata (vezi cap. 1:10). Spiritul de unire şi de armonie care trebuia să domine în adunările sfinţilor, lipsea (vezi mai sus la mai întâi).

În parte. Critica purtării lor în privinţa aceasta era oarecum potolită de expresia aceasta, care ar arăta că Pavel avea un respect prea mare pentru ei pentru a da credit deplin la tot ce se relatase despre starea lor dezbinată.

Partide. [Erezii, KJV; Eresuri, G. Gal.]. Gr. heireseis, singular heiresis Original heiresis însemna alegere, ales, apoi ceea ce este ales, opinie. Mai târziu a ajuns să însemne o grupă de oameni care susţineau o anumită părere, o sectă, o partidă. Aici cuvântul e folosit probabil, nu într-un sens rău, ca referindu-se la păreri. Când un număr de persoane de diferite trăsături comune se asociază strâns în comuniune creştină, în mod necesar va fi o varietate de grade de apreciere a adevărului. Aceste diferite grade de înţelegere a principiilor Evangheliei dau naştere la discuţie. Discuţiile pot avea efecte sănătose şi nu e nevoie să ducă la dezbinări.

Să iasă la lumină. [Să se dea pe faţă, KJV]. Prezenţa în biserica corinteană a unora care erau în disarmonie cu gândul lui Hristos, făcea necesar de a da la iveală deosebiri de credinţă care urma să stimuleze pe credincioşi să caute sârguincios o cunoaştere a voii lui Dumnezeu, şi aceasta ar duce la o vădire a celor care refuzau să fie conduşi de Duhul Sfânt (vezi Luc 2:34, 35; 1Ioan 2:18, 19). În felul acesta prezenţa diferenţelor doctrinare şi diverselor opinii cu privire la metodele corecte de procedură în biserică servea ca un mijloc de a cerne biserica şi de a despărţi pleava de grâu.

Cei găsiţi buni. [Cei care sunt aprobaţi, KJV; Cei lămuriţi, G. Gal.]. Adică, acei care sunt dispuşi să asculte de Dumnezeu şi să conlucreze cu El. Dezbinările în biserică au efectul de a da la iveală pe cei neastâmpăraţi, ambiţioşi şi nemulţumiţi, cei care nu sunt dispuşi să fie conduşi de Duhul Sfânt, dar care caută să-şi facă voia, şi nu sunt gata să renunţe la propriile lor păreri de dragul păcii şi a armoniei în biserică. Persoane de felul acesta trebuie să fie evitate (vezi Rom 16:17). Pe de altă parte sunt unii care recunosc propria lor păcătoşenie naturală şi care nu voiesc să pună nici o încredere în propriile lor păreri, dându-şi seama de primejdia de a fi influenţaţi de impulsiile, dorinţele şi înclinaţiile cărnii neconvertite. Astfel de membri ai bisericii se declară a fi în favoarea adaptării paşnice şi fericite la toate instrucţiunile lui Dumnezeu (vezi Rom 8:14; Gal 5:16, 17, 19–26). În cursul evenimentelor ce zguduie lumea întreagă şi care vor premerge încheierea istoriei pământului, când tuturor oamenilor li se va cere să demonstreze ascultarea lor, mulţi a căror credincioşie faţă de adevăr a trecut aproape neobservată vor străluci atunci ca stelele strălucitoare într-o noapte întunecoasă (vezi 5T 80, 81).

Vă adunaţi. [Veniţi laolaltă, KJV]. Adică, pentru ţinerea Sfintei Cine.

Nu este cu putinţă să mâncaţi. [Să nu mâncaţi, KJV]. Adică, oricare ar fi intenţia, nu e cu putinţă în împrejurările acelea să se ţină serviciul sfânt de împărtăşire. Ei se adunau, desigur, pentru

o cină, dar nu era Sfânta Cină. Aceasta nu se datora lipsei de înlesniri, ci lipsei de atmosferă spirituală necesară şi lipsei de discernământ spiritual care ar fi dus la apreciere plină de seriozitate a însemnătăţii rânduielii. Corintenii nu trebuiau să-şi închipuie că astfel de practici ca acelea care erau permise la ei în astfel de timpuri erau consistente cu serbarea cinei. Lăcomia, egoismul şi necumpătarea sunt cu totul contrarii cu duhul Aceluia care a părăsit bucuriile cerului pentru a da tot ce avea pentru mântuirea păcătoşilor (vezi 1Cor 11:21, 22; Ioan 3:16; Filp 2:6–8).

Cina Domnului. Gr. kuiakon deipnon, literal, o cină care aparţinea Domnului, care ar putea să însemne o cină consacrată Domnului sau una instituită de El, sau şi una şi alta. Creştinii primari de obicei luau Cina Domnului după o masă a dragostei frăţeşti, sau agape. În felul acesta întreaga acţiune alcătuia o comemorare a ultimei sărbători a Paştelui, la care Hristos a instituit rânduiala Cinei Domnului (vezi Mat 26:17–21, 26–28; 1Cor 11:23–26). Masa de dragoste era o masă la care fiecare membru contribuia cu de ale mâncării care erau consumate în comun cu toţi ceilalţi credincioşi pentru a demonstra lămurit comuniunea iubirii din biserica creştină, o comuniune care nu cunoaşte nici o distincţie de castă sau clasă, care pune pe toţi pe aceeaşi treaptă. Masa aceasta, urmată de Cina Domnului arată că toţi se împărtăşeau din prevederile pe care le face Dumnezeu pentru poporul Său, atât materiale cât şi spirituale şi că nu e părtinire manifestată faţă de nimeni. Obiceiul acesta a dăinuit în biserică până la finele secolului al 4-lea, când, datorită creşterii bisericii şi mărimii sporite a adunărilor, s-a găsit necesar de a separa mesele de dragoste de Cina Domnului. Vezi p. 45.

Cina adusă de el. [Propria lui cină, KJV; Demâncarea lui, G. Gal.]. Datorită dezbinărilor şi partidelor care se dezvoltaseră în sânul bisericii din Corint, spiritul de iubire şi de comuniune frăţească care caracterizează pe toţi urmaşii sinceri ai lui Isus în oarecare măsură dispăruse. Starea aceasta nefericită era dată pe faţă la celebrarea mesei care era presupusă a fi Cina Domnului, prin faptul că fiecare participant îşi aducea propria sa hrană şi o mânca îl însuşi, fără de nici un gând de a o împărţi cu alţii. Cei bogaţi aveau de mâncat din belşug, şi cei săraci adesea nu aveau nimic. Cina care fusese instituită pentru a comemora suprema demonstraţie de iubire, în felul acesta a devenit doar o masă particulară, o acţiune fără de nici un înţeles sau semnificaţie, pe care fiecare ar fi putut tot aşa de bine să o săvârşească şi acasă. Aceasta aducea sfânta rânduială a Cinei Domnului la defaimă. Schismele din biserică erau în mare măsură răspunzătoare pentru această stare de lucruri, şi e cu putinţă ca membrii diferitelor partide să fi mâncat separat din cauza mândriei lor, refuzând de a se smeri prin părtăşie în jurul mesei Domnului.

Flămând. Credinciosul sărac, încrezându-se în iubirea fraţilor săi mai înstăriţi, venea la masă crezând că nevoia lui va fi împlinită, dar erau dezamăgiţi de egoismul şi mândria necreştină a celor bogaţi.

Beat. Gr. methuo, a fi beat. Cuvântul acesta se referă clar la folosirea dezordonată de băuturi îmbătătoare până la pierderea stăpânirii de sine. Pavel sugerează că corintenii beau şi mâncau până la îmbuibare la aceste petreceri, şi ca rezultat, aşa zisa lor sărbătorire a Sfintei Cine devenea un simplu ritual ridicol.

Se poate considera surprinzător ca creştini care trăiau în vremuri apostolice, şi care fuseseră învăţaţi de Pavel însuşi, să pervertească în aşa fel natura şi scopul Sfintei Cine încât să o preschimbe într-o copie a fostelor lor petreceri păgâne. Trebuie să se reţină că corintenii numai de curând părăsiseră păgânismul. Ei fuseseră deprinşi să se dedea la petreceri de îmbuibare în onoarea dumnezeilor lor mincinoşi, şi ar fi fost relativ uşor pentru ei să-şi închipuie că Sfânta Cină putea fi prăznuită într-un chip similar. Dezbinările şi certurile de partide care le deterioraseră experienţa lor creştină nu puteau decât să le întunece vederea şi să facă mai uşor pentru ei să corupă ţinerea ceremoniei. Experienţa aceasta a credincioşilor corinteni arată că creştinii cei noi au nevoie de instrucţiune îngrijită şi prelungită şi de conducere şi supraveghere înţeleaptă şi plină de împreună simţire până când sunt puternic înrădăcinaţi în adevărurile fundamentale ale Evangheliei. Compromisul cu doctrine şi practici necreştine are totdeauna ca rezultat abaterea de la curăţenia şi simplitatea Evangheliei (vezi Deu 7:1–4; 18:9–14; 2Cor 6:14–17).

Ce să vă zic? Să vă laud? În privinţa aceasta nu vă laud.

N-aveţi case? Dacă se adunau numai ca să consume hrana şi băutura adusă de ei înşişi, ar fi putut foarte bine să facă lucruri acesta în propriile lor case, şi în felul acesta să evite de a aduce ocară asupra lucrării lui Dumnezeu.

Dispreţuiţi. Dispreţuiţi practica generală a întregii organizaţii a credincioşilor din toate locurile încât daţi la o parte principiul pentru a satisface mândria voastră în partidele voastre, şi pentru a mulţumi propriile voastre pofte egoiste?

Ce n-au. Adică, cei în lipsă, a căror sărăcie a fost scoasă în evidenţă prin felul nesimţitor în care mulţi din membrii bisericii procedau la serviciile de împărtăşire. Neîngrijirea de săraci la aceste ocazii, nu numai că atrăgea atenţia la starea lor nenorocită, dar de asemenea dădea pe faţă faptul că aceia care procedau în felul acela erau cu totul nepregătiţi de a participa la ritual.

Faptul că credincioşii puteau pierde atât de mult din vedere natura sfântă şi înaltă a Sfintei cine încât să permită geloziei, invidiei, lăcomiei, mândriei şi neglijării celor săraci să aibă un loc în gândirea şi purtarea lor, merita cea mai aspră mustrare. Astfel de lucruri arătau clar că aceia care se purtau în felul acesta erau cu totul lipsiţi de duhul lui Hristos, care iubeşte fără părtinire pe toţi şi care are un respect gingaş pentru membrii lipsiţi ai turmei Sale (vezi Lev 19:10; Psa 41:1; 72:4; 132:15; Prov 14:21; Isa 14:32; 58:7; Mat 26:11; Luc 14:13; Iac 2:5). Manifestarea de dispreţ faţă de săraci, şi trecerea lor cu vederea din cauza lipsei lor de binecuvântări materiale ale vieţii, e privită de Domnul ca o rea tratare a Lui Însuşi. Aceia care tratează în felul acesta pe cei săraci arată totala lor interpretare greşită a principiilor împărăţiei lui Dumnezeu (vezi Mat 25:40–46; 2T 24–29, 34–37). Ajutorarea săracilor, bolnavilor şi bătrânilor este creştinismul la lucru.

Nu vă laud. Oricât ar fi căutat el să facă aceasta, nu era nimic pe care apostolul să poată lăuda în felul lor de a ţine ritualul. Dimpotrivă, era mult temei pentru o mustrare fără nici o rezervă. Situaţia cerea expunerea scopului Sfintei Cine, care urmează în v. 23-30.

Am primit de la Domnul. Pavel nu era unul dintre aceia care fuseseră de faţă când Hristos a instituit Sfânta Cină. Totuşi el aflase despre ea, nu numai de la apostoli sau prin tradiţie, ci direct de la Mântuitorul Însuşi, în decursul uneia din revelaţiile făcute Lui de Domnul (vezi 2Cor 12:7; Gal 1:12).

V-am învăţat. [V-am predat, KJV]. Pavel îi învăţase în chip credincios ceea ce îi descoperise Domnul în ce priveşte felul în care trebuia să se ţină Sfânta Cină. Având în vedere această lipsă de înţelegere a adevăratei însemnătăţi a ritualului, care producea abuzurile prezente, Pavel arată împrejurările solemne în care ea ar fost ţinută de întâia dată de Isus şi de ucenicii Săi în odaia de sus la Ierusalim (vezi Luc 22:13, 14).

A fost vândut. [A fost trădat, KJV]. Literal, era în curs de a fi trădat. Complotul pentru trădarea lui Hristos era în desfăşurare, şi încă nu fusese adus la îndeplinire. Chiar în timpul când Isus dădea instrucţiuni pentru rânduiala de aducere aminte a morţii Sale ce urma să fie ţinută, vrăjmaşii Lui puneau în lucru planul lor de a-L pierde. Solemnitatea şi patosul Sfintei Cine stătea în viu contrast cu atitudinea nepăsătoare şi uşuratică a corintenilor la petrecerea lor de dragoste. Noaptea trădării Sale a confruntat pe Hristos cu una din cele mai amare experienţe pe care le pot suferi muritorii. Persecuţia şi judecarea din partea vrăjmaşilor recunoscuţi pe faţă sunt greu de suportat, dar ele nu dau acelaşi chin mintal şi sufletesc pe care trădarea şi părăsirea din partea prietenilor îl aduc unei inimi încrezătoare (vezi Iov 19:21; Psa 38:11; Zah 13:6; Ioan 13:21, 26, 27, 30; DA 655). Reamintind bisericii corintene evenimentele acelei nopţi de suferinţă, fără îndoială Pavel căuta să le imprime un simţ al solemnei naturi a orânduirii, şi în felul acesta să-i înveţe că era cu totul nepotrivit ca ei să o serbeze cu îmbuibare de mâncare, îmbătare şi exclusivitate îngâmfată. Pentru a aprecia adânca însemnătate a rânduielii, e necesar a medita la evenimentele care s-au adunat în jurul instituirii ei; şi unul din evenimentele acelea, a cărei amintire are rostul să producă în suflet un simţământ de simpatie pentru Mântuitorul, era trădarea Lui de către unul care mărturisise că e un prieten (vezi Psa 41:9).

A luat o pâine. [A luat pâine, KJV]. Pâinea care fusese pregătită pentru cina Paştelui (vezi Mat 26:26)

După ce a mulţumit. Gr. eucharisteo, a mulţumi, de la care e derivat cuvântul euharistie. Termenul euharistie e aplicat de unii teologi la Sfânt Cină ca un sacrificiu de mulţumire pentru toate darurile lui Dumnezeu. Unii din Părinţii bisericeşti din secolul al 2-lea au aplicat cuvântul la pâinea şi vinul folosit la ritual. În raportul instituirii ritualului dat de Marcu, e folosit cuvântul eulogeo a lăuda sau a binecuvânta; în Matei dovezile textuale (cf. p. 10) favorizează exprimarea eulogeo, dar în Luca e folosit ca aici eucharisteo(vezi Mat 26:26; Mar 14:22; Luc 22:19). Ambele cuvinte au înţeles asemănător şi în context dau ideea de consacrare a pâinii prin recunoaşterea plină de mulţumire a îndurării şi iubirii lui Dumnezeu.

A frânt-o. Plin de înţeles, Isus a frânt ceea ce urma să fie până va veni El (v. 26) simbolul misterios a tot ceea ce suferinţele Lui locţiitoare înseamnă pentru neamul omenesc. Actul frângerii pâinii arată în primul rând suferinţa ce El era pe punctul de a îndura în favoarea noastră.

Acesta este trupul Meu. În ce priveşte înţelesul acestei figuri de vorbire, vezi Mat 26:26. Însemnătatea spirituală a actului participării la pâinea frântă trebuie să fie înţeleasă pe fondul stării de desăvârşire originară a omului, căderii lui şi răscumpărării lui prin Isus Hristos. Omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu, atât în ce priveşte forma cât şi caracterul; gândul lui era în armonie cu gândul lui Dumnezeu (vezi Gen 1:26, 27; PP 45). El întreţinea comuniune directă cu Dumnezeu şi cu îngerii şi era întreţinut de fructul pomului vieţii (vezi Gen 2:15, 16; PP 47, 50). Dar când a păcătuit, toate acestea s-au schimbat. El a pierdut privilegiul comuniunii directe cu Dumnezeu; în loc de a fi în armonie cu Dumnezeu, s-a stricat la minte şi suflet, şi teama a luat locul iubirii (vezi Gen 3:8, 10, 12; Isa 59:2; Ier 17:9). Lăsat pe seama sa, omul nu putea să-şi găsească drumul înapoi la Dumnezeu şi la fericire, nu putea să scape din ghearele lui Satana şi era sortit să piară pentru veşnicie (vezi Ier 13:20; PP 62). În îndurarea Lui necuprinsă, Dumnezeu S-a descoperit Însuşi omului în persoana Fiului Său, şi a făcut cu putinţă refacerea chipului Său în om (vezi Psa 2:7, 12; 40:7; Ioan 14:9–11; 2Cor 5:19).

În înţelepciunea Lui, Tatăl a ales să vorbească omenirii prin Fiul Său, de aceea Fiul e numit Cuvântul lui Dumnezeu (vezi Ioan 1:1–3, 14; DA 19, 22, 23). Prin studierea şi asimilarea Cuvântului lui Dumnezeu, credincioşii menţin comuniunea cu Cerul şi sunt făcuţi în stare să trăiască spiritual. Asimilarea aceasta a cuvintelor Sale e descrisă de Isus ca mâncarea trupului şi băutul sângelui Său (vezi Ioan 6:47, 48, 51, 54–58, 63; DA 660, 661). Pâinea frântă folosită la Cina Domnului semnifică adevărul minunat că după cum omul îşi primeşte viaţa fizică de la Dumnezeu, care este izvorul vieţii, tot aşa păcătosul care se pocăieşte şi crede îşi primeşte viaţa spirituală de la Isus, Cuvântul lui Dumnezeu. Hrana fizică introdusă în corp e schimbată prin procesul digestiei în ţesuturi ale creierului, muşchilor, nervilor şi oaselor; şi de fapt devine chiar om. În felul acesta, din punct de vedere fizic e ceea ce mănâncă. La fel acela care prin studiu introduce în mintea sa Cuvântul lui Dumnezeu, şi îşi aduce viaţa la conformarea cu el prin puterea lui Dumnezeu, e schimbat dintr-un rebel, care trăieşte continuu în opoziţie cu Dumnezeu şi deci cu propriile sale interese supreme, întrun copil iubitor şi ascultător al lui Dumnezeu al cărui scop întreg în viaţă e de a reflecta chipul Creatorului său (vezi DA 660). Această experienţă preţioasă a fost făcută cu putinţă pentru om numai prin frângerea trupului lui Isus.

Se frânge. [E frânt, KJV]. Dovezile textuale favorizează (cf. p. 10) omiterea acestui verb.

Spre pomenirea Mea. [În amintirea Mea, KJV]. Expresia aceasta arată că Hristos urma să fie absent când ucenicii Săi urmau să ia Cina în viitor. Pentru a imprima în sufletul oamenilor natura îngrozitoare a neascultării, Dumnezeu ceruse de la evrei sacrificii de animale. Dar sacrificiile acestea nu puteau prin ele însele să schimbe caracterul păcătosului care aducea sacrificiul; ele nu puteau decât să îndrepte privirea la Răscumpărătorul care urma să vină, care în propriul Său trup, urma să aducă marele sacrificiu prin care omul putea să fie împăcat cu Dumnezeu. Sfânta Cină, care a urmat după amintirea pascală a eliberării din Egipt, a fost dată, nu ca un sacrificiu, ci ca să amintească viu credinciosului de tot ce s-a săvârşit pentru el prin singurul şi marele sacrificiu adus de Fiul lui Dumnezeu pentru întreaga familie omenească (vezi Evr 9:25-28; 10:3, 12, 14).

Sacrificiul lui Hristos a fost desăvârşit; de aceea a putut fi adus numai o singură dată. Dar pentru a-l face de folos pentru toţi cei care ar căuta iertare de păcat prin El, Isus a devenit marele preot al omului în cer după înălţarea Sa, ca să prezinte acolo meritele sacrificiului propriului Său trup frânt în favoarea păcătoşilor care se pocăiesc până va veni El (1Cor 11:26; Evr 4:14–16; 7:24, 25; 8:1, 6; 9:11, 12, 14, 24). În timp ce Mântuitorul slujeşte în favoarea noastră în cer, înfăţişând înaintea Tatălui meritele sacrificiului Său, El invită pe ai Săi de pe pământ să ţină rânduiala care păstrează înaintea ochilor lor taina ispăşirii.

Tot astfel. [În acelaşi fel, KJV]. Adică, cu aceeaşi solemnitate şi în acelaşi scop, şi pentru a învăţa acelaşi mare adevăr. Cuvintele acestea arată de asemenea că Domnul a mulţumit înainte de a invita pe ucenicii Săi să bea vinul (vezi Mat 26:27; Mar 14:23; Luc 22:17).

După cină. [După ce a cinat, KJV]. Nu e cu putinţă de a determina la care punct din ritualul Paştelui a fost introdusă noua rânduire (vezi Ioan 13:2). Ea trebuia să fie o rânduială cu totul nouă, nu o continuare a praznicului pascal, a cărei însemnătate a dispărut când Hristos a murit.

Acest pahar. Printr-o figură de vorbire, paharul care cuprindea vinul stă în locul conţinutului lui. Paharul conţinea vinul de Paşte neatins de fermentaţie (vezi Mat 26:27).

Legământul. [Testamentul, KJV]. Gr. diatheke, un legământ, o înţelegere, un aranjament. Aici diatheke se referă la înţelegerea pe care a făcut-o Dumnezeu cu omul, prin care, datorită împăcării efectuate prin mijlocirea morţii ispăşitoare a lui Hristos, Dumnezeu urma să dea viaţă veşnică tuturor acelora care cred în Hristos (vezi Ioan 3:16, 36; 5:24; 1Ioan 5:12). Că acest aranjament pentru mântuirea omului era în vigoare înainte ca Isus să vină pe pământ, e cât se poate de evident, deoarece Abraam, între alţii, a fost mântuit prin credinţa în Răscumpărătorul făgăduit (Rom 4:3, 16–22; Evr 11:39, 40). Cum putea deci acesta să fie numit un legământ nou? Nu era nou din punct de vedere al timpului, ci din punct de vedere al timpului ratificării lui prin sângele lui Hristos. În ce priveşte legătura dintre legământul vechi şi cel nou, vezi Eze 16:60.

În sângele Meu. Se obişnuia în vremurile VT să se ratifice, sau să se sigileze, învoielile făcute între două părţi prin junghierea unui animal. În unele cazuri animalul era tăiat în bucăţi şi părţile contractante treceau printre părţile animalului despicat, semnificând prin aceasta legământul lor de credincioşie faţă de termenii legământului (Gen 15:9–18; Ier 34:18, 19). Vechiul legământ dintre Dumnezeu şi Israel a fost confirmat prin sânge de animale (Exo 24:3-8). Noul legământ dintre Dumnezeu şi om, întemeiat cu totul pe făgăduinţele lui Dumnezeu, a fost ratificat prin sângele lui Isus (vezi Evr 10:12, 14, 16, 20; PP 371).

Spre pomenirea Mea. E lucru de cea mai mare însemnătate ca realitatea Golgotei, cu toate implicaţiile ei, să nu lipsească niciodată din gândirea tuturor acelora care preţuiesc viaţa veşnică. Studiul ştiinţei mântuirii va ocupa atenţia celor răscumpăraţi în decursul veşniciei. Adevăraţii creştini vor dori să dea multă atenţie acestei teme în timp ce aşteaptă pe Domnul lor să vină (vezi Ed. 126; DA 659).

Ori de câte ori. Timpul şi frecvenţa ţinerii Paştelui fuseseră prescrise precis de Dumnezeu (Exo 12:1-20), dar nu aşa este şi cu Sfânta Cină. Frecvenţa celebrării ei e lăsată la alegerea credincioşilor. E lucru natural a gândi că aceia care iubesc pe Domnul şi sunt conştienţi de marea lor nevoie de El, vor fi voioşi să participe adesea la sfânta slujbă a împărtăşaniei.

De câte ori. Vezi v. 25.

Vestiţi. [Arătaţi, KJV]. Gr. kaggello, a proclama, a declara. Luând parte la rânduiala Sfintei Cine, creştinii proclamă înaintea lumii credinţa lor în lucrarea de ispăşire a lui Hristos şi în a doua Lui venire. Cuvintele lui Hristos când îl voi bea cu voi nou în împărăţia Tatălui Meu (Mat 26:29), încurajează pe urmaşii Săi să privească înainte prin încercări şi greutăţi la ziua glorioasă când El va reveni să ia pe poporul Său din lumea aceasta de păcat în sălaşul veşnicei fericiri şi păci (vezi DA 659). Enunţarea aceasta cu privire la arătarea sau proclamare morţii Domnului, sugerează că rânduiala nu trebuia să fie observată în secret. Ţinerea ei publică adesea face o profundă impresie asupra acelora care mărturisesc.

Ar trebui să fie evident din versetul acesta că toţi credincioşii trebuie să mănânce pâinea şi să bea vinul la serviciul împărtăşirii. Nici unul din elemente nu este consumat numai de cel care oficiază. Mâncând şi bând pâinea şi vinul, credincioşii declară credinţa lor în împăcarea deplină efectuată de trupul frânt şi sângele vărsat ale lui Hristos, şi în revenirea Lui în lumea aceasta pentru a lua la Sine pe ai Săi (Ioan 14:1-3). Rânduiala urmează să fie ţinută cât va dura timpul, de către toţi cei care sunt credincioşi. Nevoia pentru ţinerea ei va înceta când toţi credincioşii vor vedea pe Isus faţă în faţă. Atunci nu va mai fi nevoie de nimic care să aducă aminte de El, deoarece toţi Îl vor vedea aşa cum este (1Ioan 3:2; Apoc 22:4). După cum sacrificiile oferite la tabernacol pe vremea lui Moise şi mai târziu la templul din Ierusalim arătau spre moartea lui Isus în tot decursul secolelor până când Hristos a venit pentru întâia dată, tot aşa celebrarea Sfintei Cine declară că El a plătit preţul vinei pentru păcatele omenirii, şi va continua să o declare până va veni El a doua oară.

De aceea. Adică, având în vedere ceea ce s-a spus cu privire la scopul Sfintei Cine.

Sau. [Şi, KJV]. Mai degrabă sau.

În chip nevrednic. Adică fără de cuvenitul respect datorat Domnului, ale cărui suferinţă şi sacrificiu sunt comemorate. Nevrednicia se poate spune că ar consista fie dintr-o purtare necuviincioasă (vezi v. 21), fie din lipsa de credinţă vitală, activă în sacrificiul ispăşitor al lui Hristos.

Vinovat. Cel care nu ajunge să aprecieze datoria incalculabilă pe care o are faţă de Mântuitorul, şi care tratează cu indiferenţă rânduiala pusă pentru a păstra proaspătă în mintea credincioşilor moartea lui Hristos, e vinovat de lipsă de respect faţă de El. O astfel de atitudine e înrudită cu aceea a celor care au osândit şi au crucificat pe Domnul. Cel care dă pe faţă o astfel de atitudine la Sfânta Cină ar putea fi considerat ca lepădând pe Domnul şi de aceea participând la vinovăţia celor care L-au dat la moarte.

Să se cerceteze. Înainte de a lua parte la Sfânta Cină credinciosul ar trebui să-şi revizuiască cu rugăciune şi cu grijă viaţa sa de creştin, şi să se asigure că e pregătit să primească binecuvântările pe care le asigură participarea la această rânduială pentru toţi cei care sunt în bună relaţie cu Dumnezeu. Pe bună dreptate s-ar putea întreba dacă zi după zi are o experienţă de moarte faţă de păcat şi naştere din nou faţă de Domnul, dacă câştigă în lupta contra păcatelor care-l asaltează şi dacă atitudinea lui faţă de alţi oameni e bună. Cuvinte, gânduri şi fapte ar trebui să fie cercetate, ca şi deprinderile de devoţiune personală; într-adevăr, tot ce are o influenţă asupra progresului spre atingerea unui caracter care reflectă chipul lui Isus (vezi 2Cor 13:5; Gal 6:4). În timp ce cercetarea de sine şi îndepărtarea a tot ceea ce e contrariu gândului lui Dumnezeu este o lucrare în care creştinul trebuie să se angajeze în fiecare zi (vezi Luc 9:23; 1Cor 15:31; 7T 252), Sfânta cină reprezintă o ocazie specială pentru declaraţia publică de noi hotărâri. În ce priveşte funcţiunea rânduielii spălării picioarelor, de a ajuta pe credincios să ajungă experienţa necesară de pregătire, vezi Ioan 13:4-17.

Aşa. După ce a făcut o îngrijită cercetare a vieţii sale în legătură cu Domnul, credinciosul să se apropie de masa Domnului cu voioasă recunoştinţă pentru tot ceea ce Mântuitorul crucificat însemnează pentru el.

[Cu nevrednicie, KJV]. Dovezi textuale importante pot fi citate (cf. p. 10) pentru omiterea acestor cuvinte. Dacă sunt omise, sensul pasajului este: Întrucât cel care mănâncă şi bea fără să deosebească trupul.

Osânda. Gr. krima, judecata, nu necesar pedeapsa viitoare şi finală a celor nelegiuiţi. Prin participarea cu nevrednicie la Sfânta Cină omul este expus la neplăcerea lui Dumnezeu şi la pedeapsă, ca de pildă cea menţionată în v. 30, 32.

Deosebeşte. Gr. diakrino, a deosebi, a discrimina. Aici înţelesul poate fi că cei din Corint nu făceau deosebire între o masă obişnuită şi simbolurile consacrate ale rânduielii, că ei nu făceau nici o deosebire între hrana obişnuită şi ceea ce era pus deoparte pentru a le reaminti despre moartea ispăşitoare a lui Hristos. E o mare deosebire între lucrurile amintitoare de evenimente obişnuite din istorie şi amintirea lucrării prin care s-a făcut cu putinţă readucerea păcătosului în favoarea divină. Credincioşii n-ar trebui să trateze orânduiala ca o simplă ceremonie comemorativă a unei întâmplări din istorie. Ea e aşa ceva, şi încă şi mai mult; ea e un reamintitor a ceea ce păcatul a costat pe Dumnezeu şi a ceea ce omul datorează Mântuitorului. Ea e şi un mijloc de a păstra proaspătă în mintea credinciosului a datoriei credinciosului de a da mărturie publică despre credinţa sa în moartea ispăşitoare a Fiului lui Dumnezeu (vezi DA 656).

Neputincioşi şi bolnavi. Comentatorii în general cred că adjectivele acestea descriu boala şi suferinţa fizică. S-ar putea ca necumpătarea şi îmbuibarea care însoţeau mesele de dragoste ce precedau sfânta împărtăşanie să fi fost factori contribuitori la starea de boală de care se vorbeşte aici. Păcatul e neascultare, şi produce suferinţă şi moarte.

Dorm. Gr. koimaomai, un cuvânt folosit adesea în Scripturi pentru a însemna moartea (Ioan 11:11, 12; Fapte 7:60; 1Cor 7:39; 15:51; 1Tes 4:13–15). Beţia şi îmbuibarea aduc plata lor, care e boala şi moartea. Necumpătarea păgânească dată pe faţă de credincioşii corinteni la petrecerile lor de dragoste se poate să fi fost de aşa natură încât să merite această avertizare, dar este aplicabilă la toate cazurile de exces. Aceasta, nu este însă singura aplicaţie a afirmaţiei. Ea nu poate fi separată de chestiunea ţinerii nepăsătoare a Sfintei Cine însăşi. Cel care, printr-o purtare nepăsătoare la împărtăşanie, arată o lipsă de respect faţă de suferinţele lui Hristos, pierde binecuvântările pe care Dumnezeu doreşte ca el să le aibă. El e înclinat de a fi nepăsător şi cu privire la alte porunci ale lui Dumnezeu, şi în felul acesta îşi atrage boală, suferinţă şi chiar moarte.

Judeca. Gr. diakrino a discerne, a discrimina. Diakrino e tradus deosebeşte în v. 29. Cuvântul înseamnă judecare de sine, diagnostic al propriei sale stări morale în lumina normei lui Dumnezeu. Dacă credincioşii ar cerceta strict propria lor atitudine şi purtare şi ar lua parte la sfântul serviciu cu respectul cuvenit, n-ar ajunge sub condamnarea lui Dumnezeu.

Judecaţi. Adică, de Dumnezeu. O cuvenită cercetare de sine ar scăpa pe credincioşi de judecata divină. Experienţa credincioşilor corinteni e relatată pentru învăţătura noastră. Dacă creştinii şi-ar reaminti de această experienţă a bisericii primare din Corint, şi ar fi atenţi la cercetarea gândurilor, sentimentelor şi motivelor lor, ar câştiga mai multă binecuvântare din participarea la sfânta împărtăşanie, şi ar evita de a merita neplăcerea lui Dumnezeu.

Judecaţi. Suferinţele pe care Domnul le-a îngăduit să vină asupra corintenilor din cauza nepăsătoarei lor ţineri a sfântului serviciu al împărtăşaniei erau un mijloc milostiv de a trata greşelile lor. Disciplinarea era intenţionată de a-i salva de continuarea într-o astfel de abatere. E mai bine ca noi să fim pedepsiţi de Domnul în viaţa aceasta, şi să fim conduşi la schimbarea felului nostru de viaţă de la ceea ce nu este în acord cu voia Lui la ceea ce El aprobă, decât de a continua în păcat şi a fi pierduţi pentru veşnicie (vezi 1Cor 5:5; 1Tim 1:20). Suferinţa are ca rezultat înnobilarea şi curăţirea vieţii credinciosului adevărat (vezi Evr 12:5-11).

Osândiţi odată cu lumea. Aceasta se referă la judecata finală condamnatorie, de la care nu e comutare. Lumea cuprinde pe toţi cei care refuză de a se pocăi de păcatele lor, de a se smeri pe sine înaintea lui Dumnezeu, şi de a accepta pe Isus ca Mântuitor. Aceştia sunt socotiţi vrednici de moarte veşnică (vezi Psa 34:16; Eze 18:24; Mal 4:1, 2; 2Tes 1:8, 9).

Aşteptaţi-vă. Două opinii sunt curente cu privire la acest verset, ambele părând să fie corespunzătoare. Unii comentatori gândesc că se referă la comportamentul cuviincios la mesele de dragoste care precedau Cina Domnului (vezi p. 45) în biserica din Corint. Alţii gândesc că se referă strict la sfânta slujbă a împărtăşaniei însăşi. În fiecare caz avertismentul este contra dezordinii şi egoismului care fuseseră practicate. Unii fuseseră beţi, unii neglijaseră pe săraci. Toate acestea erau contrarii spiritului lui Hristos (vezi v. 21, 22). Dumnezeu cere ordine şi un spirit ceresc în tot ce aparţine de cultul Lui (vezi cap. 14:33, 40). La serviciul cel mai solemn al bisericii, Sfânta Cină, nu trebuie să fie nici o urmă de mândrie, egoism, îmbuibare, sau necumpătare; gândul trebuie să fie fixat la Hristos şi la sacrificiul Său, şi nu trebuie să fie îngăduit nici un loc gândurilor sau faptelor sugerate de inima firească.

Foame. Aceasta se referă la dorinţa obişnuită fizică după hrană, nu la dorinţa spirituală după pâinea vieţii. Cina Domnului nu e intenţionată să fie un timp când oamenii pot satisface foamea lor naturală. Ea e intenţionată să fie un amintitor al celui mai mare şi celui mai solemn eveniment şi nu un praznic. Dacă toţi credincioşii ar urma cu grijă instrucţiunile cu privire la ţinerea Cinei Domnului care sunt date în acest capitol, ea ar fi un serviciu plin de mângâiere şi de bucurie înălţătoare şi sfinte (vezi DA 660, 661).

Celelalte. [Restul, KJV]. Pe cât se pare, mai erau şi alte probleme asupra cărora fuseseră puse întrebări de credincioşii din Corint, întrebări pe care Pavel considera că le putea trata mai bine când venea el. Această afirmare arată că el plănuia să viziteze din nou Corintul, lucru pe care l-a făcut, dar nu înainte de a scrie o nouă epistolă (vezi p. 102-104, 822).

Capitolul acesta subliniază nevoia de exercitare a unei mari griji în tot ceea ce e legat de cultul divin. Închinătorii ar trebui să se apropie de El cu motive şi conştiinţe curate, şi cu mintea aţintită la glorificarea Lui şi primirea binecuvântării pe care El aşteaptă să o reverse (vezi Psa 24:3–5; 29:2; 95:2, 3, 6; 100:4; Ioan 4:23, 24).COMENTARIILE ELLEN G. WHITE

1 PP 719

3 DA 414

7 Ed 20

23–26DA 652; EW 101, 217

24 Ev 273

26 DA 149, 659

27–29DA 656

31 DA 314