1 Fraţilor, nu vreau să nu ştiţi că părinţii noştri toţi au fost sub nor, toţi au trecut prin mare,

[De altfel, KJV]. Dovezi textuale atestă (cf. p. 10) exprimarea deoarece. Exprimarea aceasta prezintă legătura cuvenită între cap. 9 şi 10. După ce a arătat posibilitatea de a fi lepădat, apostolul scoate în evidenţă primejdia ca şi alţii să fie lepădaţi. Deşi foarte mult favorizaţi de Dumnezeu, israeliţii, care părăsiseră Egiptul, n-au izbutit să primească răsplata intrării în Ţara Făgăduită. Dacă ei, poporul ales şi aceia pentru care Dumnezeu a săvârşit atât de multe minuni, au dat greş, corintenii nu ar fi trebuit să fie atât de plini de mândrie spirituală încât să ajungă orbi faţă de primejdia de a avea aceeaşi soartă.

Să nu ştiţi. [Neştiutori, KJV]. Membrii bisericii din Corint, fără îndoială cunoşteau cel puţin în parte istoria experienţelor vechilor israeliţi în decursul exodului lor din Egipt, dar Pavel dorea ca ei să-şi reamintească aceste lucruri şi să lase ca exemplul israeliţilor să le influenţeze purtarea.

Părinţii. Biserica din Corint era alcătuită atât din convertiţi idolatri cât şi din creştini iudei. De aceea această referire la părinţi care evident îndreaptă atenţia la israeliţii de sub conducerea lui Moise, arată că biserica creştină este continuatoarea poporului lui Dumnezeu şi are dreptul să pretindă descendenţă spirituală din şirul adevăraţilor închinători din trecut în decursul veacurilor istoriei lui Israel (vezi Rom 2:28, 29; Gal 3:28, 29).

Nor. Aceasta se referă la prezenţa vizibilă a lui Dumnezeu cu poporul Său în peregrinările de la Egipt la Canaan. Ziua un nor preceda oastea lui Israel în timp ce mărşăluiau, şi noaptea se făcea un stâlp de foc (vezi Exo 13:21).

Mare. O referire la trecerea Mării Roşii de către copiii lui Israel pe o cale miraculos pregătită pentru ei de Domnul (vezi Exo 14:21, 22). Aceasta era o dovadă în plus de protecţie şi favoare divină. Pavel reamintea credincioşilor corinteni de toate aceste măsuri speciale luate pentru vechiul Israel de Domnul şi arăta că Israel avea tot atât de multe asigurări vizibile contra apostaziei ca acelea pe care biserica din Corint se rezema atât de mult.

2 toţi au fost botezaţi în nor şi în mare, pentru Moise;

Botezaţi. Experienţa copiilor lui Israel preînchipuia botezul. Cu norul deasupra lor şi marea de ambele laturi, israeliţii erau înveliţi cu apă când au trecut prin mare, şi în sensul acesta au fost botezaţi. Experienţa lor poate fi considerată ca reprezentând curăţirea de supuşenia lor trecută faţă de păcat în întunericul robiei egiptene, şi o asigurare de loialitate faţă de Dumnezeu prin reprezentantul rânduit de El, Moise.

Pentru Moise. [Întru Moise, KJV]. Ei au fost călăuziţi la ţărmul Mării Roşii, şi apoi, când Moise le-a poruncit să meargă înainte, Dumnezeu le-a deschis o cale, şi ei au trecut cu bine de cealaltă parte. Prin această experienţă ei au fost dedicaţi lui Moise ca conducător al lor (vezi Exo 14:13-16, 21, 22). Ei au recunoscut autoritatea lui şi s-au obligat să asculte de îndrumările lui. În calitate de conducător vizibil, Moise a transmis poporului legile şi cerinţele lui Dumnezeu. De aceea s-ar putea spune că fiind botezaţi pentru Moise [întru Moise] ei erau obligaţi să asculte de Dumnezeu şi să-I servească (vezi PP 374). În decursul lungii lor robii în Egipt, israeliţii pierduseră în oarecare măsură din vedere pe Dumnezeul adevărat şi închinarea Sa; mulţi nu-L cunoşteau, şi era scopul declarat al lui Iehova să-i elibereze din robie ca să-L poată servi (vezi Exo 3:13–15, 18; 5:1; 6:6, 7; 7:16; 8:1, 20; 9:1, 13; PP 258). Dumnezeu a rânduit pe Moise să scoată pe poporul Său din Egipt şi să-i înveţe legile şi planurile Lui pentru ei (vezi Exo 3:10; PP 246, 252, 253). Dovada acceptării lui Moise de către Dumnezeu ca reprezentant al Lui s-a văzut de israeliţi în trecerea lor prin Marea Roşie.

3 toţi au mâncat aceeaşi mâncare duhovnicească

Mâncare duhovnicească. Cuvântul meat e folosit în KJV cu înţelesul lui din limba engleză veche de hrană în general şi nu de carne. Cuvântul duhovnicească înseamnă că hrana nu era procurată pe cale naturală. În plus, Pavel probabil mai gândea la însemnătatea spirituală a manei (Ioan 6:32, 33, 35) în acelaşi fel cum identifica Stânca spirituală ca fiind Hristos (1Cor 10:4). Toţi israeliţii au fost hrăniţi în chip miraculos în pustie. Hrana le era dată direct de Dumnezeu. În felul acesta li se dădea dovadă dramatică despre faptul că erau protejaţi şi îngrijiţi de Dumnezeu. În locul acela pustiu nu era altă hrană pentru ei; ei depindeau în chip absolut de pâinea care cădea din cer (vezi Exo 16:3). Dacă cineva refuza să mănânce mana, ar fi pierit. La fel nu e altă sursă de hrană pentru creştin decât aceea care vine din cer şi e personificată în Mântuitorul. Mana temporar procurată pentru întreţinerea materială ajungea pentru nevoile pământeşti ale israeliţilor, dar efectul ei era numai temporar, şi cei care se hrăneau cu ea, cu timpul mureau. Cei care se hrănesc din Cuvântul lui Dumnezeu, însuşi Isus Hristos, nu vor pieri, ci vor trăi veşnic (vezi Ioan 6:48-51, 53, 54, 58, 63). În această pustietate pământească, oamenii se străduiesc să-şi hrănească mintea cu filozofii şi invenţii omeneşti, dar nu e nici o nădejde de pace sau de fericire fără Hristos (vezi Mat 11:28, 29; Ioan 10:10; 15:6; 1Cor 1:21, 25, 30). Aşa cum mana trebuia să fie adunată în fiecare zi, şi în cantitate îndestulătoare pentru nevoile zilei, tot aşa oamenii trebuie să-şi însuşească partea zilnică din Cuvântul lui Dumnezeu pentru a păstra o experienţă creştină viguroasă, vitală (vezi Exo 16:16, 21; Iov 23:12; Mat 6:11).

4 şi toţi au băut aceeaşi băutură duhovnicească, pentru că beau dintr-o stâncă duhovnicească ce venea după ei; şi stânca era Hristos.

o stâncăduhovniceascăce venea dupăei; şi stânca era Hristos.

Băutură duhovnicească. Ca şi mâncarea duhovnicească din v. 3, băutura duhovnicească a fost numită aşa din cauza originii ei supranaturale. Ea a fost procurată pentru israeliţi de Domnul, pentru a împlini nevoia lor urgentă când erau fără apă în pustie (vezi Exo 17:1, 6; Num 20:2, 8). Dumnezeu n-a uitat pe poporul Său nerecunoscător, în ciuda plângerii fără rost, ci le-a satisfăcut nevoile prin lucrarea servului Său ales, Moise (vezi PP 298, 411).

Stâncă duhovnicească. Unii comentatori cred că Pavel aici se referă la tradiţia rabinică, cum că un izvor din stâncă a urmat pe Israel în toate peregrinările lor prin pustie. Dacă lucrurile stau aşa, el nu dă prin aceasta credinţă tradiţiei mai mult decât Isus dădea credinţei doctrinei privitoare la starea conştientă în moarte prin parabola sa cu bogatul şi Lazăr (vezi Luc 16:19). Tosephta (vezi Vol. I, p. 100) relatează tradiţia astfel: Era la fel cu izvorul care era cu copiii lui Israel în pustie, el [izvorul] era ca o stâncă plină de găuri, ca o sită din care picură apa şi apărea ca din deschiderea unei damigene. El [izvorul de stâncă] se urca împreună cu ei pe vârful dealurilor şi cobora cu ei în văi; oriunde zăbovea Israel, zăbovea şi el faţă în faţă cu tabernacolul (Sukkah 3, 11 urm., citat şi Strack şi Billerbeck, Kommentar zum Neuen Testament Vol. 3, p. 406). Comparaţi PP 411–421.

Era Hristos. Mântuitorul e zugrăvit aici ca stânca de încredere pe care se pot bizui oamenii păcătoşi, care se poticnesc, pentru o băutură înviorătoare, dătătoare de viaţă care va stinge setea lor arzătoare după adevărul divin (vezi Psa 42:1, 2; 63:1; Ioan 7:37). Marele adevăr dat de versetul acesta e că Isus e cu poporul Său tot drumul în viaţa aceasta pământească şi e pururea gata să satisfacă nevoile lor când ei Îl cheamă. Lumea este un pustiu uscat şi trist, nedând nici hrană, nici băutură sufletului flămând şi însetat după adevăr spiritual, dar Mântuitorul statornic e binevoitor şi în stare să sprijine, să întreţină şi să întărească pe poporul Său dacă Îl vor chema (vezi Psa 46:1; 91:15).

Istoric, Hristos a fost conducătorul lui Israel nu numai în călătoriile lor prin pustie, dar şi în tot decursul istoriei lor întregi ca naţiune. De fapt, toate relaţiile lui Dumnezeu cu omenirea căzută a fost prin Hristos (vezi PP 311, 366, 373, 396; DA 52).

5 Totuşi cei mai mulţi dintre ei n-au fost plăcuţi lui Dumnezeu, căci au pierit în pustiu.

Cei mai mulţi. Litera, cu cei mulţi. Deşi Israel era foarte mult favorizat de Dumnezeu cu mari manifestări ale puterii Sale, puţini au fost din mulţimea care a părăsit Egiptul sub conducerea lui Moise care au fost dispuşi să asculte de El. Relatarea vorbeşte despre repetatele murmurări şi rebeliune chiar după ce trecuseră Marea Roşie într-un fel atât de miraculos (vezi Exo 16:2, 3, 27, 28; 17:3; 32:1, 6; Num 11:1, 2, 4, 10, 13; 14:2, 26–30). Un act de neascultare după altul au adus asupra acelui popor foarte favorizat judecăţile Domnului, până când în cele din urmă El a decretat că ei aveau să piară în pustie (vezi Num 14:29). Dumnezeu intenţionase ca toţi cei care porniseră în călătorie spre Canaan să aibă căminuri în ţara aceea în care curgea lapte şi miere (vezi Exo 3:8, 17; 13:5). El lămurise că îi va călăuzi, apăra, învăţa şi le va da cele necesare, dar ei au refuzat de a crede şi a asculta. În felul acesta şi-au pierdut moştenirea. În schimb copiilor lor li s-a data prilej să moştenească ţara.

Au pierit. [Răsturnaţi, KJV; Le-au rămas leşurile, G. Gal]. Gr. katastronnumi, literal a răspândi pe jos [pe pământ]. Cuvântul apare numai aici în NT, dar e aflat în LXX la Num 14:16. Israeliţii necredincioşi şi neascultători au fost răspândiţi pe pământ în timpul pribegiilor lor prin pustie pentru că refuzaseră de a se încrede în iubirea şi călăuzirea Tatălui lor ceresc şi se dedaseră la satisfacerea dorinţelor şi poftelor lor fireşti (vezi Num 11:5, 6, 32, 33; 16:31–35, 49; 25:1–5, 9).

Apostolul arăta aici credincioşilor corinteni că binecuvântările şi privilegiile lor nu le confereau imunitate necondiţionată faţă de ispită. Era necesar ca ei să fie continuu de veghe pentru a evita păcatul. Favorurile şi binecuvântările acordate de Dumnezeu poporului Său nu-l scapă de dreapta penalitate pentru voita neascultare şi lepădare a lămuritelor Sale îndrumări.

6 Şi aceste lucruri s-au întâmplat ca să ne slujească nouă drept pilde, pentru ca să nu poftim după lucruri rele, cum au poftit ei.

Slujească. [Au fost, KJV; G. Gal]. Literal, au devenit.

Nouă drept pilde. [Exemplele noastre, KJV]. Sau, exemple pentru noi.

Pilde. Adică exemple pentru noi ca să ne ferim de ele. Lucrurile care s-au întâmplat israeliţilor în călătoria lor din Egipt la Canaan, erau ilustraţii de ceea ce se va întâmpla cu siguranţă dacă poporul Său, care se bucură de aşa binecuvântări şi favoruri în călătoria lor către Canaanul ceresc fac aceeaşi greşeală şi sunt neascultători de Dumnezeu aşa ca oastea lui Israel în pustie. Pedeapsa va veni peste creştinii care sunt neascultători de Domnul tot atât de sigur cum a venit peste Israel pentru faptele lor de rebeliune. Cunoaşterea de Dumnezeu care e mai mare decât aceea posedată de alţii, nu acordă libertate de a ignora vreuna din cerinţele lui Dumnezeu. Dimpotrivă, cunoştinţă mai mare aduce răspundere mai mare pentru strictă aderare la toate instrucţiunile lui Dumnezeu. Neascultarea în atari împrejurări e mult mai serioasă decât în cazul acelora care nu au atât de multă lumină (vezi Luc 12:47, 48; Iac 4:17).

Poftim. Propoziţia zice literal, ca să nu ajungeţi poftitori de lucruri rele. Israeliţii de obicei erau cârmuiţi de dorinţă. Ei nu erau călăuziţi de raţiune calmă, ci de îndemnuri ale pasiunilor şi apetitului nesfinţite (vezi Exo 16:3; Num 11:4, 5). E primejdie ca poporul lui Dumnezeu să repete greşeala lui Israel; lucrul acesta este vădit din avertizarea aflată în pasaje ca Mat 24:37-39; Luc 17:26-30.

Au poftit. Gr. epithumeo, a dori cu înfocare, a avea o dorinţă dezordonată după, a dori ceva dincolo de limita a ceea ce e legitim.

7 Să nu fiţi închinători la idoli, ca unii dintre ei, după cum este scris: „Poporul a şezut să mănânce şi să bea; şi s-au sculat să joace.”

Să nu fiţi. [Nici voi să nu fiţi, KJV; Nici să fiţi, G. Gal.]. Porunca poate fi tradusă încetaţi de a fi [sau a deveni] idolatri, lăsând a se înţelege că unii dintre israeliţi căzuseră în idolatrie.

Închinători la idoli. [Idolatri, KJV]. Aceasta e în primul rând o referire la închinarea la viţelul de aur pe când Moise era pe munte cu Dumnezeu (vezi Exo 32:1-5). Avertizarea era îndeosebi potrivită pentru corinteni, dintre care unii pare că se simţeau liberi să ia parte la praznice în temple idolilor (vezi 1Cor 8:10; cf. cap. 10:20, 21).

Să mănânce şi să bea. Vezi Exo 32:6.

Să joace. Citatul este din Exo 32:1. Israeliţii la muntele Sinai nu uitaseră lucrurile pe care le văzuseră şi practicaseră în Egipt, unde idolatria era religia de stat. Ei cunoşteau bine faptele senzuale, pătimaşe care erau asociate cu cultul dumnezeilor mincinoşi şi fără îndoială ei le-au imitat la închinarea lor în faţa viţelului de aur. Mâncarea şi băutura le-au întunecat mintea, aşa că oamenii nu erau în stare să deosebească între bine şi rău, şi erau robiţi de patimile trupeşti, în felul acesta expunându-se la subtilele ispite ale vrăjmaşului.

8 Să nu curvim, cum au făcut unii din ei, aşa că într-o singură zi au căzut douăzeci şi trei de mii.

Să nu. [Nici să nu, KJV]. Porunca poate fi tradusă: Să încetăm de a săvârşi curvie. La data aceea era la Corint un caz deosebit (cap. 5). Referirea este la experienţa ruşinoasă a israeliţilor la Şitim, unde Satana a folosit femeile moabite pentru a seduce pe mulţi bărbaţi din tabăra lui Israel şi pentru a-i influenţa să participe la cultul idolatru al moabiţilor (vezi Num 25:1-5). Dumnezeu dăduse israeliţilor instrucţiuni lămurite să nu se asocieze cu popoarele păgâne din jurul lor. El îi avertizase contra primejdiei de a fi abătuţi de ele la închinarea idolatră (vezi Deu 7:1-5). Dacă ar fi ascultat totdeauna de această poruncă, ar fi fost scăpaţi de multe necazuri.

9 Să nu ispitim pe Domnul, cum L-au ispitit unii din ei, care au pierit prin şerpi.

Ispitim. Gr. ekpeirazo, a ispiti cât se poate de mult, a ispiti deplin, a încerca până la extrem. Ekpeirazo apare în alt loc în NT numai la Mat 4:7; Luc 4:12; 10:25, şi în fiecare caz al ispitirii lui Hristos. Porunca poate fi tradusă: Să încetăm de a ispiti. Pavel face aluzie la întâmplarea relatată în Num 21:4-6, când poporul, care obosise şi se descurajase de lunga călătorie prin pustie, reproşa lui Moise că-i scosese din Egipt şi se plângeau de mană. Plângerea lor şi neplăcerea lor pentru hrana pe care le-o dădea Dumnezeu a avut ca rezultat plaga şerpilor înfocaţi de care mulţi din ei au murit (vezi Num 21:6).

Domnul. [Hristos, KJV]. Pot fi citate importante dovezi textuale (cf. p. 10) pentru exprimarea Domnul. Indiferent de care e ales, Hristos a fost cel care era cu israeliţii în pustie, şi răbdarea Lui au pus-o în chip extrem la încercare cu răzvrătirea şi cârtelile lor. Hristos este pururea prezent cu poporul Său prin Duhul Său, pentru a-i învăţa, ocroti, călăuzi şi izbăvi (vezi Mat 28:20; Ioan 14:16-18; 16:13). Credincioşii să se ferească de nebunia de a pune la încercare răbdarea Mântuitorului prin stăruirea în a păstra vechile lor pofte, obiceiuri şi dorinţe, în loc de a părăsi voios tot ce aparţine la viaţa veche nerenăscută în favoarea prevederilor pe care Domnul iubirii le face pentru ei.

10 Să nu cârtiţi, cum au cârtit unii din ei, care au fost nimiciţi de nimicitorul.

Să nu cârtiţi. [Să nu murmuraţi, KJV]. Sau Nici să nu stăruiţi în a cârti. Două cazuri de cârtire urmate de moarte sunt notate în VT, unul în legătură cu cele zece iscoade (Num 13:14) şi acelălalt în legătură cu revolta lui Core, Datan şi Abiram (Num 16).

11 Aceste lucruri li s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde şi au fost scrise pentru învăţătura noastră, peste care au venit sfârşiturile veacurilor.

Pilde. [Exemple KJV]. Aceasta nu înseamnă că israeliţii au trecut prin multele şi feluritele lor experienţe numai ca să procure pilde creştinilor, ci doar că experienţa lor serveşte ca un exemplu corespunzător pentru a impresiona biserica cu importanţa evitării greşelilor pe care ei le-au făcut.

Pentru învăţătura noastră. [Pentru avertizarea noastră, KJV]. Literal, pentru avertizare pentru noi. Adică, a avertiza pe toţi creştinii din toate veacurile să nu se încreadă în propria lor tărie sau înţelepciune. Nebunia lui Israel în neascultarea de Dumnezeu a dus la prăpădirea lor în pustie, şi mai târziu în istoria lor, la ducerea lor în captivitate în Babilon (vezi Ier 17:23, 27; 25:4-11). Avertizarea dată creştinilor de a învăţa lecţia experienţei lui Israel în pustie e deosebit de corespunzătoare în lumina marii apropieri a celei de-a doua veniri a lui Hristos. Mulţi din israeliţi au pierit când aproape terminaseră călătoria spre Canaan (vezi Num 25:9). Ei erau poporul pe care Dumnezeu îl favorizase dându-le o cunoaştere a Legii Sale şi a Sa mai pe sus de orice cunoştinţă posedată de oricare alt popor din lume, dar ei au dat greş în a păstra credincioşia lor faţă de El. Creştinii, cărora le-a fost încredinţată Evanghelia lui Isus Hristos, şi cunoştinţa profetică a apropiatei Lui veniri, ar trebui să se ferească, ca nu cumva să îngăduie ca înşelăciunile naturii păcătoase umane să-i facă să dea greş de a ajunge în Canaanul ceresc (vezi Rom 11:20; 1Cor 10:12; Evr 3:12–14).

Sfârşiturile veacurilor. [Sfârşiturile lumii, KJV]. Gr. tele ton aionon sfârşiturile veacurilor, adică, expirarea marilor perioade trecute ale lucrărilor lui Dumnezeu cu omul. În Evr 9:26 se spune că venirea lui Hristos a avut loc la sfârşitul veacurilor [lumii] (Gr. sunteleia ton aionon, literal consumarea veacurilor). Solia apostolului era oportună pe vremea sa, aşa cum e arătat de pronumele noastră. Ea e tot mai oportună astăzi întrucât oamenii care trăiesc acum au avantajul rapoartelor acumulate ale tuturor epocilor precedente ale istoriei sacre, şi trăiesc pe vremea când scopul lui Dumnezeu urmează să fie culminat de a doua venire a lui Isus.

12 Astfel, dar, cine crede că stă în picioare să ia seama să nu cadă.

Astfel dar. [Drept aceea, KJV; G. Gal.]. Aceasta introduce deducţia care trebuie să fie făcută la îndemnurile date în v. 6-11. Ea accentuează necesitatea de atenţie specială pe care creştinii trebuie să o dea istoriei peregrinărilor copiilor lui Israel prin pustietatea Canaanului. Ei ar trebui să înveţe din raportul tragicelor rezultate ale încrederii în sine a lui Israel să nu-şi pună speranţa în propria lor tărie, fie mintală sau fizică.

Stă în picioare. Deşi axioma prezentată aici poate fi aplicată în chip general, cea dintâi aplicaţie a ei ar fi la credincioşii din Corint care se socoteau că erau tari cu privire la folosirea alimentelor jertfite idolilor şi la participarea la praznicele idolatre (vezi cap. 8:2, 4, 7, 9). Oameni de felul acesta se socoteau că n-au nevoie să se teamă de asocierea cu idolatria, dar o astfel de încredere în sine putea să fie înainte mergătorul unei amarnice căderi (vezi Prov 16:18).

Cadă. Încrederea în sine e primejdioasă. Lucrul acesta e ilustrat în cazul lui Petru, care gândea că nimic nu-l putea face să se abată de la supunerea sa faţă de Hristos (vezi Mar 14:31, 50, 67, 68, 70-72). Toţi ar trebui să ia seama la avertizare şi să vegheze pururea, ca nu cumva să fie amăgiţi de sugestia că au ajuns la o astfel de stare de tărie spirituală încât nimic nu-i poate face să păcătuiască. Adevărata siguranţă stă numai în recunoaşterea absolutei neajutorări personale fără de Hristos, şi nevoia constantă a prezenţei lăuntrice a Duhului Sfânt care să-i elibereze de păcat (vezi Ioan 14:26; 15:4–7; 16:7–11, 13; 2Cor 12:9, 10). Îndemnul să ia seama trebuie să fie repetat adesea, deoarece omul este uşor convins că e în stare să aibă grijă de sine. Mândria spirituală e o mare amăgire, una în care este uşor pentru ispititor să-l facă pe cel plin de încredere în sine să cadă în păcat amarnic (cf. 2Sa 11:1-4; Rom 11:20). Îndemnul de a fi fără încetare de veghe contra primejdiei mândriei spirituale e deosebit de corespunzător pentru cei care trăiesc în această perioadă a istoriei lumii, când oamenii sunt confruntaţi zilnic cu multiple ademeniri la lăsarea în voia satisfacerii poftelor (vezi Luc 21:34-36). În această perioadă a istoriei lumii, când oamenii sunt confruntaţi zilnic cu multiple ademeniri la lăsarea în voia satisfacerii dorinţelor păcătoase(vezi Luc 21:34-36).

13 Nu v-a ajuns nicio ispită care să nu fi fost potrivită cu puterea omenească. Şi Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre; ci, împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea, ca s-o puteţi răbda.

Potrivită. [Comună, KJV, Peste, G. Gal.]. Gr. antropinos, omenească adică normală pentru fiinţele omeneşti, aşa ca fiinţele omeneşti să o poată suporta. Corintenii nu trebuiau să considere că împrejurările în care ei erau aşteptaţi să trăiască erau excepţionale, şi că ei aveau de întâmpinat dificultăţi care erau speciale pentru ei. Încercările şi ispitele lor nu se deosebeau de acelea pe care le aveau de trecut oamenii lumii dimprejur. Enunţarea aceasta pare să fie adăugată la avertizarea versetului anterior ca o încurajare. Corintenii erau în primejdia de a cădea, şi trebuiau să vegheze, dar puteau să se îmbărbăteze deoarece ispita nu urma să fie mai pe sus de tăria de a o suporta cu succes.

Credincios. Dumnezeu este credincios faţă de făgăduinţele Sale, credincios faţă de chemarea pe care a făcut-o oamenilor de a-L servi. Dacă ar fi îngăduit să vină peste poporul Său ispite care ar fi depăşit puterea lor de a birui, atunci făgăduinţele Lui ar părea că sunt cu totul lipsite de încredere (vezi Psa 34:19; 1Cor 1:9; 2Pet 2:9). Credincioşia lui Dumnezeu este sursa de siguranţă a creştinului împotriva vrăjmaşului. Nu e siguranţă în depinderea de sine, dar dacă credinciosul se sprijină cu totul pe făgăduinţele Dumnezeului nostru credincios legământului, va fi în siguranţă. Totuşi, el ar trebui să reţină că Dumnezeu nu-l va elibera dacă el cu bună ştiinţă şi voinţă se aşează pe terenul vrăjmaşului mergând acolo unde e probabil că va întâlni ispita (vezi Mat 7:13, 14, 24, 25; 1Cor 9:25, 27; 10:14; Gal 5:24; 2Tim 2:22; EW 124, 125; MB 118).

Îngădui. [Suferi, KJV]. Adică, permite. Faptul că Dumnezeu, căruia creştinul I se încrede, nu va îngădui ca vrăjmaşul să încerce pe copiii Săi peste puterea şi capacitatea lor de a suporta, ar trebui să fie un izvor de mare încurajare. Nu e dorinţa lui Dumnezeu ca oamenii să sufere. Dumnezeu nu ispiteşte pe om (vezi Iac 1:13). Omul a atras asupra sa această stare de lucruri prin neascultare (vezi Gen 1:27, 31; 3:15–19; Ecl 7:29; Rom. 6:23). Întrucât acesta este cazul, Dumnezeu foloseşte aceste experienţe pentru a dezvolta caracterul omului potrivit voinţei Sale (vezi 1Pet 4:12, 13; MH 470, 471, 478). Când oamenii sunt ispitiţi, deci, ei ar trebui să-şi aducă aminte că ispita vine, nu pentru că Dumnezeu o trimite, ci pentru că El o îngăduie. În plus, dacă e întâmpinată aşa cum trebuie, în puterea pe care o dă Dumnezeu, ispitele pot fi mijloacele pentru grăbirea creşterii creştinului în har. Văzând că Dumnezeu a dat asigurarea că ispitele nu sunt niciodată peste puterea persoanei de a suporta, omul însuşi e cu totul răspunzător pentru căderea în păcat.

Ieşirea din ea. [O cale de scăpare KJV]. Literal, calea afară. Articolul hotărât arată că pentru fiecare ispită aparte e şi o prevedere aparte rânduită de Dumnezeu pentru scăpare. Această cale afară nu e o cale de a evita ispita, ci o ieşire din tragedia căderii în păcat, de a fi biruit de ispită. În acelaşi timp, când Dumnezeu îngăduie să vină încercarea sau ispita, El va avea pregătite şi mijloacele prin care putem câştiga biruinţa şi scăparea de săvârşirea păcatului. Isus, exemplul de dreaptă vieţuire a creştinului, a găsit acea ieşire în Cuvântul scris al lui Dumnezeu (vezi Luc 4:4, 8, 12). Aşa şi noi, urmaşii Lui, putem găsi ieşirea în Isus, Cuvântul viu (vezi Ioan 1:1-3, 14). El e pururea gata şi dispus să elibereze pe aceia care Îl cheamă să-i ferească de cădere în păcat (Psa 9:9; 27:5; 41:1; 91:15; 2Pet 2:9; Apoc 3:10).

14 De aceea, preaiubiţii mei, fugiţi de închinarea la idoli.

De aceea. Adică, considerând primejdiile la care corintenii ar fi expuşi prin participarea la praznicele idolatre, şi în vederea măsurii luate pentru fiecare urmaş plin de încredere al Domnului spre a avea biruinţă asupra tuturor eforturilor lui Satana de a-l face să săvârşească păcat, sfatul e dat de a evita cu totul orice contact cu idolatria.

Fugiţi. Adică, faceţi-vă obiceiul să fugiţi. Porunca sugerează urgenţă, grabă, atenţie imediată şi continuă la acţiunea de a merge cât mai departe cu putinţă de orice contact cu idolatria. Nu trebuie să fie compromis cu nimic ce are legătură cu idolii.

Închinarea la idoli. Sfatul lui Pavel către corintenii care dezbăteau chestiunea a cât de mult contact cu templele, praznicele şi mâncărurile idoleşti era de îngăduit pentru urmaşul lui Hristos, e un sfat bun şi pentru creştinii de pretutindeni şi din toate timpurile. Idolatria poate să apară în multe forme, cuprinzând lăcomia după câştig, pasiunea după putere peste semeni, satisfacerea poftelor trupeşti de diferite feluri şi alergarea nebună după plăcere (AA 317). Primejdiile care sunt prezente în asociaţia cu aceia care nu iubesc pe Dumnezeu şi nu-L ascultă sunt atât de mari încât Domnul cheamă pe poporul Său să se ţină departe de contactul intim cu unii ca aceştia (vezi 2Cor 6:14-17; cf. Apoc 18:1-4). Nici un om nu e destul de tare pentru a se expune de bunăvoie şi cu premeditare şi fără de necesitate la contactul cu idolatria în orice formă, şi să evite contaminarea.

15 Vă vorbesc ca unor oameni cu judecată; judecaţi voi singuri ce spun.

Cu judecată. [Înţelepţi, KJV]. Gr. phronimoi, inteligenţi, prudenţi, sensibili, adică aceia care sunt în stare să înţeleagă ce se spune şi să tragă concluzii drepte. Pavel apela la propriul discernământ şi bun simţ al credincioşilor corinteni care-i făcea capabili de a judeca singuri cu privire la corectitudinea celor ce el era pe punctul de a prezenta. Făcând acest apel apostolul dădea dovadă că el însuşi era convins de adevărul poziţiei sale. Motivele pe care el era pe punctul de a le prezenta cu privire la poziţia pe care el o lua în materie de participare la praznicele idolatre erau de aşa natură încât să se recomande oamenilor înţelepţi. Motivele acestea ocupă restul capitolului. Toate poruncile şi sfatul lui Dumnezeu sunt de aşa natură încât apelează la înţelepţi , şi El ne invită să raţionăm lucrurile împreună cu El, bine ştiind că poziţia Lui e totdeauna sănătoasă.

Judecaţi voi. Poate să fie o nuanţă de sarcasm în această enunţare, o delicată amintire a susţinerilor pretenţioase ale corintenilor la posedarea de cunoştinţă (vezi cap. 1:5; 8:1, 2, 10). Fiecare membru e îndemnat să-şi folosească intelectul pentru a examina cu grijă toată învăţătura dată de Domnul prin servul Său Pavel, şi să vadă dacă nu e cu totul perfect rezonabilă şi justă.

16 Paharul binecuvântat, pe care-l binecuvântăm, nu este el împărtăşirea cu sângele lui Hristos? Pâinea pe care o frângem, nu este ea împărtăşirea cu trupul lui Hristos?

Paharul binecuvântat. [Paharul binecuvântării, KJV; G. Gal.]. Adică, paharul asupra căruia e rostită binecuvântarea la celebrarea Sfintei Cine. Când a instituit rânduiala aceasta cu prilejul ultimei cine a Paştelui pe care a mânca-o cu ucenicii Săi imediat înainte de arestarea sa, Isus a luat vin, a mulţumit, şi apoi l-a dat ucenicilor şi le-a dat instrucţiunea ca toţi să bea din el (vezi Mat 26:27; 1 Cor. 11:25; DA 149, 653). Pavel acum continuă discuţia primejdiei cuprinsă în consumarea lucrurilor jertfite idolilor. Argumentul lui e bazat pe faptul că prin participarea la serviciul împărtăşaniei, credincioşii se fac părtaşi la trupul şi la sângele lui Hristos, prin aceasta devenind un trup cu Hristos (vezi Mat 26:26–28; Ioan 6:51, 53–56; 1Cor 11:23–26; DA 660, 661). După ce au mărturisit despre unirea lor cu Hristos în felul acesta, n-ar fi ceva nelogic ca ei să ia parte la praznice idoleşti şi în felul acesta să intre în comuniune cu duhurile rele cărora le erau aduse diversele jertfe (1Cor 10:2)?

Pe care-l binecuvântăm. Hristos a mulţumit (Mat 26:27) pentru pahar, un act care e comparabil cu rugăciunea de recunoştinţă pentru sângele vărsat al lui Isus pe care o înălţăm înainte de a participa la vin la serviciul împărtăşaniei. Când creştinii beau din paharul acesta, aduc mulţumiri lui Dumnezeu în inima lor pentru toate binecuvântările pe care El le-a procurat prin sângele lui Isus. În tăcere ei Îi aduc laudă pentru că i-a izbăvit din robia păcatului şi le-a dat libertatea plină de slavă ca fii şi fiice ale lui Dumnezeu.

Părtăşie. Gr. koinonia, comunicare, împărtăşire.

Cu sângele. Sângele reprezintă moartea Fiului lui Dumnezeu, şi prin credinţă credincioşii se împărtăşesc de acea moarte. În felul acesta, cei care participă la un sacrificiu devin părtaşi la sacrificiul acela. Poate motivul pentru care Pavel menţionează paharul înaintea pâinii, ordinea inversă faţă de aceea din Mat 26:26, 27, şi 1Cor 11:23–25, e că Pavel dorea să plaseze subiectul participării la pâine alături de subiectul alimentelor sacrificate idolilor. El nu tratează aici însemnătatea Sfintei Cine, şi nici nu prezintă ordinea în care trebuie să fie servite simbolurile.

Pâinea. După cum pâinea este frântă la serviciul împărtăşirii înainte de a fi dată participanţilor, tot aşa trupul lui Hristos a fost frânt pentru lumea întreagă, dar numai aceia care îşi mărturisesc păcatele şi caută iertare trag folos din sacrificiul care a fost făcut de Hristos (vezi Mat 26:26; 1Cor 11:23, 24, 26, 29; 1Ioan 1:9; 2:1, 2).

17 Având în vedere că este o pâine, noi, care suntem mulţi, suntem un trup; căci toţi luăm o parte din aceeaşi pâine.

Având în vedere. [Deoarece, KJV; Fiindcă, G. Gal]. Gr. hoti, aici însemnând văzând că, deoarece. Cuvântul acesta începe o nouă propoziţie, şi pasajul poate fi tradus: Văzând că e o singură pâine, noi care suntem mulţi suntem un trup.

O singură pâine. Aceasta este o aluzie la faptul că pâinea de împărtăşire este frântă în multe bucăţi, care sunt mâncate de credincioşi; şi după cum toate bucăţile provin din aceeaşi pâine, tot aşa toţi credincioşii care participă la serviciul de împărtăşire sunt uniţi în Acela al cărui trup frânt este astfel preînchipuit de pâinea frântă. Participând împreună la această rânduială, creştinii arată public că sunt uniţi şi aparţin la marea familie, al cărei cap este Hristos.

După cum pâinea materială este una din principalele surse de nutriţie pentru omenire, tot aşa Hristos este hrana spirituală din care toţi trebuie să ia pentru a păstra sănătatea spirituală (vezi Ioan 6:50, 51, 56, 57). Sunt multe feluri de pâine, făcută din diferite feluri de cereale, ca de pildă, grâu, orz, secară, porumb; dar e numai o singură pâine spirituală care dă întreţinere spirituală. Nu sunt mulţi domni şi mântuitori diferiţi, ci numai unul, şi omul nu-şi poate găsi calea spre viaţă veşnică prin nici un alt mijloc decât hrănindu-se cu Pâinea care S-a coborât din cer în persoana lui Isus Hristos (Mat 24:5, 24; Ioan 6:33, 53, 54; Fapte 4:12; 1Tim 2:5, 6).

18 Uitaţi-vă la Israelul după trup: cei ce mănâncă jertfele nu sunt ei în împărtăşire cu altarul?

Uitaţi-vă la Israelul. Se face un apel la relatarea practicilor poporului pe care Dumnezeu îl favorizase cu instrucţiuni directe cu privire la metoda care urma să fie adoptată.

După timp. Adică, potrivit cu timpul. Expresia denotă pe aceia care erau israeliţi prin descendenţă naturală din Abraam. Chiar dacă ei nu recunoscuseră pe Isus ca Mesia, şi în unele privinţe se abătuseră de la sfatul lui Dumnezeu, rămâne faptul că raportul despre legile şi rânduielile cu privire la serviciile Templului, date de Domnul prin Moise iudeilor pe când erau tăbărâţi la Sinai, este o enunţare vrednică de încredere a formei de cult cerută de la ei de Dumnezeu. Relatarea cuprinde multe principii ale adevărului care aparţin atât creştinilor cât şi iudeilor, şi învăţătura despre unirea pe care Dumnezeu doreşte să o vadă în mijlocul poporului Său e unul din cele mai importante din principiile acelea.

Părtaşi. Preoţii şi laicii deveneau una în închinarea lor unită la altar; acesta era mijlocul lor vizibil de comunicare cu Dumnezeu, şi acolo ei erau toţi pe aceeaşi treaptă înaintea lui Dumnezeu şi participau la comuniunea familiei Sale. Această unire la serviciile de jertfe de pe altar îi identifica drept membri ai poporului Israel, închinători ai lui Iehova, singurul Dumnezeu adevărat.

19 Deci ce zic eu? Că un lucru jertfit idolilor este ceva? Sau că un idol este ceva?

Deci ce zic eu? Adică, ce înseamnă ceea ce v-am spus? Spusele mele îndreptăţesc credinţa că un idol are o existenţă adevărată? Răspunsul este negativ. Pavel nu dorea să lase a se înţelege că un idol are vreo însemnătate, sau că hrana oferită lui se deosebea de orice altă hrană numai pentru faptul că fusese folosită în felul acela.

Accentul asupra adevărului că idolii nu au nici o importanţă ar duce în mod natural la concluzia că lucrurile oferite idolilor nu sunt nimic. Deducţia aceasta este adevărată. Dar ca nu cumva credincioşii să tragă concluzia că, aşa fiind cazul, ei puteau să aibă de-a face cu idolatrii, luând parte la praznicele lor păgâne, fără să calce principiile creştine, Pavel a dat avertizarea cu privire la adevărata natură a idolatriei (v. 20).

20 Dimpotrivă, eu zic că ce jertfesc Neamurile jertfesc dracilor, şi nu lui Dumnezeu. Şi eu nu vreau ca voi să fiţi în împărtăşire cu dracii.

Dimpotrivă. [Dar, KJV]. Atunci, care este adevărata importanţă a tot ceea ce s-a spus cu privire la primejdia de a avea orice formă de contact cu idolii şi cultul lor? Pavel respinge ideea că neînsemnătatea idolilor, sau neînsemnătatea lucrurilor oferite idolilor, înlătură obiecţia faţă de participarea la praznicele de la templele idolilor.

Dracilor. [Diavolilor, KJV]. Gr. daimonia, demoni. În LXX la Psa 96:5 dimonia, traduce pe ebraicul elilim, care înseamnă literal nimicuri şi în LXX la Deu 32:17, ebraicul shedim, duhuri rele, demoni. În NT daimona este totdeauna folosit cu privire la duhuri rele (vezi Mat 7:22; Mar 1:34, 39; 1Tim 4:1 etc.; cf. Efes 6:12). Vezi Mar 1:23; vezi Nota Adiţională la Mar 1.

Părtaşi cu dracii. [Părtăşie cu diavolii, KJV]. Cunoscând adevărata natură a cultului idolatru, că e împărtăşirea cu Satana şi cu îngerii lui răi, Pavel îndeamnă stăruitor pe corinteni să evite idolatria. Creştinii sunt solemn dedicaţi lui Hristos; ei Îi aparţin prin creaţiune şi prin răscumpărare, şi nu pot da nici cea mai mică măsură de aprobare la o formă de cult care ar da onoare vreunei alte fiinţe în afară de singurul Dumnezeu adevărat (vezi Exo 20:3-5; Mat 4:9, 10). La fel e greşit ca creştinii să îngăduie ca timpul sau afecţiunile lor să fie date oricărui lucru sau oricărei persoane cu preferinţă în loc de a fi date lui Dumnezeu şi serviciului Său. El trebuie să aibă locul întâi totdeauna, şi servirea Lui trebuie să aibă cea dintâi consideraţie oricând (vezi Mat 22:37).

21 Nu puteţi bea paharul Domnului şi paharul dracilor; nu puteţi lua parte la masa Domnului şi la masa dracilor.

Nu puteţi. Inabilitatea impusă asupra credincioşilor de cunoştinţa lor în ce priveşte natura reală a idolatriei nu e fizică, ci morală. Cum pot aceia care sunt dedicaţi adevăratului Dumnezeu să bea din jertfele de băutură aduse lui Satana şi oştirii lui?

Paharul Domnului. Aceasta este o referire la vinul de la serviciul împărtăşirii (vezi Mat 26:27, 28). Paharul acesta este al Domnului, I-a fost consacrat Lui, şi este împărtăşirea cu sângele Lui; de aceea aduce pe cei care beau din el în comuniune cu El.

Paharul dracilor. Un simbol al tuturor prăznuirilor în cinstea dumnezeilor păgâni. Satana şi urmaşii lui caută fără încetare să se opună bunei şi înţeleptei cârmuiri a lui Dumnezeu, să o doboare şi să stabilească domnia păcatului şi a rebeliunii. Între aceste două feluri de viaţă nu poate fi comuniune sau asociaţie. Nu poate fi compromis între Dumnezeu şi Satana, adevăr şi rătăcire, neprihănire şi păcat. Fiecare om e chemat să aleagă cui vrea să servească. E imposibil a cultiva comuniune cu Dumnezeu şi cu Satana în acelaşi timp; la unul sau la celălalt trebuie să se renunţe (vezi Gen 35:2–4; Iosua 24:14–16; 1Rg 18:21; Mat 6:24).

22 Sau vrem să întărâtăm pe Domnul la gelozie? Suntem noi mai tari decât El?

Întărâtăm. [Provocăm, KJV; Facem... în ciudă, G. Gal.]. Vor creştinii, înzestraţi cu toată lumina Evangheliei, având ochii deschişi faţă de adevărul privitor la natura cultului idolatru, să rişte de a trezi mânia Domnului participând la praznicele idolatre? Vor îngădui ei ca poftele şi patimile lor senzuale să le întunece raţiunea încât să sfideze pe Domnul lor prin participarea la praznice idolatre? Avertizarea cuprinsă în porunca a doua este îndestulătoare pentru a arăta atitudinea lui Dumnezeu faţă de idolatrie, arătând că El priveşte la un astfel de cult ca fiind o insultă directă faţă de Sine (vezi Exo 20:5). Dumnezeul nostru este un Dumnezeu gelos şi nu va împărţi închinarea şi ascultarea poporului Său cu nici o altă putere (vezi Exo 20:4, 5; 34:12–16; Iosua 24:19; Mat 6:24). Alipirea la cultul idolatru prin participarea la mesele lor ar însemna să se ia parte la ceea ce Dumnezeu a privit totdeauna cu o deosebită repulsie, şi care, mai mult decât orice altceva, e o sursă de provocare (vezi Lev 19:4; 26:30; Deu 18:10–12; 1Cor 6:9; Efes 5:5; Apoc 21:8; 22:15).

Orice în viaţa cuiva are efectul de a îndepărta afecţiunile de la Dumnezeu şi a le fixa la alte fiinţe sau lucruri este un păcat asemănător cu acela al corintenilor de a lua parte la mese şi petreceri idolatre. Orice ataşare faţă de prieteni, avere, renume, popularitate, sau succes material, care face pe cineva să dea timp sau atenţie lucrurilor acelora în aşa măsură încât cultul lui Dumnezeu să fie neglijat, este idolatră în natură şi merită numai mustrarea şi mânia lui Dumnezeu (vezi Mat 10:37-39; Luc 14:26).

Gelozie. Pentru a ilustra iubirea Sa pentru omenire, Dumnezeu foloseşte ilustraţia căsătoriei (vezi Ier 6:2; 2Cor 11:2). Depărtarea de Dumnezeu pentru a se închina la idoli e descrisă de profeţi ca adulter (vezi Ose 4:12–15; 8:14; 9:1, 15, 17). Dumnezeu, ca soţ al bisericii Sale, doreşte ca mireasa Sa să fie exclusiv a Sa, şi e foarte gelos pe ceea ce depărtează afecţiunile ei de la El. Cu siguranţă nici un creştin care cu adevărat iubeşte pe Domnul nu va permite nimănui şi la nimic să trezească gelozia Lui. De aceea nici un creştin nu se poate asocia la ceea ce este idolatru în natură.

Mai tari. Construcţia întrebării în greceşte anticipează un răspuns negativ. Nimeni nu se poate lupta cu succes cu Dumnezeu; de aceea este cu totul neînţelept de a se angaja în orice formă de activitate contrarie poruncilor Sale şi să aştepte să scape de pedeapsa divină. Principiul acesta ar trebui să fie luat în consideraţie de cei care iubesc păcatul şi stăruie a se angaja în el, şi în acelaşi timp mărturisesc a iubi şi a servi pe Dumnezeu. Totuşi, faptul acesta al certitudinii judecăţii nu ar trebui să fie motivul principal al serviciului nostru, ci mai degrabă recunoaşterea minunatei iubiri şi credincioşii a lui Dumnezeu (vezi Rom 5:8; 8:35; 1Cor 10:13).

23 Toate lucrurile sunt îngăduite, dar nu toate sunt de folos. Toate lucrurile sunt îngăduite, dar nu toate zidesc.

Îngăduinţe. [legal pentru mine, KJV]. Vezi cap. 6:12.

De folos. Gr. sumphero, literal, a aduce laolaltă; folosit impersonal, ca aici, înţelesul este avantajos, profitabil. Deşi un creştin e legal îndreptăţit să facă orice nu e în dezacord cu voia lui Dumnezeu, sunt timpuri când nu ar fi de folos pentru el să facă anumite lucruri, nici nu ar servi să aducă laolaltă, sau să unească în credinţa adevărului, pe alţii care ar putea observa comportarea creştinului. Credinciosul trebuie să judece cum să se poarte aşa încât să ajute pe alţii în strădania lor de a trăi drept. Dacă purtarea lui legală ar pune o piatră de poticnire în calea altuia, atunci ar trebui să se abţină de la o umblare care pune în nedumerire pe fratele său (vezi Mat 18:7–10; Rom 14:13, 15; 1Cor 8:9; 1Ioan 2:10). Binele altora, şi nu avantajul persoanei în cauză, trebuie să dicteze ce face creştinul, dacă e să facă totul bine.

Zidesc. Gr. oikodomeo, a zidi. Cuvântul acesta explică ce înţelege Pavel prin de folos. Comportamentul creştinului ar trebui să fie guvernat de principiul expus aici; şi anume, că toate lucrurile să fie făcute având în minte slava lui Dumnezeu şi binecuvântarea semenilor. Aceia care nu urmează principiul acesta, vor face adesea ceea ce dăunează altora. Împrejurările pot face să fie rău ceva ce în sine însuşi nu e un păcat.

Deşi se putea admite că nu era păcat în sine de a consuma o mâncare oferită idolilor, erau motive întemeiate pentru care, în anumite circumstanţe, nu ar fi trebuit să fie mâncată. Nu toate lucrurile au efectul de a zidi biserica şi de a promova interesele Evangheliei. Pavel a căutat în chip constant să promoveze binele bisericii, cu obiectivul salvării de suflete. Tot ceea ce ar fi ajutat în chip legitim în direcţia aceasta era drept şi cuvenit; orice, indiferent cât de legal ar fi fost, ar fi împiedicat lucrul acesta, trebuia să fie evitat. Aceia care iubesc pe Domnul sunt plini de râvnă să facă tot ce le stă în putere să influenţeze bărbaţi şi femei să se abată de la păcat pentru a servi pe Dumnezeu, şi ei se vor purta de aşa manieră încât influenţa lor să fie totdeauna de ajutor. Ei vor mânca, se vor îmbrăca, se vor purta, îşi vor mobila căminul şi îşi vor rândui felul de viaţă în aşa fel ca să fie în stare să facă bine cât de mult le ajută priceperea şi puterile. S-ar putea să nu fie în stare să citeze un anumit pasaj din Scriptură care condamnă un anumit fel de purtare, dar îşi vor da seama că nu contribuie la interesele spirituale ale altora, şi că deci nu e de folos (vezi Rom 14:21-23; 1Cor 6:12).

24 Nimeni să nu-şi caute folosul lui, ci fiecare să caute folosul altuia.

Să nu caute folosul său. [Să nu caute ale sale, KJV]. Credinciosul nu ar trebui să caute mai întâi de toate să-şi satisfacă propriile sale dorinţe, plăceri şi avantaje; el ar trebui să considere mai întâi binele altora. El să-şi pună întrebarea: Satisfacerea gustului şi înclinaţiilor mele va ajuta altora sau le va strica? Multe lucruri s-ar putea să fie îngăduite, dar practicarea lor ar putea să aducă pagubă spirituală altora; de aceea e datoria creştinului să se abţină de la ele. În cazuri în care un anumit lucru nu este în mod explicit interzis unui creştin, dar unde exemplul său ar influenţa mult pe alţii, el ar trebui să fie călăuzit în purtarea sa, nu de propriile sale dorinţe, de propriul său confort sau avantaj, ci de consideraţia efectului purtării sale asupra altora.

Folosul altuia. [Bogăţia altuia, KJV; Înlesniri, G. Gal.]. Gr. to tou heterou literal, ceea ce este al altuia. Cuvântul bogăţie este folosit aici în sensul englez vechi de bună-stare. Adevăratul creştin caută să fie ca Domnul său, care umbla din loc în loc, făcând bine (Fapte 10:38). El este mânat la lucru, nu de motive egoiste, ci de duhul lui Isus, care îl îndeamnă să pună în practică principiul regulii de aur (vezi Mat 7:12; Rom 13:10).

25 Să mâncaţi din tot ce se vinde pe piaţă, fără să cercetaţi ceva din pricina cugetului.

Măcelărie. Gr. makellon, de la latinescul macellum, piaţă de carne. Vestigiile unei mari pieţe au fost dezgropate la Corint, cu colonade şi mici prăvălii înconjurând o curte pavată. O lespede de marmură fixată în pavajul uneia din prăvălii poartă o inscripţie latină care se referă la o piaţă de peşte, folosind cuvântul macellum pentru piaţă. Poate că aceasta era piaţa la care se făcea referire aici.

Când se aduceau jertfe la templele idolatre, părţi din animal erau adesea vândute în piaţă. Întrucât carnea aceasta nu era ţinută separat de altă carne oferită spre vânzare în piaţă, un creştin s-ar fi putut să cumpere fără să ştie carne care fusese jertfită idolilor. Sfatul apostolului este: astfel de carne se putea cumpăra de creştin.

Din pricina cugetului. [Din pricina conştiinţei, KJV]. Nu era necesar ca creştinul să întrebe pe vânzător dacă carnea fusese jertfită idolilor. Vezi cap. 8:7.

26 Căci „al Domnului este pământul şi tot ce cuprinde el.”

Al Domnului. Un citat din Psa 24:1. Pasajul acesta a fost mai târziu folosit de iudei ca o formă obişnuită de mulţumire înainte de masă (Talmud, Sabbath 119a, Soncino ed., p. 586).Dacă obiceiul era deja stabilit pe vremea lui Pavel sau era practicat la Corint, nu e sigur. Dumnezeu face să crească toate. El Se îngrijeşte de nevoile copiilor Său (vezi 1Tim 4:4).

27 Dacă vă pofteşte un necredincios la o masă, şi voiţi să vă duceţi, să mâncaţi din tot ce vă pune înainte, fără să cercetaţi ceva din pricina cugetului.

Un necredincios. [Care nu crede, KJV]. Adică prieteni, rude sau alţii care nu sunt creştini.

La masă. Cuvintele acestea sunt de adaus. Contextul lasă a se înţelege că invitaţia este la o masă într-o casă particulară, cu o celebrare de sacrificiu la un templu păgân. Se întâmplă adesea ca creştinilor să li se ofere ospitalitate de necreştini, şi creştinii n-au nici o obligaţie de a respinge astfel de oferte. Ei au exemplul lui Hristos, care a acceptat ospitalitatea celor care nu făceau parte din urmaşii Săi (vezi Luc 11:37). Creştinismul nu cere credincioşilor să devină pustnici, care se abţin de la orice contact social cu semenii lor (vezi Rom 12:13; Titus 1:8; Evr 13:2; 2T 645).

Vreţi să vă duceţi. [Sunteţi dispuşi să vă duceţi, KJV]. Literal, doriţi să mergeţi. Multe ocazii valoroase se pot pierde prin repulsia de a accepta oferte de ospitalitate de la necredincioşi. În toată lumea invitaţia de a lua parte la o masă este un gest de prietenie, şi arată o atitudine de bunăvoinţă de a lua seama la ceea ce ar avea de spus invitatul. Toate ocaziile de felul acesta ar trebui să fie folosite de creştin pentru a mărturisi despre Domnul şi pentru a îndrepta atenţia spre iubirea lui Dumnezeu şi spre planul Lui de mântuire. Isus accepta invitaţii din partea necredincioşilor cu acest obiectiv în gând (vezi DA 150, 151).

Tot ce vă pune înainte. [Orice vă este pus înainte KJV]. Expresia aceasta trebuie să fie interpretată în contextul ei. Subiectul este buna cuviinţă de a mânca alimente sacrificate idolilor. Cu privire la aceasta oaspetele invitat era solicitat să lase la o parte scrupulele sale şi să mănânce voios din hrana ce-i era pusă înainte. El nu trebuia să pună în încurcătură gazda sa sau să se aşeze într-o situaţie de compromis făcând cercetări dacă mâncarea de pe masă fusese mai înainte o jertfă pentru dumnezeii mincinoşi la care se închina gazda sa. Totuşi, enunţarea aceasta nu aprobă folosirea de alimente interzise în altă parte. Carnea trebuie să fie de felul acela pe care creştinul o poate mânca conştiincios, fără de a călca cerinţele lui Dumnezeu cu privire la mâncăruri curate şi necurate (Lev 14). Dacă ea corespunde cerinţelor, el o poate primi binevoitor şi mulţumitor, fără de a mai pune întrebări (cf. cele de la Rom 14:1). Instrucţiunea e cu privire la întrebarea folosirii alimentelor care fuseseră oferite idolilor, şi nu se ocupă cu potrivirea alimentelor din punct de vedere al nutriţiei şi al sănătăţii. Creştinul ar trebui să ştie că din partea lui se aşteaptă să folosească puterea lui de discernământ cu privire la alimentele dăunătoare care ar fi o primejdie pentru binele lui fizic (vezi Rom 12:1, 2; 1Cor 6:19, 20).

28 Dar dacă vă spune cineva: „Lucrul acesta a fost jertfit idolilor”, să nu mâncaţi, din pricina celui ce v-a înştiinţat şi din pricina cugetului; căci „al Domnului este pământul şi tot ce cuprinde el.”

Cineva. Pavel nu identifică pe cel la care se face referire aici. Unii cred că se referă la un participant păgân; alţii că se referă la un semen creştin prezent la masă care e slab (vezi Rom 14:1). În favoarea celui dinainte e faptul că cuvântul tradus aici jertfit idolilor înseamnă sacrificat dumnezeilor, un termen pe care l-ar folosi păgânul, care n-ar numi pe dumnezeii săi idoli. În favoarea asestei vederi este observaţia că conştiinţa păgânului nu ar veni în discuţie aici (vezi 1Cor 10:29).

Să nu mâncaţi. Baza pentru refuz este efectul acţiunii asupra altora (vezi v. 23, 24). Creştinii se vor abţine de la o purtare care aduce sminteală fără rost cuiva, îndeosebi unui semen credincios.

Cugetului. Nu e nevoie de a mânca ceea ce e îndoielnic. Nu e nevoie de a încuraja pe alţi creştini să mănânce când nu înţeleg pe deplin lucrurile, şi când ei pun la îndoială în mintea lor legalitatea unui astfel de act. Creştinii care iubesc pe Dumnezeu şi cunosc Legea Lui nu vor face în chip deliberat nimic ce ar jigni conştiinţa altora.

[A Domnului, KJV]. Dovezi textuale atestă (cf. p. 10) omiterea propoziţiei pământul este al Domnului, şi toată plinătatea lui. Totuşi, e bine atestată în v. 26.

29 Vorbesc aici nu de cugetul vostru, ci de cugetul altuia. Căci de ce să fie judecată slobozenia mea de cugetul altuia?

Altuia. Apelul lui Pavel în versetul acesta e bazat pe faptul că iubirea creştină nu va jigni cu ştiinţă sentimentele altuia fără a fi necesar, sau să creeze o falsă impresie şi în felul acesta să ducă pe cineva în păcat (vezi cap. 13:4-6). Fratele mai slab care nu înţelege pe deplin problema probabil va critica şi condamna pe celălalt care e dispus să facă compromis cu idolatrii. Acesta fiind cazul, pentru ce ar trebui cineva să acţioneze de aşa manieră încât să se expună la o astfel de acuzaţie? Nu ar fi mai bine a se abţine de a mânca din mâncarea aceea, şi în felul acesta să evite orice înţelegere greşită sau producere zadarnică de jignire? Drepturile şi privilegiile cuiva ar trebui să fie lăsate repede la o parte pentru ca un frate să nu fie rănit (vezi Rom 15:1, 2; 1Cor. 10:24, 33; 13:5; Filp 2:4). Creştinii ar trebui să se ferească de a-şi exercita libertatea în aşa fel încât să se pună o piatră de poticnire pe calea altora, sau ca ei înşişi să fie vorbiţi de rău.

Slobozenia mea. [Libertatea mea, KJV]. Versetul 29 (partea a doua) şi v. 30 pot să reprezinte strigătul de protest al fratelui mai tare, pe care Pavel pare că îl prezintă ca protestând contra restrângerii libertăţilor lui (vezi v. 30).

30 Dacă mănânc, aducând mulţumiri, de ce să fiu vorbit de rău pentru un lucru pentru care mulţumesc?

Aducând mulţumiri. [Prin har, KJV; Şi mulţumesc, G. Gal]. Aici însemnând cu mulţumire, o referire cu privire la rugăciunea de mulţumire la masă. În ce priveşte fundalul enunţării din v. 30, vezi v. 29. Dacă un om mulţumeşte lui Dumnezeu pentru ceea ce mănâncă, şi poate să o facă fără mustrări de conştiinţă, pentru ce să fie criticat?

Vorbit de rău. Gr. blasphemeo, a rosti invective contra, a vorbi de rău, a defăima.

31 Deci fie că mâncaţi, fie că beţi, fie că faceţi altceva: să faceţi totul pentru slava lui Dumnezeu.

Fie că. În concluzie, Pavel prezintă o regulă simplă, uşor de înţeles, totuşi cuprinzătoare, profundă, şi extinsă. Conştient, şi cu hotărâre care nu se clatină, creştinul trebuie să facă totul, chiar şi lucrurile obişnuite ale vieţii, în aşa fel încât Dumnezeu şi nu omul, să fie onorat. O asemenea purtare cere o dedicare zilnică a tuturor puterilor minţii şi trupului lui Dumnezeu, şi o zilnică supunere a întregii fiinţe faţă de Duhului Său (vezi Prov 18:10; 1Cor 15:31; 2Cor. 4:10; Cols 3:17).

Fie că mâncaţi, fie că beţi. În primul rând aplicaţia e la chestiunea a mânca sau a bea ceva ce are vreo parte în cultul idolatru, dar îndemnul are o aplicaţie generală la hrană şi băutură de toate felurile. Oamenilor li s-a dat puterea de a alege, dar creştinul va exercita alegerea sa totdeauna în aşa fel încât să capete aprobarea lui Dumnezeu. Atât sănătatea cât şi caracterul trebuie să fie protejate (vezi 2T 70; Ed. 195). Mâncarea şi băutura sunt de importanţă majoră în legătură cu păstrarea sănătăţii. Multe boli care chinuiesc omenirea sunt datorită greşelilor în dietă (vezi MH 295; CD 122, 123). Dumnezeu cere oamenilor să îngrijească de trupurile lor şi să le păstreze în stare de a fi temple ale Duhului Său (vezi 1Cor 6:19, 20). Creştinii trebuie să înveţe cum să aleagă mâncarea şi băutura aceea care nu va dăuna trupului, ci va promova sănătatea, atât intelectuală cât şi corporală (vezi CD 118, 119). Israeliţilor din vechime li se dăduse asigurarea că Dumnezeu îi va păstra în sănătate dacă vor asculta de instrucţiunile Lui (vezi Exo 15:26; Deu 7:12-15; cf. cap. 5861). Lucrul acesta El îl va face pentru poporul Său dacă ei vor urma sfatul Lui şi vor introduce în trupul lor numai acele lucruri care sunt în armonie cu legile Lui (vezi Gen 1:29; 3:18; Lev 11:2–31; Ecl 10:17; 1Cor 10:6; CD 121; MH 113; DA 824; CH 168). Idealul creştin este dieta originară procurată de Creator în Eden (Gen 1:29).

Fie că faceţi altceva. [Orice faceţi, KJV; Ori altceva de faceţi, G. Gal.]. Îndemnul e lărgit pentru a cuprinde toate acţiunile şi planurile vieţii. Creştinii nu au libertatea de a urma îndemnurile inimii fireşti, neconvertite şi impulsurile trupului nerenăscut. Ei au obligaţia de a aduce fiecare gând, cuvânt şi faptă în armonie cu voia descoperită a lui Dumnezeu (vezi Cols 3:17; 1Pet 4:11; AA 482, 483; 2T 590, 591). Religia lui Hristos se ocupă de toate treburile omului, fie în domeniul fizic, intelectual sau spiritual. Răscumpărarea procurată în Hristos este o răscumpărare deplină care se aplică la omul întreg (vezi Rom 8:5–9, 13, 14; 1Cor 9:27; Gal 5:16, 24; 1Tes 5:23; CH 67, 68).

Slava. Sau onoarea (vezi Rom 3:23). Cel dintâi motiv al creştinului pentru trăirea în armonie cu legile lui Dumnezeu ar trebui să fie de a promova onoarea lui Dumnezeu. Motivul acesta porneşte din iubirea lui pentru Dumnezeu şi din dorinţa lui de a plăcea Făcătorului său (vezi Ioan 14:15; 1Ioan 5:3). Toate energiile sufletului ar trebui să fie folosite pentru propăşirea intereselor împărăţiei lui Dumnezeu, şi în felul acesta să onoreze pe Dumnezeu.

32 Să nu fiţi pricină de păcătuire nici pentru iudei, nici pentru greci, nici pentru Biserica lui Dumnezeu.

Să nu fiţi pricină de poticnire. [Nu fiţi piatră de poticnire, G. Gal]. Creştinii nu ar trebui niciodată să acţioneze în aşa fel încât alţii să fie duşi în păcat prin influenţa lor (vezi Rom 14:13). Aici sunt menţionate trei categorii de oameni şi avertizarea este contra jignirii oricăreia dintre ele. Aceste trei categorii cuprind întreaga comunitate în orice loc, iudei, creştini, păgâni. Credincioşii corinteni trebuiau să evite jignirea iudeilor prin faptul că aveau legătură cu idolatria, deoarece iudeii aveau oroare de idoli şi de cultul lor. Creştinii nu trebuia să facă nimic ce i-ar fi determinat pe ei să creadă că treceau cu vederea sau aprobau cultul idolatru; a face aceasta, ar fi însemnat a-i face să aibă şi mai mult prejudecăţi faţă de creştini şi a-i întări în opoziţia lor. Aşadar, credincioşii ar fi trebuit să se ţină departe de praznicele idoleşti. Neamurile, adică toţi cei care nu erau nici iudei şi nici creştini, erau ataşate de închinarea lor la idoli şi căutau să o justifice pe orice cale cu putinţă. Creştinii nu trebuia să facă nimic care să-i încurajeze. Mulţi membri ai bisericii din Corint nu erau atât de pe deplin convinşi de adevărata natură a idolatriei, cum ar fi trebuit să fie, şi fraţii mai tari erau îndemnaţi să fie atenţi să evite orice purtare care ar fi zăpăcit astfel de membri în gândirea lor. Principiul acesta e de aplicaţie perpetuă. Niciodată un creştin nu ar fi trebuit să facă ceva care ar fi jignit fără rost pe cineva, fie el iudeu, păgân sau frate creştin. El ar fi trebuit să caute să conducă pe cei care nu cunoşteau pe Dumnezeu la o recunoaştere a bunătăţii, înţelepciunii şi iubirii Lui, în felul acesta împlinind marele scop al răscumpărării lor, care este înţelepciunea lui Dumnezeu (vezi Isa 43:25; Eze 36:22, 23; Ioan 17:23). Lumea caută pacea sufletului, dar e numai o singură cale sigură de a afla pacea adevărată, şi anume de a urma sfatul lui Pavel.

33 După cum mă silesc şi eu în toate lucrurile să plac tuturor, căutând nu folosul meu, ci al celor mai mulţi, ca să fie mântuiţi.

Să plac tuturor. Pavel avea scopul suprem de a salva oameni, şi era pregătit de a face tot ce se putea face în chip legitim pentru atingerea acestui obiectiv; de aceea, el era hotărât să pună interesele altora mai pe sus de interesele sale personale, pentru ca să-i poată atrage la Hristos. El a căutat să evite trezirea prejudecăţii neinsistând fără rost asupra drepturilor sale sau prin agitarea opoziţiei. Împărăţia lui Hristos e stabilită pe principii cu totul diferite de acelea pe care sunt întemeiate împărăţiile lumii acesteia. Gândurile omului sunt în chip firesc potrivnice gândurilor lui Dumnezeu din cauza naturii lui păcătoase (vezi Psa 51:5; Rom 8:6,7). Omul caută în mod natural să se înalţe pe sine, să-şi afirme propriile sale idei şi opinii indiferent de sentimentele şi opiniile altora, dar creştinul se tăgăduieşte pe sine, înalţă pe Hristos şi îşi devotează viaţa mântuirii altora (vezi Mat 16:25; Mar 8:35; DA 550).

Mulţi. Literal, cei mulţi, însemnând majoritatea. Pavel nu făcea discriminare şi nu căuta binele numai a unor anumiţi oameni care corespundeau la specificările lui; el era interesat, aşa cum sunt toţi creştinii adevăraţi, în mântuirea tuturor oamenilor din toate rasele şi din toate condiţiile societăţii.

COMENTARIILE ELLEN G. WHITE

1 AA 315

1, 2 PP 282

1–5TM 98

3, 4 AA 315

4 PP 366, 411

5, 6 4T 162

5–121T 652; 2T 451

6 AA 316; CD 378

6, 7 TM 99

6–151T 284

8 AA 316

9–113T 355

11 CD 378; CT 166; DA 106; Ed 50; FE 374; MH 438; PK 177; PP 293; TM 101, 420; 1T 527, 533, 609; 3T 358; 6T 410; 8T 115, 285

11, 12 PP 457; 4T 162

12 CH 585; COL 155; CT 345, 347; MYP 73; PK 60; TM 98, 103, 238; 2T 283; 3T 445; 4T 560; 5T 483, 537, 624

12, 13 AA 316

13 AH 402; CD 154; DA 129; Ev 237; MB 118; MH 248; ML 94, 313; MYP 81; PP 421; Te 105

14 1T 277

20 GC 556; PP 685

23 9T 215

24 2T 622

31 AA 317; AH 369; CD 34, 44, 56, 111, 244, 291; CG 68, 376; CT 299; Ev 265; FE 75, 425, 427, 514; GW 128; ML 141, 161; MM 275; MYP 317, 360, 364; PP 362;

Te 29, 62, 137, 148, 162, 185; TM 408; 1T 514; 2T 65, 69, 129, 262, 356, 359, 368, 405, 586; 3T 84, 163, 412; 6T 171; 9T 112, 159; WM 267

31–332T 673

33 DA 550