Din toate părţile. [În general, KJV; În sfârşit, Nitz.] Gr. holos, de fapt sau în general. Relatarea făcută apostolului era fără îndoială o afirmare a unui fapt public. Era un lucru îndeobşte cunoscut printre credincioşi şi lucrul acesta făcea atitudinea lor faţă de vinovat cu atât mai vrednică de mustrare.

Se spune. [Se relatează, KJV.] Noul subiect, ocupându-se cu cazul incestului scandalos din biserică, este introdus brusc. Lucrul acesta, ca şi chestiunea partidelor, nu fusese menţionat în scrisoarea scrisă de biserică lui Pavel (vezi cap. 7:1). Probabil fusese relatat de membrii casei lui Cloe (vezi cap. 1:11).

Curvie. [Desfrânare, KJV; Nitz.] Gr. porneia, Cuvântul acesta, apare de două ori în acest verset şi este un termen general, descriind legături sexuale ilicite, fie între persoane căsătorit, fie necăsătorite (vezi Mat. 5:23; Fapte 15:20).

Nu se pomenesc. [Nu se numesc, KJV; Nu este, Nitz.] Dovezi textuale atestă (cf. pag. 10) omiterea acestui cuvânt. Exprimarea atunci ar fi o astfel de curvie cum nici între Neamuri nu este. Ar fi fost destul de rău dacă relatarea cuprindea orice formă de imoralitate, care să fi existat în Corint, chiar în afară de aceea pe care chiar şi păgânii o condamnau. Aceasta era într-adevăr o cauză de uimire şi de mirare pentru Pavel şi pentru orice persoană care cunoştea nivelul înalt de puritate ţinut înaintea credinciosului în Isus (vezi Exo. 20:14; Mat. 5:8, 27–32; 1Cor. 6:9, 10; Gal. 5:19–21; Efes. 5:5; Apoc. 21:8). Faptul că o faptă rea care şi de păgâni era privită cu scârbă ar fi fost tolerată în biserica creştină agrava foarte mult vinovăţia şi cerea o acţiune imediată şi drastică.

Unul... trăieşte. [Unul să aibă, KJV; Să aibă cineva, Nitz.] Textul grecesc ar putea să însemne că el sau s-a căsătorit cu ea sau că el simplu o ţinea pentru scopuri imorale. Tatăl se poate să fi murit mai de mult sau ca soţia lui să-l fi lăsat sau să fi divorţat de el.

Nevasta tatălui său. Nu mama sa, ci o altă soţie a tatălui său. cele două sunt deosebite în Lev. 18:6-8. Fapta aceasta rea era pedepsită cu moartea (Lev. 20:11). Penalitatea nu a fost slăbită în perioada Mişna. Mişna conţine următoarele: Următorii sunt ucişi cu pietre: cel care săvârşeşte incest cu mama sa, soţia tatălui său sau nora sa... (Sanhedrin 7. 4, ed. Soncino a talmudului, pag. 359). Legea romană şi ea interzicea relaţia aceasta (Gaius, Institute 1. 63).

Mâhnit. Prezenţa unei păcătoşenii grosolane în biserică e totdeauna o cauză de întristare pentru acei membri care au pe inimă cel mai mare interes al fraţilor lor şi care sunt geloşi pentru bunul nume al bisericii (vezi Ier. 13:17). Domnul arată lămurit că aceia care cu adevărat plâng din pricina relelor care domină în biserică vor fi cruţaţi în timpul încercării (vezi Eze. 9:4-6; 2Pet. 2:8,9).

Cel mai drept nu poate fi mulţumit de sine şi fericit când un frate din biserică rătăceşte şi cade în păcate grave. Credincioşii corinteni ar fi trebuit să fie mult preocupaţi de răul din mijlocul lor şi ar fi trebuit să caute să înlăture pe vinovat din biserică. Astfel de motive disciplinare ar trebui să fie tratate în mod corespunzător. Niciodată n-ar trebui ca mânia, mândria, răzbunarea, sentimentul de partidă sau orice sentiment firesc al inimii nerenăscute să îndemne pe membrii bisericii să ia măsuri contra unui frate vinovat. Dimpotrivă, ar trebui ca iubirea plină de compasiune şi mila duioasă să fie manifestate faţă de el, împreună cu grija ca nu cumva altul să cadă în aceeaşi greşeală (vezi Rom. 15:1; Gal. 6:1; Iac. 5:19, 20).

Dat afară. O persoană care trăieşte într-o astfel de imoralitate deliberată şi revoltătoare ar trebui să fie exclusă din biserică. Dumnezeu nu binecuvântează pe poporul Său când ei, cu bună-ştiinţă, permit ca o călcare pe faţă a Legii Lui să continue în mijlocul lor (vezi Ios. 7:1, 5, 11, 12; Fapte 5:1–11; 3T 265, 266, 269–272).

De faţă cu duhul. [Prezent în spirit, KJV.] Pavel era în Efes când a scris epistola (vezi pag. 103), dar cunoaşterea situaţiei aşa cum îi fusese descoperită de cei ai Cloei (cap. 1:11) şi prin revelaţii divine (vezi AA 302), l-au făcut în stare să judece cazul, ca şi cum ar fi fost de faţă.

Am şi judecat. Sau am dat sentinţa. Pavel cugetase cu grijă asupra cazului, ale cărui fapte erau binecunoscute (vers. 1) şi îşi formulase decizia. Drumul care trebuia urmat era clar şi apostolul a dat instrucţiuni pline de autoritate bisericii cu privire la tratarea vinovatului. Se cerea acţiune imediată şi drastică în acest bine stabilit caz de sfidare pe faţă a legii lui Dumnezeu.

În numele. Sentinţa împotriva persoanei incestuoase trebuia să fie alcătuită pe temeiul autorităţii lui Isus Hristos, căpetenia bisericii (Efes. 5:24). Puterea Lui trebuia să fie invocată pentru a face sentinţa efectivă, atât în aplicarea spirituală, cât şi în relaţia ei cu separarea fizică a celui vinovat de biserică. Expresia în numele Domnului, referindu-se la Hristos, e găsită în Mat. 12:21; Luc. 24:47, cu ideea că Isus e sursa puterii şi autorităţii (vezi Fapte 3:16). Pavel, ca apostol rânduit de Dumnezeu pentru Neamuri (Fapte 9:15; 13:2, 4; 22:21; Gal. 2:7, 8), exercita autoritatea încredinţată lui de Hristos pentru a spune bisericii din Corint ce trebuia făcut cu privire la acest caz aparte.

Adunaţi laolaltă. E planul Răscumpărătorului de a lucra prin biserica Sa. Conducătorii bisericii, împreună cu adunarea, sunt împuterniciţi să ia măsuri disciplinare în numele lui Hristos, când lucrul acesta devine necesar, şi când au fost urmate procedurile cuvenite, o astfel de acţiune este ratificată în cer (vezi Mat. 16:19; cf. Mat. 18:15–20; Ioan 20:23; 3T 428). E de notat că Pavel nu lua rolul de dictator. El le spunea care era opinia lui şi le dădea îndrumarea să se adune cu scopul de a decide asupra acestei probleme aparte. El nu ar fi îndrăznit să administreze măsuri disciplinare fără acordul bisericii. Incidentul acesta arată că nici un conducător nu poate pretinde autoritatea de a decide natura acţiunii disciplinare şi de a o executa fără să consulte biserica. Dumnezeu Însuşi respectă autoritatea pe care El a dat-o bisericii Sale şi lucrează prin mijloacele rânduite de El pentru conducerea lucrării Sale pe pământ. O ilustraţie a acestui plan este chiar convertirea lui Pavel. Dumnezeu a îndrumat pe unul dintre fraţii grupei de credincioşi din Damasc să viziteze pe fariseul umilit şi să-i transmită instrucţiunile lui Dumnezeu (vezi Fapte 9:10–18; 3T 430, 431).

Duhul meu. Vezi vers. 3.

Puterea Domnului. Isus făgăduise că puterea Lui urma să fie de faţă cu biserica Lui, când ei erau adunaţi în Numele Lui (vezi Mat. 18:18-20).

Dat pe mâna. [Predat, KJV; Să daţi, Nitz.] Pavel acum exprimă părerea lui cumpănită cu grijă cu privire la sentinţa care să fie dată cu privire la un astfel de membru nelegiuit. Aceasta e în general înţeleasă ca fiind o sentinţă de excludere a omului din biserică.

Satanei. Sunt numai două împărăţii spirituale în lumea aceasta, împărăţia lui Dumnezeu şi împărăţia lui Satana. Dacă o persoană părăseşte împărăţia lui Dumnezeu, el trebuie să intre în mod necesar în împărăţia lui Satana (vezi Ioan 12:31; 16:11; 2Cor. 4:4). Acest păcătos sfidător şi desfrânat, prin propria sa purtare păcătoasă, se retrăsese din împărăţia lui Dumnezeu şi lucrul acesta urma să fie recunoscut din expulzarea oficială din biserică. Comparaţi 1Tim. 1:20.

Nimicirea cărnii. Scripturile numesc practice imorale fapte ale cărnii (Gal. 5:19; cf. Col. 3:5). Creştinii sunt îndemnaţi să nu trăiască potrivit firii pământeşti (Rom. 8:13). Nimicirea cărnii ar putea fi deci înţeleasă ca o mortificare a dorinţelor carnale. Ideea suferinţei trupeşti, pe care adesea

o aduce Satana, s-ar putea să fie şi ea cuprinsă. Pavel numea propria sa suferinţă un sol al Satanei (2Cor. 12:7). Satana este autorul bolii şi al suferinţei (vezi Ioan 9:2). Persoana nelegiuită urma să fie lăsată să sufere consecinţele relei sale umblări.

Duhul. Oamenilor li se dau corpuri noi la înviere (vezi cap. 15:50). Trupurile noastre prezente se reîntorc în ţărână, la moarte (vezi Gen. 3:19).

Să fie mântuit. Scopul acţiunii descrise aici era remediul. Lucrul acesta era adevărat şi în cazul lui Imeneu şi Alexandru, pe care Pavel îi dăduse pe mâna Satanei, ca să se înveţe să nu hulească (1Tim. 1:20). Disciplina bisericească e intenţionată să trezească pe vinovaţi la o înţelegere a situaţiei lor primejdioase şi să le descopere nevoia lor de pocăinţa. Fiind în felul acesta corectat şi smerit prin pedepsirea sa, păcătosul poate fi readus la o viaţă de virtute şi credinţă. Scopul pedepsei bisericeşti nu trebuie să fie niciodată răzbunarea, ci refacerea din ruină. Membrul exclus ar trebui să fie un obiect al unei adânci preocupări a bisericii şi ar trebui să se facă eforturi încordate pentru refacerea lui spirituală (vezi Mat. 18:17; Rom. 15:1; Gal. 6:1, 2; Evr. 12:13).

Lăudaţi. Gr. kauchema, obiectul pentru care se laudă, nu actul lăudării. Corintenii nu aveau temei pentru laudă plină de încredere în starea lor spirituală. Ei căutau să dea impresia că totul era bine în biserică. Aceasta era o dovadă de orbire spirituală. Ei se obişnuiseră atât de mult cu practicile cele rele din jurul lor, încât nu simţeau natura teribilă a imoralităţii care exista în mijlocul lor.

Nu... bine. Lăudarea cu isprăvile personale e totdeauna rea pentru că e o formă de mândrie şi de înălţare a eului. E nelegiuită mândria aceea care îşi găseşte plăcerea în zădărnicia faptelor personale, care se făleşte cu excelentele calităţi personale. (4T 223) Dacă se păstrează înaintea ochilor o viziune a Golgotei, orice lăudăroşenie omenească va fi înlăturată (vezi Ier. 9:23, 24; 1Cor. 1:29–31; Gal. 6:14).

Puţin aluat. Aceeaşi zicală se găseşte în Gal. 5:9. Pavel exprimă surprinderea că membrii bisericii din Corint, prin lauda lor cu starea lor satisfăcătoare, arătau că uitaseră adevărul vital al acestei binecunoscute zicale. După cum o mică măsură de aluat sau drojdie, pusă într-o mare cantitate de cocă, afectează întreaga cantitate, tot aşa, prezenţa unui nelegiuit sfidător în biserică are o influenţă corupătoare asupra întregii biserici. Vezi Mat. 13:33.

Păstrarea în biserică a unui membru cu vinovăţii grosolane, din dorinţa de a-l ajuta să se schimbe, trece cu vederea primejdia influenţei lui asupra întregului grup de credincioşi. Adesea este mai de ajutor pentru persoana în cauză separarea de biserică, aşa ca să fie făcută să-şi dea seama că acţiunile ei sunt în discordanţă cu înaltele idealuri de vieţuire şi că nu pot fi tolerate (vezi 7T 263; 3T 450–455).

Măturaţi. [Daţi afară, KJV; Curăţiţi, Nitz.] Gr. ekkathairo a curăţa deplin. Pavel cere o îndepărtare deplină a ceea ce este dăunător pentru biserică. Nu e numai o chestiune de excludere a persoanei desfrânate, este un îndemn la trezirea tuturor faţă de seriozitatea faptului de a fi mulţumiţi şi îndestulaţi de sine, în timp ce rele de felul acesta există în biserică.

Aluatul cel vechi. Aluatul e folosit aici ca să reprezinte păcatul (cf. Mat. 16:6; DA 407, 408; PP 278). Iudeii fuseseră îndrumaţi să-şi cerceteze cu grijă casele înainte de a mânca din cina Paştelui, să se asigure că nu era nici măcar o fărâmă de pâine dospită în casele lor (vezi Exo. 12:19; 13:7). La fel, biserica creştină din Corint era îndrumată să se asigure că păcatul era îndepărtat, mai ales orice formă de imoralitate.

Plămădeală nouă. [O nouă frământătură, Nitz.] Înlăturând pe cei cu purtare necorespunzătoare şi abătându-se de la orice păcat, biserica ar deveni curată şi liberă de influenţa dăunătoare a răului cultivat. Ea ar fi ca o măsură proaspătă de făină sau plămădeală, înainte de adăugarea vreunui ferment. Ei ar avea parte de puterea Duhului Sfânt care naşte din nou.

Cum şi sunteţi, fără aluat. Adică, ideal vorbind. Credincioşii corinteni fuseseră curăţiţi de păcat. Ei trebuiau să reţină lucrul acesta şi să se străduiască fără încetare să-şi păstreze curăţenia. Toţi cei care acceptă măsura luată pentru mântuirea lor, prin Isus Hristos, sunt obligaţi prin mărturisirea lor de credinţă în El să fie curaţi după cum El este curat (1Ioan 3:2,3; cf. cap. 2:1). Exemplul desăvârşit al vieţuirii creştine fusese pus înaintea ochilor lor în Isus, iar vieţile lor ar fi trebuit să fie ilustrări continue de vieţi de biruinţă în puterea lui Hristos (vezi 1Cor. 1:4-8).

Hristos, Paştele noastre. Junghierea mielului pascal era o preînchipuire a morţii lui Hristos. (GC 399; cf. PP 274, 277) Sărbătoarea Paştelor era şi un reamintitor al eliberării din Egipt. În noaptea eliberării, îngerul nimicitor a trecut pe lângă casele unde sângele era văzut pe stâlpii uşii (vezi Exo. 11:7; 12:29; PP 279). Încă o dată, la sfârşitul timpului istoriei acestei lumi, îngerul nimicitor urmează să pornească în misiune lui îngrozitoare şi numai aceia care au îndepărtat aluatul păcatului şi au luat poziţie sub sângele Mielului Pascal antitipic, Isus Hristos, vor fi cruţaţi (vezi Eze. 9:1–6; vezi Apoc. 7:1–3; 14:1–5; TM 445; 3T 266, 267; 5T 210, 212, 216, 505). Biserica lui Dumnezeu trebuie să fie o biserică curată. Trebuie să fie cu totul liberă de orice stricăciune şi nedesăvârşire, de felul celor preînchipuite aici prin aluat (vezi Mat. 5:48; Efes. 1:4; 5:27). Ea trebuie să fie acoperită cu sângele lui Isus, care aici e reprezentat de Mielul Pascal antitipic.

Să prăznuim. [Să ţinem, KJV.] Textul spune să stăruim în a ţine. Creştinul ar trebui să se ţină continuu liber de întinăciunea păcatului. Adică aluatul vechi să fie continuu îndepărtat din suflet. Epistola fusese scrisă în primăvara anului, probabil în apropiere de sezonul Paştelor (vezi pag. 103).

Nu cu un aluat vechi. O invitaţie de a părăsi felul vechi de vieţuire, cu sentimentele şi pasiunile stricate care sunt inspirate de dorinţele inimii nereînnoite.

Răutate. Gr. kakia, rea-voinţă, nelegiuire sau rău în general. Probabil folosirea cuvântului aici se referă în primul rând la resentimentul care pricinuise fracţiunile sau partidele din biserica din Corint (cap. 1:11-13). Dezbinarea în grupe separate în cuprinsul bisericii, fiecare în ceartă cu celelalte şi luptându-se pentru supremaţie, sporeşte o astfel de invidie şi un astfel de resentiment.

Viclenie. [Nelegiuire, KJV.] Aici probabil o referire specială la imoralitatea pentru care apostolul mustrase pe corinteni (vezi 1Cor. 5:1; cf. 2Cor. 12:21). Creştinii care s-au predat lui Isus şi care s-au născut din nou nu vor reţine vechile dorinţe şi practici rele. Toate acestea sunt îndepărtate când ei se îmbracă cu Hristos (vezi Gal. 3:27; 5:24–26). Studiind Scripturile şi aducând viaţa în armonie cu voia lui Dumnezeu, prăznuim praznicul (vezi Ier. 15:16; Eze. 3:1, 3; Mat. 4:4; Ioan 6:63; Evr. 4:12).

Curăţiei şi adevărului. [Sincerităţii şi adevărului, KJV.] În viaţa lui, creştinul adevărat este atât de sincer, curat şi adevărat în toate privinţele, încât corectitudinea lui este evidentă pentru cei din jur. Nu există păcat sau necredinţă ascunsă, care, asemenea unui ferment, să afecteze întreaga inimă, deşi nu e văzută din afară. După cum pâinea de Paşte era liberă chiar şi de cel mai mici particule de aluat, tot aşa caracterul adevăratului copil al lui Dumnezeu e cu totul liber de orice compromis cu răul. Adevărata evlavie începe atunci când s-a sfârşit orice compromis cu păcatul. (MB 91)

În epistole. [Într-o epistolă, KJV.] Literal în epistola care poate fi redat şi în epistola mea, adică în scrisoarea mea. Aceasta nu se poate înţelege ca fiind scrisoarea pe care o scrie el acum, deoarece aceasta nu conţine porunca la care se face referire aici. În plus, dacă Pavel s-ar fi referit la scrisoarea pe care o scria, expresia în epistola mea nu ar fi fost necesară. Scrisoarea aceasta nu există acum. Că era obiceiul apostolului să scrie scrisori bisericilor, este evident din 2Cor. 10:9,10. Scrisorile păstrate în NT pentru folosul nostru, alcătuiesc numai o parte din textul instrucţiunilor date prin Pavel multor grupuri de credincioşi, pe care el le organizase ca biserici.

Legătură cu. [Tovărăşie cu, KJV.] Gr. sunanamignumi a amesteca laolaltă, a avea legătură sau tovărăşie strânsă cu. Comparaţi folosirea cuvântului în 2Tes. 3:14. Dumnezeu nu doreşte ca poporul Său să fie expus la influenţa corupătoare a păcătoşilor rebeli şi avertizează să nu intre în intimitate cu ei. Nu e o prohibiţie împotriva vorbirii cu ei sau a încercării de a-i recâştiga, ci împotriva menţinerii unor legături strânse, prieteneşti cu ei.

Curvarii. [Desfrânaţii, KJV.] Termenul se referă la acele persoane depravate care se dedau la legături sexuale ilicite, pentru câştig sau pentru satisfacerea dorinţelor lor desfrânate. Astfel de practici sunt respingătoare pentru Domnul (vezi 1Cor. 6:9, 10; Gal. 5:19–21; Efes. 5:5; 1Tim. 1:9, 10; Apoc. 21:8; 22:15).

Lumii acesteia. Adică păcătoşii necredincioşi care sunt în afara bisericii şi care nu mărturisesc acceptarea căii lui Hristos. Pavel nu învaţă în versetul acesta că urmaşii lui Hristos nu trebuie să aibă deloc de-a face cu necreştinii sau necredincioşii. Aceasta ar fi cu totul imposibil. Desfrâul era atât de răspândit printre corinteni, încât ar fi fost cu neputinţă de îndeplinit treburile vieţii, ca de pildă cumpărarea şi vânzarea, fără a veni în contact cu el. În rugăciunea Sa pentru ucenicii Săi, Isus a arătat că poporul Său va rămâne în contact cu lumea necredincioasă din jur, dar nu trebuie să se împărtăşească de duhul ei (Ioan 17:14-16).

Lacomi. Gr. pleonectai, de la pleon, mai mult, şi echo, a avea. Aceasta descrie pe aceia care doresc mereu tot mai mult.

Hrăpăreţi. [Stoarcere de bani, KJV.] Aceasta se referă la acea clasă de persoane care, în lăcomia lor după bogăţia materială, oprimă pe săraci şi pe nenorociţi. Ei sunt lipsiţi de milă şi de compătimire. Ei sunt atât de înrobiţi de propria lor poftă egoistă după bani, încât vor folosi orice metodă pentru a-şi ajunge scopul. Ei nu au nici un respect pentru cerinţele decenţei şi ale bunătăţii (vezi Psa. 109:11).

Cei ce se închină la idoli. [Idolatri, KJV.] Majoritatea locuitorilor Corintului erau închinători la idoli. Un idolatru poate fi definit ca unul care-şi consacră mintea la orice ia locul lui Dumnezeu. Creştinii trebuie să evite asocierea intimă cu aceia care nu dau lui Dumnezeu locul cel mai de frunte în gândurile, cuvintele şi faptele lor. Mintea trebuie păstrată sub control rigid totdeauna, pentru ca nu cumva gânduri, idei şi principii lumeşti să fie îngăduite să conducă în locul principiilor curate şi sfinte ale Evangheliei lui Isus Hristos (vezi 2Cor. 10:5).

Din lume. Câtă vreme creştinii sunt în lumea aceasta, ei vor fi în contact cu păcătoşii nepocăiţi, care nu înţeleg natura degradantă a relelor practici menţionate în versetul acesta. Ei nu trebui să fie pustnici şi să se izoleze de societate. Ei au de îndeplinit o anumită datorie pentru lumea necredincioasă. Lor li s-a poruncit să dea mărturie lumii cu privire la puterea mântuitoare a Evangheliei lui Isus Hristos. Pentru a face lucrul acesta, ei trebuie în mod necesar să păstreze legătura cu lumea. Legătura lor cu necredincioşii nu trebuie să fie de aceeaşi natură cu aceea cu credincioşii (vezi 2Cor. 6:14-16). Isus a activat în mijlocul oamenilor lumii; El i-a vizitat în căminurile lor şi a primit ospitalitatea lor (vezi Mat. 4:23–25; 9:10–13; Luc. 19:5–7). Scopul asocierii Lui cu ei era să le slujească în nevoile lor. El le-a împărtăşit o cunoaştere de Tatăl şi le-a oferit mântuirea de păcat (vezi DA 150-152). De aşa natură trebuie să fie obiectivul stăruitor al asocierii creştinului cu necredincioşii. Dumnezeu nu doreşte ca poporul Său să adopte o atitudine de ţinere în rezervă faţă de lume. El aşteaptă ca ei să ia parte la diferitele treburi legale ale lumii şi în acelaşi timp să dea mărturie împotriva păcatelor lumii.

Am scris. Sau scriu. Textul grec poate fi înţeles în ambele feluri. Am scris s-ar referi la scrisoarea anterioară a lui Pavel (vezi vers. 9); Scriu, la scrisoarea prezentă. Diferite alte practici nelegiuite sunt puse împreună cu curvia, în lista păcatelor care exclud o persoană de la libera şi intima părtăşie cu sfinţii. Credincioşii ar trebui să se ţină cu totul separaţi de orice persoană care, mărturisindu-se a fi creştin, este vinovată de astfel de lucruri. Aceia care se agaţă de purtări imorale, în ciuda cunoştinţei din partea lor a faptului că Dumnezeu osândeşte orice necurăţie, sunt fără de scuză. Nu există motiv temeinic ca credincioşii să întreţină legături familiare cu ei.

Lacom de bani sau închinător la idoli. Vezi vers. 10.

Defăimător. [Zeflemitori, KJV.] Unul care îngrămădeşte invective sau ocări asupra altora. Creştinul care obişnuieşte să folosească o vorbire jignitoare trebuie să fie exclus din comunitatea bisericii. Tendinţa firească de a răspunde cu insulte la insulte e direct opusă spiritului lui Hristos care, când era batjocorit, nu răspundea cu batjocuri (1Pet. 2:23). Comparaţi 1Cor. 6:10; Efes. 4:31; 1Tim. 6:4; Iac. 1:26; 3:5, 6, 10, 14; 4:11; 1Pet. 3:8–10.

Beţiv. Beţia este una dinte roadele firii pământeşti (Gal. 5:19,21). Vezi Prov. 20:1.

Hrăpăreţ. Vezi vers. 10.

Să nu mâncaţi. Un exemplu specific al restricţiei mai generale din prima parte a versetului. Restricţia include mesele oficiale (cf. Gal. 2:12), ca şi Sfânta Cină (DA 656). Credincioşii nu ar trebui să facă nimic care să dea celor care observă, motiv să creadă că oamenii fireşti sfidători ai Legii lui Dumnezeu sunt recunoscuţi ca fraţi creştini cu o bună reputaţie (vezi şi 2Ioan 10,11). Idealul adevărului şi curăţiei trebuie să fie păstrate la un nivel înalt. Lucrul acesta era deosebit de important în Corint, pe vremea lui Pavel. Vrăjmaşii creştinismului acuzau pe credincioşi de diferite forme de rele şi vicii. Dacă ajungea să fie cunoscută toleranţa creştinilor faţă de relele din mijlocul lor sau aveau un contact strâns cu persoane ticăloase şi imorale, acele acuzaţii şi zvonuri ar fi căpătat spijin şi ar fi fost considerate vrednice de crezare. De aceea era necesară o retragere completă faţă de apostaziaţi nelegiuiţi impenitenţi şi să se facă public de cunoscut că biserica nu avea nici o legătură cu ei. Numai în felul acesta putea biserica să fie păstrată curată şi liberă de influenţa molipsitoare a păcătoşilor apostaziaţi care refuzau să se pocăiască şi să renunţe la nelegiuirile lor.

Cei din afară. Pavel afirma că ştia că nu are nici un drept şi nici o autoritate care să-l îndreptăţească să exercite jurisdicţie asupra cuiva din afara bisericii. Sfatul şi instrucţiunile lui era pentru membrii bisericii. Slujba lui ca apostol creştin nu-i dădea dreptul să supună la disciplină sau să pedepsească pe cei care nu erau creştini. El se adresa numai celor dinăuntru.

Cei dinăuntru. Biserica are dreptul să exercite disciplina asupra membrilor ei, dar nu are putere să controleze pe membri. Pavel arăta lămurit că era datoria bisericii din Corint să folosească autoritatea ei pentru a se ocupa efectiv de membrul făţiş şi sfidător vinovat.

Îi judecă Dumnezeu. Gândurile, cuvintele şi faptele oamenilor sunt cercetate de Dumnezeu. Dacă un om recunoaşte domnia divină sau nu, Dumnezeu este cel care evaluează toate amănuntele vieţii lui şi aprobă sau condamnă, potrivit dreptăţii atotînţelepte (vezi Gen. 18:25; Psa. 50:6; 75:7; 94:1–10; Fapte 10:42). Această cunoaştere a dreptăţii certe a lui Dumnezeu ajută pe credincios să fie calm în vreme de asuprire (vezi Mat. 5:10–12; Luc. 6:22, 23).

Dar. [De aceea, KJV.] Dovezile textuale favorizează (cf. pag. 10) omisiunea acestui cuvânt. Cuvintele daţi afară, dar, din mijlocul vostru pe răul acela sunt un citat din Deu. 17:7, în acord cu LXX mai degrabă decât cu textul ebraic.

COMENTARII ELLEN G. WHITE

1 AA 303

6 AH 460; FE 55; 4T 203, 489

6, 7 AA 304

7 GC 399; PP 277

7, 8 PP 278

8 COL 96

9 AA 300

11 DA 656

13 AA 304