Urmăriţi. Gr. dioko, a urmări. Corintenii erau îndemnaţi să folosească toată sârguinţa cu putinţă pentru a-şi procura şi a dezvolta iubirea. Înainte de a începe o analiză a darului limbilor, Pavel a dat un îndemn final şi urgent cu privire la calea nespus mai bună pe care o lăudase şi o descrisese atât de viu în cap. 13.

Dragostea. [Caritatea, KJV]. Gr. agape,(vezi cap. 13:1). Umblaţi şi după. [Doriţi, KJV]. Gr. zeloo, a fi zeloşi pentru. Cuvântul e tradus umblaţi după [râvniţi înfocat] în cap. 12:31 (vezi comentariul acolo). Să proorociţi. [Să puteţi profetiza, KJV]. În ce priveşte o descriere a profeţiei, vezi cap.

12:10. În cap. 14 Pavel contrastează darul profeţiei cu acela al limbilor, arătând pe cel dintâi ca fiind de mai mare folos pentru cei mai mulţi. Corintenii înălţau darul limbilor mai pre sus de acela al profeţiei, fără îndoială din cauza naturii lui spectaculare. Se poate ca unii să fi dispreţuit profeţia, aşa cum pare să fi fost cazul înTesalonic (1Tes 5:20). Corintenii erau îndemnaţi să urmărească iubirea, care duce pe oameni să caute daruri care pot fi de folos altora ca şi lor personal. Oamenii nu ar trebui să caute darurile cu scopul de a se înălţa pe sine în vreun fel oarecare, ci pentru ca să poată servi lui Dumnezeu mai bine şi să dea mai mult ajutor bisericii Lui (vezi Fapte 8:18–22; 19:13–17).

Limbă. [Limbă necunoscută, KJV; Limbă insuflată, G. Gal.]. Cuvântul necunoscută este adăugat. În ce priveşte o discutare a diferitelor vederi în ce priveşte natura limbilor în discuţie aici vezi Nota Adiţională la finele capitolului.

Nu vorbeşte oamenilor. Vezi Nota Adiţională la finele capitolului. Cu duhul. [În duhul, KJV; În duh, G. Gal.]. Adică, sub influenţa Duhului, fără îndoială întrun fel asemănător cu acela al unui profet când este în Duhul (vezi Apoc 1:10).

Taine. În ce priveşte o definiţie a lui taine [mistere] vezi Rom 11:25. Duhul descoperea adevăruri divine celui care vorbea în limbi. Descoperirea însă, folosea numai celui care vorbea. Sunetele pe care le scotea nu erau inteligibile pentru cei care-l ascultau, şi de fapt, nici nu le erau adresate.

Cine prooroceşte. Adică, acela care vorbeşte sub influenţa inspiraţiei. Profetul vorbea într-o limbă cunoscută celor care-l auzeau. Serviciile lui aduceau binecuvântare şi învăţătură bisericii, în timp ce acela care vorbea într-o limbă se zidea numai pe sine (v. 4).

Oamenilor. Profetul este cineva chemat de Dumnezeu pentru a fi agentul prin care sunt descoperite altora tainele divine (vezi Isa 6:9; Ier 1:5–7; Ioel 1:1, 2; etc.).

Zidire. Literal, zidire. Soliile profeţilor serveau la zidirea experienţei creştinului în stadii progresive.

Sfătuire. [Îndemn, KJV]. Gr. paraklesis, îndemn, mângâiere, încurajare. Cuvântul înrudit parakletos, este numele dat Duhului Sfânt în Ioan 14:16, 26; 15:26; 16:7). În ce priveşte însemnătatea numelui, vezi Ioan 14:16.

Mângâiere. Gr. paramuthia, în înţeles aproape identic cu paraklesis (îndemn).

Limbă. [Limbă necunoscută, KJV]. Literal, limbă. Cuvântul necunoscută este adăugat.

Se zideşte pe sine. Darul, deci, îndeplineşte o funcţie folositoare şi îşi are locul, dar nu în adunările publice afară de cazul că e de faţă cineva care tălmăceşte (vezi v. 5:19). Se poate nota faptul că fiind rare copiile Scripturilor NT, ar fi fost mai mare nevoia de descoperiri personale ale adevărului divin (vezi v. 4).

Zideşte sufleteşte biserica. Profetul primeşte revelaţii divine, dar el e numai agentul prin care aceste revelaţii urmează să fie date bisericii, aşa ca ea să fie zidită.

Toţi să vorbiţi în limbi. Ca nu cumva să fie pe nedrept acuzat că depreciază vreun dar al Duhului, Pavel exprima o dorinţă ca toţi credincioşii să vorbească în limbi. Acesta era un dar important, şi avea de îndeplinit un rol în lucrarea bisericii. Totuşi, darul acesta nu trebuia să pună în umbră darul mai puţin spectaculos, dar mai important al profeţiei.

Mai mare. Darul profeţiei era mai mare din cauza valorii lui pentru biserică. Mai mulţi trăgeau folos din el decât prin darul limbilor. Darurile Duhului trebuia să fie evaluate potrivit cu utilitatea lor, şi nu potrivit cu natura lor aparentă.

Afară numai dacă tălmăceşte. Pare că acela care vorbea în limbi nu era totdeauna în stare să tălmăcească tainele care-i fuseseră descoperite. Pavel îl sfătuieşte să se roage să aibă darul s-o tălmăcească (v. 13), dar avertizează că dacă nu este cine să tălmăcească, el să tacă în biserică

(v. 27, 28). Zidire. Vezi v. 4.

Vorbind în limbi. Pavel afirma că el vorbea în limbi mai mult decât toţi corintenii (v. 18).

Descoperire. Gr. apocalupsis, o descoperire, o dezvelire. Aşa cum e folosit aici, se referă la o activitate a lui Dumnezeu de a descoperi oamenilor ceea ce nu poate fi descoperit de puterile naturale ale minţii.

Cunoştinţă. [Prin cunoştinţă, KJV]. Pavel poate că aici se referă la darul cunoscut sub numele de cuvântul cunoştinţei (vezi cap. 12:8).

Proorocie. [Prin proorocie, KJV]. E dificil de a face deosebire între profeţie şi descoperire, deoarece profetul vorbeşte prin descoperire. Pavel poate face deosebire între descoperirile proaspete ale adevărului şi exprimările inspirate adaptând adevăruri cunoscute la aplicaţii specifice. Sau, prima se poate referi la conţinut, şi a doua la mijloacele de predare.

Învăţătură. [Doctrină, KJV]. Gr. didache, învăţătură. Învăţătura era lucrarea acelora care erau dăruiţi ca învăţători (vezi cap. 12:29).

Fluier. [Flaut, G. Gal.]. Gr. aulos, în LXX echivalentul ebraicului chalil, pentru a cărui descriere, vezi Vol. III, p. 38, 39. În NT, aulos era probabil un simplu fluier. Alăuta. [Harpă, KJV]. Gr. chithara o lăută sau ţiteră.

Desluşite. [Distincţie, KJV; Deosebire, G. Gal.]. Chiar şi instrumente fără viaţă, dacă trebuie să vorbească în graiul muzical, prin aceasta influenţând emoţiile ascultătorilor lor, trebuie să facă o deosebire în sunetele produse de ele. Ele trebuie să fie stăpânite de legile acceptate ale tonalităţii şi ritmului, şi intervalelor gamei şi măsurii; altminteri sunetele pe care ele le dau nu produc efectul dorit.

Trâmbiţa. În ce priveşte o descriere a diferitelor trompete, vezi Vol. III, p. 39-41. Glasul trompetei era inteligibil pentru oştire. Dar dacă cel care suna din trompetă nu dădea un semnal clar, ar fi urmat confuzie şi oştirea nu ar fi fost pregătită pentru luptă.

Limba. Aici probabil referindu-se la organul vorbirii şi nu la exercitarea darului. Versetul acesta ar fi atunci o ilustrare în continuare a subiectului din v. 7, 8. În vânt. [În aer, KJV]. Adică, neproducând nici un efect.

Limbi. [Glasuri, KJV]. Gr. fonai, tonuri, sunete, glasuri. În context unii preferă să traducă cuvântul prin limbi (vezi RSV). Limbile sunt vorbite pentru a transmite ascultătorilor vreo idee inteligibilă. Toate sunt pentru folos şi nu pentru paradă.

Străin. [Barbar, KJV; G. Gal.]. Un termen comun folosit pentru a desemna pe cineva care nu era de limba şi cultura greacă. E folosit aici pentru a numi o persoană care vorbea o limbă străină.

Daruri duhovniceşti. Literal, spirite. Diferitele manifestări ale puterii spirituale sunt prezentate aici ca multe spirite.

Zidirii. Nu e nimic rău în dorinţa după daruri spirituale; Dumnezeu voieşte ca poporul Său să fie binecuvântat în felul acesta, dar marele obiectiv al oricărei revărsări a duhului, şi anume zidirea bisericii, trebuie să fie ţinta dorinţei după daruri. Nu trebuie să fie căutare egoistă după daruri pentru învăţarea de sine şi pentru a satisface ambiţia personală după putere mai pe sus de semeni.

În limbă. [O limbă necunoscută, KJV]. Literal, limbă. Cuvântul necunoscută e adăugat.

Tălmăcească. Vezi v. 5.

În limbă. [O limbă necunoscută, KJV]. Literal, limbă.

Duhul meu se roagă. Darul limbilor era exercitat sub influenţa Duhului. Taine dumnezeieşti erau rostite în duhul (cf. cele de la v. 2). Experienţa era probabil asemănătoare cu aceea a profetului în viziune [în Duhul] (vezi Apoc 1:10).

Mintea. [Pricepere, KJV]. Gr. nous, minte.

Fără rod. Aceasta a fost înţeleasă în două feluri: (1) Rugăciunea este fără rod pentru că nu e înţeleasă de ascultători şi în consecinţă nu aduce nici un folos. (2) Mintea conştientă e în mare măsură dacă nu în totul nelucrătoare în timpul exercitării darului, ca în cazul unui profet în viziune.

Ce este de făcut atunci? Care e calea corectă pe care au să o urmeze? O formă de exprimare asemănătoare se găseşte la Rom 3:9; 6:15.

Cu duhul. Adică, într-o stare de extaz (vezi v. 2).

Şi cu mintea. [Şi cu priceperea, KJV]. Sau, şi cu mintea. Combinaţia aceasta ar fi adevărată dacă acela care vorbeşte în altă limbă ar fi în stare ca în acelaşi timp să şi traducă (vezi v. 5). Tălmăcirea ar fi în limba ascultătorilor.

Amin. Gr. amen, din ebraicul amen, însemnând ferm, statornicit (vezi Mat 5:18). Când e folosit la sfârşitul unei cuvântări sau unei rugăciuni de către o adunare, exprimă aprobarea a ceea ce s-a spus, sau acordul cu ele (vezi 1Cr 16:36; Nem 5:13; 8:6). Era spus şi la sfârşitul unei rugăciuni pentru a arăta că rugăciunea va fi ascultată (vezi Deu 27:15–26; Nem 8:6). Mare importanţă se dădea acestei practici; lucrul acesta e dovedit prin afirmaţii din partea unor rabini, de pildă: Mai mare este cel care răspunde Amin, decât cel care spune binecuvântarea (Talmud Berakoth 53b, ed. Soncino, p. 325). Acela care răspunde: ‘Amin, Fie ca Numele Lui mare să fie binecuvântat’, cu toată puterea sa, sentinţa lui decretată e răsturnată. Cel care răspunde ‘Amin’ cu toată puterea lui, are porţile Paradisului deschise pentru el (ibid. Shabbath 119b, ed. Soncino, p. 589). Dacă cuvântul a fost folosit fără consideraţia cuvenită, acela a fost numit un Amin orfan (ibid. Berakoth 47a, ed. Soncino, p. 284). Deprinderea de a răspunde cu un Amin, era obişnuită la sinagogă, de la care a fost adoptată de biserica creştină primară (vezi Justin Martirul, Întâia Apologie 65; Tertulian De Spectaculis 25).

Cel lipsit de daruri. [Cel neînvăţat, KJV; Cel ce ţine locul omului de rând, G. Gal.]. Gr. idiotes, cineva fără cunoştinţe profesionale, neiscusit, neînvăţat. În contextul de aici pare să se refere la cel neînvăţat în ce priveşte darul limbilor. Dacă cineva care putea să vorbească în limbi exercita puterea aceea fără de tălmăcire, atunci ceilalţi care erau de faţă ar fi fost neînstare să ia parte la cultul divin. În felul acesta ar fi fost lipsiţi de participare la binecuvântările serviciului.

Negreşit. [Bine, KJV]. Sau, e drept. Ca nu cumva să se creadă că acela care laudă pe Dumnezeu în rugăciune sau cântare prin darul special al limbilor nu se apropie de Dumnezeu în chip plăcut, Pavel spune precis că o astfel de închinare e bună sau dreaptă. Deşi nu zideşte biserica, ea zideşte pe cel care aduce laudă în felul acesta (vezi v. 4).

Mulţumesc lui Dumnezeu. [Mulţumesc Dumnezeului meu, KJV]. Dumnezeu trebuie să fie recunoscut ca dătătorul darului limbilor. Versetul acesta arată că Pavel nu deprecia sau dispreţuia darul limbilor.

Mai mult decât voi toţi. Totuşi, Biblia nu relatează nici o ocazie de exercitare a darului acestuia de către apostol.

Biserică. Gr. ekklesia,(vezi Mat 18:17). Referirea nu e la clădirea în care sunt ţinute adunările creştinilor, ci grupări organizate a credincioşilor, indiferent de locul în care ei s-ar putea aduna.

Cinci cuvinte. În NT numărul cinci e folosit adesea ca un număr rotund însemnând câţiva, câteva. Astfel erau cinci vrăbii (Luc 12:6), cinci într-o casă (v. 52), cinci perechi de boi (cap. 14:19), etc.

Înţelese. [Cu înţelegerea mea KJV]. Sau cu mintea mea, adică, într-un alt fel decât în limbi, încât să fie inteligibil pentru alţii.

Să învăţ. Gr. katecheo, a instrui oral, a învăţa prin cuvântul gurii. De la acest cuvânt derivă termenul catehism, care originar însemna învăţătură orală ca la doctrinele credinţei. E mai bine a da o foarte scurtă îndemnare în biserică, aşa cum e arătat de cinci cuvinte, dacă sunt de natură edificatoarea, decât o lungă cuvântare care nu e înţeleasă de ascultători şi în felul acesta nu ajută la instruirea lor.

În limbă. [Limbă necunoscută, KJV]. Literal, o limbă.

Fraţilor. O formă obişnuită de a se adresa folosită Pavel (vezi cap. 1:10).

Copii. Corintenii se făleau mult cu înţelepciunea lor (vezi cap. 1:20; 8:1, 2). Ei tresăltau de bucurie pentru realizările lor intelectuale, dar se purtaseră copilăreşte în legătură cu darurile Duhului. Ei aveau un interes mai mare pentru darurile care erau de o natură mai spectaculoasă, ca de pildă limbile, decât pentru cele care lucrau mai modest, şi totuşi erau mai efective pentru biserică, ca de pildă profeţia. Prin purtarea lor ei lăsau la o parte acea inteligenţă superioară cu care se făleau, şi coborau la nivelul prunciei, deoarece evaluau lucrurile după aparenţă. Multe lucruri de mică însemnătate ocupă timpul şi atenţia creştinilor, excluzând gândirea şi accepţiunea valoroasă. Multe lucruri care capătă multă importanţă vor fi recunoscute ca fiind comparabile cu jucăriile copiilor, când oamenii se confruntă realităţile judecăţii mature.

Răutate. [Maliţiozitate, KJV]. Gr. kakia răutate, nelegiuire, stricăciune, malignitate. În legătură cu această calitate, copilaşii pot fi priviţi ca fiind foarte nevinovaţi. Această inocenţă este atitudinea care va fi văzută în toţi aceia care sunt umpluţi de duhul lui Hristos.

Fiţi prunci. Gr. nepiazo, a fi prunci. Acest cuvânt arată o stare mai infantilă decât paidia, cuvântul tradus copii în propoziţia anterioară. El sugerează că creştinii cu adevărat de curând născuţi din nou nu vor avea o cunoştinţă experimentală cu privire la stricăciunea morală din lume. Probabil inocenţa aceasta cu privire la răutate face parte din ceea ce avea Isus în minte când a afirmat că asemănarea cu copiii este esenţială pentru toţi cei care urmează să intre in cer (vezi Mat 18:3).

Oameni mari. Gr. teleioi, crescut deplin, matur, major. În mintea voastră, dovediţi-vă a fi adulţi.

Lege. Gr. nomos, aici evident referindu-se la întregul VT (vezi Ioan 10:34).

Este scris. Citatul este din Isa 28:11, dar e în acord numai în general fie cu textul ebraic, fie cu LXX. Pasajul originar este o avertizare pentru Israel cu privire la necredinţa lor şi tratarea dispreţuitoare a solilor lui Dumnezeu. Pare ca ei să fi întrebat în derâdere dacă urma să fie trataţi ca nişte copilaşi strigându-li-se deseori în urechi, rând după rând şi învăţătură după învăţătură, aşa cum erau învăţaţi copilaşii. Prin profet, Dumnezeu răspundea că deoarece ei dispreţuiseră o învăţătură simplă, urma să fie învăţaţi printr-un popor cu o limbă diferită şi cu exprimare străină. Aceasta este o referire la naţiunile păgâne, îndeosebi Asiria şi Babilonia, de care iudeii fuseseră luaţi în captivitate. În captivitate, iudeii urmau să audă numai o limbă care pentru ei avea să fie neinteligibilă şi barbară. Reiese, totuşi, că în felul cum foloseşte el acest pasaj VT, Pavel scoate în evidenţă că aşa cum Dumnezeu a folosit în vechime alte limbi cu un scop, tot aşa acum el foloseşte darul limbilor, pentru a îndeplini un scop important în era creştină.

Prin urmare. Cuvântul acesta leagă strâns propoziţia următoare cu observaţia anterioară. După cum Dumnezeu a folosit pe vremuri pe asirieni şi pe babilonieni pentru a convinge pe israeliţii necredincioşi, tot aşa acum El foloseşte darul limbilor pentru a convinge pe cei sceptici şi întârzietori în a crede că solia evangheliei poartă pecetea Cerului. Un exemplu poate fi acela al coborârii Duhului Sfânt asupra celor adunaţi în casa lui Corneliu (Fapte 10:24, 44-47).

Semn. Era un semn pentru cei care nu credeau. Aceasta nu vrea să spună că în clipa când credinţa e statornicită, darul nu mai împlineşte o funcţiune folositoare. El încetează de a fi un semn dar poate continua să zidească pe credincioşi (vezi v. 4).

Pentru cei credincioşi. [Pentru cei care cred, KJV]. Profeţia zideşte biserica şi are ca scop să zidească gruparea credincioşilor (v. 2-4). Ea este un semn al prezenţei continue a lui Dumnezeu în biserică.

Dacă s-ar aduna. Cazul scos aici în evidenţă este un caz care reprezintă o rea folosire a darului limbilor. Semnul acesta era rânduit ca la Corint, toţi vorbind în acelaşi timp, darul avea efectul opus.

Fără daruri. [Neînvăţaţi, KJV]. Gr. idiotai, (vezi v. 16). Aici cuvântul pare să se refere la persoane care nu aveau cunoştinţă de fenomenul darului limbilor.

Necredincioşi. Ei pot fi sau iudei sau păgâni. Menţionarea necredincioşilor arată că necreştini luau parte la adunări de creştini. Poate că veneau din curiozitate sau dintr-o dorinţă de a cunoaşte ceva cu privire la religia creştină. La fel cu cei neînvăţaţi, ei urmau să fie la fel, neînstare de a înţelege ce avea loc.

Nebuni. Gr. mainomai, a se înfuria, a delira. Cuvântul apare în alt loc la Ioan 10:20; Fapte 12:15; 26:24, 25. Confuzia care rezulta din situaţia menţionată aici nu putea să transmită nici o idee de adevăr sau de sfinţenie străinilor sau vizitatorilor care ar fi putut fi prezenţi. Dimpotrivă, ar fi dat

o rea idee despre creştinism, creând impresia că e o religie de confuzie şi nonsens.

Toţi proorocesc. Efectul unei manifestări a darului profeţiei asupra credincioşilor şi a persoanelor neştiutoare e contrastat aici cu o desfăşurare de încurcătură de limbi. Cel care profetizează vorbeşte într-o limbă cunoscută adunării.

Încredinţat de toţi. [Convins de toţi, KJV; Mustrat de toţi, G. Gal.]. Duhul Sfânt convinge de păcat (vezi Ioan 10:8), în cazul acesta prin soliile celor care profetizează.

Descoperite. [Se dau pe faţă, KJV; Învederate, Nitz]. Fie prin trezirea conştiinţei şi când adevăratele intenţii şi motive ale inimii erau date la iveală de Duhul Sfânt, fie prin descoperirea prin inspiraţia Duhului Sfânt a faptelor ascunse privitoare la străinii prezenţi în adunare. Tocmai descoperirea tainelor vieţii ei a adus pe femeia samariteană la convingerea că Isus era profet (Ioan 4:19; cf. v. 29).

Va cădea cu faţa la pământ. O postură de închinare obişnuită în Orient.

Va mărturisi. [Va relata, KJV]. Gr. apaggello, a declara. Solia lui este inversul celor spuse de străinii care iau parte la adunările unde este o manifestare de limbi (v. 23). Convingerea lăuntrică produsă de mărturia puternică a celor care au darul profeţiei, fiecare spunând clar, logic şi atrăgător faza specială a revelaţiei dată lui de Duhul, îl îndeamnă să mărturisească credinţa sa în puterea lui Dumnezeu.

Atunci ce este de făcut? Adică: Care este deducţia care trebuie să fie trasă din ceea ce s-a zis? Ce e deci de făcut?

Unul. [Fiecare, KJV]. Pavel nu vrea să spună că fiecare persoană poseda toate darurile diferite enumerate aici, ci că toate darurile urma să fie în biserică în acelaşi timp, distribuite la diferiţi membri potrivit cu înţelepciunea şi voia lui Dumnezeu (vezi cap. 12:6-11).

Are o cântare. [Are un psalm, KJV]. Adică, are capacitatea de a rosti una din cântările sacre aflate în cartea Psalmilor într-un fel neobişnuit. Sau un credincios ar fi fost inspirat să compună o cântare de laudă şi doreşte să o cânte în adunare (cf. Exo 15:20, 21; Jud 5:1; Luc 2:25–32).

Învăţătură. [Doctrină, KJV]. Sau învăţătură (vezi v. 6).

Descoperire. Aceasta probabil este o referire la ceea ce este descoperit cuiva care are darul profeţiei. Aceasta e o comunicare de la Dumnezeu pentru folosul congregaţiei.

Tălmăcire. Vezi cap. 12:10; 14:5.

Zidirea. Compară v. 3-5. Vezi v. 12.

Limbă. [O limbă necunoscută, KJV]. Literal, limbă. La rând. Adică, pe rând, nu toţi în acelaşi timp. Unul să tălmăcească. Vezi cap. 12:10; 14:5. Poate că o persoană ar fi fost capabilă să tălmăcească tot ce se spunea de ceia care vorbeau în limbi.

Să tacă. Aceasta arată că acela care era înzestrat cu darul limbilor avea o măsură de stăpânire asupra exercitării darului (cf. cele de la v. 32). Să-şi vorbească numai lui însuşi. Zidirea personală era aparent scopul primar al darului aşa cum era manifestat la Corint (vezi Nota Adiţională la finele capitolului).

Doi sau trei. Sfatul pentru profeţi este asemănător cu cel dat celor înzestraţi cu darul limbilor. Scopul sfatului este de a evita confuzia (vezi v. 33). Ceilalţi. [Celălalt, KJV]. Literal, ceilalţi. Pentru identificarea celorlalţi vezi mai jos la judece.

Judece. Gr. diakrino, a discrimina, a discerne. Unii cred că alţii se referă la alte persoane din biserică dotate cu darul profeţiei cum şi cu darul discernământului, sau deosebirii duhurilor, care urma să aprecieze rostirile profeţilor care vorbeau şi să determine dacă soliile lor erau de la Dumnezeu sau erau inspirate de vreo altă putere (cf. 1Tes 5:21; 1Ioan 4:1). Isus avertizase biserica privitor la faptul că urmau să fie mulţi prooroci mincinoşi, care aveau să se ridice şi să înşele pe credincioşi, şi biserica trebuia să fie atentă faţă de unii ca aceştia, mai ales când se apropie sfârşitul (vezi Mat 24:5, 11, 24; 2Tes 2:9–11). Alţii cred că sfatul lui Pavel e adresat credincioşilor, a căror datorie este de a face o aplicaţie corespunzătore a soliei la experienţa lor personală.

Făcută o descoperire. Dumnezeu este cel care face o descoperire celui care şade jos. Din respect faţă de noua descoperire, vorbitorul din acel moment trebuie să pună capăt vorbirii sale. Numai câte un profet urma să vorbească în acelaşi timp (v. 31).

Şade jos. Aceasta arată că adunarea şedea jos. Cel care se adresa adunării, fără îndoială stătea în picioare (cf. cele de la Luc 4:16). Să tacă. Gr. sigao, a tăcea, a păstra tăcere.

Să proorociţi toţi. Dacă era observată ordinea cuvenită în adunare şi fiecare la rând se adresa bisericii, ar fi fost cu putinţă ca toţi cei care erau îndemnaţi, să dea un raport despre adevăr aşa cum le fusese descoperit.

Toţi să capete învăţătură. [Toţi să fie întăriţi, KJV]. Sau, toţi să poată fi îmbărbătaţi. Soliile combinate urmau să procure învăţătură corespunzătoare pentru toţi. Un membru ar fi putut să primească încurajare şi ajutor ascultând la un anumit vorbitor, în timp ce alţii urmau să aducă îndemn plăcut altor membri din adunare, şi în felul acesta toţi să fie zidiţi sufleteşte.

Supuse proorocilor. Pare că erau unii care pretindeau că nu puteau să tacă atunci când erau sub inspiraţia Duhului sfânt. Susţinerea aceasta este tăgăduită de Pavel în mod direct. Adevăraţii profeţi aveau stăpânire asupra minţii lor şi puteau să vorbească sau să tacă după voie. Inspiraţia nu înlătură individualitatea şi libera alegere. Agentul omenesc exprimă în propriul său stil şi cu propriul său gând adevărurile care i-au fost descoperite (vezi GC V-VII).

Neorânduielii. [Confuziei, KJV]. Dumnezeu nu este o fiinţă care să aibă în Sine sau să producă dezordine, dezbinare sau confuzie. Adevărata închinare a lui Dumnezeu nu va avea ca rezultat dezordine de nici un fel. Versetul acesta prezintă un principiu general, cârmuitor al creştinismului care este derivat din natura lui Dumnezeu. El este Dumnezeul păcii, şi nu trebuie să se înveţe că El ar fi putut să aibă plăcere de o formă de cult caracterizată prin confuzie de orice fel (vezi Rom 15:33; 16:20; 1Tes 5:23; Evr 13:20). Creştinismul tinde să promoveze ordinea (vezi 1Cor 14:40). Nimeni care e supus conducerii Duhului Sfânt nu va fi dispus să se angreneze în scene de dezordine sau confuzie ca aceea care ar rezulta din faptul că mai multe persoane ar vorbi în acelaşi timp în limbi sau în profeţie. Închinătorul va fi gata să-şi exprime iubirea şi recunoştinţa faţă de Dumnezeu în rugăciune şi mărturie, dar o va exprima cu seriozitate, duioşie, şi un adevărat respect pentru păstrarea ordinii în casa lui Dumnezeu, şi nu cu o dorinţă de a întrerupe şi a tulbura cultul plin de demnitate al lui Dumnezeu.

Toate bisericile. Principiul acesta al procedării ordonate la cultul public, notează Pavel, stăpâneşte în toate bisericile, şi de aceea trebuia să fie acceptat şi în Corint. Dumnezeu este autorul păcii în toate locurile, şi adevăraţii Lui credincioşi vor căuta să păstreze pacea în adorarea Lui, înfrânând orice dorinţă de a înălţa eul printr-o desfăşurare nelatimp a înzestrărilor de la Duhul Sfânt date lor.

Unii redactori şi traducători leagă expresia ca în toate bisericile sfinţilor cu v. 34 (vezi RSV). E imposibil de a decide cu precizie cărei propoziţii îi aparţine expresia cu adevărat.

Femeile să tacă. Dacă ultima expresie a v. 33 e legată cu v. 34 (vezi v. 33) pasajul zice: Ca în toate bisericile, femeile să tacă. Cu o astfel de împărţire, porunca privitoare la faptul ca femeile să tacă e arătată că e nu numai o restricţie regională din cauza unor împrejurări locale, ci o reflectare a obiceiului general în toate bisericile. Că obiceiul era general, se poate deduce din 1Tim 2:11, 12, unde fără de a alege vreo anumită biserică, Pavel îndeamnă: Femeia să înveţe în tăcere, cu toată supunerea. Femeii nu-i dau voie să înveţe pe alţii, nici să se ridice mai sus de bărbat, ci să stea în tăcere.

Unii au găsit dificultate în a înţelege această oprelişte, în termeni, nu numai a concepţiilor noastre moderne al locului femeilor în biserică, dar şi al locului şi serviciului femeilor în istoria biblică (vezi Jud 4:4; 2Rg 22:14; Luc 2:36, 37; Fapte 21:9). Pavel însuşi lăuda femeile care lucrau cu el în Evanghelie (Filp 4:3). Nu e nici o îndoială că femeile au îndeplinit un rol hotărât în viaţa bisericii. Atunci, pentru ce să fie oprite de a vorbi în public? Răspunsul acesta se găseşte în v. 35.

Legea. Scripturile învaţă că, din cauza rolului ei în căderea bărbatului, femeii i s-a rânduit de Dumnezeu o poziţie de subordonare faţă de soţul ei (vezi Gen 3:6, 16; Efes 5:22–24; 1Tim 2:11, 12; Titus 2:5; 1Pet 3:1, 5, 6). Datorită schimbării aduse prin intrarea păcatului în experienţa umană, viaţa armonioasă pe care omul o cunoscuse mai înainte s-a sfârşit. Nu mai era posibil ca soţul şi soţia să aibă autoritatea egală la conducerea căminului, şi Dumnezeu a ales să aşeze asupra bărbatului răspunderea majoră de a lua hotărâri şi de a-şi învăţa familia (vezi PP 58, 59).

Să întrebe pe bărbaţii lor. O astfel de procedură ar evita întreruperi necorespunzătoare în serviciul de cult şi se evita confuzia care ar însoţi astfel de întreruperi.

Ruşine. Lucrul acesta era adevărat deoarece atât obiceiul grec cât şi cel iudeu dicta ca femeile să fie ţinute pe planul al doilea în treburile publice. Călcarea acestui obicei ar fi fost privită ca dezonorantă şi ar fi adus ocară asupra bisericii.

De la voi. Biserica din Corint nu era cea dintâi, ci una dintre ultimele pe care le-a întemeiat Pavel. De unde, biserica aceea nu era în poziţia de a prescrie reguli de conduită pentru alte biserici, sau de a pretinde dreptul să difere de ele. Ea nu era singură în proclamarea Evangheliei; de aceea trebuia să dea cuvenita consideraţie principiilor general acceptate în ce priveşte purtarea şi procedura în închinarea publică. Biserica corinteană pare că adoptase obiceiuri neuzitate, ca de pildă acela de a permite femeilor să apară la serviciul public dezvelite (vezi cp. 11:5, 16) şi să vorbească în biserică într-un fel necunoscut altor biserici. Ei îngăduiseră să existe în biserică neregularitate şi confuzie. Dar ei nu aveau dreptul să difere de alte biserici în felul acesta, şi nici nu aveau vreun drept de a spune altor biserici că şi ele trebuia să tolereze astfel de confuzie şi dezordine. Ei ar fi trebuit să-şi recunoască datoria de a se conforma practicii organizaţiei generale a bisericilor creştine.

Numai până la voi. Biserica corinteană nu era cea dintâi care să fie înfiinţată, şi nu era nici singura. Prin servii Săi, Dumnezeu înfiinţa biserici în multe ţări. Dacă o biserică avea dreptul să iniţieze obiceiuri şi deprinderi aparte, altele de asemenea aveau. Dacă ar fi fost să se adopte ideea aceea, rezultatul ar fi fost confuzie şi dezordine. De aceea toate bisericile trebuia să adopte acelaşi plan general pentru procedare la cultul public, şi obiceiuri care nu erau adoptate în alte biserici, nu ar fi trebuit să fie îngăduite la Corint.

Că este prooroc. Toţi aceia care pretind că au primit oricare din darurile Duhului, dar refuză de a recunoaşte instrucţiunea dată de Pavel ca venind de la Domnul, ar arăta prin aceasta că inspiraţia lor nu era de sus.

Domnului. Pavel nu vorbea pe temeiul propriei sale autorităţi sau în propriul său nume. El vorbea corintenilor în numele Domnului şi sub inspiraţia Duhului Său. Acceptând sfatul lui şi ascultând de instrucţiunile care veneau la ei prin el, arătau că erau dispuşi să fie conduşi de Domnul. Adevărata credinţă totdeauna îşi va demonstra autenticitate printr-un respect atent faţă de poruncile lui Dumnezeu. Pe de altă parte, orice mărturisire de credinţă care trece cu vederea poruncile divine, respinge autoritatea Scripturilor, şi nu dă atenţie păcii şi ordinii bisericii, dă dovadă că nu e autentică.

Nu înţelege. Gr. agnoeo, să nu înţeleagă, să nu recunoască. De fapt, Pavel spune că dacă cineva nu ar recunoaşte faptul că apostolul era inspirat de Dumnezeu, şi de aceea nu ar fi primit instrucţiunile sale ca fiind porunci ale lui Dumnezeu, face lucrul acesta cu propria sa primejdie. Pavel dăduse dovadă suficientă cu privire la însărcinarea dată lui de Dumnezeu şi nu avea nevoie să spună nimic în plus în privinţa aceasta. Cineva care ar fi respins sfatul care venea prin apostol urma să fie lăsat să sufere consecinţele. Nu era nimic în plus ce s-ar mai fi putut face pentru el; el trebuia să răspundă înaintea lui Dumnezeu pentru purtarea lui răzvrătită.

Ignoranţa voită faţă de poruncilor lui Dumnezeu nu va scuza pe nimeni, ci va avea ca rezultat ruina finală. Duhul Sfânt nu va continua la nesfârşit să stăruie pe lângă cineva care cu încăpăţânare se agaţă de propriile sale idei şi de felul său de purtare eronate, chiar şi după ce i-a fost arătată calea cea dreaptă (vezi Gen 6:3; Ose 4:17). O astfel de ignoranţă încăpăţânată, voită, faţă de planurile lui Dumnezeu pentru lume urmează să fie o atitudine caracteristică a unei anumite categorii de persoane în zilele de pe urmă, şi va servi ca un semn de apropierea sfârşitului (vezi 2Pet 3:3-5). E primejdios de a lepăda lumina de la Dumnezeu cu scopul de a satisface dorinţele inimii fireşti, care este totdeauna în vrăjmăşie faţă de Dumnezeu (vezi Rom 8:6–8; Gal 5:16, 17; 1Ioan 2:15, 16).

Să nu înţeleagă. Dovezile textuale sunt împărţite (cf. p. 10), între exprimarea aceasta şi exprimarea el nu e recunoscut. Dacă e adoptată exprimarea de la urmă, înţelesul este probabil că atari persoane nu sunt recunoscute de Dumnezeu. O astfel de experienţă este opusul aceleia descrise în cap. 8:3: Dacă iubeşte cineva pe Dumnezeu, este cunoscut de Dumnezeu.

Râvniţi. Gr. zeloo a fi zelos pentru. Rezumându-şi argumentaţia, Pavel reafirmă prioritatea dată profeţiei în v. 1, unde atrăgea atenţia la darul profeţiei ca înzestrarea spirituală cea mai de dorit pe care să o caute creştinul. E foarte de dorit ca cineva să fie în stare să vorbească sub inspiraţia Duhului Sfânt în aşa fel ca biserica să fie zidită.

Fără să împiedicaţi. [Nu interziceţi, KJV; Nu-l opriţi, G. Gal.]. Nici un obstacol nu trebuie să fie pus în calea exercitării darului limbilor. Singurul lucru de care să se ferească este folosirea darului în adunările publice când nu e de faţă un tălmăcitor (vezi Nota Adiţională la finele capitolului).

Cu rânduială. [În ordine, KJV]. Gr. kata taxin, după rang, potrivit aranjamentului. Expresia era folosită ca un termen militar arătând regularitatea şi ordinea în care o armată se alinia în şiruri în aranjament ordonat. Multe întrebări s-ar putea pune cu privire la metodele şi formele de cult în biserică, dar bunul simţ şi respectul cuvenit lui Dumnezeu vor arăta care e corespunzătoare şi vor împiedica pe închinători de la excese. Totul ar trebui să fie făcut cu bunăcuviinţă, aşa cum se cuvine Creatorului Atotputernic, şi n-ar trebui să fie nici o confuzie, nici un zgomot care nu e necesar, sau dezordine (vezi Hab 2:20; Ev 314, 636, 637; Ed 243; PK 48, 49; PP 303; 4T 626).

Creştinul ar trebui să se ferească totdeauna de formalism în cultul public. Dumnezeu nu doreşte paradă externă şi etalare de talent, ci devoţiune sinceră şi iubitoare faţă de El exprimată în rugăciune şi laudă (vezi Ioan 4:24; 9T 143). Demnitatea şi respectul sunt esenţiale, dar ele vor fi inspirate de un autentic simţ al maiestăţii şi măreţiei lui Dumnezeu, şi nu de vreun răspuns la îndemnurile inimii fireşti la înălţare de sine. Pentru ca închinarea noastră să fie cu adevărat plină de respect, ea trebuie să fie condusă în aşa fel încât toţi cei de faţă să ia parte în chip inteligent la tot ceea ce se face. De aceea, orice folosire a unei vorbiri care nu e înţeleasă, e cu totul nelalocul ei, afară de cazul că o astfel de limbă e tălmăcită pentru folosul tuturor. NOTĂ ADIŢIONALĂ LA CAPITOLUL 14

Două vederi principale sunt susţinute cu privire la darul limbilor aşa cum e tratat în cap. 14:

(1) Că manifestarea trebuie să fie descrisă în termenii fenomenului limbilor din Ziua Cincizecimii (Fapte 2); că limba vorbită sub influenţa darului era o limbă străină, limbă care putea fi uşor înţeleasă de un străin de limba aceea; că vorbirii într-o limbă străină în biserică atunci când nu era de faţă nimeni care să înţeleagă limba, corintenii perverteau funcţiunea darului; şi că această rea întrebuinţare era ceea ce mustra Pavel. (2) Că manifestarea era diferită de aceea din Ziua Cincizecimii; că limba nu era una vorbită de oameni, şi că în felul acesta nici un om nu putea înţelege afară de cazul că era prezent un tălmăcitor care poseda darul Duhului pentru a înţelege limba (1Cor 12:10); că funcţiunea lui era de a întări credinţa noilor convertiţi (1Cor 14:22; cf. Fapte 10:44–46; 11:15) şi pentru a procura zidire spirituală personală (1Cor 14:4); că Pavel mustra în 1Cor 14 exercitarea în adunări publice a acestui dar, rânduit în primul rând pentru zidire particulară, personală. Alte vederi combină elemente ale acestor două.

Ar fi de ajutor la o considerare a acestei chestiuni să se enumere caracteristicile darului limbilor aşa cum s-au manifestat la Ziua Cincizecimii şi în Corint. În ce priveşte o tratare a darului la Ziua Cincizecimii, vezi Fapte 2:4. Darul cu prilejul acela era clar o capacitate de a vorbi în limbi străine, şi scopul darului a fost de a înlesni răspândirea Evangheliei (cf. AA 39, 40). A doua funcţiune poate fi văzută în experienţa lui Petru în casa lui Corneliu, unde manifestarea darului a convins pe Petru şi pe creştinii iudei sceptici care erau cu el că Dumnezeu primea neamurile (vezi Fapte 10:46), şi de asemenea a convins pe Corneliu şi pe cei care erau cu el că lucrarea lui Petru purta semnătura cerului.

Cu privire la darul manifestat mai târziu în Corint sunt notate următoarele caracteristici: (1) Darul este inferior profeţiei (1Cor 14:1). (2) Cel care vorbea în limbi se adresa lui Dumnezeu, nu oamenilor (v. 2). (3) Nimeni nu înţelegea pe cel care vorbea în limbi (v. 2). (4) Vorbitorul era în duh, adică într-o stare de extaz (1Cor 14:2, 14; cf. cele de al Apoc 1:10). (5) Cel care vorbea, rostea taine (1cor 14:2; în ce priveşte o definiţie a tainelor vezi Rom 11:25). (6) Cel care vorbea se zidea pe sine, nu biserica (1Cor 14:4). (7) Pavel dorea ca toţi să aibă darul (v. 5). (8)Cel care vorbea trebuia să se roage ca să şi tălmăcească aşa încât biserica să poată fi zidită (v. 12, 13). (9) Priceperea sau mintea e neroditoare când cineva se roagă într-o limbă, arătând prin aceasta că experienţa nu e a unei minţi conştiente (v. 14). (10) Darul era un semn pentru cei care nu credeau

(v. 22). (11) Darul trebuia să fie folosit în biserică numai dacă era prezent un tălmăcitor (v. 27); altminteri vorbitorul trebuia să-şi vorbească numai lui însuşi şi lui Dumnezeu (v. 28). Corintenii erau îndemnaţi să nu împiedice vorbirea în limbi (v. 39).

Această listă de caracteristici ale darului lămureşte faptul că apostolul nu se ocupă de un dar contrafăcut. El trecuse limbile între darurile autentice ale duhului (cap. 12:8-10), şi nicăieri nu sugerează că manifestarea descrisă în cap. 14 nu e de la Dumnezeu. Dimpotrivă, el îl laudă (cap. 14:5, 17), pretinde că el vorbea în limbi mai mult decât corintenii (v. 18), doreşte ca toţi să aibă darul, şi îndeamnă pe credincioşi să nu oprească exercitarea darului (v. 39). Ţinta lui în tot cursul tratării e de a arăta locul lui cuvenit şi funcţiunea lui legitimă şi să avertizeze contra abuzării de el.

Corintenii abuzau de acest dar; este un lucru evident. Ei vorbeau în limbi în biserică atunci când nu era de faţă nici un tălmăcitor şi când nimeni în afară de vorbitor nu avea vreun folos. Pare că mai mulţi vorbeau în acelaşi timp, şi în timp ce alţii profetizau, sau învăţau, etc. Aceasta avea drept urmare o confuzie generală (v. 26-33, 40).

Întrebarea dacă limbile foloseau un limbaj vorbit sau unul necunoscut oamenilor, sau simple sunete nearticulate, a fost mult dezbătută de comentatori. Aceia care cred că vorbirea era într-o limbă străină pentru vorbitor dar înţeleasă de cei care cunoşteau limba, argumentează prin ceea ce ei numesc analogia Scripturii, că darul din Corint ar trebui să fie explicat pe temeiul manifestărilor din Ziua Cincizecimii (Fapte 2) şi din alte ocazii (Fapte 10:44–46; 11:15; 19:6) şi că deci scopul era clar de a face în stare pe oameni să predice Evanghelia în limbi mai înainte necunoscute pentru ei. Pasaje ca 1Cor 14:2, care arată că nimeni nu înţelege, ei le interpretează ca însemnând că nimeni din cei de faţă nu înţelege, deşi străinii ar putea să înţeleagă. Ei arată mai departe că e dificil de a concepe că Duhul Sfânt S-ar manifesta într-o limbă necunoscută în circumstanţe ca acelea din cap.

14.

Aceia care susţin că fenomenul consta din sunete neinteligibile fără legătură cu vreun limbaj omenesc, argumentează că acesta e felul cel mai natural de a interpreta diferitele pasaje despre care e vorba, şi că aceasta este concluzia inevitabilă de tras când sunt luate în consideraţie toate caracteristicile prezentate. Ei cred că ilustraţiile lui Pavel din v. 76-10 sunt intenţionate să arate că exprimările erau fie sunete nearticulate, fie o limbă cu neputinţă de a fi înţeleasă de oameni afară de cazul că erau stăpâniţi de Duhul şi că erau înzestraţi cu darul tălmăcirii (cap. 12:10).

Indiferent care vedere este adoptată, un lucru e sigur, că manifestarea darului la Ziua Cincizecimii şi scopul pentru care fusese dat (Fapte 2) diferea în multe privinţe de darul manifestat la Corint. Darul de la Corint servea să zidească pe cel care vorbea, nu pe alţii (1Cor 14:4). Pavel nu încuraja folosirea lui în public afară de cazul că era de faţă un tălmăcitor (v. 12, 13, 27). El nu recomanda folosirea lui în biserică (v. 19, 28). Adresarea era către Dumnezeu, nu către oameni (v. 2, 28). Cel care vorbea era într-o stare de extaz, cu mintea sa conştientă adormită (v. 14). Lucrurile acestea nu erau adevărate cu privire la darul care s-a revărsat asupra ucenicilor la Ziua Cincizecimii. Capacitatea de a vorbi în limbi străine era în mod deosebit intenţionată spre a zidi pe alţii. El a fost acordat aşa fel ca ucenicii să poată predica Evanghelia fără serviciile unui tălmăcitor. Adresarea în limbi era pentru oameni, nu pentru Dumnezeu, şi vorbitorul nu era într-o stare extatică, ci funcţiona chiar aşa ca cineva care ar fi dobândit îndemânarea de a vorbi în acea limbă prin studiu (vezi Fapte 2).

Din cauza unor obscurităţi cu privire la felul precis în care se manifesta în vechime darul limbilor, lui Satana i-a venit uşor să contrafacă darul. Strigăte incoerente erau bine cunoscute şi larg întâlnite la cultul păgân. La fel şi mai târziu, sub masca creştinismului, au apărut din timp în timp diferite manifestări de aşa zise limbi. Totuşi, când aceste manifestări sunt comparate cu specificările biblice ale darului limbilor, ele sunt găsite că sunt ceva cu totul contrar darului dat pe vremuri de Duhul. Aceste manifestări trebuie deci să fie respinse ca false. Totuşi, prezenţa contrafacerii nu trebuie să ne determine să vorbim nedemn despre ceea ce este autentic. Dreapta manifestare a darului cu care se ocupă Pavel în 1Cor 14 îndeplinea o funcţiune folositoare. E adevărat, se abuza de el, dar Pavel căuta să corecteze abuzurile şi să pună lucrarea darului la locul lui şi în funcţia lui cuvenită. COMENTARIILE ELLEN G. WHITE

2 1T 412, 419

7 1T 231

7–12CT 243

8 CT 459; CW 170; Ev 119, 218, 397, 523, 689; FE 407, 483; 5T 719; 6T 61, 375, 431; 8T 168; 9T 29

13–19CT 244

15 Ev 127, 507, 508, 509, 510; 1T 146; 2T 582, 699; 9T 143

32, 33 AA 200

33 AA 96; TM 54; 1T 231, 653; 7T 284

40 Ev 207; EW 97; PP 376; 1T 145; 5T 274; 6T 98, 169