Dregătorul. [Tirşata, KJV.] [În KJV] Titlul persan pentru "guvernator" (vezi la Ezra 2,63). Neemia, a cărui influenţă se simţea fără îndoială în spatele lungii cuvântări raportate în capitolul precedent, s-ar putea să fi fost părintele spiritual al legământului ce urma să se încheie acum. El a dat un exemplu, fiind cel dintâi la semnarea documentului.
Zedechia. Probabil un înalt slujbaş, nu se ştie nimic mai mult cu privire la el. S-a susţinut că, prin analogie cu Ezra 4,9.17, el era secretarul guvernatorului.
Seraia. Cele 21 de nume enumerate după acelea ale lui Neemia şi al secretarului sunt indicate ca fiind "preoţi" (v. 8). Printre aceştia, casa marelui preot Seraia avea fireşte prioritatea. Din toate cele 21 de nume, 15 apar în cap. 12,2-7 în calitate de preoţi conducători care au venit cu Iosua şi Zorobabel din Babilon, iar în cap. 12,12-21 în calitate de căpetenii ale familiilor şi ale cetelor respective (vezi la Neemia 12; Luca 1,5).
Leviţii. Iosua, Binui şi Cadmiel reprezintă cele trei familii principale ale leviţilor care s-au întors împreună cu Zorobabel (vezi Ezra 2,40; 3,9; Neemia 7,43; 9,4.5 etc.). Aici Binui pare să fi înlocuit pe Cadmiel şi să fi trecut pe locul doi. Din restul de nume, cele ale lui Haşabia şi Şerebia reprezintă familiile care s-au întors împreună cu Ezra (Ezra 8,18.19). Restul de nume sunt probabil şi acelea de familii.
Căpeteniile poporului. De la v. 14 până la Magpiaş din v. 20, numele personale corespund celor ale familiilor laice care s-au întors cu Zorobabel (Ezra 2,3-30; Neemia 7,8-33); primele 18 sunt nume personale, dintre care două (v. 17) ar trebui să fie unite printr-o liniuţă, întrucât este clar că ele reprezintă o familia aparte "Ater din familia lui Ezechia", menţionată în Ezra 2,16 şi Neemia 7,21.
Ultimele trei sunt nume de localităţi: Nebai (v. 19), cu Nebo (cap. 7,33); Magpiaş (v. 20), acelaşi cu Magbiş (Ezra 2,30), şi Anatot. Celelalte (de la Meşulam la Baana, Neemia 10,20-27) sunt nume fie ale căpeteniilor diferitelor case în care erau împărţite aceste familii, fie ale bătrânilor târgurilor mai mici din Beniamin şi Iuda. Nu toate familiile enumerate în Ezra 2 apar în această listă poate datorită faptului că unele că s-au amestecat între ele, deşi nu există dovezi că în acei ani au apărut familii noi.
Cealaltă parte a poporului. Enumerarea claselor este aceeaşi ca în Ezra 2,70. Întrucât nu lipseşte nici o clasă a poporului, a existat în mod evident un consimţământ general, poate universal, al naţiunii faţă de prevederile legământului.
Cei ce se despărţiseră. Această clasă poate a descins din acei israeliţi care fuseseră lăsaţi în ţară pe timpul robiei şi care acum se alipeau noii comunităţi (vezi la Ezra 6,21).
Toţi cei ce aveau cunoştinţă. E interesant de notat un lucru: contrar uzanţei orientale, printre cei au semnat legământul s-au numărat de asemenea femei şi tineri maturi. Tuturor acelora destul de maturi pentru a înţelege natura legământului li s-a îngăduit să participe la ritualul sacru. Este puţin probabil să fie vorba doar de clasa cultă, aşa cum au sugerat unii.
S-au unit. Poporul de rând a oferit sprijinul lui conducătorilor care au fixat sigiliile lor la document, în felul acesta aprobând şi ratificând ceea ce făcuseră ei.
Jurământ. [Blestem, KJV.] Se poate ca blestemele şi binecuvântările din Deuteronom 27 şi 28 să fi fost cuprinse în lecturile luate din Lege. Probabil că, de fiecare dată când legământul dintre Dumnezeu şi poporul Său era întărit, poporul rostea o formulă de jurământ (vezi Deuteronom 29,12 ; 2 Regi 23,3).
Robul lui Dumnezeu. Titlul acesta îi aparţine, într-un mod unic, lui Moise. Dumnezeu l-a numit "robul Meu, Moise", care "este credincios în toată casa Mea" (Numeri 12,7) şi, de atunci, acesta a fost titlul lui special (vezi Iosua 1,2; 8,31.33; 1 Cronici 6,49; 2 Cronici 24,9; Daniel 9,11; Evrei 3,5).
Să nu dăm pe fetele noastre. Se pare că reforma instituită de Ezra (Ezra 9,10) nu se dovedise trainic.
În ziua Sabatului. Interzicerea comerţului în Sabat, deşi nu e menţionată expres în porunca a patra, este subînţelesă acolo şi, cu siguranţă, cuprinsă în instrucţiunile privitoare la acea zi. Amos 8,5 sugerează această interdicţie, la fel şi Isaia 58,13 şi Ieremia 17,19-27. Cea mai veche dovadă nebiblică cu privire la ţinerea Sabatului săptămânal de către iudei provine din sec. al V-lea î.Hr., de la Elefantina din Egipt. Această menţionare a Sabatului se găseşte pe ostraca sau ulcioare, adică pe cioburi de vase folosite în mod obişnuit ca material ieftin pentru scris.
În zilele de sărbătoare. [Ziua sfântă, KJV.] Adică "o sărbătoare", care arată că poporul se obliga să nu facă negoţ nu doar în ziua Sabatului, ci şi în oricare zi de sărbătoare.
Să lăsăm nelucrat pământul, în al şaptelea an. [Să părăsim al şaptelea an, KJV.] O formă prescurtată [în KJV] a legii cu privire la anul sabatic (Exod 23,10.11), potrivit căreia pământul trebuia să fie lăsat nelucrat şi nesemănat în cursul acelui an. Legea aceasta fusese deseori neglijată în cursul vremurilor monarhiei, iar neglijarea ei era unul dintre păcatele pe care robia urmărea să le pedepsească (2 Cronici 36,21). Se pare că acum, după întoarcere, rânduiala aceasta fusese din nou trecută cu vederea.
Datorii. Pentru comentarii, vezi la cap. 5,2-13.
A treia parte dintr-un siclu. Nu se spune cine urma să aducă această contribuţie pentru susţinerea serviciului Templului, dar era un obicei binecunoscut. Plata aceasta era evident o înnoire a preceptului mozaic (Exod 30,13) ca orice bărbat în vârstă de 20 de ani şi mai mult să dea o jumătate de siclu ca dar pentru Domnul, un tribut încă cerut pe vremea lui Hristos (Matei 17,24). Având în vedere sărăcia celei mai mari părţi a comunităţii, taxa aceasta fusese acum redusă la o treime de siclu pentru fiecare bărbat. Părerea lui Ibn Ezra, marele comentator din Evul Mediu, că o treime dintr-un siclu urma să fie plătită pe lângă jumătatea de siclu percepută în conformitate cu Legea, nu e sprijinită de text.
Pentru slujba. Fondul acesta nu era pentru cheltuielile de construcţie sau lucrări de reparaţie la Templu, ci pentru întreţinerea serviciilor regulate ale Templului. Potrivit cu v. 33, această taxă urma să fie folosită pentru procurarea pâinii pentru punerea înainte, a darului de mâncare continuu şi a arderilor de tot continue (Numeri 28,3-8), a jertfelor pentru ziua de Sabat şi pentru luna nouă (cap. 28,9-15) şi pentru alte sărbători (cap. 28,16 la 29,40).
Lucrurile închinate. Probabil este vorba de "darurile de legănat" şi "darurile de mulţumire" (Levitic 23,10.17.19), întrucât erau "închinate Domnului şi să fie ale preotului" (Levitic 23,20). Mai mult, taxa aceasta era pentru acoperirea cheltuielilor cu jertfele pentru păcat, poruncite în Numeri 28,15.22.30; 29,5.11.16.19 etc. şi pentru tot ce ar mai fi fost necesar. Introducerea acestei taxe nu înseamnă neapărat că subvenţiile promise de Artaxerxe, în edictul lui (Ezra 7,20-22) încetaseră şi că adunarea acum a socotit că e necesar să acopere cheltuielile din propriile lor resurse. Pe lângă ajutorul acordat de împărat, s-a considerat că era necesar să se acopere cerinţele sporite ale Templului.
Lemnele. [Jertfa de lemne, KJV.] Legea lui Moise nu făcuse decât să ceară ca pe altar să ardă necurmat lemne şi ca preotul să pună lemne pe el în fiecare dimineaţă (Levitic 6,12.13). Totuşi nu s-au dat instrucţiuni cu privire la procurarea lemnelor. Legământul acesta punea în seama adunării procurarea lemnelor necesare, şi diferitele case erau responsabile în mod succesiv în această privinţă, în ordinea hotărâtă prin tragerea la sorţi. Potrivit cu Iosif Flavius (Wars ii. 17.6),
lemnele necesare pentru un an erau aduse într-o anumită zi, ziua a 14-a a lunii a 5-a, care era ţinută ca o sărbătoare numită "căratul lemnelor".
Cele dintâi roade. Cu privire la cele ale pământului, vezi Exod 23,19; 34,26; Deuteronom 26,2; pentru cele ale pomilor roditori, vezi Levitic 19,23.
Întâii născuţi ai fiilor noştri. Aceştia urmau să fie răscumpăraţi conform aprecierii preotului (Numeri 18,16), cum se făcea şi cu animalele necurate (Numeri 18,15). Întâi născuţii din cirezi şi turme urmau să fie jertfiţi pe altar (Numeri 18,17).
Cele dintâi roade din plămădeală. Vezi Numeri 15,18-21.
Darurile noastre. Literal, "darurile noastre ridicate" (vezi Numeri 15,20; Levitic 23,11.17).
În cămările casei. Depozitele din încăperile ataşate la clădirea Templului (vezi cap. 13.4.5).
Zeciuială din pământul nostru. [Zecimile pământului nostru, KJV.] Se pare că zecimea fusese neglijată de mulţi. Prin urmarea, preoţii şi leviţii nu puteau să-şi vadă de îndatoririle lor la Templu şi erau obligaţi să-şi câştige altfel existenţa (vezi cap. 13,10). Acum, poporul a făgăduit să reia practica. Maleahi, care a profetizat şi el cam pe vremea aceasta, tratează aceeaşi problemă şi reaminteşte oamenilor dezavantajele reţinerii zecimii şi binecuvântările care însoţesc credincioşia (Maleahi 3,8-12). Despre legea aducerii zecimii într-o economie agricolă, vezi Levitic 27,30.
În toate cetăţile. Se pare că zecimile agricole nu erau aduse la Ierusalim, ci depozitate pe centre, acolo unde erau produse, până când erau cerute de leviţi. Nu e clar dacă erau stabilite depozite în aceste cetăţi pentru scopul acesta, sau dacă este vorba de cetăţi levitice.
Preotul. Un preot trebuia să fie de faţă când leviţii luau zecimea, nu atât de mult ca garanţie că ei şi-ar primi partea, aşa cum au gândit unii comentatori, ci pentru a lua partea preoţilor, zecimea din zecimea leviţilor (Numeri 18,26). Potrivit versetului acestuia, zecimea trebuia să fie transportată la Ierusalim pe cheltuiala destinatarilor, şi era numai drept ca preotul să participe la activitatea de transportare a acesteia acolo. Această rânduială trebuie să fi avut şi scopul de a garanta manipularea corectă a fondurilor sfinte. Prezenţa reprezentanţilor celor două ordine ecleziastice, la primirea şi împărţirea zecimii, avea menirea să prevină administrarea greşită a acestor fonduri.
COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE29-36PK 667
32. 33�
PP 526