1 Din partea oamenilor din popor şi din partea nevestelor lor s-au ridicat mari plângeri împotriva fraţilor lor iudei.

Mari plângeri. Nu e sigur când au avut loc unele dintre evenimentele descrise în acest capitol. Nu toate ar fi putut să aibă loc în timpul construirii zidului, întrucât versetul 14 ajunge cu raportul la sfârşitul celor 12 ani ai lui Neemia ca guvernator. Cel mult doar v. 1-13 pot fi atribuite timpului construirii zidului. E adevărat că lucrul neplătit la zid plată avea să-i lipsească pe mulţi de mijloacele obişnuite de întreţinere. Pe de altă parte, lucrarea s-a încheiat într-un timp prea scurt ca să producă o situaţie economică grea, de tipul celei descrise aici. Nu există nici o indicaţie în cadrul relatării situaţia grea a fost legată de munca de reconstruire. Motivele de nemulţumire îşi aveau rădăcinile mult mai adânc şi se amplificaseră pe parcursul unei lungi perioade de timp, dar s-a ajuns în criză în timpul construirii zidului (vezi PK 646). În v. 14-19, Neemia dă un raport despre propria sa conduită cât a slujit ca guvernator al Iudeii (vezi 1 Samuel 12,3-5).

Oamenii se plângeau din cauza sărăciei îngrozitoare. Cei care se plângeau erau săracii poporului, iar cei învinuiţi erau fraţii lor mai înstăriţi (vezi 2 Regi 24,14).

2 Unii ziceau: „Noi, fiii noştri şi fetele noastre suntem mulţi; să ni se dea grâu ca să mâncăm şi să trăim.”

Mulţi. Cei care aveau familii numeroase erau primii care se plângeau. Copiii lor numeroşi se dovedeau a fi nu o binecuvântare, aşa cum erau de obicei consideraţi de către orientali, ci o povară şi o pricină de mare îngrijorare pentru ei.

3 Alţii ziceau: „Punem zălog ogoarele, viile şi casele noastre, ca să avem grâu în timpul foametei.”

Ca să avem grâu. [Ca să putem cumpăra grâu, KJV.] Poate, aşa cum spune LXX, "de aceea daţi-ne grâu [cereale]", nu că ei doreau un dar, ci o îmbunătăţire a situaţiei economice care îi adusese într-o stare deplorabilă.

În timpul foametei. [Din cauza foametei, KJV.] Unii cereau ajutor din cauza foametei, acum trecute, care-i obligase să-şi ipotecheze ogoarele, viile şi casele. Reclamanţii făceau parte deci dintr

o clasă care cândva avusese proprietăţi considerabile şi care trăiau în afara oraşului. Situaţia este asemănătoare cu cea descrisă în Iosua 5,8. Strângerea terenurilor agricole în mâna celor bogaţi nu era o situaţie nouă.

4 Alţii ziceau: „Am împrumutat argint punând zălog ogoarele şi viile noastre pentru birul împăratului.

Birul împăratului. Ca şi în cazul altor provincii persane, li se cerea iudeilor plata unui tribut anual, parte în bani şi parte în natură, către tezaurul persan. În anii obişnuiţi, povara aceasta poate că nu părea grea, dar în anii slabi, apariţia perceptorului prefigura adesea o stare foarte mizerabilă. Pentru a plăti taxele oamenii se împrumutau, fără să spere că vor scăpa vreodată de datorii.

5 Şi totuşi carnea noastră este ca şi carnea fraţilor noştri, copiii noştri sunt ca şi copiii lor; şi iată, supunem la robie pe fiii noştri şi pe fetele noastre, şi multe din fetele noastre au şi fost supuse la robie; suntem fără putere, căci ogoarele şi viile noastre sunt ale altora.”

Carnea voastră. Aceşti săraci erau oameni ca şi fraţii lor mai bogaţi şi aveau tot atât de mult nevoie de cele necesare vieţii ca şi aceştia. Proprii lor copii erau la fel de scumpi pentru ei, cum erau şi copiii celor bogaţi pentru părinţii lor.

O categorie de oameni se plângea că aveau familii atât de numeroase încât era imposibil să le ofere acestora hrana necesară. O alta se plângea că şi-au ipotecat proprietăţile din cauza foametei. A treia se plângea au trebuit să recurgă la împrumuturi de bani ca să-şi plătească impozitele, iar o a patra, că încăpuseră pe mâna unor cămătari hrăpăreţi. Oamenii aceştia nu sufereau din cauza apăsării din partea tiranilor străini, ci din cauza impunerilor exagerate la care supuşi de proprii lor fraţi.

Multe din fetele noastre. Cu privire la dreptul legal al taţilor de a-şi vinde fiicele, vezi Exod 21,7. Mulţi dintre exilaţii întorşi scăpaseră din robia babiloniană doar ca să devină robii fraţii lor, şi starea aceasta din urmă părea mai insuportabilă decât prima. În Babilon, familiile rămăseseră unite, dar acum copiii erau luaţi de la părinţii lor pentru a deveni sclavii conaţionalilor lor iudei.

6 M-am supărat foarte tare când le-am auzit plângerile şi cuvintele acestea.

M-am supărat foarte tare. Pare că litera legii nu fusese călcată decât în chestiunea luării de dobândă (v. 11), de care oamenii nu se plânseseră. Faptul că bărbaţii puteau să-şi vândă fiicele, reiese din Exod 21,7. Înrobirea bărbaţilor era limitată la şase ani (vezi la Exod 2,2), şi dacă anul jubiliar începea mai devreme de sfârşitul celui de-al şaselea an, ei erau eliberaţi automat (Levitic 25,10; vezi la Deuteronom 15,12). De asemenea era permis să se "vândă" (arendeze) terenul (Levitic 25,14-16), dar nu să se transfere pentru totdeauna (v. 10.13). Totuşi, bogaţii călcaseră spiritul legii, dacă nu litera ei. În vremuri grele din punct de vedere economic era de datoria lor să-i ajute pe fraţii lor mai săraci, nu să-i asuprească (v. 14.17). Neemia, rudele lui apropriate şi adepţii lui făcuseră lucrul acesta atât cât le stătuse în putere (Neemia 5,10.15). Bogaţii, însă, scoseseră toate foloasele cu putinţă în dauna concetăţenilor lor. Este lesne de înţeles că Neemia, un om capabil de simţăminte puternice când era cazul să apere dreptatea, putea într-adevăr să fie foarte supărat pe acei profitori lipsiţi de conştiinţă şi de scrupule.

7 Am hotărât să mustru pe cei mari şi pe dregători, şi le-am zis: „Ce! Voi împrumutaţi cu camătă fraţilor voştri?” Şi am strâns în jurul meu o mare mulţime

Împrumutaţi cu camătă. Aceasta era o încălcare a legii, care interzicea luarea de dobândă de la evrei, dar îngăduia luarea ei de la străini (Deuteronom 23,19.20; vezi la Exo. 22,25, Levitic 25,35).

Am strâns... o mare mulţime. [Am făcut o mare adunare împotriva lor, KJV.] Mustrarea lui Neemia pare să nu fi avut efect. Nobilii nu dădeau semne că aveau să-şi schimbe conduita. De aceea, a fost constrâns să aducă problema înaintea poporului, nu pentru că acesta deţinea autoritatea legală. El conta pe faptul nobilii se vor ruşina sau se vor teme să continue să-i asuprească pe cei săraci, din moment ce vor fi mustraţi deschis de către conducătorul civil cel mai mare.

8 şi le-am zis: „Noi am răscumpărat, după puterea noastră, pe fraţii noştri iudei vânduţi neamurilor; şi voi să vindeţi pe fraţii voştri? Şi încă nouă să ne fie vânduţi?” Ei au tăcut, neavând ce să răspundă.

Noi am răscumpărat, după puterea noastră. Acest "noi" se poate referi fie la cei care se întorseseră mai recent în comparaţie cu cei care veniseră mai demult, fie la Neemia şi rudele lui în contrast cu asupritorii bogaţi. Probabil că este vorba de aceştia din urmă. Cuvintele lui Neemia dau de înţeles că el şi oamenii cu acelaşi suflet ca el cumpăraseră iudei ţinuţi în robie de străini şi-i eliberaseră. Lucrul acesta el îl făcuse atât cât i-au permis mijloacele.

9 Apoi am zis: „Ce faceţi voi nu este bine. N-ar trebui să umblaţi în frica Dumnezeului nostru, ca să nu fiţi de ocara neamurilor vrăjmaşe nouă?

Apoi am zis. Neemia simţea, pe bună dreptate, că nu era de-ajuns să reducă la tăcere pe nobililor sau să-i facă să se simtă ruşinaţi. Era necesar să-i facă să-şi schimbe felul de purtare.

10 Şi eu, şi fraţii mei, şi slujitorii mei le-am împrumutat argint şi grâu. Să le lăsăm, dar, datoria aceasta!

Le-am împrumutat. Literal "le împrumutăm". Legea cerea bogaţilor să dea cu împrumut celor săraci (Deuteronom 15,7-11) fără camătă (vezi la Exod 22,25). Neemia procedase conform ambelor prevederi şi acum le cerea altora să facă la fel. A da cu împrumut era o virtute, a cere camătă era un viciu prin care cel bogat profita de pe urma celui sărac (vezi la Neemia 5,11).

11 Daţi-le înapoi astăzi ogoarele, viile, măslinii şi casele, şi a suta parte din argintul, din grâul, din mustul şi din untdelemnul pe care l-aţi cerut de la ei ca dobândă.”

Daţi-le înapoi. După ce denunţase oprimarea şi afirmase principiile în cauză, Neemia a făcut un puternic apel la acţiune. El a făcut apel la cei care deţineau pământurile fraţilor lor mai săraci ca garanţie să le înapoieze de îndată proprietarilor lor (vezi PK 650).

A suta parte. Probabil, a suta parte luată ca dobândă, precum centesima romanilor de pe vremea lui Cicero, ca plată lunară. Unul la sută pe lună nu era o dobândă mare în comparaţie cu cea plătită de obicei în Orientul antic. În Babilonia şi Asiria, dobânda obişnuită era de 20-25% pentru argint şi 33,3% pentru cereale. Texte din sec. VII î.Hr. găsite în Gozan (Tell Halâf), Mesopotamia, arată o dobândă anuală de 50% pentru argint şi 100% pentru cereale, în acea localitate. În Egipt, ea era de 12-24% în cursul perioadei ptolemeice (ultimele trei secole î.Hr.), singura din care avem rapoarte de acest fel. Totuşi, săracii din Iudea trebuie să fi gemut sub povara cametei, chiar dacă o dobândă de 12% pe an, în Iudea, nu poate fi socotită exorbitantă, când e comparată cu dobânda din alte ţări.

12 Ei au răspuns: „Le vom da înapoi şi nu le vom cere nimic, vom face cum ai zis.” Atunci am chemat pe preoţi, înaintea cărora i-am pus să jure că îşi vor ţine cuvântul.

Le vom da înapoi. Apelul convingător al lui Neemia, reafirmarea de către el a principiilor legii mozaice şi propriul lui exemplu valoros au biruit. Nobilii, fiecare în parte şi toţi laolaltă, au căzut de acord nu numai să dea înapoi dobânda deja luată, să se abţină de la a mai cere dobândă şi să dea cu împrumut fraţilor lor mai săraci în armonie cu legea, ci să înapoieze terenurile şi casele confiscate, care trebuie să se fi ridicat la o valoare considerabilă şi pe care, după litera legii, erau îndreptăţiţi să le păstreze până la anul de veselie (jubiliar).

I-am pus să jure. Vezi la Ezra 10,5. După ce a fost dat consimţământul cerut, Neemia i-a chemat pe preoţi şi le-a cerut creditorilor să jure că aderă în mod sincer la înţelegerea făcută. Neemia a cerut participarea preoţilor, pe de o parte cu scopul de a solemnitate jurământului luat, ca fiind făcut înaintea Domnului şi pe de altă parte pentru a da declaraţiei valabilitate legală în cazul unei acţiuni judecătoreşti, dacă lucrul acesta s-ar fi dovedit necesar.

13 Şi mi-am scuturat mantaua, zicând: „Aşa să scuture Dumnezeu afară din Casa Lui şi de averile lui pe orice om care nu-şi va ţine cuvântul, şi aşa să fie scuturat omul acela, şi lăsat cu mâinile goale!” Toată adunarea a zis: „Amin.” Şi au lăudat pe Domnul. Şi poporul s-a ţinut de cuvânt.

Mi-am scuturat mantaua. [Poala, KJV.] Cuvântul ebraic tradus "poala" reprezintă poala hainei, în care uneori erau purtate lucruri. Cuvântul este găsit doar aici şi ca "braţe" în Iosua 49,22. Pentru a scoate în evidenţa caracterul obligatorie al promisiunii, Neemia a îndeplinit un act simbolic. Acesta a constat în strângerea veşmântului ca şi când ar fi căra ceva în ea şi în scuturarea şi golirea acestuia, în momentul când a rostit blestemul din v. 13. La popoarele din vechime, de puţine lucruri se temeau oamenii aşa de mult ca de ajungerea sub blestem. Blestemele din Deuteronom 28,16-44 aveau ca scop să-i impresioneze pe cei care ar fi fost ispitiţi să încalce legea. Blestemele scrise deasupra intrării în mormintele împăraţilor asirieni şi perşi aveau scopul să îngrozească şi să alunge pe eventualii jefuitori. Şi contractele erau la protejate împotriva încălcării. Blestemul lui Neemia este neobişnuit, dar scopul lui este clar.

14 Din ziua când m-a pus împăratul dregător peste ei în ţara lui Iuda, de la al douăzecilea an până la al treizeci şi doilea an al împăratului Artaxerxe, timp de doisprezece ani, nici eu, nici fraţii mei n-am trăit din veniturile cuvenite dregătorului.

M-a pus. [Am fost pus, KJV.] Aici, pentru prima dată, Neemia afirmă lămurit că autorizaţia lui de a se întoarce şi a reconstrui zidul Ierusalimului era însoţită de numirea lui ca guvernator al provinciei Iudea. E posibil ca numirea să fi avut loc la scurt timp după aceea. Cei 12 ani ai săi ca guvernator nu au început înainte de luna Nisan, în al 20-lea an al lui Artaxerxe (cap. 2,1), adică nu înainte de 2 aprilie 444 î.Hr. Termenul acesta de slujbă se va încheia în cel de-al 32-lea de domnie al lui Artaxerxe, care, conform anului calendaristic al lui Neemia (vezi p. 109) a început probabil la 25 septembrie 433 şi s-a încheiat la 13 octombrie 432 î.Hr. În cursul acestui an, a fost rechemat la curtea lui Artaxerxe (cap. 13,6) şi probabil că în acea vreme a fost scris raportul din cap. 5,14-19, v. 1-13 şi alte părţi ale cărţii.

Veniturile cuvenite dregătorului. [Pâinea dregătorului, KJV.] În cursul activităţii sale, el nu a pretins veniturile pe care un guvernator era îndreptăţit să le primească de la supuşii săi; el a acoperit propriile sale cheltuieli. Prin "fraţii" săi Neemia se referă aici la întreaga lui curte, ca şi la propria sa familie.

15 Înainte de mine, cei dintâi dregători împovărau poporul şi luau de la el pâine şi vin, afară de cei patruzeci de sicli de argint; chiar şi slujitorii lor apăsau poporul. Eu n-am făcut aşa, din frică de Dumnezeu.

Cei dintâi dregători. [Guvernatorii dinainte, KJV.] Dintre aceştia, numai unul, Zorobabel, este cunoscut. Nu este sigur dacă Ezra a fost numit guvernator sau dacă lucra în calitate de însărcinat special. Neemia se referă probabil la diferiţii guvernatori care se pare că stăpâniseră peste Iudea în cursul celor 50 sau 60 de ani dintre Zorobabel şi sosirea lui Ezra.

Împovărau. Cuvintele din original sunt tari şi trebuie să fie redate "asupriseră" poporul sau "fuseseră grei" pentru el. RSV redă: "puneau poveri grele" asupra poporului.

Afară de. Literal "după". Vulgata spune "zilnic". Cea mai mare parte a comentatorilor adoptă varianta aceasta şi trag concluzia că cheltuielile curţii lui Neemia erau de 40 de sicli pe zi (334,8 gr, dacă este vorba de siclul uşor) şi nu că se pretinsese 400 de sicli pe an de la fiecare persoană.

Slujitorii lor apăsau. Servitorii şi funcţionarii inferiori ai unei curţi orientale se foloseau de poziţia lor pretinzând sume mari de la cei care veneau să ceară aprobare de la oficialităţi. Lucrurile acestea se petreceau îndeosebi în antichitate, când eunucii şi alţi din suită erau adesea nişte despoţi îngrozitori. Haman sub Xerxe, Sejan sub Tiberiu şi Narcis sub Claudiu sunt exemple clasice ale acestei practici.

16 Ba, mai mult, am lucrat la dregerea zidului acestuia, n-am cumpărat niciun ogor, şi toţi slujitorii mei erau la lucru.

Am lucrat. Nu numai că Neemia s-a abţinut să asuprească poporul. De asemenea el a trăit pe propria lui cheltuială, şi în plus, el şi slujitorii săi personali (întreţinuţi tot pe propria sa cheltuială) au lucrat neobosit la zid. Felul în care au acţionat Neemia şi slujitorii săi este arătat în cap. 4,10.13.15.17.

N-am cumpărat nici un ogor. Neemia vrea să spună fie că nu a luat nici un ogor, în schimbul vreunei datorii, aşa cum făcuseră nobilii (v. 3.11), fie că nu achiziţionase nici o proprietate în nici un mod atâta timp cât a fost guvernator. Personal, el n-a fost mai bogat, ci mai sărac, după cei 12 ani de slujbă. Purtarea acestor răspunderi au însemnat pentru el jertfă personală.

17 Aveam la masă o sută cincizeci de oameni, iudei şi dregători, afară de cei ce veneau la noi din neamurile dimprejur.

Aveam la masă. Aceasta nu era totul. Neemia nu numai că-şi suportase propriile cheltuieli, ci manifestase faţă ospitalitatea care era de aşteptat de la un guvernator şi îi hrănise zilnic pe cei 150 de capi de familie care locuiau în Ierusalim (vezi cap. 11,1). În afară de aceşti oaspeţi obişnuiţi, Neemia mai hrănise la masa sa pe iudeii care veneau cu treburi la Ierusalim din târgurile Iudeii şi dintre neamurile învecinate. Fără îndoială că Neemia a avut mijloace materiale considerabile dacă a putut trăi în Ierusalim, timp de 12 ani, în maniera descrisă aici. Faptul că unii dintre iudeii care au trăit în Babilonia deveniseră foarte bogaţi e atestat de documentele de afaceri ale firmei "Fiii Murashu", ieşite la iveală prin săpăturile întreprinse la Nippur (vezi p. 65).

18 Mi se pregătea în fiecare zi un bou, şase berbeci aleşi şi păsări, şi la fiecare zece zile se pregătea din belşug tot vinul care era de trebuinţă. Cu toate acestea, n-am cerut veniturile cuvenite dregătorului, pentru că lucrările apăsau greu asupra poporului acestuia.

Păsări. Cu toate că găinile nu sunt niciodată menţionate în VT, existenţa lor în Palestina, pe vremea aceea, este atestată de sigiliul lui Iaazania, găsit la Tell en-Naşbeh în 1932, pe care apare o imagine cu un cocoş care se luptă. Cea mai veche referire la găini în Egipt datează de pe timpul lui Tutmose III din sec. XV, când au fost aduse din Siria în ţara de pe Nil. Se poate ca în expresia colectivă de "păsări" ar fi fost incluşi porumbeii şi gâştele.

Veniturile cuvenite dregătorului. [Pâinea dregătorului, KJV.] Vezi la v. 14.

19 Adu-Ţi aminte de mine, spre bine, Dumnezeule, pentru tot ce am făcut pentru poporul acesta!

Adu-Ţi aminte de mine, spre bine, Dumnezeule. Neemia încheie cu o rugăciune caracteristică lui (vezi cap. 6,14; 13,22.31).

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1-19PK 646-652

1-4�

PK 646, 647

5-7�

PK 648

8�

PK 649

9-13�

PK 650