1 Toţi copiii lui Israel au ieşit de la Dan până la Beer-Şeba şi ţara Galaadului, şi adunarea s-a strâns ca un singur om înaintea Domnului, la Miţpa.

Au ieşit. Adică, au ieşit pregătiţi pentru luptă (vezi cap. 2,15 etc.)

Ca un singur om. Aceasta a fost o adunare spontană, rezultatul serioasei lor discuţii unul cu altul asupra problemei.

De la Dan până la Beer-Şeba. Adică, de la cea mai nordică aşezare a evreilor, cetatea lui Dan (vezi cap. 18), până la Beer-Şeba, cea mai sudică aşezare israelită la marginea Negebului în sudul lui Iuda. Expresia se întâlneşte în Biblie de şapte ori (Judecători 20,1, 1 Samuel 3,20; 2 Samuel 3,10; 17,11; 24,2.15; 1 Regi 4,25), şi o dată cu Beer-Şeba până la Dan (1 Cronici 21,2).

Ţara Galaadului. Expresia aceasta pare a-i cuprinde pe toţi evreii de la răsărit de Iordan (vezi cap. 5,17; 11,5.6 etc.). Toate aşezările ebraice au trimis delegaţi, cu excepţia cetăţii Iabes din Galaad (cap. 21,8.10).

Înaintea Domnului. Prin aceasta nu se înţelege în mod necesar că ei au adus chivotul sau cortul întâlnirii acolo, nici că Miţpa era Silo, unde era aşezat chivotul. David a fost făcut împărat la Hebron, înaintea Domnului (2 Samuel 5,3), şi totuşi acolo nu era nici un chivot. Expresia poate să însemne că ei s-au adunat să discute împreună ce cale de acţiune să ia şi ei au cerut lui Dumnezeu să-i călăuzească în deliberarea lor (vezi Iosua 24,2; vezi şi Judecători 20,27).

Miţpa. Aşezarea aceasta este adesea identificată cu dealul Nebi Şamwil, la 4 mile şi jumătate nord-vest de Ierusalim şi numai la 2 mile de Ghibea, scena crimei. Muntele este cam de 3000 de picioare înălţime. Mai probabilă este identificarea cu Tell en-Naşbeh, 7,5 mile (12 km) nord de Ierusalim. Miţpa din Beniamin a servit în alte timpuri ca loc de adunare a seminţiilor (1 Samuel 7,5-17; 10,17). Aceasta a fost prima mare adunare a tuturor evreilor de după vremea lui Iosua.

2 Căpeteniile întregului popor, toate seminţiile lui Israel, au venit în adunarea poporului lui Dumnezeu: erau patru sute de mii de oameni pedeştri, care scoteau sabia.

Căpeteniile. În mod literal, colţuri sau pietre de colţ. Bărbaţii care erau stâlpii, căpeteniile seminţiilor, toţi au venit la Miţpa.

3 Şi fiii lui Beniamin au auzit că se suiseră copiii lui Israel la Miţpa. Copiii lui Israel au zis: „Spuneţi cum s-a întâmplat această nelegiuire?”

Beniamin au auzit. Ştirea că israeliţii se adunau să pedepsească crima poate să fi ajuns la beniamiţii din Ghibea de îndată ce numărul israeliţilor s-a mărit au început să sosească la Miţpa primele grupe sau chiar înainte de a ajunge ei acolo. Se mai poate ca beniamiţii să fi primit aceeaşi citaţie ca şi celelalte seminţii (vezi cap. 19,29).

Spuneţi. Cuvintele au fost adresate levitului. Când numărul israeliţilor s-a mărit, devenind mulţime, ei i-au cerut levitului să le prezinte o descriere directă a crimei de care s-au făcut vinovaţi bărbaţii din Ghibea.

4 Atunci levitul, bărbatul femeii care fusese ucisă, a luat cuvântul şi a zis: „Ajunsesem, împreună cu ţiitoarea mea, la Ghibeea lui Beniamin, ca să rămânem peste noapte acolo.

Verset ce nu a fost comentat.

5 Locuitorii din Ghibeea s-au sculat împotriva mea şi au înconjurat noaptea casa în care eram. Aveau de gând să mă omoare; au siluit pe ţiitoarea mea până când a murit.

Să mă omoare. Deşi capitolul precedent n-a indicat această ameninţare, probabil că ar fi urmat după aducerea la îndeplinire a intenţiei raportată în cap. 19,22.

6 Mi-am luat ţiitoarea şi am tăiat-o în bucăţi, pe care le-am trimis în tot ţinutul moştenirii lui Israel; căci au săvârşit o nelegiuire şi o mişelie în Israel.

Verset ce nu a fost comentat.

7 Iată-vă pe toţi, copii ai lui Israel; sfătuiţi-vă şi luaţi o hotărâre aici!”

Verset ce nu a fost comentat.

8 Tot poporul s-a sculat ca un singur om şi a zis: „Niciunul din noi să nu se ducă în cortul lui şi nimeni să nu se întoarcă acasă.

Tot poporul s-a sculat. După ce levitul a repovestit întâmplarea actului de violenţă, toată adunarea s-a unit în protest şi au fost de acord ca nici unul dintre ei să nu se întoarcă la căminele lor până ce nu va fi răzbunat.

9 Iată acum ce vom face cetăţii Ghibeea: să mergem împotriva ei după cum vom ieşi la sorţi.

Să mergem. Hotărârea lor a fost să meargă la luptă în rânduri de bătaie împotriva cetăţii Ghibea şi să ceară predarea vinovaţilor.

10 Să luăm din toate seminţiile lui Israel zece oameni din o sută, o sută dintr-o mie şi o mie din zece mii; ei să se ducă să caute merinde pentru popor pentru ca, la întoarcerea lor, să facem cetăţii Ghibeea din Beniamin, potrivit cu toată mişelia pe care a făcut-o ea în Israel.”

Zece oameni din o sută. Pentru un număr aşa de mare de oameni tăbărâţi într-un singur loc, a fost greu să se procure hrană destulă. O zecime din toată oştirea, probabil aleasă prin vot, i-a fost destinată sarcina să meargă să adune hrană pentru oştirea adunată. În felul acesta, un om trebuia să procure hrană pentru nouă oameni de pe front.

11 Astfel toţi bărbaţii lui Israel s-au strâns împotriva cetăţii, uniţi ca un singur om.

Uniţi ca un singur om. În mod literal uniţi împreună ca un club (societate). Este remarcabil faptul că a putut fi realizată o unanimitate aşa de mare având în vedere interesele divergente ale diferitelor seminţii ebraice.

12 Seminţiile lui Israel au trimis nişte oameni în toate familiile lui Beniamin, ca să-i spună: „Ce înseamnă nelegiuirea aceasta care s-a făcut între voi?

Toate familiile. Înainte de a recurge la forţă, adunarea a mustrat seminţia lui Beniamin, îndemnând-o să recunoască enormitatea păcatului comis şi să-i predea pe oamenii vinovaţi ca să poată fi omorâţi. Aceasta a fost o poziţie bună. Acei care erau vinovaţi ar fi trebuit să plătească pedeapsa pentru faptele lor rele.

13 Scoateţi afară acum pe oamenii aceia stricaţi din Ghibeea ca să-i omorâm şi să curăţăm răul din mijlocul lui Israel.” Dar beniamiţii n-au vrut să asculte glasul fraţilor lor, copiii lui Israel.

Să curăţim răul. Păcatul comis a fost aşa de grav încât cerea pedeapsa cu moartea. Numai în felul acesta seminţiile puteau fi libere de vinovăţie (vezi Deuteronom 13,5; 17,7; 19,19-21).

N-au vrut să asculte. Seminţia lui Beniamin a preferat război civil în locul predării criminalilor lor. Mândria tribală şi solidaritatea au slujit în acest caz să susţină şi să apere bărbaţi de felul celor mai răi.

14 Beniamiţii au ieşit din cetăţile lor şi s-au strâns la Ghibeea ca să lupte împotriva copiilor lui Israel.

S-au strâns. Seminţia lui Beniamin a dat pe faţă un teribil curaj, dar acesta era pentru o cauză rea.

15 Numărul beniamiţilor ieşiţi în ziua aceea din cetăţi a fost de douăzeci şi şase de mii de oameni care scoteau sabia, fără să se mai socotească şi locuitorii din Ghibeea, care alcătuiau şapte sute de oameni aleşi.

Douăzeci şi şase de mii de oameni. Numărul acesta era mai mic decât cel de la recensământul făcut la sfârşitul celor 40 de ani de şedere în pustie (Numeri 26,41), cu mai mult de

o treime. Aceeaşi descreştere este arătată şi în alte seminţii (vezi despre Judecători 20,17).

16 În tot poporul acesta, erau şapte sute de oameni aleşi care nu se slujeau de mâna dreaptă; toţi aceştia, aruncând o piatră cu praştia, puteau să ochească un fir de păr şi nu dădeau greş.

Şapte sute. Aceşti pricepuţi trăgători de elită cu praştia probabil că erau tot aşa ca şi cei 700 de oameni de primă calitate, care, conform cu versetul precedent, au reprezentat Ghibea în oştirea lui Beniamin. Nu ar fi probabil ca două grupe diferite de 700 de oameni să fie menţionate împreună, şi cu toate acestea posibilitatea unei astfel de coincidenţe nu este cu nici un chip exclusă.

Un fir de păr. Expresia aceasta înseamnă exactitate foarte mare. În secolele de mai târziu, beniamiţii erau cunoscuţi ca fiind iscusiţi în folosirea praştiei (1 Cronici 12,2). În istoria laică se raportează că oamenii au devenit atât de pricepuţi în această artă, încât pietrele pe care le azvârleau veneau cu atâta forţă ca şi când ar fi fost catapultate şi străpungeau scuturi şi căşti.

Greş. Ebraicul chata. Cuvântul acesta este acela care din totalul lor în aproape mai mult de 200 de locuri este tradus a păcătui. Sensul lui de bază este a greşi ţinta şi, atunci când este folosit pentru ideea de păcat, el descrie faptul când cineva greşeşte semnul pe care îl are Dumnezeu pentru poporul Său – semnul desăvârşirii hotărâte în legea lui Dumnezeu.

17 S-a făcut şi numărătoarea bărbaţilor lui Israel, afară de ai lui Beniamin, şi s-au găsit patru sute de mii care scoteau sabia, toţi bărbaţi de război.

Patru sute de mii. Populaţia israelită era în declin. În primul an după ieşirea din Egipt se spune că oamenii de război numărau 603 550, incluzând 34 500 din Beniamin (Numeri 1,46.47). În anul al 40-lea după Exod se spune că ei numărau 601 730, incluzând 46 000 de beniamiţi (Numeri 26,51.41).

18 Şi copiii lui Israel s-au sculat, s-au suit la Betel şi au întrebat pe Dumnezeu, zicând: „Cine din noi să se suie întâi ca să lupte împotriva fiilor lui Beniamin?” Domnul a răspuns: „Iuda să se suie întâi.”

S-au sculat. Mult mai probabil că conducătorii oştirii adunate au plecat la Silo să întrebe înaintea chivotului despre planul lor de procedură. Este greu să se socotească că toată oştirea de 400 000 de oameni urma să mărşăluiască 20 de mile până la cortul întâlnirii ca să întrebe pe Domnul. Probabil că avea să meargă numai o delegaţie.

Betel (în engl. Casa lui Dumnezeu). Ebraicul beth'-el. Dacă cuvântul acesta este lăsat netradus, expresia va fi: s-au suit la Betel, şi acesta este felul în care este redat în traducerile moderne. Totuşi, este poate mai bine a traduce cuvântul decât a-l folosi ca nume propriu, indicând cetatea Betel din apropiere, pentru că, pe vremea aceea, cortul întâlnirii era la Silo, cam la 10 mile nord de Betel şi 20 de mile nord de Miţpa, unde tăbărâse oştirea. Este vădit că ei au mers la Silo, unde era cortul întâlnirii, ca să ceară sfat de la Dumnezeu (vezi cap. 21.2,4,12). Cu toate acestea, există posibilitatea ca chivotul să fi fost mutat pentru o vreme de la Silo, ca şi pentru cuvântarea de rămas bun a lui Iosua la Sihem (Iosua 24,1; PP, p. 523).

Cine din noi? O oştire atât de mare nu putea să manevreze uşor în jurul micului deal pe care era aşezată Ghibea. Ei hotărâseră să atace deocamdată numai o singură seminţie.

Iuda. Seminţia aceasta era renumită ca fiind agresivă. Ei păstrează o poziţie pre-eminentă de la începutul cărţii (cap. 1,1.2).

19 Copiii lui Israel au pornit dis-de-dimineaţă şi au tăbărât la Ghibeea.

Au pornit. Evident că de la Miţpa unde era tăbărât grosul oştirii.

20 Şi bărbaţii lui Israel au înaintat ca să înceapă lupta împotriva bărbaţilor lui Beniamin şi s-au aşezat în linie de bătaie împotriva lor, înaintea cetăţii Ghibeea.

Verset ce nu a fost comentat.

21 Fiii lui Beniamin au ieşit din Ghibeea şi în ziua aceea au culcat la pământ douăzeci şi două de mii de oameni din Israel.

Au ieşit. Întreaga oştire a lui Beniamin, 26.700 puternici, se adunaseră în Ghibea şi împrejurul ei. Curajoşi, ei au ieşit dintre ziduri şi au înaintat pe deal în jos asupra oştirii lui Iuda.

Au culcat la pământ. Adică, au căzut ucişi la pământ.

Douăzeci şi două de mii. Aceasta înseamnă că beniamiţii au ucis aproape fiecare câte un om.

Nu se spune nimic despre pierderile beniamite. Desigur că trebuie să fi fost unele.

22 Poporul, bărbaţii lui Israel, s-au îmbărbătat şi s-au aşezat din nou în linie de bătaie în locul unde se aşezaseră în ziua întâi.

S-au îmbărbătat. Unii au sugerat că v. 22 ar trebui să urmeze versetului 23 spre a avea un înţeles bun şi că vreun vechi copist a inversat din nebăgare de seamă ordinea acestor două versete. Totuşi naraţiunea se poate înţelege şi din evenimentele care au loc aşa cum este redată secvenţa.

23 Şi copiii lui Israel s-au suit şi au plâns înaintea Domnului până seara; au întrebat pe Domnul şi au zis: „Să mă mai sui la luptă împotriva fiilor fratelui meu Beniamin?” Domnul a răspuns: „Suiţi-vă împotriva lui.”

S-au suit. Se pare că seminţiile aliate au trimis o altă delegaţie la Silo să ceară instrucţiuni de la Domnul.

Au plâns. Înfrângerea lui Israel a făcut ca poporul să se umilească înaintea Domnului şi să recunoască mai deplin dependenţa lor de El. Poate că ei au avut nevoie să înveţe lecţia că Cine dintre voi este fără păcat, să arunce cel dintâi cu piatra în ea (Ioan 8,7). Mulţi dintre acei care au fost atât de mâniaţi de crima bărbaţilor din Ghibea probabil că erau vinovaţi cu păcate asemănătoare. De exemplu, la Sinai şi la Baal-Peor, tot Israelul căzuse în abominabile forme de idolatrie.

Fratele meu. Israeliţii nu s-au simţit bine, înţelegând că se angajaseră într-un război fraticid. Simţământul lor de mânie a început să se domolească faţă de bărbaţii lui Beniamin. Totuşi Domnul i-a instruit să continue atacul. Şi oamenii lui Beniamin trebuiau smeriţi şi aduşi la o recunoaştere a vinovăţiei lor.

24 Copiii lui Israel au înaintat împotriva fiilor lui Beniamin, în ziua a doua.

Verset ce nu a fost comentat.

25 Şi în aceeaşi zi, beniamiţii le-au ieşit înainte din Ghibeea şi iarăşi au culcat la pământ optsprezece mii de oameni din copiii lui Israel, toţi în stare să poarte armele.

Verset ce nu a fost comentat.

26 Toţi copiii lui Israel şi tot poporul s-au suit şi au venit la Betel; au plâns şi au rămas acolo înaintea Domnului, au postit în ziua aceea până seara şi au adus arderi de tot şi jertfe de mulţumire înaintea Domnului.

Au postit. Pentru a doua oară, oştirea lui Israel suferise pierderi dezastruoase prin mâna sfidătoare a beniamiţilor. Ei au fost uimiţi, buimăciţi şi descurajaţi. Domnul le recomandase să atace, totuşi ei suferiseră pierderi grele. Spre a încerca să găsească răspuns la eşecul lor, ei au postit şi au adus arderi de tot şi jertfe de mulţumire. Acesta este primul loc din Biblie unde se întâlneşte cuvântul post, deşi, fără îndoială, practica a început mult mai devreme.

27 Şi copiii lui Israel au întrebat pe Domnul – acolo se găsea atunci chivotul legământului lui Dumnezeu,

Chivotul legământului. Singura menţiune făcută despre chivot în cartea Judecătorilor. Se presupune că întrebările pe care israeliţii le-au pus mai înainte Domnului (vers. 18,23) fuseseră făcute înaintea chivotului.

Acolo. Se crede că se referă la Silo, iar nu la Betel, după cum susţin mulţi. Cortul întâlnirii, împreună cu chivotul, a rămas la Silo de pe vremea când l-a întins acolo Iosua (Iosua 18,1), până ce chivotul a fost capturat de către filisteni (1 Samuel 4,10.11) la sfârşitul slujbei de Judecător a lui Eli (vezi Judecători 18,30). Despre cortul întâlnirii ca fiind la Silo vezi Iosua 22,12; 1 Samuel 1,3; 2,14; 3,21; 4,3. Pentru posibila mutare a chivotului în vreun loc vremelnic, vezi cele despre Judecători 20,18.

28 şi Fineas, fiul lui Eleazar, fiul lui Aaron, stătea pe vremea aceea înaintea lui Dumnezeu – şi au zis: „Să mai pornesc la luptă împotriva fiilor fratelui meu Beniamin sau să mă las?” Domnul a răspuns: „Suiţi-vă, căci mâine îi voi da în mâinile voastre.”

Fineas. În conformitate cu Iosua 22,12.13, Fineas a fost preot al cortului întâlnirii din Silo pe vremea lui Iosua. Amintirea numelui său în acest text plasează, în felul acesta, incidentul privind pe levit şi ţiitoarea lui în timpul vieţii primei generaţii a israeliţilor din Palestina. Acesta sprijină punctul de vedere spus mai înainte (vezi Judecători 18,29.30; 19.1) că cele două întâmplări descrise în ultimele cinci capitole ale Judecătorilor au avut loc cu mulţi ani înainte de alte evenimente descrise în carte. Este interesant de notat că, în naraţiunea despre migrarea Daniţilor, probabilul nepot al lui Moise joacă un rol de seamă, în timp ce în întâmplarea cu levitul este amintit nepotul lui Aaron.

Mâine îi voi da. Israeliţilor nu le-a fost îngăduit să câştige victoria decât după o perioadă de pregătire. Eşecurile reale i-au dus la post şi rugăciune şi la serioasă cercetare a cauzei eşecului lor. Întârzierea a fost ocazie pentru Dumnezeu de a arăta spre propriile lor defecte de caracter pe care trebuiau să le îndrepte tot atât cât şi greşelile celorlalţi, de care ei erau atât de puternic preocupaţi. Israeliţii erau mult prea gata să se apuce de lucrarea de corectare a fraţilor lor fără să-şi dea seama de propriile lor defecte.

29 Atunci Israel a pus nişte oameni la pândă în jurul cetăţii Ghibeea.

La pândă. În primele două lupte de mai înainte forţele israeliţilor fuseseră peste măsură de încrezătoare în sine pentru că socoteau că pricina lor era dreaptă şi pentru că greutatea numărului era de partea lor. Dar astfel de avantaje nu exclud nevoia de pregătire atentă, multă rugăciune şi strategie prudentă.

30 Copiii lui Israel s-au suit împotriva fiilor lui Beniamin, a treia zi, şi s-au aşezat în linie de bătaie înaintea cetăţii Ghibeea, ca şi în celelalte dăţi.

Verset ce nu a fost comentat.

31 Şi fiii lui Beniamin au ieşit înaintea poporului şi au fost traşi departe de cetate. Au început să lovească de moarte în popor, ca şi în celelalte dăţi, pe drumurile cele mari, care suie: unul la Betel şi altul la Ghibeea prin câmpie, şi au ucis aproape treizeci de bărbaţi din Israel.

Au fost traşi departe. Oştirea israelită a simulat retragerea, făcându-i astfel pe beniamiţi să-i urmărească. Făcând aşa, ariergarda şi flancurile beniamiţilor au fost expuse trupelor israelite care stăteau la pândă.

Drumurile cele mari. Direcţia de retragere simulată a oştirii israelite a fost de-alungul a două drumuri mari, una îndreptându-se înspre nord către Betel şi Silo, cealaltă ducând la cetatea numită Ghibea. Ultima, pentru a se deosebi de Ghibea, unde beaniamiţii îşi aveau baza lor, a fost numită Ghibea din câmpie. Ghibea era un nume obişnuit care înseamnă deal. Ultimul sat se pare că n-a fost aşezat pe un deal, după cum ar sugera numele lui, ci în câmpie.

32 Fiii lui Beniamin ziceau: „Iată-i bătuţi înaintea noastră ca şi mai înainte!” Dar copiii lui Israel ziceau: „Să fugim şi să-i tragem departe de cetate, la drumul mare.”

Verset ce nu a fost comentat.

33 Toţi bărbaţii lui Israel şi-au părăsit locurile şi s-au înşiruit de bătaie la Baal-Tamar; şi oamenii lui Israel, care stăteau la pândă, s-au aruncat din locul în care erau, din Maare-Ghibeea.

La Baal-Tamar. În mod literal, Baal-ul palmierului. Aşezarea exactă nu este cunoscută, dar trebuie să fi fost în vecinătate de Ghibea. În afară de oamenii staţionaţi la pândă aproape de Ghibea, o altă parte a oştirii israelite se afla aproape de această aşezare necunoscută. Când beniamiţii urmăreau oştirea în retragere a lui Israel, lor li s-au opus pe neaşteptate aceste forţe proaspete; şi în acelaşi timp cei ascunşi la pândă aproape de Ghibea au atacat oştirea lui Beniamin la ariergardă. Se pare că oştirea lui Israel fusese împărţită în trei părţi.

34 Zece mii de oameni aleşi din tot Israelul au ajuns înaintea cetăţii Ghibeea. Lupta a fost aprigă, şi beniamiţii nu-şi închipuiau prăpădul prin care aveau să treacă.

Zece mii de oameni aleşi. Evident că aceasta a fost grupa celor ce au format pânda şi care se pare că a atacat chiar Ghibea.

Nu-şi închipuiau. Cu toate că beniamiţii au recunoscut că aveau să aibă o luptă grea, totuşi fiecare, greu angajat în partea lui de front, n-a observat că forţele lor au fost complet încercuite şi astfel condamnate la nimicire.

Cu acest verset şi cel care urmează, autorul întrerupe descrierea amănunţită a luptei pentru a arăta rezultatul ei final, pentru a uşura neliniştea cititorului.

35 Domnul a bătut pe Beniamin înaintea lui Israel, şi copiii lui Israel au ucis în ziua aceea douăzeci şi cinci de mii o sută de oameni din Beniamin, toţi în stare să poarte armele.

Verset ce nu a fost comentat.

36 Fiii lui Beniamin credeau că bărbaţii lui Israel sunt bătuţi, căci aceştia făceau loc beniamiţilor şi se bizuiau pe oamenii pe care-i puseseră la pândă împotriva cetăţii Ghibeea.

Astfel (în engl. so). După ce a descris mersul principal al luptei, autorul se întoarce acum şi adaugă alte amănunte. Versetul 36 până la sfârşitul capitolului ar putea fi foarte bine adăugat la versetul 33 ca astfel să redea un raport legat al luptei, dar autorul a introdus versetele 34 şi 35 ca o explicaţie parantetică, ca să-l informeze, după cât s-ar părea, pe cititor asupra rezultatului luptei. Apoi cu versetul 36, el a rezumat raportul amănunţit.

37 Oamenii de la pândă s-au aruncat repede asupra cetăţii Ghibeea, au pornit înainte şi au trecut toată cetatea prin ascuţişul sabiei.

Toată cetatea. Cei 10 000 de oameni care formaseră ambuscada (v. 34) au reuşit să pună mâna pe Ghibea şi apoi să-i pună foc. Ei au făcut aceasta ca semn pentru camarazii lor că ambuscada a avut succes şi că acum era timpul ca ei să se întoarcă din fuga lor simulată şi să angajeze în luptă forţa principală a beniamiţilor care îi urmăriseră.

38 După un semn asupra căruia se învoiseră cu bărbaţii lui Israel, cei de la pândă aveau să facă să se înalţe din cetate un fum gros.

Verset ce nu a fost comentat.

39 Atunci bărbaţii lui Israel s-au întors în luptă. Beniamiţii le omorâseră aproape treizeci de oameni şi ziceau: „Negreşit, iată-i bătuţi înaintea noastră ca în cea dintâi luptă!”

Atunci bărbaţii lui Israel. Se pare că îi dă un sens mai bun includerea primei părţi a versetului 39 la ultima parte a versetului 38 ca o descriere a planului asupra căruia au căzut de acord israeliţii. Cele două clauze pot fi atunci înţelese ca spunând: Aveau să facă să se înalţe din cetate un fum gros şi atunci bărbaţii lui Israel aveau să se întoarcă în luptă. Făcând cunoscut planul, autorul cărţii ia raportul secvenţei evenimentelor prin cuvintele: Beniamiţii le omorâseră. El descrie apoi cum proiectul a fost adus la îndeplinire exact cum a fost plănuit (vers 40,41). Beniamiţii au văzut fumul cetăţii lor urcându-se în urma lor şi, cam în acelaşi timp, forţele israelite, care până aici fugiseră, deodată s-au întors din fuga lor şi au început să opună rezistenţă puternică. Atunci, oamenii lui Beniamin au recunoscut că au fost înşelaţi şi că au fost prinşi între forţele israelite cu slabă şansă de scăpare.

40 Dar un fum gros începea să se înalţe atunci din cetate. Beniamiţii s-au uitat înapoi; şi iată că flăcările se ridicau din cetatea întreagă spre cer.

Verset ce nu a fost comentat.

41 Bărbaţii lui Israel se întorseseră; şi bărbaţii lui Beniamin s-au înspăimântat, văzând prăpădul care avea să-i ajungă.

Verset ce nu a fost comentat.

42 Au dat dosul înaintea bărbaţilor lui Israel şi au fugit pe calea care duce în pustiu. Dar năvălitorii s-au luat după ei, iar pe cei ce ieşiseră din cetate i-au culcat la pământ, căci îi prinseseră la mijloc.

Pustie. Evident că pustia Bet-Aven (Iosua 18,12), la răsărit de Ghibea, care coboară din regiunile muntoase ale văii Iordanului. Regiunea este descrisă în Iosua 16,1 ca pustia care se ridică de la Ierihon la Betel prin munte.

Cei ce ieşiseră. Unele dintre versiunile antice redau aici Cei ce ieşiseră din cetate (adică, oamenii care capturaseră Ghibea) i-au culcat la pământ, căci îi prinseseră la mijloc.

Aceasta ar însemna că cei 10 000 de israeliţi, după ce au ars Ghibea, au interceptat pe beniamiţii care au încercat să fugă în pustie. Înţelesul versiunii engleze probabil că ar fi că beniamiţii au fugit spre cetăţile lor şi au fost urmăriţi şi ucişi în cetăţile lor.

43 Au înconjurat pe Beniamin, l-au gonit şi l-au zdrobit de îndată ce voia să se odihnească, până în faţa cetăţii Ghibeea înspre soare-răsare.

Să se odihnească. Ebraicul menuchah, care înseamnă odihnă. Septuaginta traduce cuvântul acesta prin apo Noua, de la Nua, ca şi când ar fi un nume propriu. Înţelesul (textului) ebraic poate fi că oriunde căutau unii dintre beniamiţi refugiu, oamenii lui Israel îi descopereau şi îi ucideau.

44 Optsprezece mii de bărbaţi au căzut din Beniamin, toţi voinici.

Optsprezece mii. Numărul acesta probabil că îi reprezintă pe cei ucişi în lupta de la început. Restul de 25 100 (v. 35) au fost prinşi şi ucişi când fugeau spre pustiu (v. 45).

45 Din cei ce au dat dosul ca să fugă spre pustiu, la stânca Rimon, bărbaţii lui Israel au nimicit cinci mii pe drumuri; i-au urmărit până la Ghideom şi au ucis din ei două mii.

Stânca Rimon. Considerat prăpăstios, muntele calcaros, vizibil din toate părţile, cam la 3 mile şi jumătate este de Betel şi 8 mile nord-est de Ghibea. Un sat în acel loc este cunoscut astăzi ca Rammun.

Ghideom. O cetate necunoscută.

46 Întreg numărul beniamiţilor care au pierit în ziua aceea a fost de douăzeci şi cinci de mii de oameni în stare să poarte armele, toţi voinici.

Verset ce nu a fost comentat.

47 Şase sute de oameni erau cei ce dăduseră dosul şi fugiseră spre pustiu, la stânca Rimon; acolo au rămas patru luni.

La stânca Rimon. Singurii soldaţi din toată oştirea beniamită care scăpaseră au fost 600 de oameni care s-au ascuns în peşterile calcaroase din muntele Rimon.

48 Bărbaţii lui Israel s-au întors la fiii lui Beniamin şi i-au trecut prin ascuţişul sabiei, de la oamenii din cetăţi până la dobitoace şi tot ce au găsit. Au pus de asemenea foc tuturor cetăţilor pe care le-au găsit în cale.

Tot ce au găsit. Acest măcel fără discriminare al ne-combatanţilor, fără a se mai aminti acela al oştirii înfrânte şi fugare, a fost întru totul nejustificat. Păcatul oamenilor din Ghibea trebuia să fie pedepsit pentru că el a fost mare. Totuşi, când rezistenţa efectivă a oştirii lui Beniamin a fost nimicită, sarcina oştirii israelite era încheiată. Criminalii făptaşi ar fi putut apoi să fie prinşi şi pedepsiţi. Cetatea lor Ghibea se afla deja în ruine. Ar fi trebuie să fie îndeajuns. Nu exista nici o scuză pentru nemiloasa exterminare a întregii seminţii, nici pentru arderea cetăţilor ei. Dar, în fierbinţeala luptei, se pare că lucrează în oameni o patimă neraţională, care îi conduce la acţiuni pe care ei nu le-ar săvârşi în momentele lor rezonabile. În astfel de momente, oamenii adesea nu mai sunt stăpâni pe ei; raţiunea nu mai conduce şi glasul conştiinţei nu mai este (ascultat) auzit. Aceasta avea să fie adevărat mai ales atunci când erau fără un conducător de seamă de la care oştirea să poată aştepta instrucţiuni şi care să poată exercita controlul. Mândria rănită a oştirii israelite, făcând-o să o usture prin cele două înfrângeri pricinuite de către un adversar mult mai mic, a făcut-o să comită un rău mai mare, măsurat ca extindere, decât păcatul pe care israeliţii au căutat să-l pedepsească.