1 Bărbaţii lui Efraim au zis lui Ghedeon: „Ce înseamnă felul acesta de purtare faţă de noi? Pentru ce nu ne-ai chemat, când ai plecat să te lupţi împotriva lui Madian?” Şi au avut o mare ceartă cu el.

Şi au avut... o ceartă. Efraim era cea mai populată şi cea mai de seamă seminţie din Palestina nordică şi a fost geloasă pentru poziţia ei de conducere. Efraimiţii s-au unit imediat la chemarea lui Ghedeon, şi şi-au dovedit puterea şi credincioşia lor faţă de cauza naţională. Totuşi, când au întâlnit pe Ghedeon, mândria şi ambiţiile lor rănite i-au făcut să-i reproşeze faptul că nu i-a chemat pe ei înainte să înceapă lupta, ca şi cum i-ar fi spus că nimeni nu avea dreptul să facă o mişcare de respingere a vrăjmaşului comun, fără să-i întrebe pe ei. Aroganţa lor se datora în parte puterii lor şi în parte unei atitudini formată, când Iosua, care era un efraimit, a fost recunoscut ca şi conducător al lui Israel. Mai târziu, seminţia a adoptat din nou un ton dictatorial (cap.12:1-7), dar, de data aceasta, rezultatul a fost o înfrângere umilitoare pentru Efraim.

Aici se poate găsi una din cele mai importante învăţături ale acestei naraţiuni. În asociaţie cu alte seminţii nordice, Efraim nu făcuse nimic spre a se opune prădătorilor madianiţilor. În asociaţie cu alţii, ei au fost curajoşi îndeajuns spre a se uni în luptă numai după ce inamicul era pe fugă. Tot aşa sunt mulţi şi astăzi care critică pe acela care lansează curajos un proiect lăudabil. Ei reţin orice sprijin până ce se vede că întreprinderea va avea succes. Atunci ei încearcă să se infiltreze sau să se strecoare în conducerea întreprinderii. Un astfel de spirit este condamnabil.

2 Ghedeon le-a răspuns: „Ce-am făcut eu pe lângă voi? Oare nu face mai mult culesul ciorchinilor rămaşi în via lui Efraim decât culesul întregii vii a lui Abiezer?

Culesul. A ceea ce rămâne.

Culesul viei lui Abiezer. Ghedeon nici nu s-a amintit măcar pe sine, ci s-a referit modest, la cei 300 de oameni din familia lui Abiezer care erau cu el. Prin metafora lui clasică, Ghedeon a dat de înţeles că Efraim, printr-un efort subsecvent şi secundar, a realizat mai mult decât a făcut grupa lui. Cu toate acestea, nu era lipsă de adevăr în remarca lui pentru că Efraim realizase o victorie însemnată (vezi Isaia 10:26), cu toate că raportul luptei lor este foarte scurt.

Calităţile de conducător ale lui Ghedeon şi stăpânirea de sine l-au făcut în stare să procedeze eficient cu efraimiţii invidioşi. Curtoazia şi diplomaţia lui l-au făcut în stare să potolească mânia lor şi să se descurce într-o situaţie dificilă.

3 În mâinile voastre a dat Dumnezeu pe căpeteniile lui Madian: Oreb şi Zeeb. Ce-am putut face eu deci pe lângă voi?” După ce le-a vorbit astfel, li s-a potolit mânia.

Verset ce nu a fost comentat.

4 Ghedeon a ajuns la Iordan şi l-a trecut, el şi cei trei sute de oameni care erau cu el, obosiţi, dar urmărind mereu pe vrăjmaş.

A ajuns la Iordan. Raportul despre urmărirea de către Ghedeon este reluat din cap.7:24. Când madianiţii fugeau, ei s-au împărţit în grupe, dintre care una a fost interceptată de efraimiţi şi nimicită; altele au reuşit să treacă Iordanul în dealurile Galaadului.

Obosiţi, dar urmărind. Cu toate că Ghedeon şi oamenii lui au fost obosiţi şi flămânzi din cauza efortului depus în urmărirea ariergărzilor madianite, ei nu s-au oprit la Iordan, ci l-au trecut imediat şi au continuat să urmărească pe vrăjmaş. Ei făcuseră deja mult, dar erau gata să facă mai mult. Tot aşa şi lupta noastră spirituală cere efort stăruitor. În nici un stadiu al luptei nu este în siguranţă a slăbi eforturile noastre din cauza oboselii. Multe biruinţe au fost câştigate de creştini care erau "obosiţi; dar urmărind".

5 El a zis celor din Sucot: „Daţi, vă rog, câteva pâini poporului care mă însoţeşte, căci sunt obosiţi şi sunt în urmărirea lui Zebah şi Ţalmuna, împăraţii Madianului.”

Sucot. În mod litera, "barăci". Această cetate a seminţiei lui Gad era aşezată de-a lungul râului Iaboc, unde încep să apară dealurile nu departe de locul unde Iabocul se varsă în Iordan. Cetatea a primit numele de la colibele ridicate acolo de Iacob, la sfârşitul lungii lui călătorii spre casă, venind din Padan-Aram (Geneza 33,17).

Pâini. În mod literal, rotunduri sau cercuri de pâine. Acestea erau turtele rotunde şi plate, adesea amintite în Biblie. Cererea lui Ghedeon era dreaptă şi rezonabilă. El îndeplinea o slujbă pentru Israelul întreg, şi într-un timp de nevoie el putea în mod legitim să aştepte ca fraţii lui să-i aprovizioneze cu hrană pe oamenii lui flămânzi.

În acelaşi fel, acei care duc lupta spirituală a bisericii merită sprijinul fraţilor lor şi este o nerecunoaştere neruşinată a o tăgădui. Instrucţiunea lui Dumnezeu către vechiul Israel a fost Să nu legi gura boului când treieră grâul (Deuteronom 25:4). Pavel, în aplicaţia spirituală a acestei declaraţii, aplică porunca la obligaţia de a sprijini pe acei care lucrează în slujba Evangheliei (1 Corinteni 9:9).

Zebah şi Ţalmuna. Probabil că există un joc de cuvinte intenţionat în numele acestea. Zebah înseamnă "sacrificiu" sau "victimă de sacrificat". Ţalmuna poate să însemne (zeul) "Ţelem stăpâneşte" sau poate, "refugiu".

6 Căpeteniile din Sucot au răspuns: „Este oare mâna lui Zebah şi Ţalmuna în stăpânirea ta, ca să dăm pâine oştirii tale?”

Căpeteniile din Sucot. Pentru slujba şi funcţia acestor căpetenii vezi cele despre v. 14. Refuzând să aprovizioneze cu hrană pe oamenii lui Ghedeon căpeteniile acestea s-au făcut vinovate atât de laşitate, cât şi de mustrare neîntemeiată. Ei văzuseră pe cei 15.000 de madianiţi care au trecut şi probabil că au raţionat astfel: "Ce pot face atât de puţini oameni împotriva unui număr atât de mare? Noi ne vom atrage numai dizgraţia şi pedeapsa madianiţilor ajutând urmăritorii lor". În felul acesta, în loc să dea pe faţă împreună simţire şi simpatie patriotică ei au dovedit un egoism extrem luând în considerare numai micile lor interese. Ei au dat o pildă de materialism slujind mai de grabă un tiran străin decât să rişte o pierdere. În afară de aceasta, spiritul lor zgârcit poate să fi invidiat preţul hrănirii acestor 300 de oameni.

7 Şi Ghedeon a zis: „Ei bine! După ce Domnul va da în mâinile noastre pe Zebah şi pe Ţalmuna, vă voi scărpina carnea cu spini din pustiu şi cu mărăcini.”

Scărpina carnea. Ghedeon a răspuns batjocurilor căpeteniilor cu o ameninţare. El ştiuse cum să potolească pe efraimiţi; ei, însă, făcuseră ceva spre a ajuta cauza. Pe aceşti conducători din Sucot, el i-a privit ca pe nişte trădători şi i-a ameninţat cu o răsplată corespunzătoare.

8 De acolo s-a suit la Penuel şi a făcut celor din Penuel aceeaşi rugăminte. Ei i-au răspuns cum îi răspunseseră cei din Sucot.

Penuel. În mod literal, "faţa lui Dumnezeu". Locul unde Iacob s-a luptat cu îngerul (Geneza 32,22.30). El era aproape de un vad al râului Iaboc, probabil câteva mile în amonte de Sucot.

9 Şi a zis şi celor din Penuel: „Când mă voi întoarce în pace, voi dărâma turnul acesta.”

În pace. Adică, nevătămat, realizând succesul victoriei.

Turnul acesta. Probabil un turn folosit ca întăritură şi loc de refugiu în vreme de pericol. În interiorul zidurilor lui, construite probabil din piatră, căpeteniile din Penuel s-au simţit în siguranţă atât din partea madianiţilor cât şi a lui Ghedeon, astfel că, în mod dispreţuitor, ei au refuzat să dea ajutor detaşamentului israelit. Din cauza refuzului lor de a ajuta pe oamenii lui, Ghedeon i-a ameninţat să se întoarcă şi să dărâme turnul din care ei au respins acum atât de obraznic apelul său.

10 Zebah şi Ţalmuna erau la Carcor împreună cu oştirea lor de aproape cincisprezece mii de oameni; toţi cei ce mai rămăseseră din toată oştirea fiilor răsăritului: o sută douăzeci de mii de oameni care scoteau sabia fuseseră ucişi.

Carcor. Aşezarea acestei cetăţi nu este cunoscută. Probabil că a fost undeva într-o regiune inaccesibilă de stâncă vulcanică, la marginea deşertului Sirian.

11 Ghedeon s-a suit pe drumul celor ce locuiesc în corturi, la răsărit de Nobah şi de Iogbeha, şi a bătut oştirea care se credea la adăpost.

Pe drumul celor. În loc să urmeze drumul pe care merseseră madianiţii, Ghedeon şi ceata lui s-au apropiat de tabăra lor pe un drum ocolit printr-o regiune colonizată ici şi colo cu beduini nomazi. Prin această mare ocolire el a fost în măsură să cadă asupra lor fără să se ştie, dintr-o direcţie din care ei nu aşteptau atacul.

Nobah. Exacta aşezare a acestei cetăţi este necunoscută. Se crede că o movilă din apropiere de modernul Şazut marchează locul. Cetatea este amintită în Numeri 32:42 ca cetate a lui Manase.

Iogbeha. O cetate a lui Gad (Numeri 32,35). Privită de către unii drept ruina numită acum Agbeihât, la 6 mile nord-vest de Amman şi cam la 20 mile sud-est de Sucot.

12 Zebah şi Ţalmuna au luat fuga; Ghedeon i-a urmărit, a prins pe cei doi împăraţi ai Madianului, Zebah şi Ţalmuna, şi a pus pe fugă toată oştirea.

A pus pe fugă toată oştirea. Probabil că madianiţii au crezut că ei veniseră destul de departe de locul lor de derută spre a fi în siguranţă faţă de un nou atac şi se poate că au încercat să se regrupeze după panica lor dezastruoasă. Probabil că ei au aşezat sentinele de-a lungul drumului pe care-l făcuseră pentru a da alarma despre apropierea evreilor. Dar Ghedeon şi oamenii lui au dejucat planul făcând un mare ocol în aşa fel încât să cadă asupra madianiţilor dinspre partea estică a taberei. Fiind surprinşi, madianiţii au încercat s-o ia din nou la fugă, dar îndrăzneţii evrei au ucis mulţi din ei şi au luat prizonieri pe cei doi împăraţi, Zebah şi Ţalmuna. Probabil că restul madianiţilor au scăpat în grupe mici în deşert.

13 Ghedeon, fiul lui Ioas, s-a întors de la luptă prin suişul Heres.

Prin suişul lui Heres (în engl. "before the sun was up"). Pasajul acesta mai poate fi tradus şi "prin suişul lui Heres". Probabil că ultima redare este corectă, deoarece cuvântul ebraic folosit aici cheres nu este cuvântul care se obişnuieşte pentru "soare". În Biblie este folosit în nume de cetăţi. Sensul se pare să fie acela că Ghedeon s-a întors la Sucot dinadins pe un drum diferit de drumul pe care-l părăsise, cu scopul de a surprinde căpeteniile, ca ele să nu fugă.

14 A prins dintre cei din Sucot un tânăr pe care l-a întrebat, şi care i-a dat în scris numele căpeteniilor şi bătrânilor din Sucot; erau şaptezeci şi şapte de bărbaţi.

Le-a dat în scris. Ebraicul katab. În mod literal, "le-a scris". Un tânăr din cetatea Sucot pe care îl prinseseră din întâmplare i-a dat în scris lui Ghedeon numele căpeteniilor şi bătrânilor cetăţii. Deoarece aceia care i-au refuzat cu aroganţă ajutorul au fost conducătorii, fără îndoială că Ghedeon a dorit să facă deosebire între ei şi locuitorii cetăţii ,ca să nu pedepsească pe cei care nu erau răspunzători.

Faptul că un tânăr capturat la întâmplare a fost în stare să scrie, dovedeşte că, chiar în acea perioadă timpurie cunoştinţa scrisului era generală.

Căpetenii. Ebraicul sarim. Cuvântul este tradus "stăpânitor", "căpetenie", "şef" aproape tot atât de frecvent ca şi "prinţ". În acest pasaj probabil că el se referă la slujbaşii care se aflau în fruntea sfatului bătrânilor, conducătorii militari şi cei cu însărcinări civile.

Bătrânii. Căpetenii ale familiilor locale ale cetăţii, alcătuind un sfat sau corp conducător.

15 Apoi a venit la cei din Sucot şi a zis: „Iată pe Zebah şi Ţalmuna pentru care m-aţi batjocorit, zicând: „Oare mâna lui Zebah şi Ţalmuna este în stăpânirea ta, ca să dăm pâine oamenilor tăi obosiţi?”

Verset ce nu a fost comentat.

16 Şi a luat pe bătrânii cetăţii şi a pedepsit pe oamenii din Sucot cu spini din pustiu şi cu mărăcini.

A luat pe bătrânii. Acum Ghedeon a început să aducă la îndeplinire ameninţarea pe care a făcut-o în v. 7. Raportul nu spune precis cum a luat el pe bătrâni. Probabil că ei au capitulat spre a salva cetatea lor, pentru că victoria lui Ghedeon asupra madianiţilor trebuie să fi frânt voinţa lor de a rezista.

A pedepsit. Se pare că aceasta s-a făcut bătându-i cu toiege cu spini. Pedeapsa administrată bătrânilor avea să slujească drept lecţie efectivă pentru aceste căpetenii, ca să nu mai arate nepăsare arogantă faţă de semenii lor israeliţi.

17 A dărâmat şi turnul din Penuel şi a ucis pe oamenii cetăţii.

A dărâmat şi turnul. Se pare că oamenii din Penuel au rezistat, astfel că, la dărâmarea turnului, aşa cum ameninţase Ghedeon, el a găsit necesar să-i şi omoare. Ghedeon îi ameninţase numai să nimicească turnul. Probabil că a fost propria lor nebunie ceea ce i-a făcut pe aceşti oameni să aleagă să apere cetatea şi astfel să-şi piardă vieţile.

Aceste măsuri ferme din partea noului judecător al lui Israel, se poate să fi fost necesare spre a avertiza pe alte cetăţi israelite despre urmările probabile ale lipsei de patriotism. Pedeapsa de care s-a împărtăşit Sucot şi Penuel se poate că a slujit ca o barieră afectivă, cel puţin în parte, spre acţiune independentă din partea unor cetăţi israelite izolate, permiţând israeliţilor să prezinte un front mai unit în eventualitatea unei invazii viitoare.

18 El a zis lui Zebah şi lui Ţalmuna: „Cum erau oamenii pe care i-aţi ucis la Tabor?” Ei au răspuns: „Erau ca tine, fiecare avea înfăţişarea unui fiu de împărat.”

El a zis. Ghedeon n-a început să încheie socotelile cu cei doi împăraţi capturaţi până ce n-a prezentat pe aceşti oameni înaintea poporului din Sucot şi Penuel, care îşi bătuseră joc de iscusinţa lui Ghedeon de a birui marile forţe madianite. Scena descrisă aici probabil că n-a avut loc imediat după căderea cetăţii Penuel, ci câteva zile mai târziu, după ce Ghedeon se întorsese acasă, la Ofra. Aceasta este sugerată de prezenţa tânărului fiu al lui Ghedeon, Ieter (v.20). Fiind doar un băieţaş timid, tânărul cu greu ar fi putut participa la eroica expediţie.

Cum erau? Ebraicul 'ayepoh. Probabil mai bine tradus unde ca în Rut 2,19 şi Isaia 49,21. Septuaginta redă de asemenea unde. Ghedeon cunoştea foarte bine că fraţii lui fuseseră omorâţi de aceşti împăraţi. Întrebarea lui a fost un anunţ pentru aceşti împăraţi, că trebuie acum să plătească pentru faptele lor rele.

Pe care i-aţi ucis. Suntem lăsaţi în întuneric complet cu privire la împrejurările acestei lupte sau masacru. Se pare că mai mulţi fraţi de-ai lui Ghedeon au fost prinşi aproape de muntele Tabor şi omorâţi de aceşti doi împăraţi în timpul uneia din incursiunile lor anterioare în ţară. Aceasta este prima indicaţie că Ghedeon a reparat o nedreptate personală.

19 El a zis: „Erau fraţii mei, fiii mamei mele. Viu este Domnul că, dacă i-aţi fi lăsat cu viaţă, nu v-aş ucide.”

Fiii mamei mele. Acesta a fost felul în care Ghedeon a spus că aceşti oameni erau fraţii lui buni. Pe vremea când oamenii aveau adesea mai multe soţii, era necesar a se face deosebire între fraţi buni şi fraţi vitregi. Natural că lui Ghedeon îi erau mai dragi fraţii lui buni decât fiii tatălui său de la o altă soţie.

Dacă i-aţi fi lăsat cu viaţă. Legea răzbunării sângelui cerea ca Ghedeon să omoare pe cei doi împăraţi (Numeri 35:17-19). O soartă mai puţin severă putea să fi fost partea lor pentru alte crime ale lor.

20 Şi a zis lui Ieter, întâiul lui născut: „Scoală-te şi ucide-i!” Dar tânărul nu şi-a scos sabia, pentru că-i era teamă, căci era încă un copil.

Ucide-i. În vechime, a pieri de mâna unui tânăr sau a unei femei era socotit a fi o umilire degradantă (vezi cap.9:54).

21 Zebah şi Ţalmuna au zis: „Scoală-te tu însuţi şi ucide-ne. Căci cum e omul, aşa e şi puterea lui.” Şi Ghedeon s-a sculat şi a ucis pe Zebah şi Ţalmuna. A luat apoi lunişoarele de la gâtul cămilelor lor.

Scoală-te tu însuţi. Pronumele este accentuat. Dacă ei trebuie să moară, mai bine să moară de mâna unui erou, decât doar de mâna unui copil.

Cum e omul. Adică, un bărbat are puterea unui bărbat. De la un copil nu se poate aştepta să facă ceea ce necesită tăria unui bărbat. Natural că împăraţii mai degrabă ar fi vrut să fie omorâţi dintr-o singură lovitură decât să fie ciopârţiţi şi sfâşiaţi de un copil, care ar fi avut ca rezultat o moarte mai înceată şi mai dureroasă.

Lunişoarele. Ebraicul saharonim, luni mici, sau semilune. În Isaia 3,18 cuvântul acesta este tradus obezi rotunde ca luna (engl.) (lunişoare în rom. n.n.). De gâtul cămilelor beduinilor mai atârnă încă ornamente semilunare. În cazul împăraţilor Zebah şi Ţarmuna, aceste podoabe probabil că au fost făcute din aur.

22 Bărbaţii lui Israel au zis lui Ghedeon: „Domneşte peste noi, tu şi fiul tău, şi fiul fiului tău, căci ne-ai izbăvit din mâna lui Madian.”

Domneşte peste noi, tu... Din cauza măreţei biruinţe câştigate prin curajul şi perseverenţa neobosită a lui Ghedeon, bărbaţii din diferitele seminţii care au alcătuit oştirea sa, i-au propus lui Ghedeon să fie împăratul lor, succesiunea trecând de la tată la fiu. Mişcarea a fost o expresie a dorinţei crescânde a seminţiilor israelite de a se uni sub o monarhie, ca astfel să poată da mai uşor şi mai eficient ajutor mutual împotriva vrăjmaşului. De la vecinii de jur împrejurul lor, ei au putut să vadă valoarea efortului unit pe care-l poate avea un regat eficient. Dorinţa aceasta a continuat să crească tot mai puternic până ce seminţiile au reuşit să formeze monarhia pe timpul lui Saul.

23 Ghedeon le-a zis: „Eu nu voi domni peste voi, nici fiii mei nu vor domni peste voi, ci Domnul va domni peste voi.”

Domnul va domni. Ghedeon a refuzat oferta monarhiei ereditare. El a recunoscut că realizările sale se datorau numai puterii lui Dumnezeu care a lucrat în favoarea lui. El fusese chemat de Dumnezeu să îndeplinească o slujbă specială pentru naţiune, şi el a îndeplinit-o. Dumnezeu nu-l chemase să devină un monarh. El ştia că fiii lui nu aveau să fie în stare să conducă naţiunea, fără ca Dumnezeu să-i cheme în mod individual. Dar chemarea lui Dumnezeu nu se extinde în virtutea legăturilor de familie. Slăbiciunea conducerii ereditare constă în acest fapt. Adesea, urmaşul în linie directă, este o persoană cu totul nepotrivită pentru lucrare.

Nobleţea lui Ghedeon s-a dovedit în respingerea conducerii monarhice. Oferta aceasta trebuie să fi reprezentat o ispită pentru el. Adesea este nevoie de mai multă tărie pentru a rezista atracţiei puterii oferite, decât de a birui un vrăjmaş. Dar Ghedeon, în acest moment, a rămas credincios faţă de Dumnezeu, şi cuvintele sale, pe drept cuvânt, au încoronat faptele sale eroice.

24 Ghedeon le-a zis: „Am să vă fac o rugăminte: daţi-mi fiecare verigile de nas pe care le-aţi luat ca pradă.” – Vrăjmaşii aveau verigi de aur, căci erau ismaeliţi. –

Ismaeliţi. Ismael şi Madian erau fraţi vitregi (Geneza 25,2). Adesea numele sunt schimbate reciproc în Scriptură din cauza apropiatei lor înrudiri şi din cauză că amândoi locuiau în aceeaşi regiune, unde ei au încheiat căsătorii mixte şi s-au contopit (vezi Geneza 37,25.27.28).

25 Ei au zis: „Ţi le vom da cu plăcere.” Şi au întins o manta, pe care a aruncat fiecare verigile pe care le prădase.

Le vom da cu plăcere. Atât de mare a fost uşurarea de a fi liberaţi de asuprirea madianită după şapte ani în care au fost prădaţi, şi atât de puternic a fost simţământul popular în favoarea lui Ghedeon, încât israeliţii au răspuns cu bucurie la cererea eliberatorului lor şi i-au predat partea cea mai de valoare a prăzii.

26 Greutatea verigilor de aur, pe care le-a cerut Ghedeon, a fost de o mie şapte sute de sicli de aur, afară de lunişoare, de cerceii de aur şi hainele de purpură, pe care le purtau împăraţii Madianului, şi afară de lănţişoarele de la gâtul cămilelor lor.

Greutatea. Greutatea verigilor de aur s-a ridicat cam la 37 funzi, care astăzi ar fi echivalentul a circa 15.776 dolari. Geneza 24,22 arată că o singură verigă poate cântări până la o jumătate de siclu.

Lunişoare. Ebraicul saharonim (vezi cele despre v. 21).

Cerceii. Ebraicul netifot. Adică stropi. Ei erau un fel de atârnători pentru urechi.

27 Ghedeon a făcut din ele un efod şi l-a pus în cetatea lui, la Ofra, unde a ajuns o pricină de curvie pentru tot Israelul; şi a fost o cursă pentru Ghedeon şi pentru casa lui.

Efod. Efodul era o haină pentru umeri fără mâneci a marelui preot de care erau ataşate cele două pietre de onix care cuprindeau numele celor 12 seminţii ale lui Israel (Exod 28,6-35; PP 351). Cuvântul mai era folosit şi pentru o haină simplă aşa cum purta Samuel când slujea la templu ca slugă (1 Samuel 2,18) şi pentru îmbrăcămintea lui David când a jucat înaintea chivotului (2 Samuel 6,14). După câte se pare, era o îmbrăcăminte purtată de mulţi preoţi (1 Samuel 22,18). Cel care se afla în posesia lui Abiatar, preotul lui David, a fost folosit spre a întreba pe Domnul (1 Samuel 23,6.9-12). Efodul lui Ghedeon şi placa de pe piept au fost făcute ca imitaţie a acelor purtate de marele preot (PP 556).

Curvie. S-ar părea că israeliţii au ajuns să privească acest efod ca obiect de închinare.

O cursă pentru Ghedeon. Autorul pare să sugereze că nenorocirile care au avut loc în familia lui Ghedeon după moartea sa, puteau fi atribuite incidentelor în legătură cu acest efod. Cineva se poate întreba despre motivele care au îndemnat pe Ghedeon să ridice această închinare rivală la Ofra. Centrul religios al israeliţilor era la Şilo, în seminţia lui Efraim, unde era aşezat cortul întâlnirii.

Se poate că atitudinea arogantă a efraimiţilor (vezi cap. 8,1) a fost ceea ce a făcut ca Ghedeon să fie indignat faţă de ei în aşa măsură, încât să nu-i placă să meargă să se închine în teritoriul lor. Minunea făcută de înger aproape de căminul lui, înainte de chemarea lui la slujba de judecător, poate că l-a făcut să conchidă că Dumnezeu a lăsat să se înţeleagă ca să fie stabilit un nou loc de închinare şi că el trebuia să slujească acolo ca preot. El ceruse semne miraculoase, şi ele i-au fost date. În funcţia lui de judecător de mai târziu, poate că a simţit nevoia de a întreba pe Domnul, şi astfel, având în vedere aceste considerente, a făcut un efod imitaţie al celui din cortul întâlnirii. Păcatul lui a constat în aceea că a luat asupra sa prerogativele preoţiei aaronice, fără aprobare divină. Această abatere de la dreptate a pregătit calea pentru o mare apostazie, atât în familia lui apropiată cât şi printre bărbaţii seminţiei lui. Oamenii au fost abătuţi din drum chiar de către acela care mai înainte a nimicit idolatria lor. Fără îndoială că Ghedeon n-a intenţionat să se abată de la închinarea faţă de Dumnezeu, şi intenţiile lui au putut fi bune. Totuşi, aprecierea lui subiectivă, fără călăuzire divină, cu privire la nevoia unui nou centru religios, a deschis calea pentru dezastru. Pentru Ghedeon n-a existat nici o scuză să părăsească programul pe care Dumnezeu îl aprobase cu privire la închinarea şi serviciul divin. Dacă Ghedeon ar fi continuat să caute călăuzirea divină, aşa cum făcuse mai înainte, el ar fi cruţat familia şi poporul său de multă durere.

Istoria lui Ghedeon este o avertizare în sensul că se cere mai mult decât bune intenţii pentru a face ca o faptă să fie lăudabilă şi dreaptă. Ba mai mult, cu cât mai însemnată este poziţia unui om, cu atât mai îndepărtată va fi influenţa exemplului lui rău; deci, cu atât mai mare va fi nevoia lui de a reglementa orice faptă a vieţii lui după modelul divin. Singura regulă de viaţă dreaptă este Legea lui Dumnezeu. În ciuda greşelii lui, Ghedeon este lăudat în Epistola către Evrei (cap. 11,32) pentru faptele lui de credinţă de mai înainte.

28 Madianul a fost smerit înaintea copiilor lui Israel şi n-a mai ridicat capul. Şi ţara a avut odihnă patruzeci de ani, în timpul vieţii lui Ghedeon.

Verset ce nu a fost comentat.

29 Ierubaal, fiul lui Ioas, s-a întors şi a locuit în casa lui.

Verset ce nu a fost comentat.

30 Ghedeon a avut şaptezeci de fii, ieşiţi din el, căci a avut mai multe neveste.

Multe neveste. Acest harem este o dovadă despre bogăţia şi puterea lui Ghedeon. Poligamia a fost adoptată în mare măsură numai de conducători sau de cei extrem de bogaţi. Descrierea familiei lui Ghedeon, aşa cum este relatată aici (v. 30,31) este făcută spre a procura fundalul pentru seriile de evenimente care urmează (cap. 9).

31 Ţiitoarea lui, care era la Sihem, i-a născut de asemenea un fiu, căruia i-au pus numele Abimelec.

Ţiitoarea. Cele ce urmează arată că ea poate să fi fost o canaanită. Faptul că această femeie a rămas cu rudele ei la Sihem, în loc să vină la casa lui Ghedeon din Ofra, arată că acest caz era unul pe care arabii de mai înainte l-au numit o căsătorie "sadika" (prietenă). În prevederea unei astfel de căsătorii, femeia locuia cu familia ei, şi era vizitată de soţ din când în când. Copiii născuţi dintr-o astfel de căsătorie erau socotiţi ca membri ai familiei soţiei, şi locuiau totdeauna cu mama lor.

Căruia i-a pus numele. În mod literal, "el i-a pus numele lui". Construcţia ebraică folosită aici este întrebuinţată adesea când, în viaţa de mai târziu, se dau nume în plus sau porecle (2 Regi 17:34; Neemia 9:7; Daniel 1-7; 5:12). Din cauza aceasta, unii au crezut că numele de Abimelec, care înseamnă "tatăl unui împărat" a fost dat când Ghedeon a observat caracterul ambiţios şi îngâmfat al copilului. Numele mai poate însemna şi "tatăl meu este împărat". De aceea el poate că i-a fost dat de mamă, din vanitate, astfel că toţi aveau să-şi amintească faptul că tatăl băiatului a fost puternicul judecător Ghedeon. Abimelec s-a dovedit a fi un fiu nevrednic al lui Ghedeon, având curajul şi energia tatălui său, fără virtuţile acestuia.

32 Ghedeon, fiul lui Ioas, a murit după o bătrâneţe fericită; şi a fost îngropat în mormântul tatălui său, Ioas, la Ofra, care era a familiei lui Abiezer.

A murit. Ghedeon a murit în pace şi prosperitate, dar sămânţa cea rea pe care el a semănat-

o a adus rod amar în generaţia care a urmat. Puţin înţeleg cât de îndepărtată este influenţa cuvintelor şi faptelor lor.

Ofra. Vezi cele despre 1 Samuel 13:17. Se consideră că probabil această Ofra urmează să fie identificată cu Ofra din 1 Samuel 13:17, şi dacă este aşa, poate cu modernul eţ-Tayibeh, cam la 4 mile nord-est de Betel. Localizarea aceasta o aşează sus în munţi dominând valea Iordanului.

33 După moartea lui Ghedeon, copiii lui Israel au început iarăşi să curvească cu Baalii şi au luat pe Baal-Berit ca dumnezeu al lor.

Baalii. Vezi cele despre cap. 2,13.17. Căi nesfinte de închinare curând au dus la închinarea la zei falşi.

Baal-Berit. În mod literal, "Domnul legământului". Aceeaşi zeitate este numită "zeul Berit", în mod literal, "zeul legământului" (cap. 9,46). Sihemul avea un templu dedicat acestei zeităţi (cap. 9,4). Nu este clar dacă numele de "domn al legământului" se referă la o zeitate despre care se credea că stăpâneşte asupra unei ligi de cetăţi canaanite, sau la un legământ între Baal şi închinătorii lui, sau la liga dintre locuitorii canaaniţi din Sihem şi israeliţii nou veniţi. O alianţă între două neamuri avea să fie, de obicei, cimentată printr-o închinare comună. În timpurile de mai târziu alianţele politico-religioase ca aceasta, adesea, au dus pe israeliţi la idolatrie. Israeliţilor le fusese interzis să încheie alianţe cu neamurile păgâne (cap. 2,2). Unul dintre primele simptome de apostazie printre ei a fost tendinţa de a înlătura barierele dintre ei şi vecinii lor păgâni. Se pare că acele concesii cerute pentru a face posibilă stabilirea legăturilor legământului, au fost adesea unilaterale; prea adesea Israel a fost cel care şi-a supus credinţa lui.

34 Copiii lui Israel nu şi-au adus aminte de Domnul Dumnezeul lor care-i izbăvise din mâna tuturor vrăjmaşilor care-i înconjurau.

Nu şi-au adus aminte. Uitarea a fost un defect comun al urmaşilor lui Dumnezeu. Siguranţa constă în aducerea aminte a felului cum a călăuzit şi cum a lucrat Dumnezeu în trecut, şi în continua dependenţă de acea conducere. Mulţumirea izvorăşte din aducere aminte şi cugetare, şi când oamenii nu cugetă la binecuvântările lui Dumnezeu asupra lor, ei Îl uită şi devin nerecunoscători. În felul acesta, nerecunoştinţa devine părintele necredinţei (vezi Rom 1:20,28).

Se cere efort continuu spre a-ţi aminti de Dumnezeu. Mintea omenească este în aşa fel alcătuită, încât ea nu reţine în memorie acele lucruri care nu sunt reamintite des. De aici şi nevoia unei constante reîmprospătări a istoriei sacre, prin studierea zilnică a Bibliei şi participarea la serviciile divine unde aceste chestiuni sunt reauzite. De aceea, şi nevoia de a revedea istoria curentă a bisericii şi reamintirea frecventă a importantelor intervenţii divine în experienţa personală.

După cum se întâmplă cu multe cuvinte ebraice, "a-şi aduce aminte" nu se referă numai la actul de a reţine cu minte conştientă, ci cuprinde şi fapta a ceea ce cunoştinţa faptelor avea să o ceară. Astfel "a-ţi aduce aminte" de Dumnezeu înseamnă a-I aduce închinarea pe care El o cere. A-şi "aduce aminte" de Ghedeon avea să însemne a da cinste urmaşilor lui, cât şi a lua seamă la sfatul lui şi a căuta să urmeze după modelul pe care el l-a lăsat pentru viitoarea jurisdicţie a domeniului lui Israel.

Greşala lui Ghedeon, care a presupus că aşezarea efodului său putea să păstreze credincioşia poporului faţă de Iehova, s-a descoperit acum în toată nebunia ei. După moartea lui, israeliţii nu s-au mai gândit nici la el, nici la Dumnezeul lui care l-a eliberat.

35 Şi n-au ţinut la casa lui Ierubaal, a lui Ghedeon, după tot binele pe care-l făcuse el lui Israel.

N-au ţinut la casa. Propoziţia aceasta este un scurt rezumat al evenimentelor care urmează să fie narate în capitolul următor. Aceia care i-au oferit odată posibilitatea să fie rege peste ei, n-au dat dovadă de recunoştinţă faţă de descendenţii lui. Cât de vremelnică este popularitatea acestei

lumi. Eroul de astăzi este mâine uitat.

ELLEN G. WHITE COMENTEAZĂ.

1-35 PP 553-556

1-3 PP 555

4,12 PP 553

18 PP 546

22,23 PP 555

24-27,31,33 PP 556

34,35 PP 556