1 Bărbaţii lui Israel juraseră la Miţpa, zicând: „Niciunul din noi să nu-şi dea fata după un beniamit.”

Juraseră. În raportul anterior n-a fost făcută nici o menţiune despre acest jurământ. Este vădit că seminţiile l-au făcut curând după ce s-au adunat pentru prima dată la Miţpa, înainte de a începe ostilităţile pe faţă. Cei din vechime priveau jurământul ca inviolabil (vezi cap. 11,30; 17,1.2).

Deşi astfel de jurăminte nu puteau fi călcate sau retrase, israeliţii, mai ales în vremurile de mai târziu, au găsit multe căi de a păzi litera unui jurământ dar a călca spiritual prin şmecherie sau altfel de evaziune. Totuşi, nimeni nu este obligat să-şi ţină cuvântul mărturiei lui dacă acesta cere să săvârşească o faptă rea.

Să nu-şi dea fata. Probabil că jurământul a fost făcut sub blestem ca în Fapte 23,14. Acţiunea beniamiţilor de a sprijini pe oamenii cei răi din Ghibea au trezit mânia israeliţilor în aşa măsură încât ei s-au legat să nu-şi facă căsătorii mixte cu beniamiţii, întocmai după cum li se poruncise de Domnul să nu facă căsătorii mixte cu cele şapte neamuri păgâne din Canaan (Deuteronom 7,1-4).

2 Poporul a venit la Betel şi a stat înaintea lui Dumnezeu până seara. Au ridicat glasul, au vărsat multe lacrimi

Betel (în engl. house of God). Poate că Silo. Unii cred că cuvintele ar trebui iarăşi traduse ca nume proprii Betel (vezi despre cap. 20,18.27).

Au vărsat multe lacrimi. După ce mânia lor aprigă a trecut, poporul a recunsocut că merseseră prea departe cu răzbunarea lor asupra uneia dintre seminţiile lor. Cu cât mai bine ar fi fost dacă plânsul lor ar fi avut loc mai devreme, înainte ca fapta să fi fost făcută.

3 şi au zis: „Doamne Dumnezeul lui Israel, pentru ce s-a întâmplat aşa ceva în Israel: să lipsească astăzi o seminţie întreagă din Israel?”

Pentru ce? Întrebarea aceasta înseamnă că israeliţii L-au învinuit pe Dumnezeu aducând seminţia lui Beniamin la o nimicire adevărată (vezi v. 15). Seminţiile adunate ar fi trebuit să ştie că mânia lor şi dorinţa lor de răzbunare care au luat naştere din cauza celor două înfrângeri ale lor de către oştirea lui Beniamin, a fost adevărata cauză a nimicirii aproape complete a seminţiei.

4 A doua zi, poporul s-a sculat dis-de-dimineaţă; au zidit acolo un altar şi au adus arderi de tot şi jertfe de mulţumire.

Au zidit acolo un altar. Această afirmaţie a fost adusă ca dovadă că israeliţii se adunaseră la Betel în loc de Silo, pentru că la Silo trebuia să fi existat deja un altar în legătură cu cortul întâlnirii. Pe de altă parte, acei care cred că referirea este la Silo înţeleg că textul vrea să spună că poporul a clădit un altar nou la Silo, fie că cel vechi era în paragină, fie că era nevoie de altul spre a face faţă unui număr aşa de mare de jertfe care au fost aduse (vezi cap. 20,18.27; 21.2).

5 Copiii lui Israel au zis: „Cine dintre toate seminţiile lui Israel nu s-a suit la adunare înaintea Domnului?” Căci făcuseră un jurământ mare împotriva oricui nu s-ar sui la Domnul, la Miţpa, şi ziseseră: „Să fie pedepsit cu moartea.”

Nu s-a suit. După ce întreaga luptă trecuse, israeliţii au început o cercetare să se asigure dacă întreaga naţiune răspunsese la chemarea de a lua parte la războiul împotriva lui Beniamin. Când oştirea se adunase pentru prima dată, seminţiile făcuseră un jurământ împotriva oricărei părţi a israeliţilor care a refuzat să sprijine antrepriza. Probabil că au fost necesare măsuri extreme spre a obliga cooperarea.

6 Copiilor lui Israel le părea rău de fratele lor Beniamin şi ziceau: „Astăzi a fost nimicită o seminţie din Israel.

Verset ce nu a fost comentat.

7 Cum să facem rost de neveste celor ce au rămas cu viaţă, fiindcă am jurat pe Domnul să nu le dăm fetele noastre de neveste?”

Verset ce nu a fost comentat.

8 Ei au zis deci: „Este cineva dintre seminţiile lui Israel care să nu se fi suit la Domnul, la Miţpa?” Şi nimeni din Iabes, din Galaad, nu venise în tabără, la adunare.

Iabes din Galaad. Identificat cu Tell el-Meqbereh şi Tell Abu Kharaz, cam la 9 mile şi jumătate spre sud şi est de Betshan în Wadi el-Yabis la răsărit de Iordan. Se pare că între seminţia lui Beniamin şi cetatea Iabes din Galaad a existat o legătură de rudenie prin alianţă. Afinitatea aceasta pare să fi continuat chiar după ce cetatea a fost nimicită şi reclădită. Saul, care a aparţinut seminţiei lui Beniamin, a făcut prima lui faptă de vitejie scăpând Iabesul din Galaad de amoriţi (1 Samuel 11,3-15). Pe vremea morţii lui Saul, locuitorii din Iabesul din Galaad şi-au plătit înapoi datoria lor salvând trupul lui Saul de a fi expus public pe zidurile Bet-Sanului (1 Samuel 31,8-13).

9 Au făcut numărătoarea poporului, şi nu era acolo niciunul din locuitorii din Iabes, din Galaad.

Verset ce nu a fost comentat.

10 Atunci adunarea a trimis împotriva lor douăsprezece mii de ostaşi, dându-le porunca aceasta: „Duceţi-vă şi treceţi prin ascuţişul sabiei pe locuitorii din Iabes, din Galaad, cu femeile şi copiii.

Douăsprezece mii. Metoda aceasta de a înrola o oştire reprezentativă a întregului grup fusese folosită mai înainte (Numeri 31,1-6).

Duceţi-vă şi treceţi prin ascuţişul săbiei. Adoptarea acestui mijloc de a obţine soţii pentru cei 600 de supravieţuitori ai seminţiei lui Beniamin care se ascunseseră în peşterile muntelui Rimon ne ajută să înţelegem lumina spirituală mărginită a acelor vremuri. Astfel de măsuri crude în numele religiei sunt revoltătoare şi trebuie înţelese în lumina vremurilor în care au avut loc.

11 Iată ce să faceţi: să nimiciţi cu desăvârşire orice bărbat şi orice femeie care a cunoscut împreunarea cu bărbat.”

Orice femeie. Fiecare locuitor trebuia nimicit, cu singura excepţie a fetelor fecioare. Ceilalţi membri ai familiei nu erau în realitate mai vinovaţi decât aceste fete. Întreaga procedare nemiloasă, deşi adusă la îndeplinire sub aspectul împlinirii unui jurământ sfânt faţă de Domnul, n-a fost decât un mijloc brutal de a împiedica dispariţia seminţiei lui Beniamin.

12 Au găsit între locuitorii din Iabes, din Galaad, patru sute de fete fecioare, care nu se culcaseră cu bărbat, şi le-au adus în tabără la Silo; care este în ţara Canaanului.”

Patru sute. Le lipseau încă două sute spre a avea destule pentru cei 600 de beniamiţi care mai erau în viaţă în peşteri. Silo. Vezi cele despre versetele 2, 4; cap. 20,18. Tabăra s-a putut muta la Silo la scurt timp după încheierea ostilităţilor cu Beniamin.

13 Toată adunarea a trimis soli să vorbească fiilor lui Beniamin care erau la stânca Rimon şi să le vestească pacea.

Verset ce nu a fost comentat.

14 În timpul acela beniamiţii s-au întors şi li s-au dat de neveste acelea pe care le lăsaseră cu viaţă din femeile din Iabes, din Galaad. Dar nu erau destule.

Verset ce nu a fost comentat.

15 Poporului îi părea rău de Beniamin, căci Domnul făcuse o spărtură în seminţiile lui Israel.

Domnul făcuse o spărtură. Spărtura sau golul în cercul lanţului celor 12 seminţii fusese făcută în realitate de israeliţii înşişi în excesul lor iraţional de a pedepsi fapta nebunească a unor beniamiţi. Dacă ei ar fi acţionat în tot timpul în spiritul adevăratei iubiri frăţeşti, ei ar fi putut să aducă la îndeplinire finalul dorit fără măcelărirea lipsită de sens şi atrocităţile pe care le-au săvârşit.

16 Bătrânii adunării au zis: „Cum să facem rost de neveste pentru cei rămaşi, căci femeile lui Beniamin au fost nimicite?”

Cum să facem? Bătrânii ştiau că aceşti oameni se vor căsători din necesitate cu soţii canaanite. Spre a evita această calamitate, ei au folosit mijloace ocolite pentru a ţine litera jurământului lor chiar dacă călcau spiritul lui. În loc să înlăture cu curaj jurământul lor în primul rând şi să îngăduie beniamiţilor să se căsătorească (cu femei) din celelalte seminţii, ei au fost mânaţi de credinţa lor greşită că un jurământ este întotdeauna de necălcat, să săvârşească măcelărirea de bărbaţi, femei şi copii nevinovaţi.

17 Şi au zis: „Cei ce au mai rămas din Beniamin să-şi păstreze moştenirea, ca să nu se şteargă o seminţie din Israel.

Moştenirea. Probabil că aceasta nu se referă la proprietate, avere reală, deşi unii au sugerat că bătrânii au sfătuit oştirea victorioasă să nu împartă teritoriul lui Beniamin între ei. Ei au înţeles că trebuia să fie o succesiune familiară pentru restul beniamiţilor.

18 Dar noi nu putem să dăm pe fetele noastre după ei, căci copiii lui Israel au jurat, zicând: „Blestemat să fie cine va da o nevastă unui beniamit!”

Verset ce nu a fost comentat.

19 Şi au zis: „Iată, în fiecare an este o sărbătoare a Domnului la Silo, care este la miazănoapte de Betel, la răsăritul drumului care suie din Betel la Sihem, şi la miazăzi de Lebona.”

O sărbătoare. În timpul anului erau trei sărbători la care fiecare israelit de parte bărbătească trebuia să ia parte (Exod 23,17). Având în vedere că pe vremea aceasta cortul întâlnirii era aşezat la Silo, adunările acestea urmau să se ţină acolo. Este îndoielnic dacă în acele vremuri nestabile a existat o încercare pe scară largă de a urma ritualul prescris. Din 1 Samuel 1,3 este evident că nici chiar familiile evlavioase n-au luat întotdeauna parte la toate cele trei sărbători.

Care este la miazănoapte. Autorul Judecătorilor face o descriere atentă a aşezării lui Silo. Faptul că autorul socoteşte necesar să explice cititorilor lui aşezarea lui Silo i-a făcut pe mulţi să fixeze data pentru scrierea Judecătorilor mulţi ani după ce filistenii au distrus Silo la sfârşitul slujbei de judecător a lui Eli. Se pare că autorul i-a considerat pe oamenii zilelor lui ca necunoscători ai poziţiei cetăţii. Totuşi, pe de altă parte, este adevărat că Silo a fost amintit de multe ori mai înainte de către autorul Judecătorilor fără nici o încercare de a explica poziţia lui.

Lebona. Cetatea este numită acum Lubban. Ea este la 3 mile (5 km) nord-vest de Silo.

20 Apoi au dat următoarea poruncă fiilor lui Beniamin: „Duceţi-vă şi staţi la pândă în vii.

Verset ce nu a fost comentat.

21 Uitaţi-vă, şi când veţi vedea pe fetele din Silo ieşind să joace, să ieşiţi din vii, să vă luaţi fiecare câte o nevastă din fetele din Silo şi să vă duceţi în ţara lui Beniamin.

Fetele din Silo. La aceste sărbători fusese poruncit să vină numai partea bărbătească (Exod 23,17; Deuteronom 16,16). Uneori bărbaţii erau însoţiţi de soţiile şi fiicele lor, dar majoritatea femeilor prezente aveau să fie acelea care locuiau în Silo sau în apropiere.

Să joace. La sărbătorile secerişului erau prevăzute atât ocazii sociale, cât şi slujbe religioase (PP 540).

22 Dacă părinţii sau fraţii lor vor veni să se plângă la noi, le vom spune: „Daţi-ni-le nouă, căci n-am luat câte o nevastă de fiecare în război. Nu voi li le-aţi dat: numai atunci aţi fi vinovaţi.”

Fraţii. În vechime, fraţii unei fete care era răpită erau acei care în primul rând cereau despăgubire pentru maltratarea ei (vezi Geneza 34,7-31; 2 Samuel 13,20-38).

Atunci aţi fi vinovaţi. Bătrânii lui Israel au făgăduit să-i potolească pe părinţii şi fraţii fetelor răpite prin două motivări: prima – sfatul bătrânilor căzuse de acord că bărbaţii lui Beniamin trebuiau să aibă de undeva soţii; iar a doua – jurământul nu avea să fie călcat de către părinţi, pentru că fiicele lor nu au fost date în căsătorie, ci fuseseră luate cu forţa.

23 Fiii lui Beniamin au făcut aşa: şi-au luat neveste, după numărul lor, dintre jucătoarele pe care le-au răpit; apoi au plecat şi s-au întors în moştenirea lor; au zidit iarăşi cetăţile şi au locuit acolo.

Verset ce nu a fost comentat.

24 Şi, în acelaşi timp, copiii lui Israel au plecat de acolo fiecare în seminţia lui şi în familia lui şi s-a întors fiecare în moştenirea lui.

Au plecat. După ce serbarea a trecut şi beniamiţii supravieţuitori îşi asiguraseră soţii, oştirea a fost lăsată la vatră. Trupele trebuie să fi fost plecate de acasă de cel puţin 5 sau 6 luni, pentru că cei 600 de bărbaţi ai lui Beniamin se ascunseseră la Rimon timp de 4 luni (cap. 20,47).

25 Pe vremea aceea, nu era împărat în Israel, fiecare făcea ce-i plăcea.

Nu era împărat în Israel. Declaraţia face o tranziţie corespunzătoare cărţii lui Samuel, care descrie începutul monarhiei.