1 Iacov a auzit vorbele fiilor lui Laban, care ziceau: „Iacov a luat tot ce era al tatălui nostru și cu averea tatălui nostru și-a agonisit el toată bogăția aceasta.”

Vorbele fiilor lui Laban. Pretenţia fiilor lui Laban este evident exagerată, deoarece când l-a părăsit Iacov, Laban mai avea încă turme (v.19). Fiii lui Laban au insinuat că Iacov şi-a asigurat bogăţia prin fraudă, deşi nu l-au acuzat pe faţă de această nelegiuire. Ei nu puteau să dovedească faptul că el călcase în vreun fel prevederile învoielii cu tatăl lor, deşi erau siguri că el trebuie să fi făcut aşa.


2 Iacov s-a uitat și la fața lui Laban; și iată că ea nu mai era ca înainte.

Faţa lui Laban. Ceea ce Iacov a auzit era confirmat de ce a observat în atitudinea lui Laban. Ca rezultat al faptului că Laban nu părea să împiedice câtuşi de puţin rapida creştere a bogăţiei lui Iacov, chiar pretenţia de prietenie care marcase relaţia lor în trecut acum se schimbase în antagonism evident. În providenţa lui Dumnezeu, atitudinea lui Laban a devenit un mijloc de realizare a întoarcerii lui Iacov în ţara sa natală. Convingerea lui Iacov că sosise momentul să se întoarcă în ţara părinţilor lui a fost confirmată de o solie directă de la Dumnezeu.


3 Atunci Domnul a zis lui Iacov: „Întoarce-te în țara părinților tăi și în locul tău de naștere; și Eu voi fi cu tine.”
4 Iacov a trimis de a chemat pe Rahela și pe Lea la câmp, la turma lui.

A chemat pe Rahela şi pe Lea. Fiind la o oarecare depărtare de casă cu turmele, Iacov a chemat soţiile lui la câmp pentru o şi mai mare tăinuire a planului plecării lor. Dacă acest lucru ar fi fost făcut acasă, membrii familiei lui Laban ar fi putut să audă convorbirile lor şi le-ar fi raportat lui Laban din timp pentru a cere socoteală şi a împiedica plecare lor. În ciuda tuturor precauţiilor lor, ştirea a ajuns la Laban a treia zi (v.19, 22). Se pare că avusese loc o schimbare în păzirea turmelor şi cirezilor, deoarece Iacov avea acum în grija sa turmele proprii (vezi cap. 30,35-36,) sau cel puţin avea acces la ele. Probabil, datorită absenţei lui Laban, care îşi tundea oile, plecarea lui Iacov a fost posibilă cu toată averea sa, eveniment altfel nu putea să fie posibil (v.1, 29). Poate că Iacov îşi tundea tot în acelaşi timp propriile oi şi a trimis după soţiile lui şi toate lucrurile lor pentru a ridica cortul la faţa locului sub pretextul serbărilor care erau ţinute de obicei la astfel de ocazii. În felul acesta, el a pregătit calea plecării care nu avea să trezească suspiciune anticipată.


5 El le-a zis: „După fața tatălui vostru, văd bine că el nu mai este ca înainte; dar Dumnezeul tatălui meu a fost cu mine.
6 Voi însevă știți că am slujit tatălui vostru cu toată puterea mea.
7 Și tatăl vostru m-a înșelat: de zece ori mi-a schimbat simbria; dar Dumnezeu nu i-a îngăduit să mă păgubească.

Mi-a schimbat simbria. Zece poate să nu se înţeleagă literal. S-a folosit doar ca un număr rotund spre a explica schimbarea foarte frecventă ca şi cum am spune de o duzină de ori (compară cu Daniel 1,20). După câte se pare, Laban a făcut încercări repetate de a îngrădi învoiala iniţială prin schimbarea prevederilor ei. Faptul că Iacov a trecut sub tăcere propria strategie şi a atribuit binecuvântărilor lui Dumnezeu tot ce a obţinut prin vicleşug, înseamnă conştienţa că mijloacele folosite nu erau întru totul cinstite.


8 Ci când zicea el: „Mieii pestriți să fie simbria ta”, toate oile făceau miei pestriți. Și când zicea: „Mieii bălțați să fie simbria ta”, toate oile făceau miei bălțați.
9 Dumnezeu a luat astfel toată turma tatălui vostru și mi-a dat-o mie.

Dumnezeu a luat. Probabil că Iacov îşi dădea seama că dacă nu ar fi fost voia lui Dumnezeu să-l binecuvânteze, propriile eforturi nu ar fi reuşit. De aceea, şi nu fără motiv, a considerat că este drept să atribuie creşterea averii sale binevoitoarei purtări de grijă a lui Dumnezeu. Este cert că nu a considerat propriile procedee şi binecuvântarea lui Dumnezeu ca excluzându-se în mod reciproc.


10 Pe vremea când se înfierbântau oile, eu am ridicat ochii și am văzut în vis că țapii și berbecii care săreau pe capre și pe oi erau bălțați, pestriți și seini.
11 Și Îngerul lui Dumnezeu mi-a zis în vis: „Iacove!” „Iată-mă”, am răspuns eu.

Mi-a vorbit în vis. Nu se ştie sigur dacă acest vis a avut loc deosebit de revelaţia scurtă din v.3, sau dacă este un raport mai clar al acelei comunicări divine. Unii comentatori sugerează că el a venit chiar la începutul perioadei de slujire de şase ani a lui Iacov. Unii consideră că acesta a fost numai un vis obişnuit, pe care Iacov l-a pus în legătură cu cel avut la Betel, şi acum l-a redat spre a le impresiona pe soţiile lui. Acest punct de vedere nu este de reţinut din cauza acurateţei informaţiei descoperite în el, informaţie care este contrară cu propria credinţă superstiţioasă a lui Iacov (vezi comentariul pentru cap. 30,37-42).


12 El a zis: „Ridică ochii și privește: toți țapii și berbecii care sar pe capre și pe oi sunt bălțați, pestriți și seini; căci am văzut tot ce ți-a făcut Laban.
13 Eu sunt Dumnezeul din Betel, unde ai uns un stâlp de aducere aminte, unde Mi-ai făcut o juruință. Acum, scoală-te, ieși din țara aceasta și întoarce-te în țara ta de naștere.”
14 Rahela și Lea au răspuns și i-au zis: „Mai avem noi oare parte și moștenire în casa tatălui nostru?

Rahela şi Lea au răspuns. Faptul că cele două surori erau în acord perfect cu privire la purtarea tatălui lor, în ciuda geloziei lor reciproce, este o dovadă clară a validităţii plângerilor lor. Cruzimea lui Laban şi lăcomia lui nesătulă au fost în mod evident pronunţate, încât a stârnit până la urmă chiar şi protestul fiicelor lui. Ele s-au plâns că, în ciuda faptului de a fi născute libere, în calitate de copii legitimi, nu li se dăduse nici o moştenire şi fuseseră vândute ca nişte sclave. După câte se pare, toată averea lui Laban fusese transferată fiilor lui, deoarece fiicele lui nu au primit nimic din ea.


15 Nu suntem noi oare privite de el ca niște străine, fiindcă ne-a vândut și ne-a mâncat și banii?
16 Toată bogăția pe care a luat-o Dumnezeu de la tatăl nostru este a noastră și a copiilor noștri. Fă acum tot ce ți-a spus Dumnezeu.”

Toată bogăţia. În remarcabila prosperitate a soţului lor, Rahela şi Lea au recunoscut mâna lui Dumnezeu. Oricât de regretabilă poate fi înstrăinarea lor de tatăl lor, severitatea şi calicia lui au făcut ca o astfel de reacţie să fie de înţeles, dacă nu inevitabilă. Pe de altă parte, ele se simţeau legate de soţul lor, tatăl copiilor lor într-o legătură strânsă şi tandră. Viaţa şi soarta lor se identificau, acum, întru totul cu a lui. Este pentru prima dată când cele două surori s-au prezentat cu o părere unită. Faptul că Rahela devenise numai de curând mamă a primului ei fiu poate să fi slăbit tensiunea şi gelozia care existase între ele în timpul primilor ani ai vieţii lor de căsătorie.


17 Iacov s-a sculat și a pus pe copiii și nevestele sale călare pe cămile.
18 Și-a luat toată turma și toate averile pe care le avea: turma pe care o agonisise în Padan-Aram; și a plecat la tatăl său, Isaac, în țara Canaan.
19 Pe când Laban se dusese să-și tundă oile, Rahela a furat idolii tatălui său;

Laban se dusese să-şi tundă oile. Traducerea RSV se dusese este de preferat aceleia a KJV s-a dus, pentru că probabil Laban plecase de acasă, înainte ca Iacov să le fi chemat pe soţiile sale la câmp, şi nu după hotărârea lor de a pleca din Haran. Faptul că Rahela a putut să fure idolii tatălui ei sugerează absenţa lui Laban de acasă în momentul plecării ei. Iacov ştia că socrul său avea să fie reţinut mai multe zile de sarcina tunsorii oilor lui şi de festivităţile obişnuite în legătură cu aceasta (vezi 1 Samuel 25,4.11; 2 Samuel 13,23), la care adesea erau invitaţi prietenii. Nu este cert dacă fusese invitat şi Iacov, sau dacă el a refuzat în mod politicos invitaţia lui Laban, datorită neînţelegerii care exista între ei. Dar aceasta i-a oferit o excelentă ocazie de a fugi nestingherit.

Rahela a furat idolii. Aceşti idoli, terafimi (vezi Judecători 17,5; 18,14, etc.), erau de obicei mici figurine de oameni (v.34), alteori mai mari, adesea făcute din lemn (1 Samuel 19,13.16). Săpături din Orientul Apropiat au adus la lumină un număr mare de terafimi, făcuţi din lemn, lut şi metale preţioase. Unii reprezintă zei bărbaţi, dar majoritatea sunt figurine de zeităţi feminine în lungime de 5-8 cm. Ei se foloseau ca zei ai familiei, sau erau purtaţi pe corp ca vrajă protectoare. Deoarece cei mai mulţi dintre ei reprezintă zeităţi goale ale căror semne sexuale sunt accentuate, se credea, probabil, că ele promovează fertilitatea. Acesta poate fi motivul pentru care Rahela i-a iubit în mod deosebit. Textele cuneiforme de la Nuzi din Mesopotamia au scos la iveală că zeii de familie erau moşteniţi de fiii adoptiv,i numai dacă la moartea tatălui nu erau de faţă nici unul dintre fiii adevăraţi. Dacă un om avea fii, zeii lui nu puteau trece la fiicele lui. De aceea, Rahela nu avea nici un drept la zeii de familie ai tatălui ei, după cum Iacov a recunoscut pe faţă (Geneza 31,32). Oricare ar fi fost motivul furtului Rahelei, el dovedeşte că credinţa ei în Dumnezeul lui Iacov (cap. 30,8.9.23) era numai superficială şi că ea mai era încă ataşată de religia tatălui ei. Vechea tradiţie iudaică că ea a luat idolii din casa tatălui ei spre a-l împiedica să le mai slujească cu greu merită să fie luată în considerare.


20 și Iacov a înșelat pe Laban, arameul, căci nu l-a înștiințat de fuga sa.

Iacov a înşelat. Literal el a înşelat inima lui Laban arameul, sau el a păcălit pe Laban (RSV). Pentru expresia Sirianul însemnând arameul vezi comentariul pentru cap. 25,20.


21 A fugit astfel cu tot ce avea; s-a sculat, a trecut Râul și s-a îndreptat spre muntele Galaad.

A trecut râul. Eufratul, renumitul râu al timpurilor biblice (1 Regi 4,21; Ezra 4,10.16). Cum a reuşit Iacov să traverseze Eufratul cu turmele sale, mai ales primăvara, nu se ştie (Geneza 31,19). Există, desigur, vaduri în diferite locuri de-a lungul râului în această împrejurime. Destinaţia cea mai apropiată a lui Iacov a fost Galed, regiune muntoasă de la sud de râul Există, desigur, vaduri în diferite locuri de-a lungul râului în această împrejurime. Destinaţia cea mai apropiată a lui Iacov a fost Galed, regiune muntoasă de la sud de râul Yarmuk. Galed este amintit aici ţinând seama de faptul că Laban l-a ajuns acolo. Numele Galed i-a fost dat de Iacov cu această ocazie (v.47). Vechiul nume este necunoscut.


22 A treia zi, au dat de veste lui Laban că Iacov a fugit.
23 Laban a luat cu el pe frații săi, l-a urmărit cale de șapte zile și l-a ajuns la muntele Galaad.

L-a urmărit. Deoarece, după două sau trei zile, Laban a aflat de fuga lui Iacov (v.22) şi l-a ajuns după o urmărire de şapte zile, rezultă că cei doi s-au întâlnit la nouă sau zece zile după plecarea lui Iacov din împrejurimile Haranului. Munţii din Galed se află la peste 275 de mile (442 km) de Haran, distanţă care poate fi străbătută de cămile iuţi în şapte zile, timpul necesar pentru Laban. Ar fi fost imposibil să mâne turmele şi cirezile o aşa distanţă în acel interval de timp, deoarece nu puteau parcurge mai multe decât 9 sau 10 mile pe zi. După câte se pare, Laban nu l-a urmat pe fugar îndată ce a aflat de fuga lui. El ştia că Iacov nu putea înainta decât încet (cap. 33,13-14) şi că din cauza aceasta nu avea nevoie să se grăbească. Deoarece Rahela luase idolii familiei tatălui ei, plecarea ei trebuie să fi fost din Haran, unde se afla casa tatălui ei (cap. 29,4.5). Faptul că Laban ştia că i se furaseră idolii sugerează ideea că el trebuie să se fi întors acasă înainte de a-l urmări pe Iacov. Poate că a terminat tunsul oilor lui, a încheiat festivităţile care îl însoţeau şi a aranjat paza turmelor pe care le părăsise Iacov înainte de plecarea din Haran. Timpul care a trecut între ştirea despre fuga lui Iacov şi plecarea lui este foarte cu putinţă să fi fost de 30 de zile sau mai mult.


24 Dar Dumnezeu S-a arătat noaptea în vis lui Laban, arameul, și i-a zis: „Ferește-te să spui o vorbă rea lui Iacov!”

Dumnezeu s-a arătat... lui Laban. În felul cel mai neaşteptat, Dumnezeu a împlinit făgăduinţa făcută lui Iacov cu 20 de ani mai înainte (cap. 28,15.20.21). Este neobişnuit ca Dumnezeu să Se fi descoperit unui idolatru într-un astfel de vis. Laban, care făcuse cunoştinţă cu religia lui Avraam prin bunicul său Nahor, prin Eliezer, servul lui Avraam (cap. 24,31.50) şi, mult mai recent, prin îndelungata asociere cu propriul nepot, L-a recunoscut pe adevăratul Dumnezeu în cel care i-a vorbit în visul lui cu o noapte mai înainte de a ajunge la Iacov (v.29).

O vorbă rea. Această expresie, literal de la bine la rău este proverbială (Geneza 24,50; 2 Samuel 13,22). Laban nu trebuia să-l oblige pe Iacov să se întoarcă, nici prin forţă, nici prin vreo tentaţie atrăgătoare.


25 Laban a ajuns, dar, pe Iacov. Iacov își întinsese cortul pe munte; Laban și-a întins și el cortul, cu frații lui, pe muntele Galaad.
26 Atunci Laban a zis lui Iacov: „Ce-ai făcut? Pentru ce m-ai înșelat și mi-ai luat fetele ca pe niște roabe luate cu sabia?
27 Pentru ce ai fugit pe ascuns, m-ai înșelat și nu mi-ai dat de știre? Te-aș fi lăsat să pleci în mijlocul veseliei și al cântecelor, în sunet de timpane și lăută.

Pentru ce ai fugit. Ajungându-l pe Iacov, Laban a jucat rolul unui tată blând, dar grav insultat şi adânc rănit. N-a înţeles Iacov cât de uşor putea Laban să-l oblige să se întoarcă în Haran?

Faptul că Laban vorbea cu el la modul general, în loc să-l trateze aşa cum probabil că merita, Iacov îl atribuia exclusiv intervenţiei Dumnezeului părinţilor lui cu o noapte înainte. De ce trebuia ca dorinţa înfocată a lui Iacov de a se întoarce la tatăl său să-l ducă să fure idolii socrului său? Aceasta a fost singura plângere legitimă a lui Laban, o suliţă ascuţită, ţintită să lovească tare şi bine. Poate că Iacov îl îndemnase pe socrul său să renunţe la idolii lui păgâneşti, arătând că idolii nu erau decât un fals, şi să primească adevărata religie. Acum, se părea că el însuşi trebuie să fi câştigat încredere în idolii casei lui Laban, nefiind dispus să părăsească Haranul fără ei! Era această josnică faptă de furt compatibilă cu ce pretinsese el a crede timp de 20 de ani.


28 Nu mi-ai îngăduit nici măcar să-mi sărut nepoții și fetele! Ca un nebun ai lucrat.
29 Mâna mea este destul de tare ca să vă fac rău; dar Dumnezeul tatălui vostru mi-a zis în noaptea trecută: „Ferește-te să spui o vorbă rea lui Iacov!”
30 Dar acum, odată ce ai plecat, pentru că te topești de dor după casa tatălui tău, de ce mi-ai furat dumnezeii mei?”
31 Drept răspuns, Iacov a zis lui Laban: „Am fugit fiindcă-mi era frică, gândindu-mă că poate îmi vei lua înapoi fetele tale.
32 Dar să piară acela la care îți vei găsi dumnezeii tăi! În fața fraților noștri, cercetează și vezi ce-i la mine din ale tale și ia-ți-l.” Iacov nu știa că Rahela îi furase.

Să piară. În apărarea grabnicei şi tainicei lui plecări Iacov a invocat ca scuză teama, o mărturisire sinceră şi cinstită. Cât despre acuzaţia de furt, Iacov s-a supus prevederilor legii Mesopotamiei. Aceasta prevedea pedeapsa cu moartea pentru anumite feluri de furt, cuprinzându-l şi pe acela al obiectelor sfinte (Codul lui Hammurabi, sec. 6).

În faţa fraţilor noştri. Aceasta era o referire la rudele lui Laban (v.23), fraţii lui Iacov prin căsătorie.


33 Laban a intrat în cortul lui Iacov, în cortul Leii, în cortul celor două roabe și n-a găsit nimic. A ieșit din cortul Leii și a intrat în cortul Rahelei.

În cortul celor două roabe. Acest text îngăduie să se arunce o privire interesantă asupra obiceiului vremii, datorită căruia nu numai soţii şi soţiile, ci fiecare femeie individuală şi concubină avea un cort separat.


34 Rahela luase idolii, îi pusese sub samarul cămilei și șezuse deasupra. Laban a scotocit tot cortul, dar n-a găsit nimic.

Samarul cămilei. A judeca după corespondentul lui modern, probabil că era făcut din papură împletită şi se asemăna cu un coş sau leagăn. Pe fund se aplica un covoraş şi era apărat de vânt, ploaie şi soare cu ajutorul unui acoperiş şi perdele. Lumina pătrundea prin deschizături laterale. Acoperindu-şi furtul cu rafinament şi înşelăciune, Rahela s-a dovedit a fi o adevărată fiică a lui Laban. Cât de puţin se imprimase religia soţului ei în caracterul ei! La drept vorbind, desigur, că el însuşi cu greu putea să fie un model de virtute.


35 Ea a zis tatălui său: „Domnul meu, să nu te superi dacă nu mă pot scula înaintea ta; căci mi-a venit rânduiala femeilor.” A căutat peste tot, dar n-a găsit idolii.

Nu mă pot scula. Obiceiul oriental şi politeţea cereau copiilor de orice rang şi vârstă să se ridice în prezenţa părinţilor lor (Levitic 19,32; 1 Regi 2,19). De aceea, scuza Rahelei era cu greu justificată.

Rânduiala femeilor. O parafrazare pentru menstruaţie (compară cu cap. 18,11), care sub legislaţia mozaică de mai târziu atrăgea necurăţie ceremonială (Levitic 15,19). Faptul că această regulă specială era în vigoare înainte de legea mozaică, cel puţin printre aramei, se poate deduce din acest pasaj. Faptul că Laban nu i-a pretins Rahelei să se ridice în picioare, încât el să poată cerceta echipamentul cămilei, poate că s-a datorat temerii de pângărire.

Nu a găsit idolii. Repetată de trei ori, această expresie scoate în evidenţă amănunţita cercetare a lui Laban şi succesul Rahelei de a scunde obiectele furate.


36 Iacov s-a mâniat și a certat pe Laban. A luat din nou cuvântul și i-a zis: „Care este nelegiuirea mea și care este păcatul meu de mă urmărești cu atâta înverșunare?

Iacov s-a mâniat. Laban ştia că idolii familiei sale au dispărut o dată cu plecarea lui Iacov, de aceasta el era sigur. În ciuda visului din noaptea trecută, se poate că el urzea încă intrigi spre a-l pune pe Iacov în defensivă. Acesta din urmă căzuse de bunăvoie de acord să-l predea lui Laban pe oricare ar fi fost găsit vinovat (v.32). Poate că Laban spera să arunce asupra lui răspunderea faptei, direct sau indirect, să forţeze situaţia şi dacă putea prin aceasta să mai asigure întoarcerea lui Iacov. Se pare că Laban îşi dădea seama că vina din partea lui Iacov ar fi îndepărtat de la el mâna ocrotitoare a lui Dumnezeu. O dată cu prăbuşirea completă a învinuirilor lui Laban, Iacov ne mai fiind în defensivă, forţează acum cauza sa împotriva unui Laban blajin şi supus. Slujirea lui la Laban a fost în afara oricărei critici, fapt pe care nici chiar Laban nu a îndrăznit să-l nege (v.43).


37 Mi-ai scormonit toate lucrurile, și ce ai găsit din lucrurile din casa ta? Scoate-le aici înaintea fraților mei și fraților tăi, ca să judece ei între noi amândoi!
38 Iată, am stat la tine douăzeci de ani; oile și caprele nu ți s-au stârpit și n-am mâncat berbeci din turma ta.
39 Nu ți-am adus acasă vite sfâșiate de fiare: eu însumi te-am despăgubit pentru ele; îmi cereai înapoi ce mi se fura ziua sau ce mi se fura noaptea.

Îmi cereai înapoi. Iacov avea un motiv legal să se plângă împotriva lui Laban, pentru că i-a pus în sarcină animalele pierdute din cauza fiarelor sălbatice sau hoţilor. Această practică era contrară vechilor legiuiri din Mesopotamia, pentru că aşa cum arată Codul lui Hammurabi (sec. 267), un păstor trebuia să plătească numai acele pierderi care se datorau propriei neglijenţe.


40 Ziua mă topeam de căldură, iar noaptea mă prăpădeam de frig și-mi fugea somnul de pe ochi.
41 Iată, douăzeci de ani am stat în casa ta, ți-am slujit paisprezece ani pentru cele două fete ale tale și șase ani pentru turma ta și de zece ori mi-ai schimbat simbria.
42 Dacă n-aș fi avut cu mine pe Dumnezeul tatălui meu, pe Dumnezeul lui Avraam, pe Acela de care se teme Isaac, mi-ai fi dat drumul acum cu mâinile goale. Dar Dumnezeu a văzut suferința mea și osteneala mâinilor mele și ieri noapte a rostit judecata.”

De care se teme Isaac. Apare ciudat faptul că Iacov a menţionat aceasta ca adaos la Dumnezeul lui Avraam, deoarece după câte se pare amândouă expresiile se referă la aceeaşi Persoană. Probabil că acest lucru s-a datorat faptului că experienţa religioasă a lui Avraam nu era în realitate aşa de aproape de el ca aceea a tatălui său Isaac. Avraam murise de mult, în timp ce Isaac mai trăia şi practica temerea de Dumnezeu. Se pare că aici cuvântul temere este folosit ca un alt nume pentru Iehova, şi ar trebui redat Temere ca şi în RSV. Folosirea acestei expresii aici şi în versetul 53 sugerează adânca impresie făcută asupra lui Iacov de devoţiunea cu care Isaac practica religia sa.

Ieri noapte a rostit judecata. Iacov i-a atras atenţia că prin avertizarea dată lui Laban în visul din noaptea trecută, Dumnezeu pronunţase deja sentinţa asupra chestiunii în discuţie dintre ei. Cu toate că el nu a spus aşa, Iacov poate că a înţeles intervenţia divină în favoarea lui, aprobarea lui Dumnezeu pentru tot ce el făcuse spre a-şi înmulţi averile. Poate că el s-a gândit că, deoarece nu a făcut decât să întâmpine şiretenia cu şiretenie şi înşelătoria cu înşelătorie, Laban nu avea dreptul să-l pedepsească, sau să aştepte despăgubiri. Atenuarea comportamentului lui Iacov se poate găsi în tratamentul neomenos al socrului său, dar faptul că Dumnezeu l-a ocrotit împotriva răzbunării, nu justifică felul în care el a procedat (Proverbe 20,22; Romani 12,17; 1 Tesaloniceni 5,15.


43 Drept răspuns, Laban a zis lui Iacov: „Fiicele acestea sunt fiicele mele, copiii aceștia sunt copiii mei, turma aceasta este turma mea și tot ce vezi este al meu. Și ce pot face eu azi pentru fiicele mele, sau pentru copiii lor, pe care i-au născut?

Copiii aceştia. Laban a recunoscut în mod tacit adevărul cuvintelor lui Iacov şi a recunoscut că el nu avea un bun temei pentru a se plânge. El nu a putut face altceva decât să accepte situaţia existentă şi despărţirea inevitabilă ca urmare a acesteia. Totuşi, spiritul său îngâmfat a mai izbucnit

o dată când a pretins toate averile lui Iacov. Pentru cei 20 de ani de muncă harnică ai lui Iacov, de pe buzele lui Laban nu a ieşit nici un cuvânt de consideraţie sau de apreciere. În loc de aceasta, el şi-a însuşit rolul unui binefăcător cu inimă largă şi nobilă, care niciodată nu se va gândi să-şi trateze proprii lui copii cu mai puţin decât mărinimie.


44 Vino să facem amândoi un legământ, și legământul acesta să slujească de mărturie între mine și tine!”

Să facem... un legământ. Cu această dispoziţie sufletească, Laban a propus un tratat formal de prietenie. Acesta a putut fi sugerat şi de teama că Iacov putea să se împace cu Esau şi să se întoarcă să-şi ia revanşa (v.52). Nu este necesar să presupunem împreună cu unii comentatori că

v.4 nu este complet în forma lui actuală şi că înainte de acesta se găsea mărturia propusă sau Dumnezeu a cărui prezenţă era presupusă. Acesta se poate referi tot atât de bine la legământul, întocmit – cum se obişnuia în Mesopotamia – în forma unei plăci comemorative cuneiforme, pecetluită şi semnată de cele două părţi şi de rudele lor.


45 Iacov a luat o piatră și a pus-o ca stâlp de aducere aminte.

Stâlp. Iacov şi-a arătat consimţământul lui la propunerea lui Laban, procedând de îndată la ridicarea unei pietre de aducere aminte asemănătoare aceleia de la Betel (cap. 28,18). Amândouă grupurile s-au unit la adunarea de pietre pentru a fi folosite ca masă pentru prânzul legământului.


46 Iacov a zis fraților săi: „Strângeți pietre.” Ei au strâns pietre și au făcut o movilă; și au mâncat acolo pe movilă.
47 Laban a numit-o Iegar-Sahaduta și Iacov a numit-o Galed

Iacov a numit-o Galed. Amândouă numele, unul în aramaică şi altul în ebraică au practic acelaşi semnificaţie, o movilă a mărturiei. Faptul că cele mai vechi inscripţii aramaice nebiblice nu ajung înapoi până pe vremea lui Iacov, ci datează dintr-o perioadă mai târzie, nu dovedeşte inexistenţa limbii aramaice în secolul al XVII-lea î.Hr. Cele mai vechi dovezi nebiblice pentru existenţa unei astfel de limbi constă din anumite cuvinte aramaice găsite în tăbliţele alfabetice cuneiforme din vechiul Ugarit în Siria, datând din secolul al XV-lea î.Hr. De aceea, Biblia noastră conţine cea mai veche dovadă cunoscută a cuvintelor aramaice. Fiecare dintre cei doi bărbaţi a dat acestui monument un nume în limba proprie, cele două fiind identice în semnificaţie. Deoarece mai târziu regiunea a devenit o posesiune a lui Israel, i-a fost dat numele ebraic Galed (Galaad)! Aceasta nu cuprinde numai împrejurimile muntelui Galaad, ci toată partea muntoasă a ţării de sus la est de Iordan dintre râurile Yarmuk şi Iaboc.


48 Laban a zis: „Movila aceasta să slujească azi de mărturie între mine și tine!” De aceea i-au pus numele Galed.
49 Se mai numește și Mițpa pentru că Laban a zis: „Domnul să vegheze asupra mea și asupra ta când ne vom pierde din vedere unul pe altul.

Miţpa. Locul a mai primit şi o altă denumire, Miţpa, însemnând cetate de veghere. El a devenit ceva mai târziu locul unei cetăţi care îşi trage numele stâlpul de mărturie ridicat de Laban şi rudele sale (Judecători 10,17; 11,11.29.34). Această cetate a fost pentru un timp reşedinţa judecătorului Iefta (Judecători 11,34).

Domnul să vegheze. Faptul că Laban L-a chemat pe Iehova, veghetorul ceresc, să le ocrotească pe fiicele lui, nu dovedeşte că el L-a acceptat pe Iehova ca reprezentant al drepturilor sale. În concepţia lui tribală despre divinitate, Laban era dispus să admită puterea Dumnezeului lui Iacov, cel puţin în Canaan, dacă nu în Haran. Ce putea face altceva, mai ales după visul din noaptea trecută? Se mai poate ca el să fi spus lucrul acesta cu gândul că numai Iehova putea să lege conştiinţa lui Iacov.


50 Dacă vei asupri pe fetele mele și dacă vei mai lua și alte neveste afară de fetele mele, ia bine seama că nu un om va fi cu noi, ci Dumnezeu va fi martor între mine și tine.”

Dacă vei asupri. În ciuda predispoziţiilor sale egoiste, instinctul patern al lui Laban l-a făcut gelos pentru binele fiicelor lui şi grijuliu cu privire la viitorul lor. Lucrul acesta pare puţin cam ciudat în lumina propriei purtări (v.15); Laban el însuşi fusese cauza stării de poligam a lui Iacov. Dar acestea, ca să spunem aşa, erau toate în sânul familiei. Iar dacă Iacov avea să-şi ia alte neveste, afecţiunea şi moştenirea care ar fi putut reveni fiicelor sale şi copiilor lor ar fi astfel micşorate. Laban a rămas materialist până la capăt.


51 Laban a zis lui Iacov: „Iată movila aceasta și iată stâlpul acesta, pe care l-am ridicat între mine și tine.

Movila aceasta. Dacă vreunul dintre ei avea să se răzbune în viitor asupra celuilalt, acest monument avea să fie martorul pactului lor de prietenie. După cum în această ocazie intenţia ostilă a fost înfrântă, tot aşa şi în viitor, aducerea aminte a evenimentelor trebuia să împiedice orice expediţie de represalii posibilă. Din punctul de vedere al lui Laban, el făcea un mare sacrificiu, îngăduindu-i lui Iacov să scape nevătămat, pentru că rapida creştere a bogăţiei şi puterii lui Iacov, împreună cu o posibilă împăcare cu Esau, întuneca într-adevăr orice posibilitate a lui Laban de a-l birui pe Iacov în viitor.


52 Movila aceasta să fie martoră și stâlpul acesta să fie martor că nici eu nu voi trece la tine peste movila aceasta și nici tu nu vei trece la mine peste movila aceasta și peste stâlpul acesta, ca să ne facem rău.
53 Dumnezeul lui Avraam și al lui Nahor, Dumnezeul tatălui lor să judece între noi.” Iacov a jurat pe Acela de care se temea Isaac.

Dumnezeul tatălui lor. Se cunoaşte din Iosua 24,2 şi din existenţa idolilor în casa lui Laban (Geneza 31,30, 35), că rudele lui Avraam din Mesopotamia se închinau la alţi dumnezei. Aceasta ar putea să pară că Dumnezeul lui Nahor nu putea fi Iehova. Însă se ştie, de asemenea, că Nahor nutrea cunoştinţa şi închinarea la adevăratul Dumnezeu (PP 171) alături de idolatria sa. Verbul judece este la plural, temei aparent al punctului de vedere că Laban vorbea despre doi dumnezei diferiţi. Cu toate acestea LXX, Peşita şi Vulgata redau judece la singular, recunoscând pe Dumnezeul lui Avraam şi pe Dumnezeul lui Nahor ca fiind unul şi acelaşi. S-ar părea că Laban încerca să realizeze unirea dintre el şi Iacov, acum când despărţirea era inevitabilă, atrăgând atenţia că bunicii lor, Avraam şi Nahor şi Terah, străbunicul lor se închinaseră la acelaşi Dumnezeu.

De care se temea Isaac. Vezi comentariul pentru v.42. Se poate ca Moise să fi adăugat această expresie pentru a arăta clar că Iacov a jurat pe Iehova, şi nu pe vreunul din dumnezeii lui Nahor.


54 Iacov a adus o jertfă pe munte și a poftit pe frații lui să mănânce; ei au mâncat și au rămas toată noaptea pe munte.

Iacov a adus o jertfă. Se pare că numai Iacov a participat la ritualurile de jertfă pe care le-a considerat esenţiale pentru ratificarea legământului. Laban nu a fost decât un observator, însă a luat parte din nou la ospăţul ceremonial pregătit de Iacov.


55 Laban s-a sculat dis-de-dimineață, și-a sărutat nepoții și fetele și i-a binecuvântat. Apoi a plecat și s-a întors la locuința lui.

Şi-a sărutat nepoţii şi fetele. Luându-şi ultimul său rămas bun nu rezultă că Laban l-a sărutat şi pe Iacov, aşa cum făcuse când l-a întâlnit pentru prima oară (cap. 29,13). Deşi Laban şi Iacov s-au despărţit împăcaţi unul cu altul, iar nu ca vrăşmaşi, ei nu au fost întru totul cei mai buni prieteni.

Şi i-a binecuvântat. Laban, a cărui fire apare ca fiind calmată ca rezultat al legământului, sau poate al ospăţului, ori a intenţiei de despărţire de fiicele sale, şi-a exprimat simţămintele în binecuvântarea de rămas bun asupra lor. În felul acesta, Laban dispare complet din naraţiunea biblică. O dată cu aceasta dispare orice contact dintre familia din Canaan şi rudele din Mesopotamia.

Comentariile lui Ellen G. White

1-55 PP 190-194

1,2 PP 192

1-3 SR 90

3 PP 193

4-7 SR 90

7 PP 190

15 PP 189

19-23,26,27,29 PP 193

29 SR 91

38-40 PP 190

39 SR 91

40 DA 479

41,42 SR 91

42,44 PP 193

44-46 SR 92

49,51-53 PP 194; SR 92