Doi îngeri. În ebraică se citeşte literal cei doi îngeri, fapt ce arată că ei erau tot cei doi care îl vizitaseră pe Avraam ceva mai devreme în acea după-amiază (vezi cap.18,22). Deşi nu este menţionat că sosirea lor la Sodoma a avut loc în aceeaşi zi în care au plecat de la Avraam, aici şi în versetul 27 se înţelege în felul acesta. Distanţa de la Hebron la Sodoma era de cel puţin 40 km, peste teren muntos, iar călătoria avea să dureze cel puţin 7 sau 8 ore. De când ei au plecat de la Avraam, după amiaza târziu, nu ar fi putut ajunge la Sodoma înainte de căderea nopţii, prin mijloacele de călătorie obişnuite.

Lot şedea la poartă. Lot, care mai întâi şi-a întins cortul până la Sodoma (cap. 13,129), între timp îşi clădise o casă înăuntrul zidurilor sale. În vechile cetăţi orientale viaţa publică se concentra la poarta cetăţii. Acolo se ţineau târgurile (2 Regi 7,1; Neemia 13,19), iar instanţa de judecată era acolo (Deuteronom 21,19; 22,15; 25,7; Iosua 20,4; Rut 4,1; etc.). David a şezut la poartă spre a se arăta poporului (2 Samuel 19,8), acolo erau discutate evenimentele zilei (Psalmi 69,12; Proverbe 31,31) şi tot acolo se făceau anunţurile publice (Proverbe 1,21; 8,3). Nu este menţionat de ce şedea Lot la poartă. Faptul că el era în căutare de călători cărora să le ofere găzduire şi pe care să-i poată ocroti de sodomiţi este sigur. Explicaţia că el fusese avansat la slujba şi demnitatea de judecător, deşi acest lucru nu rezultă cu necesitate din Geneza 19,9 nu este deloc improbabil, ţinând seamă mai ales de faptul înrudirii sale cu Avraam care salvase odată întreaga cetate de sclavie.

Când i-a văzut, Lot s-a sculat. Recunoscându-i pe bărbaţi ca fiind străini, Lot, ca şi unchiul său Avraam, le-a oferit de îndată ospitalitatea propriului cămin. Nu numai că i-a salutat, cum făcuse Avraam, dar şi oferta lui a fost exprimată în cuvinte asemenea ale unchiului său (vezi cap. 18,2-5).

Vom petrece noaptea în uliţă. Îngerii acceptaseră imediat propunerea lui Avraam, însă păreau că se opun aceleia a lui Lot. Ei au pus la încercare sinceritatea lui Lot, verificând dacă invitaţia sa era doar o formă, sau dorinţa sinceră a inimii sale. Vechile rapoarte arată că adesea călătorii petreceau nopţile afară (vezi cap. 28,11). Cu excepţia bărbaţilor din Sodoma, probabil că nu ar fi o neplăcere reală să se procedeze aşa în acele părţi, deoarece cetăţile din câmpie aveau o climă semi-tropicală. Atenţia dată de Lot altora s-a dovedit a fi mijlocul propriei salvări; el a manifestat un spirit aflat în contrast izbitor cu bărbaţii din Sodoma (vezi Matei 25,34-40).

o cină, a pus să coacă azimi şi au mâncat.

A stăruit de ei. Ştiind că Lot este un bărbat credincios, dar deocamdată nevoind să-şi descopere identitatea, îngerii au consimţit să se adăpostească sub acoperişul casei sale ospitaliere. Multe veacuri mai târziu, Isus Hristos Şi-a tăinuit în acelaşi fel identitatea pe drumul către Emaus, însă în cele din urmă a cedat la insistenţele celor doi ucenici (Luca 24,28-30).

Tot norodul. Probabil că această expresie înseamnă o mare mulţime de oameni, în general reprezentând toate grupele sociale (PP 159).

Unde sunt oamenii? Răutatea oamenilor din Sodoma a fost dovedită pe deplin prin această faptă a lor (vezi cap. 13,13; 18,21). Ştirea despre sosirea celor doi străini se răspândise repede. Bărbaţii din cetate s-au adunat în jurul casei lui Lot, cu intenţia de a nesocoti dreptul oriental al ospitalităţii pentru satisfacerea plăcerilor lor nenaturale. Despre semnificaţia cuvintelor să ne împreunăm cu ei, vezi cap. 4,1. Termenul este folosit aici în legătură cu scârboasa practică imorală, pe care o descrie Pavel în Romani 1,27, cunoscută ca sodomie. După cum rezultă din dovezile arheologice, păcatul acesta, pedepsit cu moartea de legea lui Moise (Levitic 18,22.29) era foarte răspândit printre canaaniţi. Accentuarea de către Moise a faptul că la uşa casei lui Lot erau atât bătrâni, cât şi tineri, dovedeşte clar cât de îndreptăţit era Dumnezeu aducând nimicirea asupra acestor cetăţi (vezi Geneza 6,5.11).

Nu faceţi o asemenea răutate. Lot a ieşit din casă, încuind cu grijă uşa în urma lui pentru a împiedica mulţimea să intre, şi a făcut o încercare serioasă de a-i abate pe concetăţenii săi de la ţinta lor cea rea.

Am două fete. Văzând că în nici un fel nu poate schimba hotărârea lor, el a făcut o ultimă propunere pentru a-i salva pe oaspeţii săi de necinstire. Credinţa lui în solemna datorie a ospitalităţii, privită într-un grad atât de înalt printre naţiunile răsăritene, explică, dar nu justifică, hotărârea sa. Acela care a luat un străin sub protecţia sa era obligat să-l apere chiar cu preţul propriei vieţi. În unele ţări din Orientul Apropiat, datoria ospitalităţii este privită şi acum în aceeaşi lumină. Poate că nu numai după părerea unui oriental s-ar părea că este justificată obligaţia gazdei faţă de oaspeţii săi, sau cel puţin să scuze purtarea lui Lot cu această ocazie. Cinstea celor două fete într-o cetate ca Sodoma este o dovadă despre marea purtare de grijă cu care Lot le-a crescut şi dovedeşte că propunerea nu a fost uşor de făcut. Grija naturală a orientalilor de a ocroti rudele feminine a fost dovedită într-o ocazie de fiii lui Iacov (vezi cap. 34). Faptul că a fost făcută o propunere atât de nesăbuită dovedeşte, în general, că Lot epuizase toate mijloacele imaginabile pentru a împiedica răul, şi şi-a ieşit din fire. El cunoştea prea bine răutatea concetăţenilor săi (2 Petru 2,7.8).

Vrea să facă pe judecătorul. Încercarea lui Lot de a zădărnici ţinta lor cea rea nu a făcut decât să-i înfurie pe sodomiţi. Ei nu voiau să le spună cineva ce trebuie să facă, şi mai ales un străin. Dacă Lot fusese numit judecător, după cum s-a sugerat (vezi v.1), ei au considerat că era timpul să se scape de el. S-ar părea, din vorbirea lor, că fie în calitate de judecător, fie în calitate de cetăţean particular, el îi îndemnase să-şi îndrepte căile rele. De aceea, în furia lor iraţională, au ameninţat să-l trateze pe Lot într-un fel mai înfricoşător decât plănuiseră să facă cu oaspeţii săi, dacă ar îndrăzni să stea în cela lor. Numai puterea constrângătoare a lui Dumnezeu şi ezitarea lor momentană de a pune mâna pe un om al cărui exemplu bun a stârnit un slab simţământ de respect în josnicele lor suflete a fost ceea ce a împiedicat mulţimea să nu-l sfâşie în bucăţi pe loc.

Orbire. Dumnezeu i-a îngăduit lui Lot să facă o încercare de a schimba planul nelegiuit al sodomiţilor, pentru ca el să-şi poată da seama de gradul stricăciunii lor. Când ultimele lui eforturi s-au dovedit a fi zadarnice, vizitatorii cereşti au intervenit pentru a-l ocroti atât pe el, cât şi pe ei înşişi de vătămare. Cuvântul ebraic tradus aici prin orbire este folosit numai o dată în altă parte a Vechiului Testament (vezi 2 Regi 6,18-20). În ambele cazuri, el înseamnă o formă de orbire supranaturală. Poate că aceasta nu a fost totală şi poate că ea implica numai o pierdere temporară a vederii clare, care a zăpăcit mintea. Faptul că ei se trudeau sugerează atât confuzia mintală, cât şi vizuală. Dacă ar fi fost loviţi cu orbire totală, în sensul obişnuit al cuvântului, pare improbabil că ar mai fi stăruit în intenţia lor cea rea.

Pe cine mai ai aici? Acum, Lot trebuie să-şi fi dat seama de natura supranaturală a vizitatorilor săi. Era timpul ca ei să-i aducă la cunoştinţă scopul misiunii lor, şi au început să-i spună în vorbirea cea mai limpede cu putinţă despre iminenta nimicire totală a cetăţii. Deşi copiii căsătoriţi ai lui Lot se pare că adoptaseră viaţa oamenilor din Sodoma, îngerii erau binevoitori să-i salveze, din consideraţie pentru Lot, dacă ei ar fi părăsit bucuroşi cetatea. Deşi erau părtaşi la păcatele din Sodoma, nimic altceva decât propria alegere nu urma să facă inevitabilă nimicirea lor o dată cu aceasta.

Lot a ieşit. Pentru că fiii şi fiicele lui Lot nu sunt amintiţi din nou, nu este o dovadă că Lot avea numai gineri, nici că aceşti aşa-numiţi gineri erau logodiţi cu cele două fiice care locuiau încă în căminul lui. Lot i-a crezut pe îngeri şi a depus un efort serios pentru a-i convinge pe copiii săi să găsească scăpare părăsind cetate, însă ei nu au făcut altceva decât să ridiculizeze ideea că Dumnezeu o va nimici.

Scoală-te. După câte se pare, Lot i-a avertizat pe copiii săi în timpul nopţii, iar când soarele era aproape să răsară, îngerii cereşti l-au grăbit să fugă fără întârziere împreună cu soţia şi cele două fiice. Expresia: care se află aici înseamnă că Lot mai avea şi alte fiice care nu erau aici şi ca nu au vrut să plece.

Şi fiindcă Lot zăbovea. Lot şi soţia sa au crezut, dar au găsit că este foarte greu să părăsească toată averea lor. În confuzia şi zăpăceala momentană, Lot a zăbovit, nehotărât cu privire la ce trebuia să ia cu el în timpul fugii. Deoarece îngerii nu au manifestat nici un interes faţă de averile lui Lot, i-au scos afară pe cei patru cu forţa, căci Dumnezeu voia să-l cruţe. Aşa este slăbiciunea naturii omeneşti, încât chiar un om bun poate deveni atât de atras de lume, că nu se poate rupe de ea. El este ca un drumeţ într-un viscol care, simţind o amorţire fatală furişându-se în membrele sale îngheţate, este ispitit să cedeze faţă de ceea ce ştie că este somnul morţii. El are nevoie de cineva care să-l trezească şi să-l împingă spre un loc de scăpare.

Scapă-ţi viaţa. Cel în faţa căruia mijlocise Avraam cu o zi înainte s-a alăturat acum îngerilor, în afara zidurilor cetăţii, şi a adăugat un poruncitor îndemn la avertizarea lor. Necesitatea ca Isus Hristos să se alăture îngerilor în apelul lor către Lot sugerează că el şi soţia sa ezitau încă să lase totul în urma lor. Nu putea oare fi amânată nimicirea, până când vor avea ocazia să-şi mute averea lor? În timpul stabilit, ar mai putea convinge şi pe alţii să li se alăture. De ce atât grabă? Dar Hristos apare şi porunceşte: Scapă-ţi viaţa (PP 160, compară cu cap. 18,21.32; 19,22).

Să nu te uiţi înapoi. Având în vedere că abia mai era timp suficient pentru a scăpa de focul care urma să cadă curând, nu se mai putea îngădui nici o întârziere. Dacă cererea lui Lot cu privire la timp ar fi fost ascultată, el şi-ar fi dat seama că este foarte greu să plece cu averea adunată pe parcursul unei vieţi întregi El s-ar fi putut hotărî chiar să rămână. Siguranţa sa consta într-o imediată şi completă despărţire de toate acele lucruri care îi legau inima de Sodoma. Tot aşa stau lucrurile şi cu noi astăzi.

Scapă la munte. Câmpia care fusese odată atât de atrăgătoare datorită frumuseţii şi fertilităţii ei devenise cel mai periculos loc de pe pământ şi trebuia să fie părăsită. Ce fatală fusese hotărârea lui Lot de a face ca această regiune să fie locul domiciliului său (vezi cap. 13,11). Acum el trebuia să găsească adăpost în munţi (vezi Psalmi 121,1). Aici, printre stâncile şi crăpăturile munţilor, avea să fie în siguranţă faţă de lacul de foc în care frumoasa câmpie urma să fie transformată în curând.

O! Nu, Doamne. În loc să conlucreze bucuros cu planul lui Dumnezeu pentru păstrarea vieţii sale, Lot a abuzat de marea bunătate a lui Dumnezeu. Referindu-se la presupusa imposibilitate de a scăpa la munţi, el a cerut îngăduinţa de a se refugia în mica cetate din apropiere a Belei (cap. 14,2), numită mai târziu Ţoar, mică în acest caz. Lot încă era cu inima îndoită să lase comoditatea şi luxul vieţii de oraş pentru ceva ce i se părea o existenţă trecătoare şi nesigură.

Ţoar. Faptul că Lot a trebuit să fugă din nou, într-o peşteră, (v.30) poate fi luat ca indiciu că Ţoar a fost nimicită mai târziu. Majoritatea experţilor presupun că această cetate se află sub Marea Moartă. Dacă este aşa, ar putea fi în apropiere de oraşul numit ulterior de Eusebiu Zoara şi aşezat în colţul sud-estic al Mării Moarte, pe o hartă mozaică din secolul al XVI-lea d.Hr. de la Medeba (acum Madeba).

Pucioasă şi foc. Judecata anunţată de îngeri a venit deodată şi pe neaşteptate (vezi Luca 17,28.29). Deşi aici sunt amintite numai Sodoma şi Gomora, reiese clar că şi celelalte cetăţi ale câmpiei, Adma şi Ţeboim, au fost nimicite (vezi Deuteronom 29,23; Osea 11,8; Judecători 7). A fost cruţată doar mica cetate Bela, sau Ţoar, şi numai pentru un timp scurt (vezi Geneza 19,30; PP 167).

Expresia pucioasă şi foc este un idiom ebraic obişnuit pentru sulf, pucioasă aprinsă. Minunile prin care Dumnezeu a intervenit din când în când în mersul obişnuit al naturii constau de obicei în folosirea într-un fel neobişnuit a forţelor naturale şi a elementelor existente. Încă şi astăzi, regiunea sudică a Mării Moarte este bogată în asfalt (vezi comentariul pentru cap. 14,3.10). Din crăpăturile şi stâncile din regiune încă mai emană gaze inflamabile. Deoarece asfaltul se ridica la suprafaţa apei, partea sudică a Mării Moarte a fost numită în vremurile antice Lacul Asfaltic. Grămezile masive de asfalt care plutesc la suprafaţă sunt adesea de dimensiuni suficiente pentru a susţine mai multe persoane. Asfaltul, sulful şi alte materiale combustibile au fost de ani de zile extrase şi exportate din această regiune. Arabii din împrejurimi folosesc asfaltul drept protecţie contra paraziţilor de grădină şi pentru scopuri medicinale. Oricare au fost mijloacele folosite pentru a aprinde cetăţile, distrugerea lor a fost fără îndoială miraculoasă, pentru că a venit la timpul precis arătat de Dumnezeu.

Timp de secole peisajul pârjolit al acestei regiuni a rămas o mărturie mută despre marea catastrofă care a transformat bogata câmpie într-un loc de totală pustiire. Moise s-a referit la ea ca la un exemplu cu privire la ce urma să devină ţara lui Israel ca rezultat al neascultării (Deuteronom 29,21-24). Scriitorii clasici descriu în mod elocvent regiunea de sud a Mării Moarte ca un pământ ars, încreţit, stânci pârjolite şi pământ cenuşiu. Ei amintesc şi localităţile ruinate ale vechilor cetăţi (Diodorus ii. 48. 7-9; Strabo, Geography xvi. 2. 42-44; Josephus Wars iv. 8. 4; Tacitus Histories vol.

6. 7). Ceea ce acum este braţul sudic al Mării Moarte, în vremurile biblice a fost pământ uscat. În anii mai recenţi, nivelul mării care nu are nici o scurgere s-a înălţat şi a acoperit cea mai mare parte a regiunii. Pomii uscaţi se mai înalţă încă din această secţiune a mării ca o pădure fantomă.

Unii cercetători încearcă să identifice cetăţile blestemate cu ruinele descoperite la Teleilat el-Ghasul pe partea de nord a ţărmului Mării Moarte. Totuşi, greutatea evidenţei indică spre întinderile sudice ale mării ca loc al marii catastrofe. Acel eveniment teribil trăieşte în tradiţiile regiunii până în zilele noastre. El este, de exemplu, reflectat în numele arab al Mării Moarte, Bahret Lut, Lacul lui Lot, şi al lanţurilor de munţi care se întinde pe ţărmul sud-vestic al Lacului, Jebel Usdum, Muntele Sodoma.

A nimicit... cetăţile acelea. Această expresie sugerează un cutremur de pământ, dar este folosită şi pentru a descrie cetăţi nimicite de acţiunea inamică în aşa măsură, încât să le lase ca Sodoma şi Gomora (vezi 2 Samuel 10,3; Isaia 13,19). Despre această catastrofă se aminteşte de repetate ori pe parcursul Vechiului Testament (Deuteronom 29.23; Isaia 1,9; Ieremia 49,18; 50,40; Amos 4,11; etc.). Ele slujesc ca un exemplu despre judecata din urmă prin arderea tuturor nelegiuiţilor (2 Petru 2,6; Iuda 7).

Nevasta lui Lot s-a uitat înapoi. Îngerii îi conduseseră pe toţi patru afară din cetatea condamnată şi le-au dat instrucţiuni clare cu privire la ce trebuiau să facă şi ce trebuiau să nu facă, dacă voiau să-şi salveze vieţile lor. Însă numai a scăpa din cetate nu era de ajuns, ci era necesară o continuă ascultare faţă de instrucţiuni. Nevasta lui Lot s-a uitat înapoi spre cetate, unde erau căminul şi averile ei, precum şi unii dintre copiii ei. Acum ea a refuzat să renunţe la toate acestea. Inima ei împietrită a făcut ca amintirea ei să fie o veşnică avertizare pentru aceia care ar dori să fie salvaţi, dar care se mulţumesc cu măsura unui drum pe jumătate, care par a părăsi lumea, dar ale căror inimi sunt încă în ea. Nestăruind până la capăt, ei nu pot fi salvaţi (vezi Matei 24,13; Filipeni 1,6). Este bine să nu uităm solemnul avertisment al Domnului Aduceţi-vă aminte de nevasta lui Lot (Luca 17,32). O mai mare hotărâre din partea lui Lot de a lua în seamă porunca îngerului ar fi însemnat salvarea ei (PP 160, 161). Îngerii au silit-o să părăsească cetatea, dar nu au putut realiza mântuirea ei contra propriei voinţe. Fireşte ca ea era o persoană nereligioasă, probabil o băştinaşă din Canaan (PP 174). Ea a ales mai degrabă să moară decât să părăsească Sodoma. Deplângem soarta ei. Să învăţăm din exemplul ei.

Stâlp de sare. Nu se poate spune cât timp a rămas vizibil stâlpul de sare care conţinea trupul ei. În ele locuri, ţărmul sud-vestic al Mării Moarte este împânzit cu formaţii de stâlpi de sare, unele dintre ele asemănându-se în linii mari cu figuri omeneşti. Călătorii au numit unul sau altul din ei: Nevasta lui Lot. Dar a încerca să se identifice unii dintre ei în felul acesta ar fi o nesocotinţă.

Dis de dimineaţă. Dornic să afle rezultatul mijlocirii sale de cu o zi mai înainte, Avraam s-a întors pe locul nord-estic al Hebronului, unde se despărţise de Domnul. Cât de mare trebuie să fi fost dezamăgirea lui, când a văzut întreaga câmpie în flăcări, iar fumul ei agitându-se înspre cer.

Şi-a adus aminte de Avraam. Neputând salva cetăţile pentru care mijlocise Avraam, totuşi Domnul a răsplătit rugăciunea sa de mijlocire, cruţându-i pe aceia care au vrut să plece. Din iubire pentru Avraam, după cum se declară aici, lui Lot şi familiei sale i-a fost oferită salvarea.

Lot a ieşit din Ţoar. Cuprins de panică, Lot a părăsit în curând Ţoar-ul, temându-se că şi acesta va avea parte de soarta celor patru cetăţi-surori ale sale.

Însărcinate de tatăl lor. În fapta aceasta, fetele lui Lot au dat pe faţă influenţa rea din Sodoma. Ele au crescut până la vârsta de măritat, într-o ţară unde băutura şi toate formele de imoralitate erau nestăpânite, deci judecata lor era întunecată şi conştiinţa lor amorţită. Lot a putut să-şi ocrotească fiicele ca să nu devină victime ale sodomiţilor (vezi v.8), însă nu a reuşit să sădească principiile neprihănirii în inimile lor. Ele sunt mai degrabă de compătimit decât de condamnat, pentru că Lot însuşi a luat parte la păcatul lor. El este responsabil pentru împrejurările care au dus la aceasta, cât şi pentru băutura vinului pe care ele l-au pus înaintea lui (vezi comentariul pentru cap. 9,21). Preţul pe care l-a plătit Lot pentru cei câţiva ani din Sodoma a fost pierderea întregii sale familii. Singurii urmaşi au fost moabiţii şi amoniţii cei josnici şi idolatri.

Moab. Strămoşul Moabiţilor. Probabil că numele lui înseamnă din tatăl meu, după cum îl redă LXX. Deşi verişori ai israeliţilor, Moabiţii au fost întotdeauna vrăşmaşii lor. La început, ei au locuit în ţara dintre Arnon şi Zered, la răsărit de Marea Moartă. De pe vremea lui David, până pe timpul lui Ahab, ei au fost tributari vremelnici ai vecinilor lor din apus, dar au recâştigat independenţa sub regele lor Meşa (2 Regi 3,4.5) care şi-a lărgit teritoriul spre nord.

Ben-ammi. Numele strămoşului Amoniţilor înseamnă, probabil, fiu al poporului meu. Prin acest nume, mama lui a exprimat faptul că tatăl şi mama lui erau dintr-o singură spiţă de familie. Fiul ei era în realitate propriul frate vitreg, iar strămoşii lui erau şi strămoşii ei. Amoriţii au devenit nomazi şi au locuit în partea de răsărit a regiuni aşezată între Iaboc şi Arnon. Numele fortăreţei lor, Rabbah Ammon, s-a perpetuat în numele Ammon, actuala capitală a regatului Iordaniei.

Istoria lui Lot şi a familiei sale este tragică. Asupra lui se află o pată pentru toate generaţiile. Păcatul lui a fost iertat, însă răul anilor dedaţi plăcerii şi profitului a dăinuit după el timp de generaţii (PP 168).Comentariile lui Ellen G. White

1-38 PP 156-170

1 GC 632; PP 158

1-3 6T 342

2 DA 500; PP 158

3-5,7,10,11 PP 159

13 PP 159; 4T 110

14 DA 634; PP 160; 4T 110; 5T 234

15,16 PP 160; 4T 111

16 GC 431

17 PP 160, 166, 167; TM 446; 5T 233; 8T 16, 36

18,19 4T 111

19-22 PP 161

23 PP 162

24 CD 60; CH 110; 9T 43

24, 25 PP 162

24-28 MYP 419

26 PP 161; 4T 111

30-38 PP 167