Dumnezeu a binecuvântat pe Noe şi pe fiii săi. Noe şi familia sa au primit o binecuvântare care era asemănătoare cu aceea pronunţată asupra lui Adam şi Eva după crearea lor (cap. 1,28). După cum Adam fusese strămoşul tuturor membrilor neamului omenesc, Noe a devenit strămoşul tuturor fiinţelor omeneşti de după potop. Binecuvântarea a constat în ambele cazuri dintr-o poruncă divină creşteţi şi umpleţi pământul. Totuşi, o parte din prima binecuvântarea iniţială a lipsit în binecuvântarea cea nouă, şi anume sarcina supuneţi pământul. Această omisiune reflectă, fără îndoială, faptul că stăpânirea lumii dată omului la creaţiune fusese pierdută prin păcat. Păcatul a stricat legătura care existase la început între om şi animale, iar cel puţin într-o anumită măsură, ele au fost eliberate de la supunerea faţă de el.

S-apuce groaza. Deoarece păcatul cu urmările lui a dezlegat legătura supunerii de bunăvoie din partea animalelor faţă de voinţa omului, de aici înainte omul putea să stăpânească peste ele numai prin forţă, prin acea frică pe care a insuflat-o Dumnezeu acum în lumea animală. Natura devenise înstrăinată de om.

Frica pe care aveau să o aibă vieţuitoarele de pe pământ, din aer şi din apă nu urma să excludă revolta ocazională împotriva stăpânirii omului asupra lor. Uneori urmau să se ridice împotriva omului şi să-l nimicească. Într-adevăr, Dumnezeu le-a folosit câteodată pentru a administra dreptatea divină (vezi. Exod 8,6.17.24; 2 Regi 2,24). Totuşi, starea normală a creaturilor inferioare trebuia să devină o stare de groază instinctivă faţă de om, care le face mai degrabă să-l evite, decât să caute prezenţa lui. Este un fapt că oriunde civilizaţia omenească înaintează, animalele se retrag de acolo. Chiar fiarele sălbatice feroce, fără să fie provocate, de obicei îl ocolesc pe om şi fug de el, mai degrabă decât să-l atace.

Vi le-am dat în mâinile voastre. Această sentinţă divină îşi găseşte împlinirea în domesticirea anumitor animale de al căror ajutor omul are nevoie, în dresarea animalelor sălbatice prin puterea superioară a voinţei omului şi în reducerea cu succes la neputinţă a creaturilor ofensive, prin inventivitatea şi ingeniozitatea sa.

Să vă slujească de hrană. Expresia nu spune că atunci a început omul să mănânce pentru prima dată carne de animal, ci doar că Dumnezeu l-a autorizat, sau mai degrabă i-a îngăduit să facă ceva ce potopul făcuse să fie o necesitate. Antediluvienii nelegiuiţi erau mâncători de carne (CH 109). Însă la început nu a fost voia lui Dumnezeu ca creaturile Sale să se mănânce una pe alta. El îi dăduse omului ca hrană, plantele (cap. 1,29). Prin nimicirea vremelnică a întregii vieţi vegetale în timpul potopului şi terminarea rezervelor de hrană care fuseseră luate în corabie, s-a ivit o mare nevoie căreia Dumnezeu i-a făcut faţă prin faptul că a dat îngăduinţa să se mănânce carne de animale. De altfel, consumarea cărnii ca hrană urma să scurteze viaţa oamenilor păcătoşi (CD 373).

Această îngăduinţă nu însemna consumul fără reţineri şi nelimitat a oricărui fel de animal. Expresia tot ce se mişcă şi are viaţă exclude, în mod clar, mâncarea cadavrelor de animale care muriseră sau fuseseră ucise de alte animale, pe care legea mozaică le-a interzis mai târziu în mod deosebit (Exod 22,31; Levitic 22,8). Deşi aici nu se face deosebire între animale curate şi necurate în ce priveşte hrana, nu urmează de aici că acest lucru era necunoscut pentru Noe. Faptul că Noe cunoştea această deosebire se vede clar din porunca de mai înainte de a lua în corabie mai multe animale curate decât necurate (Geneza 7,2) şi din faptul că el a adus ca ardere de tot numai animale curate (cap. 8,20).

Această deosebire trebuie să fi fost atât de bine cunoscută omului în vremea de mai înainte, încât nu a fost nevoie ca Dumnezeu să atragă în mod special atenţia lui Noe asupra ei. Numai atunci când această deosebire s-a pierdut în decursul veacurilor, prin înstrăinarea omului de Dumnezeu, au fost date în scris noi directive cu privire la animalele curate şi necurate (vezi Levitic 11; Deuteronom 14). Caracterul neschimbător al lui Dumnezeu (Iacov 1,17) exclude posibilitatea de a interpreta acest pasaj ca îngăduinţă de a ucide şi a mânca toate vieţuitoarele. Animalele care au fost necurate pentru un motiv nu puteau fi curate pentru alt scop.

Ca şi iarba verde. Această înseamnă noutatea îngăduinţei de a folosi carnea ca hrană, alături de vegetale şi fructe care la început fuseseră hotărâte să fie hrana omului. Motivul pentru care Dumnezeu i-a îngăduit omului să adauge carnea la dieta lui vegetariană nu a fost numai lipsa vremelnică a vieţii vegetale, ca urmare a potopului, ci şi probabil din cauza faptului că potopul schimbase atât de mult forma exterioară a acestui pământ şi micşorase fertilitatea lui, încât în ţări precum nordul îndepărtat, avea să nu mai producă suficientă hrană vegetariană pentru a susţine viaţa omului.

Carne cu viaţa ei. Interdicţia se aplică la mâncarea de carne cu sânge în ea, fie de animale vii, aşa cum era obiceiul barbar al unor triburi păgâne în trecut, fie de animale ucise din care sângele nu se scursese încă pe deplin. Această interdicţie a fost, printre altele, o protecţie împotriva cruzimii şi o aducere aminte despre jertfirea de animale, în care sângele, ca purtător de viaţă, era considerat sfânt. Dumnezeu a prevăzut că omul, căzând cu uşurinţă victimă credinţelor superstiţioase, va socoti că, împărtăşindu-se de lichidul purtător de viaţă al animalelor, propria putere de viaţă va fi întărită sau prelungită. Din cauza aceasta şi, probabil că din alte motive acum neclare pentru noi, mâncarea de carne cu sânge în ea a fost irevocabil oprită. Apostolii au considerat această interdicţie ca fiind obligatorie şi în era creştină. Ei au atras atenţia credincioşilor creştini dintre neamuri în mod deosebit asupra ei, pentru că aceşti credincioşi noi obişnuiseră înainte de convertire să mănânce carne cu sânge în ea (Fapte 15,20.29).

Viaţă, nephes (vezi comentariul pentru Geneza 2,7). A-l traduce cu suflet, aşa cum au făcut unii, întunecă adevărata semnificaţie (vezi Levitic 17,11). Sângele este esenţial pentru viaţă. Dacă în vreo parte a corpului este oprită circulaţia sângelui, acea parte moare. O pierdere completă a sângelui aduce în mod inevitabil moartea. Acesta fiind adevărul, cuvântul ebraic nephes, stând alături de sânge în acest text, trebuie să fie redat prin viaţă, ca în KJV.

Sângele vieţilor voastre. (Text englez sângele vostru al vieţilor voastre). Cele două pronume posesive vostru scoate în evidenţă valoarea vieţii omului, nephes, înaintea Cerului. Dumnezeu Însuşi Se va îngriji personal de răzbunarea vărsării de sânge de om, aşa cum se înţelege prin cuvintele voi cere înapoi, literal a căuta după, în vederea pedepsei.

De la orice dobitoc. Viaţa omului a fost protejată împotriva animalelor ca şi împotriva altor oameni printr-o proclamaţie solemnă cu privire la sfinţenia vieţii omului. Dispoziţia ca o fiară care a ucis un om să fie nimicită a fost mai târziu cuprinsă în codul mozaic (Exod 21,28-32). Această poruncă nu a fost dată cu scopul de a pedepsi fiara criminală, care nu se află sub Legea morală şi deci nu poate păcătui, ci pentru siguranţa oamenilor.

Din mâna oricărui om. Această avertizare este îndreptată împotriva sinuciderii şi omuciderii. Dumnezeu cere ca omul care îşi ia propria viaţă, ca acela care ia viaţa aproapelui său, să dea socoteală de fapta sa. Porunca să nu ucizi este atât de întinsă în cuprinsul ei, încât orice fel de scurtare, sau de luare a vieţii este oprită. Omul nu poate să dea viaţă şi, de aceea, nu are nici un drept să o ia, afară de cazul că i s-a cerut printr-o poruncă divină să facă acest lucru. Nici unul care este în posesia facultăţilor sale mintale şi morale şi, deci, răspunzător de faptele sale, nu poate să scape de judecata lui Dumnezeu, nici chiar acela care se sinucide. La înviere, fiecare ins va trebui să apară înaintea scaunului de judecată al lui Dumnezeu ca să-şi primească răsplata (Romani 14,10; 2 Corinteni 5,10).

Dacă varsă cineva sângele omului. Dumnezeu va răzbuna sau va aplica pedeapsa pentru fiecare omor, totuşi, nu în mod direct, aşa cum a făcut în cazul lui Cain, ci indirect, punând în mâna omului puterea judecătorească. Cuvântul varsă înseamnă omor cu voia şi nu luarea vieţii în mod accidental, omor fără premeditare, pentru care legea a avut alte prevederi decât acelea menţionate aici (Numeri 35,11). Porunca divină înzestrează cârmuirea vremelnică cu putere judecătorească şi pune sabia în mâna ei. Dumnezeu a avut grijă să ridice o barieră contra supremaţiei răului şi, astfel, a pus temelia pentru o dezvoltare civilă a omenirii.

Vezi comentariul de la v.1.

Eu fac un legământ. Pentru a-i da lui Noe şi fiilor lui o puternică asigurare despre continuarea prosperă a neamului omenesc, Dumnezeu a făcut un legământ cu ei şi urmaşii lor şi l-a întărit cu un semn vizibil. Legământul a cuprins în prevederile sale toată posteritatea care a urmat şi, alături de familia umană, întregul regn animal.

Toate cele care au ieşit din corabie. Acest pasaj nu înseamnă, aşa cum l-au explicat unii comentatori, că anumite animale supravieţuiseră potopului fără să fi ieşit din corabie şi că, prin urmare, a avut loc numai o inundaţie parţială a pământului. Deoarece această opinie contrazice de-a dreptul afirmaţii clare că toate animalele de pe pământ şi din aer care nu au găsit adăpost în corabie fuseseră nimicite (cap. 6,17; 7,4.21-23), trebuie să fie găsită o altă explicaţie. Prepoziţia cu din expresia cu orice... dobitoace aici este mai potrivită redată din sau cu privire la (cazi cap. 20,13 despre mine). Traducerea RSV, urmând LXX, îl redă astfel: orice fiară de pe pământ cu voi, atâtea câte au ieşit din corabie.

Nici o făptură nu va mai fi nimicită. Acest legământ conţinea numai o singură clauză şi a luat forma unei făgăduinţe divine. Regiuni puteau fi nimicite şi animale şi oameni măturaţi cu sutele sau cu miile, dar niciodată nu va mai fi o nimicire universală printr-un potop. Totuşi, această făgăduinţă nu înseamnă că Dumnezeu s-a legat ca niciodată să nu mai nimicească lumea prin alte mijloace decât apa. Planul Său declarat de a pune capăt oricărei răutăţi la încheierea istoriei acestei lumi printr-un mare foc nimicitor (2 Petru 3,7.10.11; Apocalipsa 20,9; etc.) în nici un caz nu contrazice făgăduinţa.

Iată semnul. Dumnezeu a considerat că acest semn este necesar ca să inspire fiinţelor create de El încrederea în făgăduinţele Sale, acesta fiind un exemplu de condescendenţă din partea Sa faţă de slăbiciunea omului. Omul caută semne (Matei 24,3; 1 Corinteni 1,22), iar Dumnezeu, în îndurarea şi bunătatea Sa, le-a oferit într-o anumită măsură, deşi El doreşte ca urmaşii Săi să-şi păstreze credinţa, chiar dacă nu sunt conduşi de nici un semn şi să creadă fără o dovadă vizibilă (Ioan 20,29).

Curcubeul Meu pe care l-am aşezat. Aşezarea curcubeului ca un semn al legământului făgăduinţei, că niciodată nu va mai fi un potop, presupune că acesta a apărut atunci pentru prima dată în norii cerului. Aceasta este o dovadă în plus că înainte de potop nu căzuse nici o ploaie. Curcubeul se produce prin refracţia şi reflexia razelor soarelui prin picăturile de ploaie de formă rotundă pe care cad razele.

Şi Eu Îmi voi aduce aminte de legământ. Curcubeul, un fenomen fizic natural, a fost un simbol potrivit despre făgăduinţa lui Dumnezeu de a nu mai nimici niciodată pământul printr-un potop. Deoarece condiţiile climaterice ale pământului aveau să fie cu totul diferite după potop, iar în cele mai multe părţi ale lumii ploile aveau să înlocuiască roua binefăcătoare spre a uda pământul, era necesar ca temerile oamenilor să fie liniştite de ceva de fiecare dată când ploaia începea să cadă. Mintea spirituală poate să vadă în fenomenele naturale descoperirile lui Dumnezeu despre Sine Însuşi (vezi Romani 1,20). Astfel, curcubeul este o dovadă pentru credincios că ploaia va aduce binecuvântare, iar nu nimicire universală.

Ioan a văzut în viziune un curcubeu care înconjura tronul lui Dumnezeu (Apocalipsa 4,3). Omul priveşte spre curcubeu pentru a-şi aduce aminte de făgăduinţa lui Dumnezeu, iar Dumnezeu Însuşi priveşte la el spre a-şi aminti şi împlini făgăduinţa Sa. În curcubeu, credinţa şi încrederea omului întâlnesc imutabilitatea şi credincioşia lui Dumnezeu.

Razele de lumină sfântă care pornesc de la Soarele Neprihănirii (Maleahi 4,2) cum sunt văzute de ochiul credinţei prin prisma experienţelor vieţii, descoperă frumuseţea caracterului neprihănit al lui Isus Hristos. Legământul cel veşnic între Tată şi Fiu (Zaharia 6,13) asigură pentru fiecare fiică şi fiu credincios şi umil al lui Dumnezeu privilegiul de a privi în Isus pe Singurul plin de farmec şi, privindu-L, să fie schimbat după asemănarea Sa.

Acesta este semnul. Acest legământ dintre Dumnezeu şi Noe a dus la o concluzie evenimentele în legătură cu cea mai mare catastrofă de care a avut parte vreodată acest pământ. Pământul, altădată frumos şi desăvârşit, oferea un tablou de pustiire completă, atât cât putea ochiul să vadă. Omul primise o lecţie cu privire la teribilele rezultate ale păcatului. Lumile necăzute văzuseră înspăimântătorul sfârşit la care ajunge omul când ascultă de porunca lui Satana.

Trebuia să fie făcut un nou început. Deoarece numai membrii credincioşi şi ascultători ai familiei omeneşti antediluviene supravieţuiseră potopului, era un motiv de speranţă că viitorul va prezenta un tablou mai fericit decât trecutul. După ce au fost salvaţi prin harul lui Dumnezeu de marele cataclism de neînchipuit, de la urmaşii lui Noe se putea aştepta să aplice pentru toate veacurile viitoare învăţămintele trase din potop.

Fiii lui Noe. Cei trei fii ai lui, menţionaţi în mod repetat în pasajele anterioare (capitolele 5,32; 6,10; 7,13), sunt arătaţi din nou ca fiind capii naţiunilor în care s-a dezvoltat familia omenească. Numele lor sunt explicate în legătură cu tabela naţiunilor, cap. 10.

Ham este tatăl lui Canaan. Canaan, fiul lui Ham, este menţionat aici ca aluzie la viitor faţă de cele ce urmează. Pe de altă parte, trebuie să fi fost scopul lui Moise de a îndrepta atenţia evreilor din timpul său spre întâmplarea descrisă în versetele următoare, pentru ca ei să poată înţelege mai bine de ce canaaniţii cu care curând aveau să se întâlnească au fost atât de degradaţi şi de corupţi din punct de vedere moral. Rădăcina depravării lor se găsea în Ham, strămoşul lor din vechime, tatăl lui Canaan.

Din ei s-au răspândit oameni peste tot pământul. Acest pasaj afirmă în cuvinte concise, dar evidente, că toţi locuitorii de mai târziu ai acestui glob sunt descendenţi ai celor trei fii ai lui Noe. Chiar dacă nu suntem în măsură să urmărim înapoi fiecare naţiune şi trib până la unul din capii de familii enumerate în capitolul următor, acest text afirmă în mod accentuat că pământul întreg a fost populat de urmaşii lui Noe. Părerea că anumite neamuri fuseseră cruţate de potop în regiuni îndepărtate ale acestei lumi şi că nu avuseseră legături cu fiii lui Noe nu este biblică.

Noe a început să fie lucrător de pământ. Textul nu lasă să se înţeleagă în mod necesar că Noe, înainte de potop, nu fusese un lucrător de pământ, ci că el a început o nouă eră ca, literal, om al pământului. Cu toate că primise îngăduinţa de a ucide animale şi a mânca din carnea lor, totuşi Noe a simţit că era necesar să cultive pământul de îndată spre a obţine hrană din el.

A sădit o vie. Afirmaţia nu trebuie să fie înţeleasă că Noe nu a sădit nimic altceva în afară de vie. Via este menţionată pentru a explica întâmplările care urmează, şi nu spre a exclude cultivarea pământului şi pentru alte scopuri. Armenia, ţara în care s-a oprit corabia, era cunoscută în vechime ca o ţară a podgoriilor, după cum mărturiseşte mult umblatul istoric grec, Xenophon. Cultivarea viţei de vie era obişnuită în întregul Orient Apropiat şi poate fi urmărită până în cele mai vechi timpuri.

Noe nu a făcut nici un rău, sădind o vie. Viţa de vie este una dintre cele mai nobile plante din creaţiunea lui Dumnezeu. Hristos a folosit-o spre a ilustra legătura Sa cu biserica (Ioan 15) şi a preţuit rodul ei prin aceea că a băut din el în cea din urmă seară a lucrării Sale pământeşti (Matei 26,27-29). Mustul de struguri este foarte binefăcător pentru corpul omenesc, atâta timp cât el este nefermentat.

Vin. Ebraicul yayin, zeama de struguri. În cele mai multe cazuri, dacă nu în toate, contextul biblic indică o băutură fermentată – şi, prin urmare, îmbătătoare. Ca rezultat al folosirii a acestei băuturi, Noe s-a îmbătat. Deoarece beţia fusese unul dintre păcatele erei antediluviene, trebuie să recunoaştem că lui Noe îi erau cunoscute relele folosirii băuturilor alcoolice. Raportul despre păcatul lui Noe este o dovadă despre nepărtinirea Scripturilor, care raportează atât greşelile marilor oameni, cât şi virtuţile lor.

Nici vârsta, nici biruinţele spirituale mai înalte nu sunt o garanţie împotriva înfrângerii în ceasul încercării. Cine ar fi crezut că un bărbat care a umblat timp de sute de ani cu Dumnezeu şi care se împotrivise ispitirilor mulţimii să cadă singur? O oră de neatenţie poate păta cea mai curată viaţă şi poate anula mult din binele care a fost făcut în decursul anilor.

S-a dezgolit. Vinul este batjocoritor (Proverbe 20,1) şi poate înşela pe cel mai înţelept dintre oameni, dacă nu veghează. Beţia deformează şi degradează templul Spiritului Sfânt, care suntem noi, slăbeşte principiul moral şi îl expune pe om la nenumărate rele. El pierde atât controlul facultăţilor fizice, cât şi psihice. Necumpătarea lui Noe a adus ruşine asupra unui om bătrân respectabil şi l-a supus pe cel care a fost înţelept şi bun, la batjocură şi dispreţ.

Goliciunea tatălui său. Faptul că Ham este numit din nou tatăl lui Canaan pare să lase a se înţelege că atât tatăl, cât şi fiul aveau înclinaţii nesfinte asemănătoare, pe care ei înşişi le descoperă, nu numai în incidentul descris aici, ci şi mai târziu în practicile religioase ale unei întregi naţiuni. De altfel, se arată că întâmplarea a avut loc la câtva timp după potop, când Canaan, cel deal patrulea fiu al lui Ham (cap. 10,6) era deja născut. Păcatul lui Ham nu a fost un păcat neintenţionat. Poate că el a văzut starea ruşinoasă a tatălui său în mod întâmplător, însă, în loc să fie cuprins de întristare pentru nebunia tatălui său, el s-a bucurat de ce văzuse şi a găsit plăcere în a face cunoscut.

Sem şi Iafet au luat mantaua. Cei doi fraţi mai mari ai lui Ham nu au împărtăşit simţămintele stricate ale acestuia. Şi Adam avusese doi fii bine crescuţi, Abel şi Set, şi un fiu al păcatului. Cu toate că toţi avuseseră parte de aceeaşi educaţie şi iubire părintească, păcatul s-a manifestat mult mai mult într-unul decât în ceilalţi. Acum, acelaşi spirit de stricăciune izbucneşte într-unul din copiii lui Noe, în timp ce ceilalţi fii, crescuţi în acelaşi cămin şi în acelaşi condiţii ca şi Ham, dau dovadă de un admirabil spirit de decenţă şi de stăpânire de sine. În timp ce tendinţele rele ale criminalului Cain s-au perpetuat în descendenţii săi, natura decăzută a lui Ham s-a dat pe faţă mai departe în urmaşii săi.

Noe s-a trezit. După ce şi-a redobândit starea de conştienţă şi raţiunea, Noe a aflat despre ce se întâmplase în timpul somnului său, probabil când a întrebat despre rostul mantalei care îl acoperea. Fiul lui mai tânăr, literal, fiul lui cel mic, însemnând fiul cel mai tânăr, se referă la Ham (vezi comentariul pentru cap. 5,32).

Blestemat să fie Canaan. Blestemul fiind rostit asupra lui Canaan, al patrulea fiu al lui Ham, mai degrabă decât asupra făptuitorului crimei, a fost considerat de unii comentatori ca dovadă că Canaan a fost adevăratul vinovat, iar nu Ham, şi că el este acela la care face referire versetul 24 ca fiind cel mai tânăr membru al familiei lui Noe. Origen, părinte al bisericii, menţionează tradiţia că mai întâi Canaan a văzut ruşinea bunicului său şi a vorbit despre aceasta tatălui său. Nu este imposibil ca el să fi luat parte la fapta rea a tatălui său.

Blestemul lui Noe nu pare să fi fost rostit din resentiment, ci mai degrabă ca o profeţie. Profeţia nu îl încătuşează pe Canaan în special, sau pe fiii lui Ham în general, în legăturile de fier ale unui destin. Aceasta este numai o prezicere a ceea ce Dumnezeu a văzut mai dinainte şi a anunţat prin Noe. Probabil că deja Canaan umbla în păcatele tatălui său, iar acele păcate au ajuns o trăsătură atât de puternică a caracterului naţional al descendenţilor lui Canaan încât, mai târziu, Dumnezeu a poruncit nimicirea lor.

Robul robilor. Sem l-a subjugat pe Iafet şi Iafet l-a subjugat pe Sem, însă Ham n-a subjugat niciodată pe nimeni.

Binecuvântat să fie Domnul, Dumnezeul lui Sem. În contrast cu blestemul, binecuvântările sunt prezentate cu un nou El a mai zis. După pronunţarea fiecărei binecuvântări urmează anunţarea sclaviei lui Canaan, ca un refren mai mic. În loc să dorească binele lui Sem, Noe preamăreşte pe Dumnezeul lui Sem, şi anume pe Iehova, după cum a făcut şi Moise în cazul lui Gad (Deuteronom 33,20). Însă, având pe Iehova ca Dumnezeu al său, el urma să fie şi beneficiarul şi moştenitorul tuturor binecuvântărilor mântuirii pe care Iehova le dă credincioşilor Săi.

Dumnezeu să lărgească locurile stăpânite de Iafet. Printr-un cânt asupra numelui lui Iafet, Noe concentrează binecuvântarea sa pentru acest fiu în cuvântul lărgească, patah. Prin aceasta, Noe a arătat răspândirea remarcabilă şi prosperitatea naţiunilor iafetite.

Iafet să locuiască în corturile lui Sem (în textul englez: el). Pronumele personal el se referă la Iafet şi nu la Dumnezeu, cu toate că unii comentatori mai vechi şi moderni ai Bibliei l-au înţeles în felul acesta. Semnificaţia cuvântului poate să fi fost dublu, deoarece, de-a lungul vremii, descendenţii lui Iafet au luat multe din ţările semite şi au locuit în ele şi pentru că iafetiţii urmau să se împărtăşească cu binecuvântările mântuirii semiţilor. Când Evanghelia a fost propovăduită în limba greacă, o limbă iafetită, Israel, urmaşul lui Sem, deşi subjugat de Roma iafetită, a devenit învingătorul spiritual al iafetiţilor, şi astfel, în mod figurat, i-a primit în corturile lui. Toţi care sunt mântuiţi sunt o parte din Israelul spiritual şi intră în sfânta cetate pe porţi care poartă numele celor doisprezece seminţii ale lui Israel (Galateni 3,29; Apocalipsa 21,12).

Profeţii ca aceasta nu hotărăsc soarta indivizilor înăuntrul grupei respective, nici pentru mântuire, nici pentru condamnare. Canaanita Rahav şi iebusitul Aravna au fost primiţi în comunitatea poporului ales al lui Dumnezeu, iar femeia canaanită a fost ajutată de Domnul datorită credinţei sale (Matei 1,5; 2 Samuel 24,18; Matei 15,22-28). Însă asupra fariseilor şi cărturarilor împietriţi pronunţase vaiuri, iar Israel a fost lepădat din cauza necredinţei (Matei 23,13; Romani 11,17-20).

Toate zilele lui Noe. Istoria lui Noe se sfârşeşte cu o binecunoscută formulă din capitolul 5, care sugerează ideea că istorisirile cuprinse în cap. 6-9 aparţin istoriei lui Noe. Cu toate că Noe a fost un om neprihănit şi a umblat cu Dumnezeu, el nu a atins nivelul spiritual al lui Enoh, străbunicul său. După ce a fost martor la creşterea şi răspândirea unei noi generaţii şi după ce a văzut cât de repede a urmat ea relele înclinaţii ale inimii ei, el a murit. Comentariile lui Ellen G. White

1 8T 213

2,3 PP 107

3,4 CD 373

4 CD 393

6 PP 516

11-14 SR 70

11-16PP 106

16 Ed 115; SR 70; TM 157

21-23,25-27 PP 117