Domnul Şi-a adus aminte de cele ce spusese Sarei. (trad. engleză: Domnul a vizitat pe Sara – n.trad.). Această faptă divină de har este numită o vizită a Domnului. Verbul tradus aici a vizita, când este folosit pentru o vizită a Domnului, se poate referi fie la venirea Sa pentru judecată spre a-i pedepsi pe oameni (Isaia 24,21; Ieremia 9.25; Osea 12,3; etc.) fie ca aici pentru a le face o favoare (Geneza 50,24; Rut 1,6; 1 Samuel 2,21).

Naşterea lui Isaac a avut loc contrar cursului obişnuit al naturii (Galateni 4,23; Evrei 11,11). Din timp în timp, în umblarea Sa cu poporul Său ales, Dumnezeu i-a dat dovezi minunate despre puterea şi călăuzirea Sa divină, ca să le inspire încredere în El (vezi Ioan 15,11). Aceste minuni au culminat cu marea minune a tuturor timpurilor – întruparea, viaţa desăvârşită, moartea înlocuitoare, învierea glorioasă şi înălţarea lui Isus Hristos (1 Timotei 3,16).

La vremea hotărâtă. Ca multe din făgăduinţele lui Dumnezeu, aceasta a fost împlinită exact la timp (vezi cap. 17,21; 18,10.14). Venirea potopului, eliberarea din Egipt, naşterea lui Mesia, împreună cu diferitele evenimente prezise de Daniel şi Ioan s-au împlinit în timpul prevăzut de profeţie (Geneza 6,3; Exod 12,41; Daniel 9,25; Galateni 4,4). Dintre făgăduinţele repetate făcute lui Avraam despre naşterea unui fiu, fac menţiune despre timpul evenimentului numai acelea care sunt imediat înainte de acest eveniment. Mai întâi, Avraam a fost informat doar că va avea un fiu. Mai târziu, i s-a spus că Sara va naşte acel fiu, şi numai în cele din urmă i s-a spus când se va naşte fiul.

Isaac. Dumnezeu alesese deja un nume pentru copil (cap. 17,19). Numele lui Isaac, care înseamnă el râde, urma să fie o amintire veşnică a fericitei ocazii când credinţa a devenit realitate (vezi Geneza 17,17; 18,12; 21,6; Psalmi 126,2). Naşterea lui Samuel şi aceea a lui Ioan Botezătorul, ambele în împrejurări asemănătoare, au adus mare bucurie (1 Samuel 2,1; Luca 1,58).

Avraam a tăiat împrejur pe fiul său. Avraam şi Ismael, împreună cu toţi membrii de parte bărbătească ai familiei, fuseseră tăiaţi împrejur cu un an înainte. Semnul legământului a fost acum pus asupra lui Isaac, fiul legământului (vezi comentariul pentru cap. 17,10-14, 23).

Avraam este în vârstă de o sută de ani. Trecuseră exact 25 de ani de la prima făgăduinţă despre un fiu (cap. 12,1-4). Dacă Isaac a fost născut în Gherar, sau la Beer-Şeba nu este clar (vezi cap. 20,15; 21,31).

Dumnezeu m-a făcut de râs. (textul englez: Dumnezeu m-a făcut să râd – n.trad.) Râsul Sarei cu un an înainte dădea pe faţă cinism şi necredinţă, însă acum ea a râs de bucurie. Statornicia lui Avraam şi a Sarei faţă de ce li se părea timp îndelungat, ani întunecoşi de dezamăgire şi întârziere, a fost acum răsplătită. Pentru ei, naşterea lui Isaac a însemnat zorile unei zile noi (vezi Psalmi 30,5). Aceasta era garanţia sau semnul că făgăduinţa în plinătatea ei – venirea lui Mesia, Evanghelia la toate naţiunile şi căminul cel veşnic din Canaan – până în cele din urmă va fi realizată (Geneza 22,18; Galateni 3,16; Evrei 11,9.10). Scriitorii biblici s-au referit în repetate rânduri la acest fericit eveniment (vezi Isaia 54,1; 51,2.3; Galateni 4,22-28). Ca şi Sara, Ierusalimul care este sus, mama noastră a tuturor se bucură când astăzi i se nasc copiii credinţei (Isaia 66,10; Luca 15,10).

Şi a fost înţărcat. La orientali, înţărcarea avea loc mai târziu decât în ţările apusene. Conform cu 2 Macabei 7,27, mamele evreice alăptau copiii lor timp de trei ani (vezi şi 2 Cronici 31,16). Samuel pare că a fost dus la Sanctuar de îndată ce fusese înţărcat, când a fost în stare să slujească înaintea Domnului (1 Samuel 1,22-28). Este un obicei oriental de a sărbători înţărcarea unui copil printr-o sărbătoare rituală, la care se aşteaptă ca el să mănânce pentru prima dată o mâncare dintr

o hrană tare. Aceasta marchează încheierea timpului ca sugar.

Râzând. (textul englez: bătându-şi joc – n.trad.). Unii comentatori traduc cuvântul ebraic meşacheq, KJV bătându-şi joc, ca jucându-se, şi concluzionează că declaraţia Sarei din versetul următor a fost rezultatul geloziei. Ei consideră că ea nu a putut să sufere gândul că Ismael va avea

o parte din moştenirea lui Avraam. Alţii explică acest text în lumina explicaţiei lui Pavel că Ismael a fost alungat din căminul tatălui său din cauza persecutării lui Isaac (Galateni 4,29.30).

Verbul meşacheq, bătându-şi joc, este din aceeaşi rădăcină ca Isaac, a râde. Totuşi, folosit aici la forma intensivă, el exprimă ceva mai mult decât un râs simplu, mai degrabă derâdere. Ginerilor săi, Lot li se părea ca unul care îşi bate joc ,sau ia în râs judecata lor cea bună; el părea că glumeşte (Geneza 19,14). Nevasta lui Potifar a folosit despre Iosif acelaşi cuvânt care, spunea ea, venise să-şi bată joc de noi, adică a-şi râde de generozitatea soţului ei faţă de el (cap. 39,14-17). Petrecerea Israeliţilor înaintea viţelului de aur este de asemenea descrisă prin acelaşi verb, tradus cam nepotrivit în KJV ca să joace (Exod 32,6). Filistenii l-au chemat pe Samson ca să petreacă pe socoteala lui (Judecători 16,25). Singurul loc în care cuvântul este folosit în sens favorabil se întâlneşte în Geneza 26,8, unde îl descrie pe Isaac mângâind-o pe Rebeca. Potrivit cu majoritatea locurilor în care este folosită forma intensivă a acestui verb, atunci, Ismael tot timpul îşi bătea joc, sau dojenea pe Isaac.

Ismael era cu 14 ani mai mare decât Isaac şi de aceea aproximativ de 17 ani când a fost înţărcat Isaac (vezi cap. 16,3; 21,5). Fără îndoială că el s-a considerat întotdeauna ca fiind fiul cel mai mare şi moştenitorul lui Avraam. Totuşi, naşterea lui Isaac şi sărbătorirea înţărcării a lăsat să se întrevadă că fiul Sarei avea să-i ia locul, şi drept rezultat gelozia lui a fost stârnită. Nu-i de mirare că Ismael îşi bătea joc de Isaac ca fiind cel mai tânăr, şi prin urmare necorespunzător pentru drepturile şi privilegiile dreptului de naştere.

Izgoneşte pe roaba aceasta. Cuvintele Sarei, care dau pe faţă gelozie şi dispreţ, cu greu par potrivite pentru cineva care sugerase prima căsătoria Agarei cu Avraam (cap. 16,2). Sara s-a referit la Agar ca sclavă şi la Ismael ca fiu al unei sclave. Desigur că Sara avea dreptul să ceară ca statutul propriului fiu să fie clarificat în mod legal, pentru ca după moartea lui Avraam să nu poată fi ridicată nici o întrebare. De aceea, Sara i-a cerut soţului ei să o alunge pe Agar şi să-l renege pe Ismael.

Cuvintele acestea nu au plăcut deloc lui Avraam. Pentru Sara, Agar şi Ismael erau intruşi, una o egipteancă din clasa de jos, o sclavă străină, celălalt un tânăr metis care va pricinui mereu necaz. Avraam, în mod firesc, nu a împărtăşit aceste simţăminte. El nu a pus la îndoială prerogativele lui Isaac ca moştenitorul făgăduit, dar Ismael era şi el fiul său. Ani de zile, îl socotise a fi moştenitorul. Ismael era propria lui carne şi sânge, şi îl iubea pe acest tânăr care fusese singurul său fiu timp de 14 ani. Lui Avraam i se părea imposibil să consimtă la dorinţa Sarei.

Fă Sarei tot ce-ţi cere. Din punct de vedere omenesc se pare ciudat că Dumnezeu trebuie să aprobe cererea egoistă a Sarei. Cu toate că Dumnezeu era gata să-l binecuvânteze pe Ismael (vezi cap. 16,10; 21,13), şi nu l-a condamnat direct pe Avraam din pricina lui Agar, totuşi El nu a recunoscut niciodată căsătoria lui cu ea. În faţa lui Dumnezeu, ea era întotdeauna roaba, nu soţia sa. Derâderea neîncetată a lui Ismael (vezi comentariul pentru v.9) a arătat că el avea să continue să tulbure pacea şi armonia familiei în timpul vieţii lui Avraam, şi că după moartea lui Avraam probabil că urma să constrângă prin forţă revendicarea dreptului său de naştere. Acum era clar că Ismael nu mai putea rămâne în cămin fără pericol pentru planul lui Dumnezeu în ce-l privea pe Isaac. Avraam nu căutase sfatul lui Dumnezeu când a luat-o pe Agar şi acea faptă pripită a făcut ca acum să fie necesară alungarea unui fiu pe care el îl iubea mult. În acelaşi timp, Dumnezeu l-a mângâiat pe Avraam cu asigurarea că Ismael, ca urmaş al său, avea să aibă şi el parte de unele dintre făgăduinţele făcute lui şi va deveni o mare naţiune.

Pâine şi un burduf. În ebraică termenul pâine este un cuvânt colectiv pentru tot felul de hrană. Burduful, o piele de capră, trebuie să fi conţinut apă suficientă pentru a ajunge de la un izvor la altul. În fuga ei anterioară, Agar pare să fi pornit la drum spre căminul ei din Egipt (cap. 16,7) şi poate că şi acum intenţiona să facă la fel. Natura generoasă a lui Avraam şi iubirea sa faţă de Ismael probabil că l-a determinat să facă pregătiri corespunzătoare pentru călătoria lor. Se pare că mai târziu a apărut o nevoie neprevăzută, numai pentru că ei au greşit drumul lor şi au rătăcit încoace şi încolo fără ţintă, prin pustie, până ce şi-au consumat apa. Aceasta se înţelege prin cuvântul a pribegi, dintr-un verb ebraic care înseamnă a greşi, a rătăci, a apuca pe un drum greşit (vezi Psalmi 119,176; Isaia 53,6). Nu era planul lui Dumnezeu ca Agar şi Ismael să se întoarcă în Egipt, pentru că făgăduinţa Sa cu privire la copil nu putea fi îndeplinită acolo. Peregrinarea prin pustie a fost, după cum s-ar părea, o providenţă pentru el (vezi Fapte 17,26).

Şi copilul. Această expresie sugerează că Agar avea să-l poarte atât pe Ismael, cât şi hrana şi apa. Faptul că acum Ismael era în vârstă de aproximativ 17 ani (vezi comentariul pentru Geneza 21,8, 9) arată clar că Agar nu-l putea căra. De aceea, textul trebuie să însemne că Avraam a pus unele din provizii pe umărul lui Agar şi unele pe umărul lui Ismael.

Alungarea unuia dintre fiii săi trebuie să fi însemnat o intensă suferinţă pentru Avraam (vezi v.11). Însă cu gândul la propria răspundere pentru situaţia care se dezvoltase, el s-a resemnat faţă de voinţa descoperită a lui Dumnezeu în această problemă. Soarta Agarei şi a lui Ismael pare aspră până la extrem, însă ei o făcuseră de neînlăturat prin atitudinea lor faţă de Isaac. Dacă ar fi fost bucuroşi să primească un rol subordonat, poate că ar fi putut rămâne în căminul lui Avraam, până ce Ismael era mare. Apoi Ismael ar fi putut pleca însurat şi cu o parte din averea tatălui său. Cât de adesea fapte greşit considerate înseamnă nu mai pierderea binecuvântărilor de care avem privilegiul să ne bucurăm, ci şi suferinţe inutile (vezi Ieremia 5,25).

Pustia Beer-Şeba. Beer-Şeba este cel mai sudic oraş însemnat al Negeb-ului, ţară sudică semiaridă care era centrul diferitelor drumuri de caravane, ducând din Transiordania spre ţărm şi din Palestina spre Egipt. Deşertul era la sud de oraş.

A aruncat copilul. După cum s-a văzut mai înainte, Ismael nu mai era un copil, ci un tânăr. Cuvântul tradus copil este uneori redat tânăr (vezi Geneza 4,23; 1 Regi 12,10). Cuvântul aruncat, deşi se pare că sugerează tratament aspru, trebuie să fie înţeles ca în Matei 15,30 unde bolnavii erau puşi la picioarele lui Isus spre a fi vindecaţi. Aceasta înseamnă doar că ei au fost încredinţaţi purtării Sale de grijă. Agar l-a încredinţat pe Ismael umbrei tufişului, singurul mijloc disponibil pentru a-i uşura suferinţa. Traducând ebraicul aruncat în greceşte, LXX foloseşte acelaşi cuvânt pe care îl foloseşte şi Matei. Deşi disperată pentru viaţa lui, mama lui s-a îngrijit de el, cel puţin să moară la umbră. Era tot ce putea face pentru el.

La o mică depărtare de el. Părăsirea lui Ismael sugerează că setea îl făcuse să delireze. Prezenţa ei imediată nu putea decât să mărească propria suferinţă fără a o uşura pe a lui.

Dumnezeu a auzit glasul copilului. Cuvântul ebraic tradus aici glas poate să însemne cuvinte audibile sau nepronunţate, spuse în rugăciune, ori în disperare, sau poate să se refere numai la geamătul şi respiraţia lui cea grea. Acelaşi cuvânt ebraic este folosit pentru a descrie rostogolirea tunetului, foşnetul frunzelor, behăitul mieilor şi sunetul unei trompete (vezi Exod 20,18; 1 Samuel 15,14; 2 Samuel 5,24). Orice ar fi fost, Dumnezeu a auzit şi l-a trimis pe îngerul Său la Agar cu cuvinte de încurajare şi de alinare a suferinţei tânărului.

Dumnezeu i-a deschis ochii. Agar a fost îndrumată spre un izvor de apă din imediata apropiere, unul care fusese acolo tot timpul. Puterea divină nu a produs apă limpede, ci vedere limpede. Izvoarele pustiului din Palestina erau gropi artificiale lărgite în pământ, unde se aduna apa izvoarelor naturale, ale căror deschideri erau ascunse de pietre pentru a împiedica animalelor rătăcite să cadă în ele. Agar pur şi simplu nu şi-a dat seama de existenţa acestui izvor special, până când a fost îndreptată în mod providenţial spre el.

A ajuns vânător cu arcul. Sub continua supraveghere a lui Dumnezeu, Ismael a crescut spre a fi un vânător, îngrijindu-se astfel de nevoile sale şi ale mamei sale.

Pustiul Paran. Această regiune pustie se află între Golful ’Aqaba şi Golful Suez, spre sud de Cadeş-Barnea. Cu toate că Agar a revizitat ţara natală spre a lua o soţie pentru fiul ei, ea s-a întors în ţara pustie din Canaanul de sud. Probabil că Însuşi Dumnezeu a îndreptat-o spre pustiul Paran, pentru ca acolo Ismael să poată fi liber de stricăciunea din Egipt. De altfel, partea nordică a acestei regiuni era cuprinsă în ţara făgăduită lui Avraam. Poate că lucrul acesta l-a avut Agar în minte, când şi-a ales-o drept cămin al ei.

În vremea aceea. Aceasta se poate referi la întâmplările din capitolul precedent, la alungarea Agarei şi a lui Ismael, sau la căsătoria acestuia din urmă.

Domnul este cu tine. Fiind martor la binecuvântarea cerului asupra lui Avraam, mai întâi în Gherar şi apoi la Beer-Şeba, Abimelec a considerat avantajos să încheie un legământ cu Avraam. O asociere mai strânsă cu un bărbat atât de prosper putea să-i fie şi lui de folos. Dacă prima dată s-a considerat superior lui Avraam, acum Abimelec a recunoscut că Avraam era mult superior faţă de el. În scopul acesta, Abimelec şi Picol, căpetenia oştirii lui, au mers la Beer-Şeba să încheie un tratat cu el. Picol poate fi un nume ebraic, care înseamnă gura tuturor, unul care dădea ordine oştirii lui Abimelec, sau acesta poate fi un nume filistean de derivaţie necunoscută.

Avraam a băgat vină lui Abimelec. Înainte de a încheia tratatul propus, Avraam a protestat împotriva unei exproprieri neprovocate a unuia dintre izvoarele sale de către oamenii lui Abimelec. Deşi nu este afirmat în mod expres, izvorul a fost redat la acea dată în proprietatea lui Avraam (v.28-30).

Au făcut legământ. Oriunde mergea, Avraam urma politica sănătoasă de a trăi în pace cu vecinii săi (vezi Ieremia 29,7; Romani 12,18). El a format o alianţă cu căpeteniile amorite, Mamre, Eşcol şi Aner la Hebron (Geneza 14,3). El l-a făcut, prin generozitatea sa, pe regele Sodomei ca să-i fie îndatorat (cap. 14,23). Acum era gata să încheie un tratat de prietenie cu un rege filistean. Oile şi boii amintiţi aici, probabil că nu erau un dar pentru Abimelec, ci mai degrabă animalele necesare la ceremonia încheierii legământului (vezi comentariul pentru cap. 15,9-17). Verbul tradus aici a făcut este acelaşi ca în capitolul 15,18 şi înseamnă literal a tăia. El se referă la împărţirea animalelor legământului, părţi printre care trebuiau să umble participanţii. Acest obicei era obişnuit printre popoarele semite şi se practica chiar şi pe vremea lui Ieremia (Ieremia 34,18.19). Trebuie ca Avraam şi Abimelec să fi urmat obiceiul şi aici.

Şapte mieluşele. Aceste mieluşele nu au fost folosite în legătură cu ratificarea legământului. Ele nu au fost nici un dar de bunăvoie, sau o plată pentru izvor, care, deşi săpat de Avraam, era după câte se pare pe teritoriul lui Abimelec. Acceptarea mieluşelelor de către Abimelec a fost ca să slujească de mărturie (v.30) pentru drepturile lui Avraam asupra izvorului în discuţie.

Beer-Şeba. În amintirea pactului de prietenie, Avraam a numit locul Beer-Şeba care înseamnă fie izvorul jurământului, sau izvor de şapte. Nu se ştie dacă numărul şapte a intrat în ceremonia vechiului legământ. În ebraica veche, cele două cuvinte şapte şi jurământ, cel puţin ca scriere erau identice. Faptul că Avraam i-a dat şapte mieluşele lui Abimelec ca mărturie a jurământului său poate indica spre cuvântul şapte, şeba’, ca având o legătură cu actul jurământului, şaba’. Totuşi, deoarece aceasta este singura ocazie biblică în care a fost făcut un dar de şapte animale spre confirmarea unui jurământ, nu putem fi siguri cu privire la validitatea acestei sugestii.

În vechime, Beer-Şeba a fost cea mai sudică cetate a ţării Canaanului. Expresia de la Dan până la Beer-Şeba (Judecători 20,1; 2 Samuel 24,2; etc.) sau de la Beer-Şeba până la Dan (1 Cronici 21,2) era valabilă pentru ţara întreagă. Beer-Şeba este locuită fără întrerupere din zilele lui Avraam şi îşi păstrează vechiul nume până în ziua de azi. Oraşul mai are încă două izvoare bune. El aparţine statului Israel şi are, în general, o populaţie de aproape cinci mii de locuitori.

Ţara filistenilor. Declaraţia că Abimelec şi Picol s-au întors în ţara filistenilor, după ce au încheiat un tratat cu Avraam la Beer-Şeba, înseamnă că regiunea din jurul acestui oraş era în afara graniţelor recunoscute ale Filistiei. În acelaşi timp, probabil că pe timpul lui Avraam ea era sub controlul prinţului din Gherar, astfel este puţin probabil că s-ar fi ivit chestiunea despre dreptul de proprietate asupra izvorului.

Aceasta este prima menţiune biblică despre Ţara Filistenilor, deşi mai mulţi comentatori moderni au văzut în această afirmaţie greşeala istorică a unui autor de mai târziu, pretinzând că filistenii nu au intrat în Palestina până târziu, în secolul al XIII-lea î.Hr., mult timp după vremea lui Avraam. Totuşi, nu există motiv să se pună la îndoială prezenţa filistenilor în Palestina în timpul perioadei patriarhale. Ei sunt amintiţi în documentele oraşului de coastă sirian Ugarit înainte de secolul al XV-lea î.Hr. faptul că izvoarele egiptene îi amintesc pe filisteni pentru prima oară aproximativ prin anul 1200 î.Hr. nu este o dovadă a necolonizării Palestinei înainte de acea vreme. Acesta arată doar că ei nu au jucat un rol atât de însemnat cum au făcut mai târziu în timpul lui Ramses al III-lea, când ei şi alte popoare ale mării au fost aşa de numeroase, încât să ameninţe pentru un timp cu invadarea Egiptului (vezi Exod 13,17).

Avraam a sădit un tamarisc (text englez pădurice). Cuvântul pădurice, reminiscenţă a locurilor de cult idolatre din Palestina (Deuteronom 16,21; Judecători 6,26; etc.), pare să însemne că Avraam a sădit o pădurice sfinţită, asemănătoare celei pe care a dedicat-o adevăratului Dumnezeu. Însă traducerea pădurice din ’eshel găsită în forme asemănătoare în limba arabă sudică, egipteană, asiriană şi aramaică, indică o varietate de tamarisc, un pomişor indigen din regiunile semi-aride ca Negeb-ul. Este încet la creştere, dar are viaţă lungă. Probabil că Avram nu a sădit acest pom cu alt scop decât spre a sluji ca amintire a tranzacţiei cu privire la izvor. Astăzi pomii sunt sădiţi adesea ca aducere aminte.

A chemat acolo numele Domnului. Ca şi în altă parte, aici Avraam a condus un serviciu divin public (vezi Geneza 12,7.8; 13,4.18). Obiectul acestei închinări a fost Viul Dumnezeu, literal Dumnezeul veşniciei, în contrast cu zeii păgâni, care sunt numai creaturi ale acelora care li se închină (vezi Osea 8,6). Avraam s-a închinat veşnicului Martor al pactelor, veşnicului Izvor al binecuvântărilor care l-au însoţit de-a lungul vieţii şi nemuritorului Tată care nu îi uită niciodată pe copiii Săi.

A locuit... în ţara filistenilor. Afirmaţia pare să contrazică semnificaţia versetului 32 că Beer-Şeba nu aparţinea ţării Filistiei. După cum s-ar părea, fie că (1) Filistia nu-şi fixase graniţa, sau partea ei dintre pustiu şi Beer-Şeba a fost revendicată de Abimelec, fie că (2) Beer-Şeba era aşezată pe hotarul Filistiei şi Avraam şi-a păscut adesea turmele de partea cealaltă a graniţei.

Comentariile lui Ellen G. White

1-14 PP 146-147; SR 79-80

2,3,9-14 PP 146

10 SR 79

12 PP 151

33 8T 270