Când vreau să vindec. Unii sugerează că vindecarea despre care se vorbeşte se referă la îndemnurile şi mustrările profetice cu care Dumnezeu avea de gând să vindece abaterile poporului Său. Alţii susţin că vindecarea se referă la refacerea parţială a prosperităţii naţiunii în timpul domniei lui Ieroboam II (vezi 2Regi 14,25-27; Osea 2,8). Totuşi, boala morală şi spirituală a lui Israel fusese atât de persistentă şi de critică încât a fost mai tare ca leacul pe care i-l putea aplica Dumnezeu. Leacul părea numai să agraveze boala şi să descoperă malignitatea ei.

Descopere. Sau scoate la iveală.

Tâlhari. Evident cete de tâlhari de drumul mare care infestaseră în văzul lumii drumurile, jefuindu-i pe drumeţi. Ei sunt puşi în contrast cu hoţul care este descris ca făcându-şi lucrarea în mod tainic, în casă.

Nu se gândesc. Atât de absorbit ajunsese Israel de crimele şi călcările lui de lege încât nu mai auzise susurul blând şi subţire al conştiinţei (1Regi 19,12). Ei nu au mai reuşit să realizeze că într-o zi vor trebui să se înfăţişeze înaintea scaunului de judecată al lui Dumnezeu (Eclesiastul 12,14; 2Corinteni 5,10). Ei uitaseră că toate faptele lor erau sub continua cercetare a Domnului (vezi Psalmi 33,13-15; 90,8; Ieremia 16,17; Evrei 4,13)

Faptele lor. Imaginea este a propriilor lor nelegiuiri care îi asaltează ca nişte vrăjmaşi ai sufletelor lor. În curând citadelele conştiinţei şi ale dorinţelor bune se vor prăbuşi înfrânte pe deplin (vezi Proverbe 5,22).

Veselesc pe împărat. Atât de generală ajunsese stricăciunea morală şi nelegiuirea lui Israel, încât răul îmbibase toate clasele sociale ale poporului, de la cea mai de jos, până la cea mai de sus. Situaţia aceasta a fost înrăutăţită de atitudinea degradantă a regilor şi conducătorilor lui, care găseau plăcere în nelegiuirea aceasta şi care aprobau acest comportament. Cum era regele, aşa era şi poporul (vezi Proverbe 29,12; Romani 1,32).

Toţi sunt prea curvari. În toţi se cuprind regele, căpeteniile şi poporul, adică întreaga naţiune.

Ca un cuptor. În tabloul acesta cuptorul poate fi înţeles ca un simbol al inimii (vezi v. 6); focul reprezintă dorinţele, poftele şi patimile nesfinte ale omului; iar plămădeala, intenţiile sau planurile rele ale conspiratorilor nelegiuiţi.

Încetează să mai aţâţe focul. După cât se pare, aceasta reprezintă timpul scurs între începutul şi realizarea planului lor rău. După aprinderea focului în cuptor, brutarul îl lasă să ardă, fără să-l mai aţâţe, până ce aluatul frământat nu a crescut deplin. La fel şi cu Israel, a fost îngăduit un timp ca plămădeala nelegiuirii să-şi facă lucrarea.

Ziua împăratului nostru. Faptul că Osea vorbeşte de împăratul nostru îl identifică cu regatul de la nord. Ziua aceasta ar putea să însemne o zi în care s-a ţinut o sărbătoare în cinstea împăratului. În orice caz, a fost o zi de necumpătare, când beţia a dat la iveală răul din oameni, înlăturând puterea înfrânării de sine. În versetul acesta avem de-a face şi cu o avertizare indirectă contra băuturilor alcoolice din cauza efectului lor dăunător asupra bărbaţilor şi a femeilor (vezi Proverbe 23,29-32; 31,4.5; Habacuc 3,15).

Batjocoritori. Derivat de la verbul ebraic liş, a vorbi lucruri mari sau a-şi bate joc (vezi comentariul la Proverbe 20,1). În loc de a sprijini elementele neprihănite ale regatului său, regele dă mâna, adică, se uneşte cu batjocoritorii celor buni şi sinceri.

Le arde inima. Aceasta arată motivul pentru care oamenii îşi continuă într-un mod atât de deschis nelegiuirile. Inima lor, ca un cuptor, se încinge din ce în ce mai tare prin înteţirea focurilor înclinaţiilor şi dorinţelor lor rele.

Le fumegă mânia. Sau Brutarul lor doarme [KJV]. Timpul de aşteptare este perioada când nu există nici o demonstraţie făţişă şi activă a răului. Dar cu toate că uneori focul nelegiuirii pare să fie împins în fundul inimi, şi astfel apare ca fiind pasiv, el este totuşi focul nelegiuirii, gata să izbucnească cu dogoarea intensă a păcatului premeditat.

Toată noaptea. Brutarul, ca să zicem aşa, doarme în timp ce aluatul creşte, adică, în timp ce planul diabolic este făcut să lucreze. Când totul este gata, sau dimineaţa, brutarul aţâţă focul, cuptorul este suficient de încins, procesul de coacere începe; adică, răul intenţionat este adus la îndeplinire. Se poate crede că brutarul îl reprezintă pe conducătorul complotului.

Toţi ard ca un cuptor. Aceasta denotă, evident, intensitatea patimilor precum şi groaza şi puterea de distrugere a focului. Ei au mers atât de departe în nedreptatea lor, încât, dogoarea ei extremă, destinată să-i mistuie pe alţii, a provocat propria lor nimicire (vezi Daniel 3,19-22). Uneltirile şi planurile satanice, mai curând sau mai târziu se răsfrâng asupra propriilor lor iniţiatori. Regii lui Israel influenţaseră spre rău propriul lor popor. Ei îi încinseseră şi înteţiseră cu flăcările păcatului, până când toţi, regi şi supuşi, au fost prinşi în vâlvătăile unei nimiciri comune.

Judecătorii. Magistraţii şi alţi slujbaşi.

Toţi împăraţii lor. În cursul perioadei finale a istoriei lui Israel trei regi au fost omorâţi în 11 ani; patru în ceva mai mult de 20 de ani, victimele fiind Zaharia, Şalum, Pecahiah, şi Pecah. În anii mai timpurii ai regatului de nord diverşi alţi regi fuseseră omorâţi de către succesorii lor, sau au murit în mod violent sau misterios. Din cei douăzeci de regi ai lui Israel, numai Ieroboam I, Baeşa, Omri, Ahazia, Iehu, Ioahaz, Ioas, Ieroboam II şi Menahem au murit de moarte naturală.

Printre popoare. Adică, printre celelalte naţiuni (Estera 3,12). Unul din principalele motive pentru care Israel a apostat a fost acela că s-au asociat cu păgânii şi s-au încuscrit cu ei (Exod 34,12-16, Psalm 106,33-41).

O turtă. Ebra ’ugah, o foaie rotundă, subţire de pâine care se cocea repede pe cenuşă sau pe pietre încinse (1Regi 19,6). Ea nu semăna în nici un caz cu turta dulce pe care o cunoaştem noi; semăna mai degrabă cu o clătită. ’Ugah-a trebuia să fie repede întoarsă, căci altfel s-ar fi ars pe o parte şi ar fi rămas cocă crudă pe cealaltă; stricată de foc pentru că nu fusese pătrunsă de el. Aici avem o imagine vie a nestatorniciei şi a inconsecvenţei spirituale. Israeliţii se pretindeau închinători ai Domnului, dar erau angajaţi în idolatria păgânilor.

Domnul îl alesese pe Avraam şi pe urmaşii lui ca să fie un neam sfânt al Lui, ca proprietate a Lui; de aceea a rânduit ca ei să fie, aşa cum profetizase Balaam, un popor care locuieşte deoparte (Numeri 23,9; vezi Exod 19,4-6; Deuteronom 14,2; 26,16-19; Psalm 135,4). Israel a refuzat să urmeze această orânduire divină, însă s-a amestecat cu popoarele înconjurătoare, devenind astfel, ca să zicem aşa, un hibrid religios.

Străinii îi mănâncă. Această amestecare a lui Israel cu păgânii (v. 8) nu putea să aducă decât necaz. Neamurile străine idolatre au sleit puterea lui Efraim. Siria a redus forţele armate ale lui Ioahaz la un număr umilitor de mic (2Regi 13,3-7). Menahem a trebuit să plătească tribut Asiriei (2Regi 15,17-20). În timpul domniei lui Pecah, Tiglat-pileser, împăratul Asiriei, a luat în stăpânire teritoriul israelit şi a dus poporul captiv în Asiria (2Regi 15,29; 1Cronici 5,26). Toate acestea au avut loc înainte ca regatul să-şi ajungă sfârşitul prin căderea Samariei (2Regi 17,5-18).

Îl apucă bătrâneţea. O reprezentare simbolică a declinului puterii naţionale şi a scăderii importanţei lui naţionale.

Şi el nu-şi dă seama. Aceasta nu înseamnă în mod necesar că Israel nu ştia că se află într-o stare decadentă, de slăbire. Faptele din interiorul şi exteriorul naţiunii erau mult prea bătătoare la ochi. Ceea ce nu-şi dădeau seama era că declinul acesta se datora apostaziei lor. Israel era lipsit de cunoştinţa esenţială pe care ar fi trebuit să o aibă (vezi comentariul la cap. 4,6).

Mândria lui Israel. Vezi comentariul la cap. 5,5

Cu toate acestea. Cuvintele acestea accentuează încăpăţânarea regatului de nord de a nu căuta ajutorul Domnului. În schimb, el făcea alianţe şi încheia tratate cu naţiunile străine.

Ca o turturică proastă. Că turturica era o pasăre simplă, uşor de amăgit pare să fi fost o concepţie larg răspândită în vechime. Stupiditatea acestei păsări constituie subiectul unui proverb arab, un proverb a cărui vârstă nu este cunoscută. Naivitatea crasă care face ca o turturea să dea buzna drept în plasa celui care prinde păsări, fără ca să o bănuiască sau să o observe (vezi Proverbe 7,23), este folosită cu eficienţă ca o imagine vie a lipsei de înţelepciune a lui Efraim. Cerând ajutor de la Egipt şi Asiria, Israel nu-şi dădea seama că se aşeza într-o poziţie din care va aţâţa apetitul teritorial al acestor puteri imperiale care căutau să controleze Palestina. Astfel, Israel şi-a pierdut suveranitatea şi independenţa naţională (vezi p. 31-33).

Egiptul… Asiria. Însăşi poziţia Palestinei o expunea invaziei din partea acestor două vechi imperii. Cele două naţiuni israelite stăteau pe drumul principal care lega aceste două mari puteri. Mult râvnitul trofeu pentru care se luptau aceste imperii era chiar calea cea mare care făcea legătura între marile ape ale Nilului şi Eufratului. Regatul lui Israel şi al lui Iuda au fost prinse în această luptă internaţională şi strivite între cei doi rivali. În disperare, lipsit de încredere spirituală în Dumnezeul său, Israel într-un mod de-a dreptul prostesc, a apelat mai întâi la unul şi apoi la celălalt pentru un ajutor care nu putea decât să se transforme într-o cursă pentru propria sa bunăstare naţională.

Ori de câte ori se duc. La Egipt şi la Asiria după ajutor (vezi comentariul la v. 11).

Îmi voi întinde laţul. Laţul pedepsei divine (vezi Iov 19,6; Psalm 66,11; Ezechiel 12,13; 32,3).

Îi voi doborî. Profetul continuă să folosească imaginea cu păsările şi plasa de păsări. Oricât de înalt sau rapid le-ar fi zborul, oamenii nu pot să scape de Dumnezeu. Ei vor fi smeriţi până la pământ.

Adunarea lor. Osea aduce la cunoştinţa lui Efraim că judecăţile vestite atât de adesea adunării copiilor lui Israel de către profeţi urmau să fie aplicate cu severitate asupra celor apostaţi.

Vai de ei. Oamenii se depărtaseră de Dumnezeu, singurul lor izvor de mântuire (vezi Psalmi 3,8; 46,1; 91,1-3; Iona 2,8-9). Să-i scape. Sau, mai bine, Cu toate că i-am răscumpărat [KJV]. Evident, o referire la exodul din Egipt.

Spun minciuni împotriva Mea. Aici profetul nu acuză poporul că spune minciuni împotriva unor simpli oameni (vezi v. 3), dar, mult mai grav, că spun minciuni împotriva, sau despre, Domnul. În astfel de minciuni poate fi inclusă şi o tăgăduire a divinităţii unice şi esenţiale a lui Dumnezeu, precum şi a puterii şi voinţei Sale de a proteja sau pedepsi. Sau poate că profetul vrea să spună că aceste minciuni constau dintr-o apropiere făţarnică de Dumnezeu cu buzele, în timp ce inima este departe de El (vezi Isaia 29,13).

Din inimă. Falsitatea poporului se arată atât în faptele cât şi în cuvintele lor; căci chiar dacă apelau cumva la Dumnezeu după ajutorul Lui, ei făceau aceasta în mod nesincer. Strigătul lui Israel spre Domnul nu era din inimă.

Se bocesc. Sau Urlau [KJV]. Ebr. yalal, a urla. Cuvântul acesta imită sunetul durerii. Urletele acestea erau din cauza suferinţei, nu din cauza pocăinţei adevărate şi a credinţei în Domnul (vezi comentariul la Psalmi 18,41). Adevărata pocăinţă este determinată nu de teama pedepsei pentru păcat, ci de o dorinţă de a fi eliberat de păcătoşenia nespus de mare a acestuia (vezi comentariul la Iov 42,6).

Turbează. Sau Se adună [KJV]. Imaginea de aici este a unor pierde-vară care se tot învârtesc încoace şi încolo, interesul lor principal fiind mâncarea şi băutura. S-au oferit diverse sugestii cu privire la scopul acestor adunări. Unii sugerează că ele erau ţinute de ochii lumii pentru a săvârşi alte câteva ritualuri de cult pentru Domnul. Alţii au sugerat că ele erau sărbători în temple idolatre, ţinute pentru a-i îmblânzi pe zei prin jertfe de mâncare. Sau este posibil ca să fie vorba despre grupuri obişnuite strânse în apropiere de porţile cetăţii numai pentru a schimba ultimele veşti şi bârfeli, şi poate pentru a discuta despre starea tristă a naţiunii. În orice caz, principala preocupare a acestor oameni era să se asigure că dispun de o provizie îmbelşugată de grâu şi de vin pentru a se îngriji de nevoile lor trupeşti. LXX zice, ei se taie pentru ulei şi vin, adică ei se taie în mod fanatic în cultul lor dinaintea chipurilor cioplite. Aceasta nu era o practică păgână neobişnuită (vezi comentariul la 1Regi 18,28).

I-am pedepsit. Sau i-am disciplinat, i-am învăţat. Pasajul acesta este o nouă referire la bunătatea Domnului şi la nerecunoştinţa lui Israel ca urmare a acesteia. În schimbul bunătăţii lui Dumnezeu faţă de poporul Său, ei au uneltit rele împotriva Lui. Ei s-au ţinut cu încăpăţânare de căile lor rele.

În paranteză fie spus, versetul acesta descoperă puterea şi libertatea voinţei omului. Voinţa are puterea de a rezista la influenţei lui Dumnezeu şi de a întoarce spre rău ceea ce El intenţionează spre bine, pentru că ea este suverană şi independentă din punct de vedere moral şi spiritual.

Braţele. Braţele sunt un simbol al puterii (vezi Psalmi 18,34; 144,1). Astfel Domnul Şi-a învăţat poporul care este izvorul tăriei şi secretul obţinerii acesteia. În ciuda acestui lucru ei s-au răzvrătit împotriva Lui.

Gândesc rău. Sau Născocesc rele [KJV]. Topica din ebraică pune accentul astfel: Împotriva Mea născocesc ei rele, împotriva Mea, Dumnezeu lor! Împotriva Domnului care făcuse atât de multe pentru ei, şi pentru a cărui slavă ei fuseseră creaţi, ei îşi întorceau spatele ca să se ducă după idoli, pentru a da slavă deşertăciunii acestora (vezi Isaia 42,8).

Ca un arc înşelător. Literal, ca un arc al lenevirii; adică, un arc slăbit, care nu mai este bine întins. Atitudinea de răzvrătire a lui Israel faţă de Dumnezeu este reprezentată în mod figurat aici ca un arc slăbit, care nu poate trimite săgeata la ţintă. Declinul spiritual treptat al lui Israel, care i-a făcut să nu se ridice la înălţimea destinului lor înalt, semăna într-adevăr cu un arc a cărui coardă, pierzându-şi elasticitatea, nu mai putea să trimită săgeata acolo unde era ţintită (vezi Psalm 78,55-57).

Vorbirii lor îndrăzneţe. Sau Furia limbii lor [KJV]. Cuvintele conducătorilor, care învăţau poporul să se încreadă în Egipt şi nu în Dumnezeu, care îndreptau poporul către idolatrie şi nelegiuire, urmau să străpungă ca o sabie propriile lor piepturi când regatul le-a fost nimicit şi poporul lor dus în robie într-o ţară străină.

De râs. Ca şi cu Egiptul (vezi comentariul la Isaia 30,3.5) aşa este şi cu lumea; ea râde şi îşi bate joc de aceia care zadarnic îşi pun încrederea în ea şi care îi slujesc ei preferând-o lui Dumnezeu. COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1 PK 284

9 PK 280

10 PK 284

11 PK 280

14 4T 533