Efraim. Aici, un sinonim pentru regatul de nord al lui Israel.
Îi place vântul. Sau Se hrăneşte cu vânt [KJV]. În loc de a-L căuta pe Domnul ca izvor al siguranţei, Israel a recurs la alianţe străine care să-l ajute să-şi păstreze puterea sleită. Vântul este un simbol a ceea ce este gol şi zadarnic, lipsit de o valoare practică. De aceea, a se hrăni cu vânt, înseamnă a avea plăcere sau a-şi scoate hrană dintr-un lucru care nu poate oferi aşa ceva.
Vântul de răsărit. Vezi comentariul la Ieremia 18,17. A alerga după vântul de răsărit înseamnă a urmări speranţe şi planuri zadarnice care sunt imposibile. Dar într-o şi mai mare măsură, aici se face aluzie la puterea distrugătoare a vântului de răsărit, făcându-l să simbolizeze mai mult decât ceva zadarnic şi deşert. El simbolizează ceea ce este dăunător şi distrugător. Vântul de răsărit din Palestina, venind peste mari întinderi de pustiu nisipos, este uscat, arzător, nimicitor pentru vegetaţie, chinuitor pentru om, violent pe mare (vezi Psalmi 48,7) şi pe uscat (vezi Iov 27,21; Ieremia 18,17). De aceea, imaginea alergatului după vântul de răsărit este un simbol al nimicirii. Partea întâi din Osea 12,1 din LXX zice: Dar Efraim este un duh rău, el a alergat după vântul de răsărit toată ziua.
Măreşte minciuna. Unii explică aceasta ca descriind cultul fals al lui Israel şi efectele lui dăunătoare (vezi Amos 2,4). Alţii iau acest pasaj ca fiind o referire la comportamentul lui Efraim faţă de semenii lui în violenţă şi jaf (vezi Ieremia 6,7; Amos 3,10). Cert este că întreaga viaţă a regatului de nord era o minciună. Poporul lui renunţase la autoritatea divină. Ei se răzvrătiseră faţă de dinastia lui David. Ei lepădaseră preoţia fiilor lui Aaron. Se închinau la viţeii de aur. S-au lepădat de Domnul pentru a se închina înaintea Baalilor şi Astarteelor. Au slăbit legăturile moralităţii în viaţa lor socială. Au căutat ajutor în timp de necaz naţional, nu de la Domnul, ci într-o vreme de la Asiria, iar în alta de la Egipt (vezi comentariul la Osea 11,5). Totuşi, în tot acest timp încă pretindeau că sunt poporul lui Dumnezeu. Se făleau cu Iacov ca tată al lor, lucru care explică de ce este citată viaţa lui Iacov (cap. 12,3.4) ca o mustrare pentru urmaşii lui.
Şi înşelătoria. Sau pustiirea. Este semnificativ faptul că minciunile şi pustiirea sunt puse în legătură aici. Păcatele faţă de care nu s-a făcut pocăinţă şi pedeapsa pentru ele sunt întotdeauna legate între ele de Dumnezeu. A înmulţi pe una înseamnă, deci, a o înmulţi pe cealaltă. Păcatul este cauza al cărei efect este pedeapsa, un efect pe care, într-un mod destul de tragic, cei mai mulţi oameni par să-l treacă cu vederea până când este prea târziu (vezi Romani 2,4-6).
Face legământ. Printre celelalte neamuri din antichitate, ca de pildă grecii şi romanii, tot aşa, aducerea de jertfe de animale ratifica condiţiile obligatorii ale unui acord între părţile în cauză. Această alergare după alianţe străine este dată ca o dovadă pozitivă a apostaziei lui Israel. Oferirea unor daruri mari către Asiria din partea lui Israel, în loc de a-i opri pe asirieni să le invadeze ţara, i-a stimulat pe aceştia să invadeze ţara lui Israel pentru a mai multă bogăţie (vezi Eclesiastul 5,10). Ambiţiile politice, economice şi teritoriale ale puterilor imperiale precum Asiria nu sunt niciodată potolite. O dată ce a început să plătească tribut acestei puteri mesopotamiene, Israel nu mai putea opri cererea irezistibilă a acestui imperiu după mai mult şi tot mai mult. Astfel s-a realizat ruina lui Israel.
Untdelemn. De obicei, referindu-se la uleiul de măsline, un produs abundent al Palestinei (vezi Deuteronom 8,7.8; Ezechiel 27,17). Untdelemnul acesta era probabil trimis în Egipt ca un dar pentru a câştiga interesul şi ajutorul acestei ţări împotriva Asiriei.
În ceartă. Vezi comentariul la cap. 4,1. În această plângere a lui Dumnezeu împotriva poporului Său este cuprins şi Iuda. Fărădelegea lui Iuda nu era atât de serioasă ca aceea a lui Israel la data acea, deoarece această naţiunea era încă loială faţă de Domnul pe din afară (cap. 11,12), şi nu era atât de făţiş vinovată de apostazie ca Israel. Cu toate acestea, Iuda trebuie să stea înaintea pedepsei.
Iacov. Într-un anumit sens, Iacov aici înseamnă regatul de nord, în contrast cu Iuda; dar întrun sens mai cuprinzător, mai general, numele cuprinde atât cele zece seminţii care alcătuiau pe Israel, cât şi pe cele două care alcătuiau pe Iuda.
De călcâi. Amintirea numelui Iacov (v. 2), conduce la menţionarea în v. 3 a două întâmplări semnificative din viaţa patriarhului. Evident, ţinta lui Osea este de a-şi îndemna poporul să imite purtarea a strămoşului lor, şi să le amintească de distincţia pe care el o căpătase astfel, ca o încurajare pentru ei să se ducă şi să facă la fel. La naşterea lui, Iacov apucase călcâiul fratelui său mai mare, o întâmplare care a făcut ca el să primească numele de Iacov (vezi comentariul la Geneza 25,26). A două propoziţie din v. 3 spune cum Iacov aflat la maturitate, s-a luptat cu Dumnezeu, îngerul legământului (vezi Geneza 32,22-32) şi a biruit, aşa că numele lui a fost schimbat din Iacov în Israel. Cuvântul Israel înseamnă, de fapt, el se luptă cu Dumnezeu, sau el triumfă asupra Dumnezeu, sau stăpâneşte cu Dumnezeu (vezi comentariul la Geneza 32,28). Iacov a început noaptea aceea cu luptă, dar a sfârşit-o în rugăciune fierbinte. Scopul oricărei lupte cu Dumnezeu nu este de a-L birui pe El, ci de a birui eul. Recunoaşterea slăbiciunii constituie puterea noastră, iar aceia care vin cu rugăciunea Nu Te voi lăsa să pleci până nu mă vei binecuvânta, descoperă că aceasta le dă putere faţă de Dumnezeu.
S-a luptat. Sau A avut putere [KJV]. Experienţa lui Iacov ca o pildă pe care poporul lui Dumnezeu trebuie să o urmeze este descrisă şi tratată mai pe larg în versetul acesta cu scopul de a-l stimula pe Israelul din timpul lui Osea să o imite. Experienţa aceasta scoate la iveală câteva lecţii importante: 1) Eficacitatea rugăciunii serioase şi stăruitoare în această luptă (vezi Efeseni 6,18; Filipeni 4,6; 1Tesaloniceni 5,17). Iacov nu s-a descurajat în faţa primejdiilor care-l ameninţau, şi nici nu s-a prăbuşit sub dificultatea situaţiei sale. El a dat piept în mod brav cu descurajările care îl împresurau, totuşi, nu în propria putere. Prin puterea de la Dumnezeu, el a avut putere faţă de Dumnezeu; în tăria acestei puteri, el s-a luptat cu Îngerul legământului şi a biruit. Lupta simboliza râvna şi energia intensă pe care le-a manifestat; obiectul acestei lupte era binecuvântarea lui Dumnezeu. Mijloacele folosite au fost rugăciunile, lacrimile şi cererile fierbinţi. Stăruinţa cu care s-a rugat şi a pledat este exprimată în cuvintele Nu te voi lăsa să pleci până nu mă vei binecuvânta. 2) Numai prin puterea lui Dumnezeu putem rezolva probleme răului din viaţa noastră. Atingerea care a schilodit coapsa lui Iacov şi i-a luat puterea a dat pe faţă pentru toate timpurile neputinţa omenească de a triumfa în luptă cu păcatul şi a demonstrat în mod cert ce poate face Dumnezeu dacă ne predăm în mâinile Lui (vezi Matei 1,21; Ioan 15,5; Filipeni 4,13; Evrei 13,20.21).
Betel. Betel reprezintă scena a două momente marcante în experienţa spirituală a lui Iacov (vezi Geneza 28,11-12; 35,1-5). În ambele situaţii patriarhul se consacrase acolo Domnului. Acum Osea face apel la urmaşii lui Iacov să-şi curăţească vieţile de idolatrie şi să înceteze să mai facă din Betel un centru al închinării false (vezi comentariul la Osea 4,15).
Ne-a vorbit. Vezi comentariul la v. 5.
Domnul. Prima jumătate a v. 5 este o frază în apoziţie cu Dumnezeu de la finele v. 4. Astfel ideea pasajului este: Şi acolo El, Însuşi Domnul Dumnezeul oştirilor a vorbit cu noi (sau cu el conform unor manuscrise ale LXX şi ale versiunii siriace). Unii au interpretat pasajul acesta ca însemnând că atunci când Dumnezeu i-a spus lui Iacov că numele lui nu va mai fi Iacov, ci Israel, El a vorbit nu numai patriarhului, ci prin el, ca reprezentant, tuturor urmaşilor lui. Această interpretare ar explica de ce Osea îi spune poporului său că la Betel Domnul ne-a vorbit (v. 4).
Dumnezeul oştirilor. Vezi comentariul la Ieremia 7,3. Legământul şi făgăduinţa i-au fost confirmate lui Israel de Acela care are puterea şi autoritatea de a face lucrul acesta, Domnul Dumnezeul oştirilor, Domnul Dumnezeul armatelor cerului, Cel care conduce şi controlează toate evenimentele şi care guvernează întregul univers (vezi Psalmi 103,19). Cuvântul oştiri este în mod special potrivit în legătură cu Iacov, datorită oştirii îngereşti care l-a întâlnit înainte ca el să se lupte cu Dumnezeu (vezi comentariul la Geneza 32,2).
Numele. Sau Memorialul. Adică, Numele memorial al lui Dumnezeu, numele sub care Israel urma să şi-L amintească (Exod 3,15; Psalmi 135,13). Pentru a-l încuraja pe poporul Domnului să aibă deplină încredere în Dumnezeu şi în puterea Lui de a mântui, profetul adaugă cuvintele Numele [memorialul] Lui este Domnul. Atunci când se menţionează numele unei persoane, îndată memoria aduce aminte ce fel de caracter are, dacă este bună sau rea, dacă se poate avea încredere în ea, sau trebuie dispreţuită. Aşa este cu Dumnezeu; numele Lui readuce în mintea noastră caracterul Său, atributele, raporturile Sale cu fiii oamenilor. Dumnezeu Îşi provoacă aici poporul să considere că Numele Lui este o amintire scumpă pentru ei a ceea ce reprezintă El pentru ei şi a ceea ce a făcut El pentru ei; că Numele Lui este încărcat cu amintirile binecuvântărilor trecutului, iar astfel ar trebui să constituie o asigurare pentru poporul Său că întotdeauna căile Sale sunt cele mai bune. Imutabilitatea lui Dumnezeu, care nu numai că l-a primit pe Iacov, ci l-a şi binecuvântat şi i-a oferit prosperitate, este pusă înaintea urmaşilor patriarhului ca o garanţie a unor binecuvântări asemănătoare în cazul în care se întorc la Domnul şi aduc roade vrednice de pocăinţa lor. Din cauză că Betel tocmai fusese menţionat (v. 4), s-ar putea ca această folosire a termenului memorial să fie o aluzie la unul din stâlpii pe care Iacov i-a înălţat acolo (vezi Geneza 28,18-19; 35,9-15).
Întoarce-te. Din cauza caracterului drept în sine al lui Dumnezeu şi a atitudinii Sale pline de credincioşie faţă de Iacov şi descendenţii săi, aceasta este o chemare la pocăinţă şi încredere.
Dovada sincerităţii ascultării de această chemare urmează să fie demonstrată mai întâi faţă de semenii lor, păstrând bunătatea şi iubirea; iar apoi, faţă de Dumnezeu, nădăjduind totdeauna în El. Traducerea literală a ebraicii acestei prime propoziţii o face cât se poate de expresivă: Şi tu (accentuat) în Dumnezeul tău să te întorci. Aceasta scoate la iveală faptul fundamental că în condiţia noastră slabă şi neajutorată, numai prin ajutorul lui Dumnezeu ne putem dezvolta caracterele pe care ar trebui să le avem (vezi Ioan 15,4.5). S-ar putea să avem voinţa să ne întoarcem la Dumnezeu, şi aceasta e bine; dar nu este suficient de bine decât atunci când voinţa noastră este înjugată laolaltă cu voinţa şi puterea lui Dumnezeu pentru a face ca intenţiile noastre să devină realitate (vezi Romani 7,18-20; Filipeni 2,12-13; Evrei 13,20.21). Cuvintele acestea întoarce-te la Dumnezeul tău, reprezintă marea şi sublima chemare a evangheliei pentru toţi oamenii din toate timpurile (vezi Fapte 2,37-38; 3,19; 5,31; 17,30).
Bunătatea. Ebr. chesed (vezi Nota Adiţională la Psalmul 36). Acest apel la iubire şi dreptate frăţească a fost unul din aspectele pe care profeţii le-au accentuat (vezi Ieremia 22,3; Mica 6,8).
Nădăjduieşte. Dacă Israel ar fi făcut aceasta, ei s-ar fi odihnit în pace şi linişte şi nu s-ar fi temut de vrăjmaşii lor (vezi Isaia 30,15; 32,17). Trebuie să nădăjduim în Dumnezeu din cauza nevoii noastre de El în mijlocul primejdiilor care ne înconjoară, deoarece în El avem unicul izvor de putere şi de îndestulare. Aşadar, a nădăjdui în Dumnezeu denotă o aşteptare plină de speranţă, încredere pentru ajutor, alergare la El pentru izbăvire (Psalm 27,14; 40,1-3).
Negustor. În v. 7-11 avem o continuare a descrierii apostaziei regatului de nord, sugerată de prima parte a acestui capitol. Apostazia lui Israel se află într-un puternic contrast cu râvna lui Iacov de a căpăta binecuvântarea divină, cu sinceritatea pocăinţei lui şi încrederea lui neclintită în Dumnezeu. Această stare tristă a naţiunii pare să-l determine pe Osea să repete povestea degenerării spirituale a lui Efraim.
Cumpănă mincinoasă. Efraim nu se situa pe înalta treaptă spirituală a patriarhului, luptânduse cu Dumnezeu şi biruind, ci era un precupeţ şi speculant cufundat cu mintea în cele materiale, dedat la înşelăciune şi asuprire. În locul milei şi dreptăţii cerute de Dumnezeu, israeliţii decăzuseră la un negoţ plin de lăcomie, necinste şi apăsare folosind o cumpănă mincinoasă (vezi Levitic 19,36; Deuteronom 25,13-16).
Cu adevărat. Ebr. ’ak, numai, cu siguranţă, cu adevărat (vezi comentariul la Psalmi 62,1). Aceasta poate fi luată drept un răspuns de apărare la apelul divin, cu implicaţia doar m-am îmbogăţit; nu am făcut nimic rău; prin urmare, nu se poate găsi nici o nelegiuire în mine. Ori acesta poate fi considerat un răspuns încrezător în sine la apelul călduros al profetului de a nădăjdui în Dumnezeu (Osea 12,6), cu implicaţia Cu siguranţă, m-am îmbogăţit prin propriile mele eforturi şi nu datorită ajutorului divin.
M-am îmbogăţit. Efraim se laudă aici cu bogăţiile sale, în ciuda faptului că ele fuseseră obţinute prin înşelăciune şi violenţă, susţinând în acelaşi timp că n-a păcătuit prin aceasta şi astfel nu merită condamnare şi pedeapsă. Starea prosperă a regatului de nord în timpul domniilor lui Ioas şi Ieroboam II (vezi 2Regi 14,11-16.23-28) poate să fi pricinuit necuvenita încredere în sine a lui Israel şi ciudata lui uitare de Dumnezeu, orbindu-i faţă de cunoaşterea stării lor spirituale reale (vezi comentariul la Osea 2,8). Prosperitatea este o hrană lipsită de consistenţă pentru suflet şi o primejdie constantă în ce priveşte dobândirea vieţii veşnice.
Nici o nelegiuire. Această pretenţie de inocenţă din partea lui Efraim prevestea atitudinea fariseică a iudeilor din timpul Domnului Hristos, care se îndreptăţeau cu hotărâre înaintea oamenilor, dar care erau cunoscuţi de Dumnezeu ca ipocriţi (vezi Luca 16,13-15; 18,9-14).
Şi totuşi, Eu. Versetul acesta constă din punct de vedere gramatical din două propoziţii separate care sunt afirmaţii distincte. Cea dintâi propoziţie spune Şi Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, din ţara Egiptului.
Eu te voi face să locuieşti. Au fost sugerate următoarele interpretări ale acestei a doua propoziţii: 1) Că ea constituie o avertizare divină că după cum iudeii fuseseră cândva în robie în Egipt, tot aşa din nou Domnul îi va aşeza într-un ţinut al robiei, Asiria. 2) Că aceasta este o făgăduinţă că aşa cum Dumnezeu Şi-a scos poporul din Egipt şi l-a făcut să locuiască în corturi în pustie pe drumul către ţara făgăduită, El va proceda din nou. Se poate ca aici să avem de-a face cu
o ameninţare că Dumnezeu Îşi va alunga poporul din ţara lor plăcută şi îl va aşeza într-o stare de pustietate din cauza mândriei şi nerecunoştinţei lor. Totuşi, în ciuda pedepsei cu care se ameninţa, se extindea faţă de Israel făgăduinţa şi perspectiva grijii călăuzitoare şi a minunatei ocrotiri a Domnului, ca în istoria timpurie a lui Israel, a cărei amintire era păstrată vie prin Sărbătoarea Corturilor. În timpul celor şapte zile ale acestei sărbători, poporul locuia în colibe amintind de faptul că locuiseră în corturi în pustie, după ce fuseseră eliberaţi din Egipt (vezi Levitic 23,33-36.39-43). Nu numai că Sărbătoarea Corturilor constituia o ocazie anuală de recunoştinţă pentru binecuvântările cu care Dumnezeu încununase anul, dar colibele ei mai simbolizau şi faptul că aici noi nu avem o cetate stătătoare (vezi Evrei 11,9.10; 13,14).
Vedenii. Ebr. chazon (vezi comentariul la 1Samuel 3,1).
Pilde. Acestea sunt comparaţiile, asemănările, parabolele, simbolurile, care trimit la cele nevăzute prin intermediul celor văzute. Adesea, profeţii au folosit pilde pentru a comunica oamenilor mesajul divin folosind imagini precum via (Isaia 5), chipul (Daniel 2), fiarele (Daniel 7), cărămida şi tigaia de fier (Ezechiel 4). LXX traduce în mod semnificativ şi prin intermediul profeţilor am fost reprezentat. Parabolele au făcut soliile profeţilor mai impresionante, mai lesne de înţeles şi de reţinut. Dumnezeu îi onorează aici pe adevăraţii Săi profeţi arătând că numai prin ei Îşi descoperă voinţa (vezi Amos 3,7).
Versetul 11 poate fi tradus şi astfel: Este nedreptate în Galaad? Fără îndoială că este, şi altceva nu. [KJV].
Galaad. Unii înţeleg că aici Galaadul şi Ghilgalul reprezintă cele două părţi ale regatului de nord. Galaadul partea răsăriteană, iar Ghilgalul partea apuseană. Profetul se referise anterior la răutatea îngrijorătoare a locuitorilor Galaadului (vezi comentariul la cap. 6,8).
Negreşit. Ebr. ’ak (vezi comentariul la Psalmi 62,1; Osea 12,8).
Nimiciţi. Nedreptatea va duce orice popor la nimicire şi pierderea valorii. Una dintre urmările păcatului este degenerarea morală şi fizică care se sfârşeşte cu moartea veşnică.
Ghilgal. Vezi comentariul la cap. 4,15. Locuitorii din Ghilgal în apus nu erau mai buni decât aceia din Galaad, la răsărit de Iordan, ceea ce dovedeşte că întregul regat era dedat închinării la idoli (vezi Amos 4,4; 5,5).
Mormane. Ebr. gallim, mormane de pietre, ca acelea strânse de agricultori pe pământul arat, în grămezi lipsite de valoare de pentru a fi mai uşor îndepărtate. Altarele idolatre atât din Galaad (însemnând movila mărturiei; vezi comentariul la Geneza 31,47), cât şi din Ghilgal, vor fi transformate în mormane de pietre. Această tratare a altarelor implica nu doar nimicirea acestora, ci şi pustiirea ţării. Însăşi abundenţa acestor ruine de altare în brazdele câmpului prezintă un tablou remarcabil şi proeminent al idolatriei grosolane a poporului.
Iacov a fugit. Fuga lui Iacov la Laban şi servitutea lui acolo (v. 12) sunt comparate cu experienţa lui Israel în Egipt (v. 13). Unii susţin că v. 12 şi 13 prezintă îndoita servitute a lui Israel: prima, cea pe care a suferit-o strămoşul lor Iacov; a doua, cea pe care au îndurat-o cele douăsprezece seminţii în Egipt. Mai este posibil şi ca necazul şi suferinţa lui Iacov să fie prezentate ca un contrast cu starea înălţată a seminţei sale, obiectivul acestui contrast fiind de a-l impresiona pe poporul lui Dumnezeu cu bunătatea Lui faţă de ei prin eliberarea lor din robie şi de a-i inspira recunoştinţă faţă de Dumnezeu şi o recunoaştere plină de mulţumire şi totuşi smerită a îndurării Sale.
Proroc. Moise este proorocul la care se face aluzie aici (vezi Exod 3,4-12; Psalmi 77,20; Isaia 63,11-14). La fel cum Israelul din vechime a fost păzit prin profetul Moise, şi poporul lui Dumnezeu de azi va fi păzit prin ascultarea de solii rânduiţi ai lui Dumnezeu şi prin conformarea vieţilor lor cu sfatul astfel adus la cunoştinţă (vezi 2Petru 1,19).
A mâniat. Din cauza falsităţii şi lipsei de devoţiune a lui Efraim, el L-a provocat pe Domnul la
o mânie aspră. Vinovăţia şi pedeapsa lui Efraim nu vor fi îndepărtate. Vezi comentariul la Judecători
2,20; 2Regi 13,3.
Sângele. Efraim vărsase sânge din belşug (vezi cap. 4,2; 5,2).
Ocara. Ocara pe care Efraim I-o adusese lui Dumnezeu prin idolatrie şi răutate se va întoarce
asupra lui. Aceia care se răzvrătesc împotriva lui Dumnezeu şi aduc ocară asupra Numelui Său trebuie să se aştepte la pedeapsa divină (vezi 1Samuel 2,30).
COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE
1 PK 280
4 Ed 147; GC 617; PP 197
4, 5 SR 96
5 DA 579
6 PK 282
7 4T 310