Către toate popoarele. Relatarea evenimentelor din capitolul 4 este prezentată sub forma unei proclamaţii imperiale. Pentru că nu pot găsi paralele la o astfel de convertire anunţată în mod public, învăţaţii moderni declară un astfel de edict ca fiind absurd din punct de vedere istoric. Dar argumentele scoase din tăcere niciodată nu sunt concludente. Pe de altă parte, convertirea la o nouă religie sau la un nou zeu este atestată în altă parte. De exemplu, împăratul Amenhotep IV al Egiptului a părăsit religia politeistă a strămoşilor şi a naţiunii şi a făcut eforturi puternice pentru a introduce o nouă religie monoteistă în împărăţie. A construit o capitală nouă, şi-a schimbat propriul nume, a închis templele vechi, a construit temple noi pentru zeul său, şi a făcut tot ce i-a stat în putinţă ca să promoveze religia cea nouă.

Mai mult, avem puţine informaţii cu privire la istoria lui Nebucadneţar din surse extra-biblice. Prin urmare este imposibil să verificăm toate evenimentele domniei sale din izvoare contemporane. De fapt, nu există surse contemporane extra-biblice cu privire la distrugerea Ierusalimului de către Nebucadneţar, sau chiar şi cu privire la îndelungata asediere de către el a Tirului, deşi istoricitatea acestor evenimente nu este combătută. Aşadar, nu este un lucru neobişnuit să nu găsim nici o aluzie în rapoartele babiloniene cu privire la boala mintală a împăratului. Rapoartele de felul acesta în mod natural omit aspecte care au legătură cu neîmplinirile unui erou naţional. Trecerea în capitolul acesta de la persoana întâi la persoana a treia şi iarăşi înapoi la persoana întâi (vezi v. 2,27; comp. v. 28,33.34-37) a fost explicată presupunând fie că Daniel a scris edictul la porunca împăratului, fie că în calitate de sfetnic principal al lui Nebucadneţar a adăugat anumite părţi edictului scris personal de împărat. Edictul reflectă sentimentele împăratului atunci când şi-a recâştigat pe deplin capacităţile mintale. Monarhul cândva mândru a devenit un umil copil al lui Dumnezeu (PK 521; comp. EGW, Material Suplimentar cu privire la Daniel 4,37).

Multă pace. Introducerea proclamaţiei conţine o exprimare de urări de bine. Edictele promulgate mai târziu de împăraţii persani erau asemănătoare ca formă (vezi Ezra 4,17; 7,12). O formulă tipică din scrisorile aramaice de la Elefantina din secolul al V-lea î.Hr. este: Fie ca Dumnezeul Cerului să apere sănătatea lui...

Împărăţia Lui. Doxologia din a doua parte a v. 3 apare din nou cu variaţii în v. 24; comp. cap. 7,14.18.

Liniştit. Cuvântul acesta arată că împăratul se afla atunci netulburat în posesia împărăţiei sale. De aceea evenimentele acestui capitol ţin de ultima jumătate a domniei lui de 42 de ani. Împăratul prospera în palatul lui din Babilon (vezi Nota Adiţională de la finele acestui capitol) şi asemenea bogatului neînţelept din parabolă ale căror ogoare rodiseră cu îmbelşugare (Luca 12,16-21), a uitat de răspunderea sa faţă de Acela Căruia îi datora mărirea sa.

Înspăimântat. Felul abrupt în care este introdus aici evenimentul, ilustrează bine caracterul neaşteptat al întâmplării (vezi cap. 2,1).

Am poruncit. Compară cu felul de exprimare din capitolul 3,29. Ca şi în cazul visului din cap. 2, au fost convocaţi înţelepţii. În împrejurarea aceasta însă, împăratul nu uitase conţinutul visului. Cererea împăratului de a i se da o tâlcuire era cu totul diferită de aceea descrisă în cap. 2,5.

Vrăjitorii. Din cele patru categorii de înţelepţi enumerate în versetul acesta două, magii şi astrologii, au fost prezentate în cap. 1,20 (vezi comentarii acolo), a treia clasă, Haldeii, în cap. 2,2, (vezi comentariul la cap. 1,4), iar o a patra clasă, ghicitorii, în cap. 2,27 (vezi comentariul de acolo).

Nu mi l-au putut tâlcui. Unii au sugerat că deoarece aceşti înţelepţi ai Babilonului erau experţi în interpretarea viselor şi a semnelor cu caracter supranatural, se poate să-i fi oferit împăratului o explicaţie. De fapt visul era atât de lămurit încât împăratul însuşi considera că conţine o solie rea pentru el (vezi PK 516). Teama aceasta îl alarmase. Totuşi curtenii din antichitate de obicei îşi flatau suveranii şi ezitau să le comunice în mod direct lucruri neplăcute. De aceea, chiar dacă ar fi înţeles

o parte din vis şi ar fi avut oarecare bănuieli cu privire la semnificaţia lui, poate nu ar fi avut curajul să dea glas concluziilor lor. Iar dacă chiar au oferit vreun fel de explicaţie, ea s-a dovedit cu totul nesatisfăcătoare pentru împărat. Desigur că ei nu au fost în stare să dea o interpretare corectă şi amănunţită aşa cum a făcut mai apoi Daniel (vezi PK 517, 518). Unele traduceri prezintă şi varianta nu l-au tâlcuit în loc de nu l-au putut tâlcui. Cu toate acestea adevărul este că oamenii aceştia nu au putut tâlcui visul (PK 516).

Beltşaţar. Naraţiunea îl prezintă pe Daniel, mai întâi prin numele lui iudaic, prin care era cunoscut conaţionalilor săi, apoi prin numele lui babilonian, dat lui în cinstea zeului principal al lui Nebucadneţar (vezi comentariul la cap. 1,7).

Pentru ce Daniel a fost lăsat atât de mult timp mai la urmă, cu toate că era socotit căpetenia vrăjitorilor (v. 9), nu se explică. Unii au sugerat că Nebucadneţar intenţiona ca mai întâi să afle ce au de zis haldeii în general cu privire la visul extrem de tulburător, înainte de a asculta adevărul deplin, despre care bănuia că era nefavorabil (compară cazul împăratului Ahab, 1Regi 22,8). Numai după ce ceilalţi înţelepţi ai castei învăţaţilor oculţi s-au dovedit incapabili de a-l satisface pe împărat l-a chemat pe omul care, într-o ocazie anterioară, îşi demonstrase priceperea şi înţelepciunea superioară în interpretarea visurilor (cap. 2; comp. cap. 1,17.20).

Dumnezeilor celor sfinţi. Sau, Dumnezeului Celui sfânt, cum zic unele traduceri. Cuvântul aramaic pentru dumnezei este ’elohim un termen folosit deseori pentru dumnezeii neadevăraţi (vezi Ieremia 10,11; Daniel 2,11.47; 3,12; 5,4), dar care I se poate aplica şi adevăratului Dumnezeu (vezi comentariul la Daniel 3,25; comp. Daniel 5,11.14). Expresia descoperă lucrul care l-a făcut pe împărat încrezător în puterea şi priceperea superioară a lui Daniel. Ea mai descoperă şi că Nebucadneţar avea o concepţie despre natura acelei Divinităţi căreia Daniel îi datora o asemenea putere şi înţelepciune. Daniel şi tovarăşii săi dăduseră mărturie fără ezitare cu privire la Dumnezeul căruia I se închinau. Expresia, repetată în v. 9 şi 18 din Daniel 4, arată clar că Nebucadneţar în nici un caz nu uitase ceea ce aflase cu ocazia anterioară despre darul profetic deosebit al acestui iudeu şi despre legătura lui cu adevăratul Dumnezeu.

În loc de are în el duhul dumnezeilor celor sfinţi, traducerea lui Theodotion zice care are în el Spiritul Sfânt al lui Dumnezeu. LXX originală omite în întregime versetele de la 5b la 10b.

Căpetenia vrăjitorilor. Termenul acesta folosit de împărat este probabil sinonim cu cel folosit în cap. 2,48 cea mai înaltă căpetenie a tuturor înţelepţilor Babilonului. Cuvântul cap, căpetenie folosit în cap. 4,9 şi 2,48 este traducerea cuvântului aramaic rab.

Tâlcuieşte-mi vedeniile. Sau spune-mi vedeniile [KJV]. Conform acestei traduceri din urmă, împăratul pare să ceară ca Daniel să-i spună atât visul cât şi tâlcuirea, însă în acelaşi timp începe să povestească visul (v. 10). LXX nu conţine versetul acesta în manuscrisele existente. Are povestirea de la v. 1-9 într-o formă mult prescurtată. Versiunea grecească a lui Theodotion spune: Ascultă vedenia visului pe care l-am văzut, şi spune-mi tâlcuirea lui. Versiunea siriană traduce pasajul printr-o parafrază: În vedeniile visului meu am văzut o vedenie a capului meu, iar tu să-mi spui tâlcuirea ei. Unii comentatori moderni (Marti, Torrey, etc.), acceptă versiunea lui Theodotion ca fiind soluţia cea mai bună în timp ce alţii, ca Montgomery consideră că cuvântul consonantic aramaic chzwy, tradus prin vedeniile, era original chzy, iată, aşa cum demonstrează papirusurile aramaice de la Elefantina. Textul ar suna atunci: Iată visul pe care l-am văzut; spune-mi tâlcuirea lui.

Iată un copac. Înţelepciunea divină foloseşte adesea parabole şi ilustraţii ca mijloace pentru a transmite adevărul. Metoda aceasta este impresionantă. Imaginile tind să-l facă pe primitor să reţină solia şi importanţa ei în memoria sa un timp mai îndelungat decât dacă solia ar fi fost comunicată în alt fel. Compară ilustraţiile din Ezechiel 31,3-14.

Oamenii din antichitate erau obişnuiţi să vadă o semnificaţie în fiecare vis extraordinar. Probabil acesta este motivul pentru care Dumnezeu s-a folosit de un vis cu ocazia aceasta.

Un străjer. Aramaicul ir derivat de la verbul ur, a veghea şi corespunzând ebr. ’er, care nu înseamnă a sta de strajă ci mai de grabă fiind veghetor sau cineva care e treaz aşa cum îl explică adnotarea marginală la Codex Alexandrinus. LXX traduce cuvântul prin aggelos, înger, dar Theodotion în loc să-l traducă, pur şi simplu îl transliterează ir. (Tot aşa este şi în traducerea sinodală română). Traducătorii iudei Aquila şi Symmachus îl redau prin egregoros, cel veghetor, un termen care se găseşte în cartea lui Enoh şi alte scrieri iudaice apocrife pentru a-i desemna pe îngerii superiori, buni sau răi, care veghează şi nu dorm. Sensul de îngeri pentru termenul străjer ar fi neobişnuit pentru pasajul acesta din Vechiul Testament. S-a sugerat că s-ar putea ca îngerii să fi fost cunoscuţi Haldeilor sub denumirea acesta, deşi până acum nu s-a găsit nici o dovadă în acest sens. Că străjerul este un sol ceresc rezultă din însuşirea următoare sfânt şi din cuvintele s-a pogorât din ceruri. Cel puţin atât este clar: Străjerul a fost recunoscut ca reprezentantul Dumnezeului cerului (vezi PK 518).

Trunchiul cu rădăcinile lui lăsaţi-l. Compară cu Iov 14,8; Isaia 11,1. Odrăslirea în cele din urmă a acestui trunchi-rădăcină (vezi Iov 14,7-9) prefigura, aşa cum reiese dintr-o comparaţie între

v. 26 şi 36, vindecarea lui Nebucadneţar de boala lui, şi nu supremaţia prelungită a dinastiei sale, aşa cum au explicat-o unii comentatori. Întregul pasaj vorbeşte limpede despre o persoană şi nu despre o naţiune.

Cu lanţuri. Mulţi comentatori văd în această afirmaţie o referire la legăturile metalice puse unui trunchi, probabil cu scopul de a-l împiedica să se rupă sau să se despice, deşi o astfel de practică nu poate fi atestată din surse antice. LXX nu menţionează aceste legături. Conform acestei versiuni versetul 15 sună astfel: Şi aşa zise: Lăsaţi una din rădăcinile lui în pământ, pentru ca împreună cu fiarele pământului, în munţii de iarbă să se poată hrăni ca un bou. Theodotion întăreşte textul masoretic. Întrucât interpretarea visului nu se concentrează asupra legăturilor, interpretarea acestui lucru rămâne ţinta ipoteticului. Undeva în v. 15 şi 16 apare o tranziţie de la trunchi la ceea ce reprezintă trunchiul. Unii plasează această tranziţie chiar în expresia aflată în discuţie şi văd în legături fie lanţuri materiale cu care împăratul trebuia să fie legat în starea lui de maniac (Ieronim), fie legături simbolice, adică restricţiile care vor fi impuse monarhului ca urmare a bolii sale. Totuşi, pare mai natural să aplicăm legăturile la trunchiul însuşi şi să le considerăm ca indicând grija care va fi exercitată pentru păstrarea acestuia.

Inima lui. Tranziţia de la imaginea copacului la obiectul real simbolizat de acesta a devenit acum clară (vezi comentariul la v. 15). Termenul inimă pare aici să indice natura. Împăratul va lua asupra sa natura sau firea de fiară.

Şapte timpuri. Majoritatea comentatorilor vechi şi moderni explică aramaicul ’iddan, timp, de aici (precum şi din v. 23.25.32; cap. 7,25; 12,7) ca însemnând an. LXX spune literal şapte ani. Printre comentatorii timpurii care susţin părerea aceasta sunt Iosif Flavius (Antichităţi, x. 10. 6), Ieronim, Rashi, Ibn Ezra şi Iefet. Cei mai mulţi comentatori moderni sunt şi ei de acord cu concepţia aceasta.

Străjeri. Vezi comentariul la v. 13. Pluralul presupune existenţa unui sfat sau a unei adunări (vezi Iov 1,6-12; 2,1-6).

Pentru ca cei vii. Cuvintele acestea descoperă planul divin în executarea ordinului. Felul cum Dumnezeu a procedat cu Babilonul şi împăratul acestuia trebuia să fie o ilustraţie pentru alte naţiuni şi conducătorii lor cu privire la acceptarea sau respingerea planului divin în privinţa popoarelor.

Cel Prea Înalt stăpâneşte. În treburile naţiunilor Dumnezeu continuu lucrează în linişte şi cu răbdare propria Sa voinţă (Ed 173). Uneori, ca şi cu chemarea lui Avraam, El rânduieşte o serie de evenimente care urmăresc să demonstreze înţelepciunea căilor Sale. Din nou, ca şi în lumea antediluviană, El îngăduie ca răul să-şi croiască drumul său şi să scoată la iveală nebunia împotrivirii faţă de principiile cele drepte. Dar la timpul potrivit, ca şi în cazul eliberării evreilor din Egipt, El intervine ca nu cumva forţele răului să înfrângă mijloacele Sale pentru salvarea lumii. Fie că Dumnezeu porunceşte, permite sau interzice, jocul complicat al evenimentelor omeneşti este sub controlul divin, iar un plan principal se vede la lucru în mod evident în decursul veacurilor (PK 536, 535; vezi Ed 174; Rom. 13,1).

Fiecărei naţiuni ... Dumnezeu i-a rânduit un loc în măreţul Său plan şi i-a dat prilejul de a împlini planul Veghetorului şi al celui Sfânt (Ed 178, 177). În iconomia divină funcţia guvernării este de a proteja şi de a consolida naţiunea, de a-i da prilej poporului ei să realizeze planul Creatorului pentru el, şi de a permite altor naţiuni să facă acelaşi lucru (Ed 175) – pentru ca toţi oamenii să-L caute pe Dumnezeu, şi să se silească să-L găsească bâjbâind (Fapte 17,27).

O naţiune este puternică în măsura credincioşiei cu care împlineşte scopul lui Dumnezeu pentru ea; succesul ei depinde de folosirea puterii care i-a fost încredinţată; supunerea ei faţă de principiile divine constituie întotdeauna măsura prosperităţii ei; iar soarta ei este hotărâtă de alegerea pe care conducătorii şi poporul ei o fac cu privire la aceste principii (Ed 175, 174, 177, 178, PP 536). Dumnezeu acordă înţelepciune şi putere care vor consolida naţiunile care Îi rămân credincioase, dar le părăseşte pe acelea care atribuie măreţia lor realizărilor omeneşti şi lucrează independent de El (PK 501).

Oamenii care refuză să se supună guvernării lui Dumnezeu sunt cu totul nepregătiţi pentru a se guverna pe ei înşişi (GC 584). Atunci când în loc să fie un protector al oamenilor, o naţiune se transformă într-un opresor crud şi arogant, căderea ei este inevitabilă (Ed 176). Pe măsură ce naţiunile au lepădat una după alta principiile lui Dumnezeu, măreţia lor s-a stins, puterea lor s-a dus, iar locul lor a fost ocupat de alţii (Ed 177). Toţi îşi hotărăsc soarta prin propria lor alegere, iar lepădând principiile lui Dumnezeu îşi aduc la îndeplinire propria ruinare (Ed 178, 177). Jocul complicat al evenimentelor omeneşti este sub control divin. În mijlocul certurilor şi agitaţiei popoarelor, Acela care şade pe heruvimi încă mai călăuzeşte treburile pământului şi conduce totul pentru realizarea propriilor Sale planuri (Ed 178). Vezi comentariul la cap. 10,13.

Cel mai de jos. Aramaic, şefal, jos, umil. Verbul este tradus cu smerit în cap. 5,22 şi să smerească în cap. 4,37.

Tâlcuieşte-l. Vezi comentariul la v. 7.

Dumnezei sfinţi. Vezi comentariul la v. 8.

Uimit. Aramaic, şemam, care în forma de aici, înseamnă a i se face rău, a fi încurcat, a nu şti ce să facă. Daniel, înţelegând imediat visul şi consecinţele sale trebuie să fi fost extrem de stânjenit de răspunderea de a-i destăinui împăratului teribila sa semnificaţie (vezi cap. 2,5).

O clipă. Aramaic sa’oh. Este imposibil să definim cu exactitate perioada de timp arătată de sa’oh. Ar putea să fie o clipă scurtă, sau poate o perioadă de timp mai lungă. Compară folosirea lui sa’oh în cap. 3,6.15; 4,33; 5,5. Trebuie să fi trecut suficient timp pentru ca Daniel să-i fi descoperit patronului său imperial că gândurile lui îl tulburau (sau îl alarmau). Desigur că Daniel căuta cuvinte şi expresii potrivite pentru a-i face cunoscut împăratului teribila veste privitoare la viitorul său.

Împăratul a luat cuvântul. Faptul că Nebucadneţar vorbeşte acum la persoana a treia nu îndreptăţeşte concluziile criticilor că ori a vorbit altul cu privire la el, iar ca urmare documentul nu este autentic, ori versetul acesta include o notă istorică introdusă ca o interpolare în document. Schimbări similare de la persoana întâi la a treia şi viceversa se găsesc în alte cărţi, biblice (vezi Ezra 7,13-15; Estera 8,7.8) şi nebiblice, vechi şi moderne (vezi comentariul la Ezra 7,28).

Împăratul a văzut în mod clar consternarea de pe faţa lui Daniel. Din natura visului cu greu se putea aştepta să audă ceva plăcut. Cu toate acestea el şi-a încurajat curteanul său de încredere să-i arate deplinul adevăr fără teama că-şi va atrage astfel dizgraţia împărătească.

Potrivnicii tăi. Deşi Daniel fusese făcut prizonier de către împărat şi fusese deportat din partea lui pentru a sluji la străini, opresori ai poporului său, el nu a cultivat sentimente rele faţă de Nebucadneţar. În realitate, cuvintele lui mărturisesc că el nutrea cea mai înaltă loialitate personală faţă de împărat, probabil spre deosebire de mulţi iudei din vremea sa. Pe de altă parte cuvintele lui Daniel nu trebuie să fie interpretate ca exprimând neapărat răutate faţă de vrăşmaşii împăratului. Răspunsul prezentat este numai o formulă de curtoazie într-un autentic stil oriental.

Eşti tu. Fără să-l mai ţină pe împărat în suspans, Daniel i-a vestit clar şi lămurit – deşi fără îndoială că acesta o bănuia – că copacul îl reprezenta pe însuşi împăratul.

Până la ceruri. Pentru unii, termenii prin care profetul descrie măreţia lui Nebucadneţar ar putea părea exageraţi, dar trebuie să ne gândim că Daniel s-a folosit de limbajul şi expresiile specifice curţii orientale, obişnuit atât pentru el cât şi pentru împărat. Termenii aceştia sunt extrem de asemănători cu limbajul fălos al lui Nebucadneţar, apărând în diferite inscripţii ale împăratului descoperite de arheologi. Ei mai seamănă şi cu cuvintele folosite de predecesorii asirieni ai lui Nebucadneţar şi cu ale altor monarhi orientali.

Cu fiarele câmpului. Cu toate că cuvintele solului ceresc conţineau o veste rea de un oarecare fel, era peste puterea magilor să prezică pedeapsa. Nu este prezentat motivul îndepărtării împăratului din societate, deşi probabil că era înţeles de împărat. Că pedeapsa era nebunia se poate deduce nu numai din observaţiile generale ale acestui verset care descria starea lui viitoare, dar şi din declaraţia că i-a venit iarăşi mintea la loc (v. 34). Afirmaţia criticilor că împăratul a fost îndepărtat de elemente nemulţumite din guvern, sau ca rezultat al unei revoluţii, este nefondată.

Îţi va rămânea. Mulţi s-au întrebat de ce împăratul nebun nu a fost omorât, sau pentru ce supuşii sau miniştrii de stat n-au pus pe altcineva pe tronul vacant pe timpul cât Nebucadneţar a fost lipsit de capacitate. S-a oferit următoare explicaţie: Oamenii superstiţioşi din antichitate credeau că orice deranjament mental era cauzat de duhuri rele care luau în stăpânire victima; dacă cineva l-ar fi omorât pe nebun, duhul l-ar fi luat în stăpânire pe ucigaş sau pe instigatorul la crimă; sau dacă proprietatea i-ar fi fost confiscată şi postul ocupat, o răzbunare groaznică ar fi venit asupra acelora care erau vinovaţi de nedreptate. Pentru motivul acesta nebunii erau îndepărtaţi din societate, dar altfel nu erau molestaţi (vezi 1Samuel 21,12 la 22,1).

Pune capăt păcatelor tale. Aici monarhului plin de mândrie i se comunică un principiu divin. Pedepsele lui Dumnezeu pentru oameni pot fi înlăturate prin pocăinţă şi îndreptarea faptelor (vezi Isaia 38,1.2.5; Ieremia 18,7-10; Iona 3,1-10). Pentru acest motiv Dumnezeu i-a vestit pedeapsa care urma să vină asupra lui Nebucadneţar, dar i-a dat un an întreg în care să se pocăiască şi în felul acesta să înlăture nenorocirea cu care era ameninţat (vezi Daniel 4,29). Totuşi împăratul nu şi-a schimbat stilul de viaţă, iar ca urmare şi-a atras asupra lui executarea sentinţei. Dimpotrivă, ninivitenii, cărora li se dăduse un răstimp de 40 de zile, s-au folosit de ocazie, iar ei şi cetatea lor au fost cruţaţi (Iona 3,4-10). Nu, Domnul Dumnezeu nu face nimic fără să-Şi descopere taina Sa slujitorilor Săi prooroci (Amos 3,7). Dumnezeu avertizează popoarele şi naţiunile cu privire la nenorocirea care-i pândeşte. El trimite o solie lumii de astăzi, avertizând-o de sfârşitul ei care se apropie cu repeziciune. Poate că puţini vor lua seama la avertizare, dar pentru că le-au fost date avertismente corespunzătoare oamenii nu vor avea scuză în ziua nenorocirii.

Ai milă. Împăratul a fost îndemnat să practice dreptatea faţă de toţi supuşii săi şi să aibă milă de cei apăsaţi, nenorociţi şi săraci (vezi Mica 6,8). Virtuţile acestea sânt deseori înşirate împreună (vezi Psalmi 72,3.4; Isaia 11,4).

Pe acoperişul palatului. Literal, pe palat. Nu se ştie de pe care palat a privit oraşul Nebucadneţar. Lucrul era posibil atât de pe acoperişul renumitelor grădini suspendate, ale căror temelii groase şi puternice au fost scoase la iveală prin săpături cât şi de pe noul Palat de Vară din partea de nord a noului cartier al oraşului, acum o grămadă de ruine numită Babilon. Pentru o descriere a Babilonului lui Nebucadneţar (vezi Notă Adiţională de la finalul acestui capitol).

Pe care mi l-am zidit eu. Cercetătorii istoriei Babilonului antic îşi amintesc cuvintele acestea semeţe când citesc pretenţiile pe care le aduce împăratul în inscripţiile sale, cari au fost păstrate prin molozul şi praful ruinelor Babilonului. Într-una din inscripţiile sale mândrul împărat proclamă: Apoi zidit-am palatul, locul de reşedinţă al regalităţii mele, legătura neamului omenesc, lăcaşul fericirii şi al bucuriei (E. Schrader, Keilinschriftliche Bibliothek, vol. 3, partea 2, p. 39). Într-un alt text el zice: În Babilon, oraşul pe care-l prefer, pe care-l iubesc, era palatul, uimirea poporului, legătura ţării, palatul strălucit, sălaşul măreţiei pe teritoriul Babilonului (Ibid., p. 25). Că Nebucadneţar avea motive întemeiate să fie mândru de opera lui uimitoare, au arătat-o săpăturile întreprinse de R. Koldewey, deşi nu au confirmat în fiecare amănunt pretenţiile exagerate ale scriitorilor clasici cu privire la dimensiunile Babilonului antic (vezi Nota Adiţională de la finalul acestui capitol).

Pretenţia lui Nebucadneţar că a zidit Babilonul nu trebuie să fie interpretată ca referindu-se la întemeierea cetăţii, care de fapt s-a petrecut la scurt timp după potop (Geneza 11,1-9; Comp. cap. 10,10). Referirea se face la marea lucrare de reconstrucţie începută de tată său, Nabopolosor, şi încheiată de Nebucadneţar. Lucrările de reconstrucţie ale lui Nebucadneţar au fost atât de extinse încât au eclipsat toate realizările anterioare. S-a spus că erau puţine lucruri care să nu fi fost construite pe timpul lui. Lucrul acesta era valabil pentru palate, temple, ziduri, şi chiar şi pentru cartierele rezidenţiale. Suprafaţa cetăţii a fost mai mult decât dublată prin adăugarea de noi terenuri vechiului Babilon ca suburbii de ambele părţi ale râului Eufrat.

Un glas s-a pogorât. Sau a căzut [KJV]. Compară cu Isaia 9,8 unde se întrebuinţează cuvântul cade într-un context asemănător. Cuvântarea plină de mândrie este urmată imediat de smerirea împăratului. Nu se spune dacă glasul acesta a fost auzit doar de împărat sau şi de anturajul acestuia.

Împlinit. Mulţi comentatori au identificat maladia lui Nebucadneţar cu o formă de nebunie în care oamenii se consideră animale şi imită comportamentul acestora.

Un exemplu din antichitate despre o astfel de boală mintală este atestat. O tăbliţă cuneiformă nepublicată din Muzeul Britanic îl menţionează pe un om care mânca iarbă ca vaca. (F. M. Th. de Liagre Bohl, Opera Minora (1953), p. 527). Nu este necesară identificarea strictă a maladiei lui Nebucadneţar, sau echivalarea ei cu ceea ce cunoaşte ştiinţa medicală de azi. Experienţa poate să fi fost unică. Relatarea este scurtă, iar un diagnostic precis pe temeiul unor informaţii atât de restrânse este neîntemeiat.

Penele vulturului. Este întrebuinţat cuvântul pene. Părul, când este nepieptănat şi când este multă vreme supus intemperiilor şi razelor soarelui, devine aspru şi încâlcit.

Trecerea vremii. Sau sfârşitul zilelor [KJV]. Adică, sfârşitul celor şapte vremuri, sau şapte ani prezişi pentru durata nebuniei lui Nebucadneţar (vezi comentariul la v. 16). Am ridicat ochii. Este demn de observat că revenirea minţii împăratului se spune că a avut loc

o dată cu recunoaşterea din partea lui a adevăratului Dumnezeu. Atunci când împăratul smerit a privit în rugăciune spre cer el a fost ridicat de la starea de fiară la aceea de fiinţă care poartă chipul lui Dumnezeu. Acela care ani de zile zăcuse la pământ neajutorat în decăderea lui a fost încă o dată ridicat la demnitatea de om pe care o acordase Dumnezeu creaturilor Sale făcute după asemănarea Sa. Partea esenţială a miracolului întâmplat în cazul lui Nebucadneţar se repetă iarăşi – chiar şi dacă într-un mod mai puţin spectaculos – în convertirea fiecărui păcătos.

Am binecuvântat pe Cel Prea Înalt. Aceasta vorbeşte în favoarea împăratului mândru de pe vremuri, care după îngrozitoarea lui experienţă ca primă dorinţă a vrut să-I mulţumească lui Dumnezeu, să-L slăvească socotindu-L ca Singurul care este veşnic, şi să recunoască suveranitatea Lui eternă.

O nimica. Compară cu Isaia 40,17. A doua parte a acestui verset are o apropiată paralelă în Isaia 43,13. Unii au sugerat posibilitatea ca prin legătura lui cu Daniel împăratul să fi ajuns să se familiarizeze cu cuvintele lui Isaia, iar ele i-au venit deodată în minte. Venind din gura mândrului monarh de pe vremuri mărturisirea aceasta a fost cu adevărat un miracol. Ea este mărturia unui convertit pocăit, o declaraţie din inima unui om care învăţase din experienţă să-L cunoască şi să-L respecte pe Dumnezeu.

Mi-a venit înapoi. O dată cu restaurarea minţii sale Nebucadneţar a obţinut din nou şi tronul împărătesc. Pentru a arăta strânsa legătură între revenirea raţiunii şi repunerea lui pe tron, versetul acesta reafirmă (vezi v. 39) primul element al refacerii sale. Al doilea urmează imediat, în maniera simplă a povestirii semitice. Un povestitor modern ar fi spus: După ce mi-a venit mintea la loc, mi-au fost redate şi poziţia şi gloria mea împărătească.

M-au căutat. Cuvântul căutat nu denotă în mod necesar că în cursul perioadei de nebunie, împăratului i s-a îngăduit să pribegească pe câmpii şi prin pustietăţi fără de supraveghere, ci denotă căutarea unei persoane având în vedere poziţia ei oficială. Când s-a descoperit faptul că mintea împăratului i-a revenit, regenţii statului l-au adus înapoi cu tot respectul cuvenit pentru ca să-i redea conducerea. În timpul bolii lui mintale oamenii aceştia conduseseră treburile guvernării.

Laud şi înalţ. Aceasta este concluzia lui Nebucadneţar pentru proclamaţia sa, în care, ca un păcătos convertit, a recunoscut dreptatea lui Dumnezeu. Mărturia lui că Dumnezeu este Împăratul cerurilor exprimă respectul său faţă de Dumnezeul său de curând găsit. Monarhul vindecat al Babilonului îşi învăţase bine lecţia (vezi PK 521; EGW, Material Suplimentar cu privire la versetul acesta). Cu privire la caracterul progresiv al cunoaşterii lui Dumnezeu de către Nebucadneţar vezi cap. 2,47; 3,28; p. 751. NOTĂ ADIŢIONALĂ LA CAPITOLUL 4

Babilonul şi împrejurimile sale

Sub conducerea lui Robert Koldewey, care lucra pentru German Orient Society, s-au făcut săpături importante la Babilon între anii 1899-1917. Acestea au scos la lumină unele din cele mai importante zone ale marilor ruine ale vechiului Babilon, deşi suprafeţe mari au rămas neatinse cu prilejul acestor săpături. Babilonul a fost un oraş important al Mesopotamiei încă din zorile istoriei (Geneza 11). Hammurabi a făcut din el capitala dinastiei sale. Ca reşedinţă a vestitului zeu Marduc, el a rămas un centru religios chiar şi în cursul perioadelor când nu s-a bucurat de supremaţie politică, de exemplu, pe vremea când Asiria a fost puterea politică proeminentă. Atunci când Nabopolasar a recâştigat independenţa Babiloniei, oraşul a devenit din nou metropola lumii. Dar mai ales sub Nebucadneţar, marele conducător al Imperiului Neo-Babilonian, Babilonul a devenit podoaba împăraţilor, falnica mândrie a Haldeilor (Isa 13,19).

Ceea ce au scos la iveală săpăturile germane în cursul celor 18 ani de lucru a fost cetatea lui Nebucadneţar; practic nu s-au găsit urme ale stadiilor anterioare ale cetăţii. Au fost prezentate două motive pentru faptul acesta: 1) Schimbarea albiei fluviului Eufrat a înălţat faţa apei, aşa că nivelurile oraşelor mai vechi zac mai jos de nivelul apei; 2) Distrugerea Babilonului de către împăratul asirian Sanherib în 689 î.Hr., a fost atât de deplină încât nu prea a mai rămas din vechea cetate ceva ca să fie descoperit de generaţiile de mai târziu. De aceea toate ruinele vizibile astăzi datează de pe vremea imperiului Neo-Babilonian din vremurile târzii. Chiar şi acestea prezintă o neobişnuită devastare şi dezordine, pentru două motive: 1) Mari părţi ale cetăţii au fost distruse de împăratul Xerxe al Persiei după două revolte de scurtă durată împotriva cârmuirii lui; 2) Ruinele Babilonului au fost folosite de Seleucus pentru a construi Seleucia pe la anul 300 î.Hr. Majoritatea clădirilor din satele învecinate au fost construite cu cărămizi din Babilon.

În ciuda acestor dificultăţi cercetătorii au reuşit să reconstituie mare parte din aşezarea Babilonului lui Nebucadneţar. La aceasta au fost ajutaţi de vechi documente cuneiforme găsite în timpul săpăturilor. Documentele acestea conţin descrieri amănunţite ale cetăţii, ale clădirilor ei principale, zidurilor şi cartierelor cetăţii, aşa că se cunosc mai multe despre planul Babilonului lui Nebucadneţar decât despre multe cetăţi medievale ale Europei. De aceea suntem destul de bine informaţi cu privire la oraşul pe ale cărui uliţe a umblat Daniel şi cu privire la care Nebucadneţar a rostit lăudăroasele cuvinte raportate în Daniel 4,30.

Mărimea Babilonului antic. – Înainte ca uneltele de săpat ale cercetătorilor să descopere adevărata mărime a Babilonului lui Nebucadneţar şi a Babilonului vremurilor de mai înainte, învăţaţii se bazau pe descrierea lui Herodot. Istoricul acesta pretinde că ar fi vizitat Mesopotamia pe la mijlocul secolului al V-lea î.Hr. şi, prin urmare, afirmaţiile sale au fost adesea luate drept ale unui martor ocular. El afirmă (i. 178, 179), că planul Babilonului avea forma unui mare pătrat, de aproximativ 22,4 km pe o latură. Dimensiunile acestea dau cetăţii un perimetru de aproximativ 88 km, şi o suprafaţă totală de circa 490 km2. El mai susţine că zidurile lui erau groase de aproape 26 m şi înalte de aproape 104 m.

Înainte ca săpăturile moderne să fi dat la iveală dimensiunile Babilonului din antichitate, s-au făcut încercări de a armoniza spusele lui Herodot cu ruinele lui vizibile. Arheologul francez Jules Oppert, de exemplu, a încercat să explice afirmaţia lui Herodot extinzând suprafaţa cetăţii Babilon până acolo ca să cuprindă fie Birs Nimrud, la 19.2 km spre sud-vest de ruinele Babilonului, fie Tell el-Oheimir, la 12,8 km spre vest. Explicaţia aceasta este cu totul nesatisfăcătoare. Încă de pe vremea lui Oppert se ştia că Birs Nimrud este locul vechiului Borsippa, iar Tell el-Oheimir acela al lui Kish, ambele vestite cetăţi independente, cu ziduri de protecţie separate. Întrucât nu s-a descoperit nici un zid care să înconjoare atât Babilonul cât şi una din cele două cetăţi Borsippa sau Kish, şi întrucât un astfel de zid nu este menţionat în nici unul din documentele contemporane care descriu vechea cetate, interpretarea dată de Oppert spuselor lui Herodot cu privire la lungimea zidurilor Babilonului nu poate fi acceptată.

Săpăturile descoperă că înainte de vremea lui Nebucadneţar cetatea era aproape pătrată, având lungimea de aproape 2 km pe fiecare latură – Cetatea Interioară pe harta de la p. 796. Palatele şi clădirile administrative se află în partea nord-vestică a cetăţii, iar la sud de ele se află complexul templului principal numit Esagila, dedicat zeului principal al Babilonului, Marduc. Râul Eufrat curgea de-a lungul zidului vestic al Babilonului.

Pe când Babilonul slujea drept capitală vastului imperiu pe vremea lui Nabopolasar şi a lui Nebucadneţar, avea nevoie să fie extins. S-a construit o nouă secţiune pe malul apusean al Eufratului. Întinderea acesteia este cunoscută, dar nu s-au făcut prea multe săpături pe această suprafaţă. Ce se cunoaşte despre templele şi străzile ei a fost cules din documentele cuneiforme care descriu acest cartier. Noua secţiune era legată cu oraşul vechi printr-un pod. Acesta era aşezat pe opt piloni, aşa cum au scos la iveală săpăturile.

Nebucadneţar a mai clădit şi un nou palat departe spre nordul oraşului vechi, aşa-numitul Palat de Vară. Un puternic zid exterior a fost construit pentru a înconjura palatul acesta. Zidul cel nou a sporit foarte mult suprafaţa cetăţii. Nu avem nici o dovadă cu privire la vreun zid de-a lungul fluviului de la Palatul de Vară până la zona vechiului palat. S-a tras deci concluzia că râul era considerat o protecţie destul de puternică împotriva oricărui atac vrăjmaş din afară.

Zidurile, care în cea mai mare parte pot fi încă văzute ca mormane lungi şi înalte, măsoară cam 21 km. Dimensiunea aceasta este a lungimii totale a zidurilor atât ale cetăţii interioare, cât şi ale cetăţii exterioare. Perimetrul cetăţii lui Nebucadneţar, inclusiv frontul fluviului de la Palatul de Vară până la terenul palatului vechi era de aproximativ 16 km.

Săpăturile moderne arată că descrierea lui Herodot are nevoie de modificări cu privire la dimensiunile zidurilor. Fortificaţiile care înconjoară Cetatea Interioară constau din ziduri duble, dintre care zidul interior avea în jur de 6,5 m. grosime, iar cel exterior aproximativ 3,7 m.. Sistemul de fortificaţie exterioară al lui Nebucadneţar consta şi el din două ziduri, spaţiul dintre ele fiind umplut cu balast şi având un drum deasupra, conform lui Herodot. Grosimile erau: zidul interior, 7,1 m.; spaţiul dintre ziduri umplut cu balast, 11,2 m.; zidul exterior, 7,8 m.; plus un fel de zid de sprijin la baza lui de 3,3 m.. Aşadar, această fortificaţie exterioară totaliza o grosime de 29,39 m.. Dintre numeroasele sale turnuri, 15 au fost aduse la lumină.

Săpăturile nu oferă nici o dovadă cu privire la înălţimea zidurilor din vechime, întrucât nu mai există decât părţile de jos, nicăieri mai înalte de 12 m. (la Poarta Iştar). Este aproape de neconceput chiar şi pentru un zid dublu cu o bază de 29 de m. să fi putut ajunge la înălţimea de 103,7 m.. Nu se cunoaşte nici un exemplu de zid de cetate antic sau modern de felul acesta. Pentru motivul acesta trebuie să renunţăm şi la afirmaţiile lui Herodot cu privire la înălţimea zidului Babilonului.

Care să fie cauza acestor informaţii necorespunzătoare? S-a oferit următoarea explicaţie: Când Herodot a vizitat Babilonul, cetatea zăcea în cea mai mare parte în ruină, întrucât fusese distrusă de Xerxe după două revolte serioase împotriva stăpânirii lui. Templele, palatele şi toate fortificaţiile fuseseră pe deplin dărâmate. Pe vremea vizitei sale, Herodot a depins de informaţii orale cu privire la situaţia anterioară, înfăţişarea clădirilor, precum şi pentru dimensiunile cetăţii şi ale zidurilor. Întrucât el nu vorbea limba Babiloniană, ci era dependent de un ghid vorbitor de limbă greacă, posibil că, datorită dificultăţilor de traducere, a primit anumite informaţii inexacte. Mai este posibil ca unele din afirmaţiile lui eronate să constituie rezultatul unei memorii defectuoase.

F.M. Th (de Liagre) Bohl a avansat de curând o altă explicaţie. El sugerează că Herodot poate s-a gândit la toată fortăreaţa Babilonului, incluzând toate suprafeţele care se găseau pe terenul care putea fi inundat în timp de primejdie. Bohl reaminteşte cititorilor săi faptul că este extrem de dificil pentru un nespecialist să facă deosebire între digurile canalelor uscate şi rămăşiţele vechilor ziduri ale cetăţii. Singura deosebire este lipsa de olărie la diguri. Resturi de olărie se găsesc în cantitate mare în apropierea fostelor ziduri ale oraşului. Trebuie deci să se considere ca posibil faptul că Herodot a luat o parte din numeroasele diguri de canale drept resturi ale zidurilor oraşului (vezi Ex Oriente Lux, Nr. 10, 1945-48, p. 498, n. 28).

Deşi Babilonul antic nu avea dimensiunile uriaşe atribuite lui de către Herodot, oraşul era totuşi de o mărime formidabilă într-o vreme când oraşele erau foarte mici în comparaţie cu standardele moderne. Perimetrul lui de aproape 17,6 km., se află într-o proporţie favorabilă când e comparat cu circumferinţa de 12,5 km. a cetăţii Ninive, capitala imperiului Asirian; cu zidurile Romei imperiale în lungime de 9,6 km., şi cu cei 6,5 km. ai zidurilor Atenei în perioada apogeului acelei cetăţi în secolul al V-lea î.Hr. Comparaţia aceasta cu alte cetăţi vestite din vechime arată că Babilonul era, poate cu excepţia Tebei, atunci în ruine, cea mai întinsă ca suprafaţă şi cea mai măreaţă dintre toate capitalele antice, chiar dacă era mult mai mic decât l-au descris mai târziu scriitorii clasici. Este de înţeles motivul pentru care Nebucadneţar se simţea îndreptăţit să se laude că a zidit Babilonul acesta mare ... prin puterea bogăţiei mele şi spre slava măreţiei mele (Daniel 4,30).

O cetate a templelor şi a palatelor. – Datorită faptului că cetatea Babilon cuprindea sanctuarul zeului Marduc, considerat a fi domnul cerului şi al pământului, căpetenia tuturor zeilor, vechii Babilonieni considerau că oraşul lor era buricul pământului. Ca urmare, Babilonul era un centru religios fără rival pe pământ. O tăbliţă cuneiformă de pe vremea lui Nebucadneţar înşiră 53 de temple dedicate zeilor importanţi, 955 de mici sanctuare şi 384 de altare stradale – toate în interiorul zidurilor oraşului. În comparaţie cu el, Assur, unul dintre oraşele principale ale Asiriei cu cele 34 de temple şi capele ale lui făcea o impresie relativ slabă. Este uşor de înţeles de ce babilonienii erau mândrii de oraşul lor, zicând: Babilonul este obârşia şi centrul tuturor ţărilor. Mândria aceasta se reflectă în faimoasele cuvinte ale lui Nebucadneţar citate în comentariu la cap. 4,30, cum şi într-o veche cântare de laudă (aşa cum este redată de E. Ebeling., Texte cuneiforme din Asur cu conţinut religios, Partea I (Leipzig, 1915), Nr. 8):

O, Babilon, oricine te priveşte se umple de bucurie,

Oricine locuieşte în Babilon îşi sporeşte viaţa,

Oricine vorbeşte rău de Babilon este ca un ucigaş de mamă.

Babilonul este ca şi curmalul dulce, al cărui fruct este plăcut la privit.

Centrul gloriei Babilonului era faimosul templu-turn [ziggurat – n.n.]. Etemenanki, piatra de temelie a cerului şi pământului, care avea baza de forma unui pătrat cu latura de 100 m. şi a cărui înălţime era de 100 m. Acest uriaş edificiu era întrecut în înălţime pe vremuri numai de cele două piramide mari de la Ghizeh din Egipt. Construcţia din cărămidă consta din şapte terase din care cea mai mică şi cea mai de sus era un altar dedicat lui Marduc, zeul principal al Babilonului. Vezi mai departe comentariul la Geneza 11,9.

Un mare complex de temple, numit Esagila, literal: Cel care ridică capul, înconjura turnul Etemenanki. Curţile şi clădirile lui erau scenele multor ceremonii religioase săvârşite în onoarea lui Marduc. Procesiuni mari şi strălucitoare se încheiau în acest loc. Cu excepţia marelui templu al lui Amen de la Karnak, Esagila era cel mai mare şi mai vestit templu dintre toate templele din Orientul antic. Pe vremea când Nebucadneţar urca pe tron, acesta se bucura deja de o lungă şi glorioasă istorie, iar noul împărat l-a reclădit în întregime şi a înfrumuseţat o mare parte din complexul templului, inclusiv turnul Etemenanki.

Atât ca număr cât şi ca dimensiuni palatele Babilonului înfăţişau un lux extraordinar. În cursul lungii sale domnii de 43 de ani Nebucadneţar a clădit trei mari castele sau palate. Unul din ele se găseşte în Cetatea Interioară, celelalte în afară de ea. Unul era acela care e cunoscut sub numele de Palatul de Vară, în partea cea mai de nord a noului cartier răsăritean. Colina care acoperă acum rămăşiţele lui este cea mai înaltă dintre acelea care cuprind ruinele Babilonului, şi este unicul loc care încă mai poartă vechiul nume Babil. Totuşi distrugerea completă a acestui palat în vremurile de demult şi luarea apoi de cărămizi din construcţie nu i-a lăsat arheologului prea multe de descoperit. Astfel ştim prea puţin cu privire la palatul acesta.

Un alt palat mare, pe care cercetătorii îl numesc acum Palatul Central, se află imediat lângă zidul de nord al Cetăţii Interioare. Şi acesta a fost zidit tot de Nebucadneţar. Arheologii moderni au găsit şi această mare clădire într-o stare de deznădăjduit de devastată, cu excepţia unei părţi din palat, Muzeul de Antichităţi. Aici fuseseră adunate obiecte de valoare ale trecutului glorios al istoriei Babiloniei, ca de pildă: statui vechi, inscripţii şi trofee de război fiind expuse ca oamenii să le privească, după cum se exprima Nebucadneţar într-una din inscripţiile lui.

Palatul de Sud se afla în colţul nord-vestic al Cetăţii Interioare şi conţinea, printre alte construcţii, vestitele grădini suspendate, una din cele şapte minuni ale lumii antice. Pe o clădire mare cu bolţi era instalată o terasă-grădină irigată printr-un sistem de tuburi prin care apa era pompată sus. Potrivit cu cele spuse de Diodor, Nebucadneţar a înălţat aceste minunate edificii pentru soţia sa din Media ca să-i ofere, în mijlocul acestui Babilon plat şi lipsit de copaci, un înlocuitor al dealurilor împădurite din ţara ei natală, căreia îi simţea lipsa. În bolţile de sub grădina suspendată erau depozitate rezerve de cereale, ulei, fructe şi mirodenii pentru nevoile curţii şi ale celor care ţineau de curte. Arheologii au dat de documente administrative în odăile acestea, dintre care unele îl menţionează pe regele Ioiachin al lui Iuda ca primitor de raţii împărăteşti.

Lângă grădinile suspendate era un întins complex de clădiri, săli, şi odăi, care înlocuiseră palatul mai mic al lui Nabopolasar, tatăl lui Nebucadneţar. Acest Palat de Sud era mai mult sau mai puţin reşedinţa oficială a împăratului, locul unde aveau loc toate ceremoniile de stat. În centru se afla o mare sală a tronului, lungă de 52 m., lată de 17 m. şi înaltă de 18 m. Sala aceasta imensă a fost probabil locul unde Belşaţar a benchetuit în cursul ultimei nopţi a vieţii lui, deoarece nici o altă sală nu era suficient de mare ca să poată cuprinde o mie de oaspeţi (vezi Daniel 5,1).

Una din frumoasele construcţii ale acestui oraş era faimoasa Poartă a lui Iştar care era în apropierea Palatului de Sud şi care forma una din intrările nordice ale Cetăţii Interioare. Aceasta era cea mai frumoasă din toate porţile babiloniene deoarece prin ea trecea Uliţa Procesiunii, care făcea legătura între diferitele palate imperiale la templul Esagila. Din fericire, poarta aceasta a fost mult mai puţin devastată decât oricare altă construcţie din Babilon şi constituie acum cea mai impresionantă dintre toate ruinele existente ale oraşului. Ea încă se mai ridică la o înălţime de 12 m.

Structurile interioare ale zidurilor şi porţilor cetăţii, ale palatelor şi templelor, erau din cărămidă ne arsă. Straturile exterioare ale zidurilor erau din cărămidă arsă şi uneori din cărămidă smălţuită. Cărămizile exterioare ale zidurilor oraşului erau de culoare galbenă, cele ale porţilor erau de un albastru-azuriu, cele ale palatelor erau roz, iar cele ale templelor erau albe. Poarta zeiţei Iştar era o construcţie dublă, datorită zidurilor duble ale cetăţii. Era lungă de 50 de m. şi consta din patru structuri în formă de turn de diferite grosimi şi înălţimi. Zidurile erau din cărămizi a căror suprafaţă smălţuită forma figuri de animale în relief. Erau cel puţin 575 de figuri de felul acesta. Erau tauri de culoare galbenă cu şuviţe ornamentale de păr albastre şi cu copite şi coarne verzi. Acestea alternau cu fiare mitologice de culoare galbenă, numite sirrush, care aveau capete şi cozi de şerpi, trupuri acoperite cu solzi şi picioare de vultur şi de pisică (pentru o ilustraţie vezi vizavi de p. 864 şi SDA Bible Dictionary, fig. 137).

Calea de Poarta Iştar (vezi ilustraţia din faţa p. 864) era străjuită pe ambele laturi de ziduri de apărare. Pe zidurile acestea erau cărămizi smălţuite cu lei în relief, fie de culoare albă cu coama galbenă, fie de culoare galbenă cu coama roşie (acum devenită verde) pe un fond albastru.

Aşa arăta această colorată şi puternică cetate pe care o zidise Nebucadneţar – minunea tuturor naţiunilor. Mândria lui datorată acesteia se reflectă în inscripţiile pe care le-a lăsat posterităţii. Una din ele, acum în Muzeul din Berlin, sună astfel:

Am făcut Babilonul, cetatea sfântă, gloria marilor zei, mai distinsă ca înainte şi am promovat rezidirea ei. Am făcut ca sanctuarele zeilor şi zeiţelor să lumineze ca ziua. Nici un împărat dintre toţi împăraţii nu a creat vreodată, nici un alt împărat de mai înainte nu a zidit vreodată, ceea ce am clădit eu cu somptuozitate pentru Marduc. Apoi am continuat cu încordare extremă la înzestrarea Esagilei şi la renovarea Babilonului mai mult decât s-a făcut vreodată mai înainte. Toate lucrările mele valoroase, înfrumuseţarea sanctuarelor marilor zei, pe care le-am întreprins mai mult decât strămoşii mei împărăteşti, le-am scris într-un document pe care l-am alcătuit pentru generaţiile viitoare. Toate faptele mele, pe care le-am scris în acest document, să fie citite de toţi aceia care ştiu (să citească) şi să-şi aducă aminte de slava marilor zei. Lungă să fie calea vieţii mele, şi să mă bucur de urmaşii mei; fie ca urmaşii mei să domnească în toată veşnicia peste oamenii cu capul negru şi fie ca pomenirea numelui meu să se facă spre bine în toate timpurile.

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1-37 PK 514-521; 8 T 126.23-27 PK 518

7 PK 51627 Ed 174; PK 502

9 PK 51730 Ed 175; 8 T127

1. 10.11. PK 51530-32 PK 519

2. 11.12. Ed 17531 Ed 176; PK 533 12-17 PK 51633-35 PK 520

13 Ed 17734 Ev 88; PK 514

14 8T12735 8T180

17 Da 129; PK 50036.37 PK 521

18-22 PK 517