Nebucadneţar. Nu se dă nici o dată pentru evenimentele acestui capitol. Numele împăratului este singurul indiciu cu privire la timpul când au avut loc evenimentele acestea. LXX şi traducerea greacă a lui Theodotion plasează evenimentul în cel de-al XVIII-lea an al lui Nebucadneţar. Unii învăţaţi privesc aceasta ca o interpolare. Ei consideră că traducătorii au crezut că statuia colosală a fost înălţată pentru a marca cucerirea finală a Ierusalimului. Cu toate acestea, cetatea aceasta nu a fost nimicită de Nebucadneţar în al XVIII-lea an al său, ci în al XIX-lea (2Regi 25,8-10). Data de 580 î.Hr., de multă vreme dată în notele marginale la KJV, este derivată din cronologia lui Ussher (vezi Vol. I, p. 179, 195) şi nu are o bază istorică corespunzătoare. Ba, unii comentatori au plasat naraţiunea aceasta în perioada de după boala lui Nebucadneţar descrisă în cap. 4, dar poziţia aceasta nu poate fi susţinută, după cum se va arăta.

Atât este sigur, şi anume că evenimentele povestite în capitolul acesta au avut loc mai târziu decât cele din capitolul al II-lea, deoarece cap. 3,12.30 se referă la cap. 2,49. Mai mult, o comparaţie între discursurile de laudă ale lui Nebucadneţar din cap. 3,28-29 şi cap. 4,34-37 arată că nebunia împăratului a fost un eveniment ulterior. Istoria profană nu ne poate ajuta la fixarea datei acestui eveniment, întrucât rapoartele extra-biblice ale vremii nu menţionează nicăieri întâmplarea. Totuşi, un almanah al curţii scris în anul 570/569 î.Hr., exclude anul acesta ca fiind data posibilă şi arată că este foarte improbabil ca evenimentul să fi avut loc recent. Almanahul acesta ne dă o listă a tuturor înalţilor slujbaşi în funcţie în cursul acelui an. Nici Daniel, nici cei trei prieteni ai lui nu sunt menţionaţi. Întrucât evenimentul descris în Daniel 3 a avut ca urmare promovarea celor trei evrei, şi întrucât n-ar părea de crezut ca ei să fie îndepărtaţi din slujbă imediat după promovarea lor – cel puţin nu toţi trei – trebuie să fi trecut o vreme considerabilă între experienţa povestită în capitolul 3 şi data almanahului curţii.

Influenţa pe care visul din cap. 2 a avut-o asupra evenimentelor din cap. 3 (vezi PK 504-505) sugerează cu putere că evenimentele capitolului 3 nu pot fi datate în ultima parte a domniei lui Nebucadneţar. Unii au sugerat anul 594/593, pentru următoarele motive: Data aceasta coincide cu anul al IV-lea al lui Zedechia, care în anul acela a făcut o călătorie la Babilon (Ieremia 51,59). Este posibil ca această călătorie să fi fost întreprinsă ca răspuns la invitaţia lui Nebucadneţar ca toţi guvernatorii şi toate căpeteniile ţinuturilor vasali (Daniel 3,2), să se prezinte la Babilon pentru ca să aducă omagii chipului ridicat de împărat. Zedechia, un caracter slab şi nestatornic, cu greu era de aşteptat să aibă scrupule religioase de felul celor care au făcut cu neputinţă ca Şadrac, Meşac şi Abed Nego să asculte de porunca împăratului. Totuşi, aşezarea acestui eveniment pe vremea lui Zedechia nu este mai mult decât o posibilitate. Vezi mai departe SL 27.

Pentru ce Daniel nu este menţionat în povestirea aceasta este o întrebare la care nu se poate răspunde. Fie că era bolnav, fie că era plecat într-o misiune importantă, nu se poate şti. Unii au presupus că datorită încurcăturii neplăcute că lepădase solia visului, împăratul pusese la cale ca Daniel să fie plecat cu oarecare treburi importante ale coroanei. Totuşi, putem fi siguri de un lucru: dacă i s-ar fi pus proba înainte, Daniel ar fi rezistat şi ar fi stat tot atât de credincios ca şi cei trei tovarăşi ai lui.

Chip de aur. Chipul din cap. 2 reprezenta împărăţia lui Nebucadneţar ca pe un cap de aur (v. 38). Nemulţumit cu simbolul acesta, împăratul a făcut un chip cu totul din aur din cap şi până în picioare, prin care dorea să simbolizeze gloria perpetuă şi universală a împărăţiei sale care să nu fie urmată de alta de o calitate inferioară.

Şaizeci de coţi. Cifrele care dau măsurile chipului dau mărturie cu privire la folosirea sistemului sexagesimal (un sistem bazat pe cifra 60) în Babilonia, folosire atestată şi de izvoarele cuneiforme. Sistemul sexagesimal de calculare a fost o invenţie a babilonienilor. Sistemul are anumite avantaje faţă de sistemul decimal. De exemplu 60 este exact divizibil prin 12 factori, în timp ce 100 este divizibil numai prin 9 factori. Sistemul este încă în uz la anumite măsurători, precum secunde, minute, ore etc. era deci natural ca babilonienii să construiască chipul acesta după măsurătorile sistemului sexagesimal. Menţionarea detaliului acestuia dă o culoare autentic babiloniană naraţiunii.

Criticii au arătat spre proporţiile chipului 60x6 coţi (cam 26,7 x 2,7 m.) (vezi Vol. I, p. 165), ca o dovadă că istorisirea este legendară, deoarece proporţiile chipului omenesc sunt 5 pe 1. Totuşi, nu cunoaştem înfăţişarea chipului. Este destul de probabil că partea omenească era mai mică de 30 x 6 coţi (cam 13,4 pe 2,35 m.) aflându-se pe un piedestal înalt de 30 de coţi sau mai bine, aşa încât construcţia, piedestal şi chip, era înaltă de 60 de coţi. Statuia modernă a Libertăţii are o înălţime totală de 104 m., dar mai mult de jumătate din ea este piedestalul; figura omenească este de numai 38 de m., de la călcâi până la vârful capului. J. A. Montgomery observă că cuvântul aramaic selem tradus aici prin chip, este folosit în secolul al VII-lea î.Hr., într-o inscripţie aramaică de la Nerab, aproape de Aleppo, pentru a descrie o stellă care era sculptată numai în parte. Numai partea de sus este împodobită cu relieful bustului unui corp omenesc. Deci selem, chip, nu este limitat la descrierea unui chip omenesc sau a unei alte asemănări, ci poate include şi un piedestal.

Paralele la chipul acesta enorm se găsesc cu uşurinţă în istorie. Pausanias îl descrie pe Appolo Amyclean, o coloană subţire prevăzută cu cap, braţe şi picioare, în formă de om. Aşa-numiţii Coloşi ai lui Memnon din vechea Teba în Egiptul de Sus, în realitate reprezentări ale împăratului Amenhotep III, erau făcuţi din piatră. Ruinele ambelor statui încă mai există, iar una este înaltă de 19,8 m.. Cea mai bună paralelă din antichitate este probabil Colosul din Rhodos reprezentându-l pe zeul Helios. A fost construit din materialul de război lăsat pe loc atunci când Dem.os Poliorcetes a condus asediul fără succes împotriva insulei în anul 305 î.Hr. Colosul a fost zidit în decursul a 12 ani. A fost construit din plăci metalice care acopereau un schelet de susţinere şi atingea o înălţime de 70 de coţi, cu 10 coţi mai înalt decât chipul lui Nebucadneţar. În anul 224 î.Hr., un cutremur a dărâmat colosul. După aceea a zăcut aproape 900 de ani în ruine, până când Sarazinii l-au vândut ca deşeuri metalice. Evreul care l-a cumpărat l-a făcut bucăţi şi probabil a transformat din nou metalul în arme de război.

Valea Dura. Numele câmpiei acesteia supravieţuieşte în numele unui afluent al Eufratului numit Nahr Dura, care se varsă în Eufrat cam la 8 km mai jos de Hilla. Câteva dealuri învecinate poartă şi ele numele Dura. După o tradiţie care circulă printre locuitorii Irakului modern, evenimentele descrise în capitolul 3 au avut loc la Kirkuk, care acum este centrul terenurilor petrolifere din Irak. Tradiţia a apărut poate pentru că înainte scăpau gaze inflamabile prin crăpăturile pământului din părţile acelea, cum şi pentru că acolo se a găsea o mare cantitate de material combustibil ca petrolul şi asfaltul. Fireşte că tradiţia aceasta trebuie respinsă. Întâmplarea s-a petrecut în apropiere de Babilon. Dura se afla în ţinutul Babilonului.

Dregători. Cuvântul aramaic ‘acaşdarpan, prinţ sau satrap, era considerat anterior ca având origine persană. Această concepţie este acum abandonată, deoarece izvoarele cuneiforme arată că sub forma satarpam cuvântul era folosit chiar şi pe vremea lui Sargon II (722-705 î.Hr.). Acum s-a sugerat o origine huriană. Evident, perşii au împrumutat acest titlu oficial din apus. De unde reiese că folosirea acestui titlu pe vremea lui Nebucadneţar nu este deloc deplasată. Vezi mai departe comentariul la Estera 3,12.

În vremurile persane titlul acesta îi desemna pe slujbaşii care erau în fruntea satrapiilor, cele mai mari diviziuni teritoriale ale imperiului.

Îngrijitori. Cuvântul aramaic segan, este corect tradus aici prin guvernatori, dar poate să însemneze şi prefecţi. Vine de la acadianul şaknec, care are acelaşi sens. Slujbaşii aceştia administrau provincii, diviziuni teritoriale ale satrapiilor.

Cârmuitori. Aramaic pecah, un sinonim al lui signin (vezi comentariul anterior la îngrijitori).

Judecătorii cei mari. Cuvântul aramaic ‘adargazar, judecător, până acum a fost găsit numai în forma persană medie andarzaghar, însemnând sfetnic. Faptul că nu este atestat în texte mai timpurii nu dovedeşte că el nu a existat înainte de perioada persană, deoarece în realitate fiecare inscripţie nouă scoate la iveală cuvinte despre care mai înainte nu se credea că ar fi existat atât de timpuriu.

Vistiernici. Originea cuvântului aramaic ghedabar n-a fost stabilită până acum. Legiuitori. Aramaicul dethabar literal însemnează purtător de lege, deci judecător. Cuvântul este găsit în izvoarele cuneiforme sub forma înrudită de databari. Judecători. Aramaic tiftay, ofiţer de poliţie. Cuvântul este găsit în aceeaşi formă şi cu acelaşi sens în papirusurile aramaice de la Elefantina (cu privire la aceste papirusuri vezi Vol. III, p. 79-83).

Căpeteniile ţinuturilor. Aramaicul şilton, cârmuitori, de la care a derivat titlul de sultan. Termenul îi desemnează pe toţi funcţionarii inferiori de oarecare importanţă.

Atunci dregătorii. Repetarea tuturor titlurilor, atât de caracteristică retoricei semitice, ca şi enumerarea ulterioară de patru ori a instrumentelor muzicale (v. 5, 7, 10, 15), nu se găseşte în originalul LXX, poate datorită faptului că asemenea repetări erau respingătoare pentru gusturile clasice. Totuşi, traducerea grecească de mai târziu a lui Theodotion păstrează repetarea.

Crainic. Aramaic karoz, în general considerat a fi de origine greacă (comp. grecescul kerux). Cu ani în urmă criticii prezentau aceasta ca pe una din dovezile originii mai târzii a cărţii lui Daniel.

H. H. Schaeder, totuşi, a arătat că acest cuvânt este de origine iraniană (Iranische Beitrage I [Halle, 1930], p. 56).

Trâmbiţa. Un studiu general al instrumentelor muzicale la evrei se găseşte în Vol. III, p. 29

42. Aici, însă, este descoperită o orchestră babiloniană, în care unele instrumente se deosebesc de cele folosite de evreii antici. Caval. Aramaic, mashroqi, care înseamnă fluier sau caval, ca şi acelaşi cuvânt în siriacă şi mandeană.

Chitară. Aramaic, qithros, harpă. Qithros este considerat în general ca derivând de la grecescul kitharis, sau chithara, citeră. Până acum nu este cunoscută vreo dovadă din inscripţii că ar fi derivat din acadiană sau iraniană. Totuşi, n-ar fi de mirare să găsim anumite cuvinte împrumutate de la greci într-o carte scrisă în Babilonia. Din textele cuneiforme ale vremii lui Nebucadneţar ştim că printre numeroşii străini folosiţi la planurile imperiale de construcţie se găseau şi ionieni şi lidieni. Dulgherii şi artizanii aceştia poate că au introdus în Babilonia anumite instrumente muzicale, mai înainte necunoscute acolo. Ar fi numai natural ca, o dată cu acceptarea lor de către babilonieni numele greceşti ale acestor instrumente să fi fost preluate şi ele. În felul acesta existenţa numelor greceşti pentru anumite instrumente muzicale poate fi uşor explicată.

Alăuta. Aramaic, sabbeka’. Sabbeka era un instrument triunghiular cu patru corzi şi un ton viu. Deşi numele apare în greceşte ca sambuke, şi în latină ca sambuca, nu este de obârşie apuseană, aşa cum a arătat Lidzbarski. Grecii şi romanii au preluat numele, împreună cu instrumentele muzicale, de la fenicieni, un fapt atestat şi de Strabo, care zice (Geografia x. 3. 17) că acest cuvânt este de origine barbară.

Psaltire. Aramaic pesanterin, pe care LXX îl redă ca psalterion. Psaltire din limba noastră este derivat din limba greacă prin latină. Psalterion era un instrument cu corzi, de formă triunghiulară, având cutia de rezonanţă la capătul superior al corzilor.

Cimpoiul. Aramaic sumponeyah. Cuvântul apare în greceşte (sumphonia) ca termen muzical, şi ca nume al unui instrument muzical, cimpoiul. Prima referire la instrumentul acesta în literatura din afară de Daniel se găseşte la Polybius (xxvi. 10; xxxi. 4), care descrie instrumentul ca jucând un rol în anecdotele legate de regele Antioh IV. Totuşi, instrumentul este înfăţişat pe un basorelief hitit de la Eyuk, un oraş cam la 30 km. la nord de Boghazkoy în Anatolia centrală, chiar de la mijlocul celui de-al doilea mileniu î.Hr. Basorelieful pare să indice că, la fel ca în vremurile de mai târziu, cimpoiul era făcut dintr-o pilele de câine.

Să vă închinaţi chipului de aur. Până aici povestirea nu menţionează nimic despre faptul că se va solicita adorarea chipului. Invitaţia trimisă tuturor slujbaşilor principali din împărăţia lui Nebucadneţar de a se aduna în câmpia Dura, conform relatării, vorbea numai de dedicarea chipului

(v. 2), deşi oamenii obişnuiţi cu practicile idolatre ale vremii poate că nu s-au îndoit cu privire la motivul înălţării chipului. Cinstirea chipului urma să dea dovadă de supunere faţă de puterea împăratului, dar în acelaşi timp să arate o recunoaştere că zeii Babiloniei – zeii imperiului – erau mai presus de toţi zeii locali.

Oricine nu se va arunca cu faţa la pământ. Împăratul şi sfetnicii lui, aparent aşteptându-se la cazuri de refuz, ameninţau cu pedeapsa cea mai crudă pe oricine ar fi refuzat să asculte porunca. În afară de iudei, ale căror convingeri religioase interziceau plecăciunea înaintea chipului (Exod 20,5), popoarele din antichitate nu ridicau obiecţii împotriva închinării la idoli. Prin urmare refuzul de a se pleca înaintea chipului lui Nebucadneţar ar fi fost considerat o dovadă de vrăjmăşie faţă de Nebucadneţar şi faţă de guvernarea lui. Dacă împăratul şi-a dat sau nu seama dinainte de situaţia dificilă în care îi punea pe slujitorii săi iudei loiali, nu se ştie. Este posibil să-l fi trimis pe Daniel într-o călătorie, ca să-l ferească de încurcătură (vezi comentariul la v. 1). Din legăturile lui cu Daniel împăratul trebuie să fi ştiut că un iudeu credincios va refuza să se închine la chip, şi că un astfel de refuz nu trebuie interpretat ca un semn de necredincioşie.

Cuptor aprins. Deşi nu sunt cunoscute multe exemple din vechime ale acestui mod de administrare a pedepsei cu moartea, totuşi sunt câteva confirmate. Unul vine din al II-lea mileniu î.Hr. în care robii sunt ameninţaţi cu pedeapsa aceasta. Este demn de notat faptul că acelaşi cuvânt pe care l-a folosit Daniel pentru cuptor (’attum) este găsit şi în textele cuneiforme babiloniene (utunum). Al doilea exemplu vine de la ginerele lui Nebucadneţar, Nergal-şar-usur. Într-una din inscripţiile sale imperiale pretinde ca i-a ucis cu foc pe vrăjmaşi şi pe neascultători. Compară Ieremia 29,22.

Cuptorul aprins era probabil un cuptor pentru cărămizi. Deoarece toate clădirile erau construite din cărămizi, multe din ele din cărămizi arse, existau numeroase în vecinătatea vechiului Babilon. Săpăturile arată că cuptoarele de cărămidă din antichitate erau asemănătoare cu cele moderne şi erau numeroase în regiunea aceea. Aceste cuptoare sunt de obicei construcţii conice făcute din cărămizi. Cărămizile care urmează să fie arse sunt puse aliniate lângă pereţii interiori. O deschizătură în peretele lateral îngăduie introducerea de combustibil. Combustibilul consta dintr-un amestec de păcură şi pleavă. Astfel se produce o căldură teribilă, iar prin deschizătură se pot observa cărămizile încălzite până la o incandescenţă albă.

Câţiva Haldei. Evident membri ai castei magilor, oamenilor de ştiinţă şi a astrologilorastronomi, nu cetăţeni ai poporului haldeu ca fiind în contrast cu cetăţenii de naţionalitate iudaică (vezi comentariul la cap. 1,4). Chestiunea nu ţinea atât de mult de antagonismele rasiale şi naţionale, ci de invidie şi ură profesională. Acuzatorii erau membrii ai aceleiaşi caste din care făceau parte şi cei trei tineri iudei loiali.

Au pârât. Aramaicul ’acalu qarşehon, o expresie plină de culoare, redată prozaic prin au pârât. O traducere literală ar fi au mâncat bucăţile sau au scrâşnit către, de unde, în mod figurat, au calomniat, au defăimat sau au acuzat. Expresia aramaică, cu un sens asemănător, se găseşte şi în acadiană, ugaritică şi în alte limbi semitice.

Să trăieşti veşnic, împărate. Vezi comentariul la cap. 2,4.

Le-ai dat în grijă. O clară referire la promovarea raportată în finalul capitolului precedent (cap. 2,49). Menţionarea înaltei poziţii oficiale a acestor iudei urmărea să scoată în evidenţă latura primejdioasă a neascultării, cum şi să atragă atenţia la seriozitatea ingratitudinii lor faţă de împăratul lor binefăcător. Pe de altă parte, faptul că haldeii evidenţiau poziţia oficială la care fuseseră ridicaţi iudeii de către împărat sugerează că pâra lor venea ca urmare a geloziei. Cuvintele lor cuprindeau şi insinuări ascunse împotriva împăratului, şi de fapt îl blamau pentru lipsa lui de prevedere politică pentru faptul că pusese în înalte slujbe administrative prizonieri de război de la care era natural că nu se putea aştepta loialitate faţă de împărat şi faţă de zeii lui. Lucrul acesta, lăsau ei a înţelege, împăratul ar fi trebuit să-l anticipeze.

Nu slujiţi voi? Întrebarea cu care începe Nebucadneţar se baza pe prima parte a acuzaţiei haldeilor. Trebuie să fi fost un lucru îndeobşte cunoscut că slujbaşii iudei nu se închinau la idolii babilonieni. Dar întrucât însuşi împăratul recunoscuse că Dumnezeul căruia ei îi slujeau era Dumnezeul dumnezeilor, şi Domnul împăraţilor (cap. 3,47), nu mai existase până atunci un motiv întemeiat ca să-i acuze pe aceşti oameni de acte subversive. Acum, însă, fusese neglijată o poruncă directă, ba chiar fusese dispreţuită, iar refuzul îndrăzneţ de a se supune ordinului împărătesc a fost probabil interpretat ca şi când toleranţa împăratului faţă de aceşti deviatori ar fi dus la sfidare şi rebeliune. Aceasta ar explica turbarea şi furia lui Nebucadneţar.

Care este Dumnezeul acela? Aceasta nu este nevoie să fie considerată ca o hulă directă împotriva Dumnezeului iudeilor. Totuşi, era o provocare adresată lui Iehova într-un spirit de încumetare şi cu un simţământ îngâmfat de forţă superioară. Unii au comparat cuvintele acestea cu acelea rostite de împăratul asirian Sanherib: Nu te lăsa amăgit de Dumnezeul tău în care te încrezi (Isaia 37,10). Dar cazul lui Nebucadneţar era oarecum deosebit. Sanherib înălţa pe zeii săi mai presus de Iehova, Dumnezeul iudeilor, dar Nebucadneţar doar declara că eliberarea din cuptorul de foc era o lucrare pe care nici un zeu nu o putea face. În recunoaşterea aceasta el nu făcea altceva decât să-l asemene indirect pe Dumnezeul iudeilor cu proprii săi zei, cu a căror neputinţă el era suficient de familiarizat.

N-avem nevoie. De la aramaicul caşac, a fi în lipsă. Unii au interpretat răspunsul acesta ca fiind foarte arogant, şi au prezentat martiri care reacţionau în chip asemănător faţă de persecutorii lor. Dar J. A. Montgomery a arătat că termenul a răspunde trebuie să fie interpretat într-un sens legal. Termenii analogi din limbile înrudite şi din alte limbi arată că sensul este a se apăra, a se îndreptăţi. Întrucât acuzaţii nu tăgăduiau realitatea adevărului acuzaţiei, ei nu vedeau nici o nevoie de a-şi lua apărarea. Cazul lor rămâne în mâinile lui Dumnezeu (vezi v. 17), iar ei şi-au formulat răspunsul în deplină supunere faţă de voia Lui, oricare ar fi fost rezultatul încercării. Că ei nu erau siguri că vor ieşi în viaţă din experienţa aceasta se poate vedea chiar din spusele lor următoare (v. 18). Numai dacă ar fi fost siguri de eliberare răspunsul lor ar fi putut fi interpretat ca dând pe faţă aroganţă spirituală. Aşa cum stau lucrurile, atitudinea lor arăta convingerea lor fermă că purtarea lor era singura opţiune, care nu avea nevoie nici de apărare şi nici de alte explicaţii.

Iată. Sau dacă este aşa [KJV]. Particula introductivă tradusă de [KJV], a fost supusă la multe dezbateri printre comentatori. Atât traducerile mai vechi cât şi cele mai noi reflectă o oarecare incertitudine cu privire la sensul ei corect. Predomină două interpretări: 1) Aceea care reflectă înţelesul , De este aşa, Dumnezeul nostru ... poate să ne scape ... dar dacă nu etc.; şi 2) A unor comentatori moderni care interpretează pasajul aşa: Dacă Dumnezeul nostru pe care îl servim poate să ne scape din cuptorul aprins şi din mâna ta, împărate, ne va scăpa; dar dacă nu etc. ultima traducere însă nu se armonizează cu credinţa celor trei acuzaţi iudei descoperită în altă parte. Prima traducere pare o mai dreaptă reflectare a credinţei ferme a acestor distinse personaje în atotputernicia lui Dumnezeu şi în înţelepciunea lui de nepătruns. Dumnezeu putea să-i salveze dacă acesta era lucrul cel mai bun pentru ei şi pentru slava Numelui şi cauzei Lui. Acest de (dacă) nu ar trebui să fie luat ca un semn de îndoială în puterea lui Dumnezeu de a salva, ci ca un indiciu al incertitudinii dacă era sau nu voia lui Dumnezeu de a-i salva.

LXX, ca şi traducerea Cornilescu, nu conţine particula introductivă dacă şi are în toată declaraţia (v. 16-18) o atitudine pozitivă: O, împărate, noi nu avem nevoie să-ţi răspundem cu privire la porunca aceasta. Căci Dumnezeu din ceruri este singurul nostru Domn, de care ne temem, şi care să ne scape din cuptorul de foc; şi din mâinile tale, împărate, El ne va scăpa; şi atunci se va vădi înaintea ta că noi nu servim nici idolului tău, nici nu ne închinăm chipului tău de aur. Totuşi, în general, traducătorii preferă varianta textului masoretic (vezi comentariul la v. 16).

De şapte ori. Aramaic, chadshib’ah, însemnând literal unu şapte, cu sensul de şapte ori, este o construcţie oarecum curioasă, dar aceeaşi formă este folosită şi într-o scrisoare aramaică din secolul al V-lea î.Hr., de la Elefantina. Unii experţi în gramatică au considerat că este o abreviere a idiomului aramaic uzual, în timp ce alţii, ca de pildă Montgomery, sunt de părere că ar putea veni din amintirea repetării tablei înmulţirii. Sporirea încălzirii cuptorului s-a produs probabil printr-o extraordinară alimentare cu pleavă şi păcură. Păcura se obţinea din numeroasele puţuri de petrol de suprafaţă din Mesopotamia care, încă din vechime, furnizaseră din belşug produsul acesta, şi cu care sunt încinse şi cuptoarele de cărămidă moderne din regiune (vezi v. 6). Scopul acestei porunci extraordinare n-a fost probabil de a spori pedeapsa. O creştere a căldurii cuptorului n-ar fi sporit tortura victimelor. Împăratul intenţiona să preîntâmpine orice intervenţie posibilă (vezi EGW, Material Suplimentar la versetul acesta).

Cei mai voinici ostaşi. Mai bine, unor oameni puternici sau anumitor oameni tari. Alegerea unor militari de o tărie deosebită urmărea probabil să preîntâmpine posibilitatea intervenţiei din partea zeilor.

Mantalele. Cuvintele aramaice care reprezintă mantalele şi ismenele încă nu sunt pe deplin înţelese. Lexicografii sunt de acord că traducerile noastre sunt aproximativ corecte.

Aramaicul karbelah, un cuvânt de origine acadiană, aşa cum se vede din textele cuneiforme, unde apare în forma karballatu, are sensul de acoperitoare de cap. În inscripţia de la Naqsh-i-Rustam a lui Darius I, desemnează coiful, dar în textele târzii babiloniene înseamnă pălărie. Menţionarea diferitelor articole de îmbrăcăminte dintr-un material uşor inflamabil, a fost fără îndoială legată de miracolul care a urmat (vezi v. 27).

Cuptorul aprins. După v. 23, manuscrise ale traducerilor mai vechi ale lui Daniel, LXX şi Theodotion, conţin o adăugire apocrifă lungă de 68 de versete, numită Cântarea celor trei. Cântarea constă din trei părţi: 1) Rugăciunea lui Azaria (Abed Nego), formată din mărturisirea şi cererea lui (v. 24-45); 2) un interludiu în proză descriind încălzirea cuptorului şi coborârea îngerului Domnului pentru a stinge flăcările (v. 46-50); 3) binecuvântarea celor trei (v. 51-91). Deşi recunoscută de Ieronim ca necanonică, adăugirea aceasta apocrifă şi-a făcut drum în Biblia romano-catolică drept canonică. Învăţaţii dezbat chestiunea dacă cântarea este de origine creştină sau iudaică. Unii dintre ei cred că lucrarea s-a produs aproximativ pe la 100 d.Hr. Vezi p. 744.

S-a sculat repede. Împăratul evident se dusese la locul execuţiei, fără îndoială ca să se asigure că porunca va fi executată bine. Probabil că el şedea în aşa fel ca să poată vedea victimele atunci când erau aruncate în foc.

Seamănă cu al unui fiu de dumnezei. Comentatorii interpretează în mod diferit exclamaţia lui Nebucadneţar înmărmurit de vederea celei de-a patra persoane din cuptorul cu foc. Învăţaţii iudei au identificat-o întotdeauna cu un simplu înger. Concepţia aceasta este reflectată de LXX, care traduce expresia prin asemenea unui înger al lui Dumnezeu. Comentatorii creştini timpurii (Hipolit, Chrysostom şi alţii), pe de altă parte, vedeau în acest al patrulea personaj a doua Persoană a Dumnezeirii. Majoritatea creştinilor conservatori susţin această concepţie, deşi comentatorii critici moderni au părăsit-o acum, după cum se poate vedea din unele traduceri mai moderne, care zic: Asemenea cu un fiu de dumnezei.

Problema este de gramatică şi interpretare aramaică. Aramaicul ’elohim, dumnezei, este pluralul de la ’elah, dumnezeu. În unele cazuri în care se foloseşte ’elohim, se face referire la dumnezeii păgâni (cap. 2,11.47; 5,4.23). Totuşi mai sunt două pasaje în afară de cel în discuţie unde ’elohim poate fi interpretat ca referindu-se la adevăratul Dumnezeu al lui Daniel (cap. 5,11.14). Deci traducerea Dumnezeu pentru ’elohim este îndreptăţită dacă poate fi stabilit că Nebucadneţar folosea termenul ca un nume propriu. Gramatical sunt corecte ambele traduceri: ca fiul lui Dumnezeu şi ca un fiu de dumnezei.

Contextul arată că Nebucadneţar recunoştea superioritatea Prea Înaltului Dumnezeu (vezi cap. 3,26.28.29; 4,2). În declaraţiile acestea împăratul nu se referea la dumnezei în general ci la Dumnezeu în particular. Pentru motivul acesta tâlcuitorii conservatori preferă traducerea în care este identificat Fiul lui Dumnezeu, iar din punct de vedere lingvistic preferinţa lor poate fi apărată (vezi PK 509; Probleme în traducerea Bibliei, p. 170-173).

Dumnezeul Cel Prea Înalt. Recunoaşterea faptului că Dumnezeul celor trei tineri evrei era Dumnezeul Cel Prea Înalt nu implică în mod necesar că împăratul a abandonat concepţiile lui politeiste. Pentru el Dumnezeul lui Şadrac, Meşac şi Abed-Nego, nu era singurul Dumnezeu adevărat ci simplu Dumnezeul Cel Prea Înalt, căpetenia tuturor dumnezeilor, în acelaşi fel cum grecii numeau pe Zeus a lor ho hupsistos theos, dumnezeul cel prea înalt. Termenul acesta este atestat şi în Fenicia, şi mai târziu în inscripţiile din Palmyra.

Dregătorii. Cu privire la slujbaşii menţionaţi aici vezi comentariul la v. 2.

Haine. Vezi comentariul la v. 21.

Binecuvântat să fie Dumnezeu. Salvarea miraculoasă a celor trei bărbaţi a făcut o adâncă impresie asupra împăratului şi i-a schimbat părerile lui eronate anterioare (v. 15) cu privire la Dumnezeul evreilor. Nebucadneţar vorbeşte acum în termeni elogioşi despre puterea acestui Dumnezeu, proclamând public că acest Dumnezeu îi salvase pe închinătorii Săi, şi decretând că oricine Îl va dezonora pe acest Dumnezeu, va fi pedepsit cu moartea (v. 29). Recunoaşterea lui dovedea un progres în concepţia lui despre Dumnezeu (vezi cap. 3,47; p. 751).

Porunca pe care o dau. În această manieră neobişnuită mulţi oameni care altfel n-ar fi auzit de Dumnezeul evreilor urmau să fie apropiaţi de El. Totuşi, nu este mai puţin adevărat că Nebucadneţar şi-a depăşit atribuţiile căutând ca prin forţă să impună oamenilor să-L cinstească pe Dumnezeul evreilor (PK 511).

Făcut bucăţi. Cu privire la penalităţile anunţate aici vezi comentariul la cap. 2,5.

Înălţat. Forma verbală tradusă astfel înseamnă în primul rând a face să prospere, şi într-un sens mai larg să promoveze. Cum a avut loc această promovare nu se spune. Cei trei bărbaţi valoroşi, poate că au primit bani, sau mai multă influenţă şi putere în administrarea provinciei, sau titluri mai înalte. Credincioşia în faţa morţii a celor trei distinşi bărbaţi evrei a demonstrat calităţi de caracter care dovedeau că lor li se puteau încredinţa răspunderi şi mai mari decât acelea pe care le purtaseră până atunci. COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1–30PK 503–513

1 PK 505

1–6SL 36

4, 5 PK 506

4–7ML 68

7 PK 506

9, 12–15PK 507

12–18SL 37

16–185T 43

16–20LS 329

16–22PK 508

17–22ML 68

23 Ed 254; 5T 453

24, 25 ML 256; SL 38; 3T 47; 4T 212

24–26PK 509

25 ML 68, 317

25–27AA 570; LS 330

26–29SL 39

27–29PK 510; 5T 453