1 „În anul dintâi al lui Darius, fiul lui Ahaşveroş, din neamul mezilor, care ajunsese împărat peste împărăţia haldeilor,

Anul dintâi al lui Darius. Cu privire la identitatea şi perioada lui Darius Medul vezi Nota Adiţională de la cap. 6. Rareori se întâmplă ca prim-ministrul unui stat cucerit să fie numit de către biruitor într-o slujbă înaltă, dar aşa s-a întâmplat cu Daniel. Datorită capacităţilor şi integrităţii sale, perşii nu l-au executat, ci l-au pus într-o slujbă înaltă.

2 în anul dintâi al domniei lui, eu, Daniel, am văzut din cărţi că trebuiau să treacă şaptezeci de ani pentru dărâmăturile Ierusalimului, după numărul anilor despre care vorbise Domnul către prorocul Ieremia.

Am văzut din cărţi. Deşi era ocupat cu treburile statului, profetul nu a încetat să studieze Cuvântul lui Dumnezeu. Evident că Daniel era nedumerit cu privire la cum să lege ceea ce-i fusese descoperit în viziunea din cap. 8 de evenimentele viitorului imediat – întoarcerea iudeilor la sfârşitul celor 70 de ani (Ieremia 29,10). Vezi comentariul la Daniel 9,21.

Şaptezeci de ani. Cu privire la datarea acestor ani vezi Vol. III, p. 96, 97. Perioada aceasta era acum aproape de expirare. Nu este de mirare că atenţia lui Daniel era aţintită asupra perioadei profetice. El era îngrijorat ca nu cumva Domnul să amâne eliberarea poporului Său captiv.
3 Şi mi-am întors faţa spre Domnul Dumnezeu ca să-L caut cu rugăciune şi cereri, postind în sac şi cenuşă.

Să-L caut cu rugăciune. Cu toate că Domnul îi făgăduise poporului Său eliberarea la timpul stabilit, Daniel ştia că multe din făgăduinţele lui Dumnezeu erau date condiţionat (vezi Ieremia 18,7-10). El poate se temea că nepocăinţa poporului său ar putea să amâne împlinirea făgăduinţei (vezi SL 48). Mai mult, viziunea din Daniel 8 prezisese pustiirea în continuare a sanctuarului şi a cetăţii. Faptul că nu putuse să înţeleagă viziunea cu serile şi dimineţile (v. 26) trebuie să-l fi lăsat într-o mare nedumerire.

4 M-am rugat Domnului Dumnezeului meu şi I-am făcut următoarea mărturisire: „Doamne Dumnezeule mare şi înfricoşat, Tu, care ţii legământul şi dai îndurare celor ce Te iubesc şi păzesc poruncile Tale!

M-am rugat. Versetele 4-19 ne raportează una din cele mai alese rugăciuni ale Vechiului Testament. Ea este o rugăciune făcută pentru poporul lui Dumnezeu, de un solicitant sincer.

Dumnezeule mare şi înfricoşător. Compară cu Neemia 1,5; 9,32. Cuvântul tradus prin înfricoşat (ebr. nora’) înseamnă care inspiră teamă sau respectat (vezi comentariul la Psalmi 111,9).

Care ţii legământul. Daniel începe rugăciunea sa cu o recunoaştere a credincioşiei lui Dumnezeu. Dumnezeu nu neglijează niciodată să-şi ţină făgăduinţele. El este un Dumnezeu care ţine legământul. El Îşi va îndeplini din legământ. Dacă legământul nu se împlineşte, omul este de vină (vezi Evrei 8,8).

Te iubesc. Iubirea de Dumnezeu şi păzirea poruncilor Lui merg totdeauna mână în mână. Aceia care Îl iubesc pe Dumnezeu sunt îndemnaţi să demonstreze această iubire prin păzirea poruncilor Lui (Ioan 14,15). Un lucru esenţial îl atrage după sine şi pe celălalt. Iubirea de Dumnezeu va avea ca rezultat o ascultare voioasă şi binevoitoare. Adevărata biserică de la sfârşitul timpului se va distinge prin faptul că va păzi poruncile (Apocalips 12,17).

5 Noi am păcătuit, am săvârşit nelegiuire, am fost răi şi îndărătnici, ne-am abătut de la poruncile şi orânduirile Tale.

Noi am păcătuit. Compară cu 1Regi 8,47; Psalmi 106,6. Daniel se identifică cu poporul său. Nu există îndreptăţire de sine în rugăciunea lui.

6 N-am ascultat pe robii Tăi prorocii, care au vorbit în Numele Tău împăraţilor noştri, căpeteniilor noastre, părinţilor noştri şi către tot poporul ţării.

Proorocii. Fusese de datoria profeţilor de a atrage atenţia poporului la neglijarea poruncilor divine de către ei, precum şi de a da îndrumări în cazurile urgente prezente. Dar călăuzirea dată în acest mod îndurător fusese aproape cu totul ignorată. Păcatul poporului nu se datora ignoranţei, ci neascultării voite.

7 Tu, Doamne, eşti drept, iar nouă ni se cuvine astăzi să ni se umple faţa de ruşine, nouă, tuturor oamenilor lui Iuda, locuitorilor Ierusalimului şi întregului Israel, fie ei aproape, fie departe, în toate ţările în care i-ai izgonit, din pricina fărădelegilor de care s-au făcut vinovaţi faţă de Tine!

Drept. Daniel pune în contrast dreptatea lui Dumnezeu cu nedreptatea lui Israel. În toată purtarea Lui cu omenirea în general şi cu Israel în special, întotdeauna Dumnezeu a dat pe faţă dreptate.

8 Doamne, nouă ni se cuvine să ni se umple faţa de ruşine, da, nouă, împăraţilor noştri, căpeteniilor noastre şi părinţilor noştri, pentru că am păcătuit împotriva Ta!

Verset ce nu a fost comentat.

9 La Domnul Dumnezeul nostru însă este îndurarea şi iertarea, căci împotriva Lui ne-am răzvrătit!

Îndurarea şi iertarea. Literal, îndurările şi iertările. În ciuda decăderii şi neascultării lui Israel, Daniel a rămas încrezător că Domnul, datorită marii Lui îndurări, a fost întotdeauna gata să-i ierte pe aceia care ar fi venit la El cu inima zdrobită. Cu această încredere Daniel Îl roagă pe Dumnezeu stăruitor pentru poporul lui Israel. El evidenţiază puternic mila lui Dumnezeu, în contrast cu păcătoşenia poporului.

10 N-am ascultat glasul Domnului Dumnezeului nostru, ca să urmăm legile Lui pe care ni le pusese înainte prin robii Săi prorocii;

Verset ce nu a fost comentat.

11 ci tot Israelul a călcat Legea Ta şi s-a abătut astfel ca să n-asculte de glasul Tău. De aceea ne-au şi lovit blestemele şi jurămintele scrise în Legea lui Moise, robul lui Dumnezeu, pentru că am păcătuit împotriva lui Dumnezeu.

Ne-au lovit. Moise prezisese că asupra tuturor acelora care cu voia erau neascultători de Legea lui Dumnezeu urma să se abată blestemul (Levitic 26,14-41; Deuteronom 28,15-68). Un astfel de tratament nu era altceva decât ceea ce meritau.

Robul lui Dumnezeu. Lui Moise i se dă acelaşi titlu în Deuteronom 24,5 şi în Iosua 1,13.

12 El a împlinit astfel cuvintele pe care le rostise împotriva noastră şi împotriva căpeteniilor noastre care ne-au cârmuit şi a adus peste noi o mare nenorocire, aşa cum niciodată şi nicăieri sub cer nu s-a mai întâmplat o nenorocire ca aceea care a venit acum asupra Ierusalimului.

După cum este scris. Vezi Deuteronom 29,21.27.

13 După cum este scris în Legea lui Moise, toată nenorocirea aceasta a venit peste noi; şi noi n-am rugat pe Domnul Dumnezeul nostru, nu ne-am întors de la nelegiuirile noastre şi n-am luat aminte la adevărul Tău.

A îngrijit. Ebr. shaqad, cu sensul de a fi în alertă, a fi treaz.

14 De aceea, şi Domnul a îngrijit ca nenorocirea aceasta să vină peste noi; căci Domnul Dumnezeul nostru este drept în toate lucrurile pe care le-a făcut, dar noi n-am ascultat glasul Lui.

Verset ce nu a fost comentat.

15 Şi acum, Doamne Dumnezeul nostru, Tu, care ai scos pe poporul Tău din ţara Egiptului prin mâna Ta cea puternică şi Ţi-ai făcut un Nume aşa cum este şi astăzi: noi am păcătuit, am săvârşit nelegiuire.

Ai scos pe poporul Tău. Daniel citează marea eliberare anterioară a copiilor lui Israel din robia egipteană şi îşi întemeiază cererea pe marele act de îndurare săvârşit de Domnul pe vremea Exodului.

16 Dar, Doamne, după toată îndurarea Ta, abate mânia şi urgia Ta de la cetatea Ta, Ierusalimul, de la muntele Tău cel sfânt; căci din pricina păcatelor noastre şi din pricina nelegiuirilor părinţilor noştri este Ierusalimul şi poporul Tău de ocara tuturor celor ce ne înconjoară.

Îndurarea. În ebraică substantivul este la plural, lăsând să se înţeleagă, desigur, numeroasele fapte de dreptate pe care Dumnezeu le-a săvârşit faţă de Israel în vremurile trecute ca un temei pentru cererea lui.

Muntele Tău cel sfânt. Israel ar fi trebuit să fie o lumină pentru toată lumea (vezi comentariul la 2Samuel 24,44.50; 1Regi 8,43; 2Regi 23,27), însă din cauza neascultării încăpăţânate, Ierusalimul şi Israelul ajunseseră de proverb şi de batjocură printre neamurile pământului.

17 Ascultă, dar, acum, Dumnezeul nostru, rugăciunea şi cererile robului Tău şi, pentru dragostea Domnului, fă să strălucească faţa Ta peste Sfântul Tău Locaş pustiit!

Fă să strălucească Faţa Ta. O expresie care înseamnă, priveşte cu bunăvoinţă (vezi Numeri 6,25).

Sfântul Tău locaş. Gândul lui Daniel este concentrat asupra sanctuarului din Ierusalim. În cursul numeroşilor ani de captivitate cetatea şi sanctuarul zăcuseră în ruină, iar acum venise timpul rezidirii.

18 Pleacă urechea, Dumnezeule, şi ascultă! Deschide ochii şi priveşte la dărâmăturile noastre şi la cetatea peste care este chemat Numele Tău! Căci nu pentru neprihănirea noastră Îţi aducem noi cererile noastre, ci pentru îndurările Tale cele mari.

Verset ce nu a fost comentat.

19 Ascultă, Doamne! Iartă, Doamne! Ia aminte, Doamne! Lucrează şi nu zăbovi, din dragoste pentru Tine, Dumnezeul meu! Căci Numele Tău este chemat peste cetatea Ta şi peste poporul Tău!”

Zăbovi. Ebr. ‘achar, a amâna, a ezita. Daniel este doritor ca eliberarea făgăduită să nu fie amânată pe mai târziu. Domnul are plăcere ca noi să apelăm la El în felul acesta, cerându-I să grăbească mântuirea Lui făgăduită.

20 Pe când încă vorbeam eu, mă rugam, îmi mărturiseam păcatul meu şi păcatul poporului meu, Israel, şi îmi aduceam cererile înaintea Domnului Dumnezeului meu, pentru muntele cel sfânt al Dumnezeului meu;

Verset ce nu a fost comentat.

21 pe când vorbeam eu încă în rugăciunea mea, a venit repede, în zbor iute, omul Gabriel pe care-l văzusem mai înainte într-o vedenie şi m-a atins în clipa când se aducea jertfa de seară.

Gavril. Sau Gabriel. Vezi cap. 8,15.16. Aceasta este aceeaşi fiinţă care explica primele trei părţi ale viziunii cap. 8. El revine acum cu gândul să termine lucrarea ce-i fusese încredinţată.

Unii comentatori au trecut cu vederea strânsa legătură care este între cap. 8 şi 9, şi prin urmare n-au înţeles nici legătura dintre cele 2300 de zile ale cap. 8 şi cele 70 de săptămâni ale cap. 9. Contextul, totuşi, necesită tocmai legătura aceasta, după cum se dovedeşte prin cele ce urmează:

1. 1. Toate simbolurile viziunii din cap. 8,2-14 sunt explicate pe deplin în v. 15-26 cu excepţia celor 2300 de zile din versetele 13 şi 14 (vezi GC 325). În realitate toate cele din versetele 13 şi 14 sunt explicate în versetele 24 şi 25 cu excepţia perioadei de timp implicate. În v. 26 Gabriel menţionează perioada timp, dar îşi întrerupe explicaţia înainte de a spune ceva despre ea (vezi nr. 3, mai jos).

2. 2. Daniel ştia că cei 70 de ani de captivitate prezişi de profetul Ieremia aproape trecuseră (cap. 9,2; vezi Vol. III, p. 90-92; 94-97; vezi comentariul la Ieremia 25,11).

3. 3. Daniel nu înţelesese perioada de timp a celor 2300 de zile, singura parte a viziunii care încă nu fusese explicată (cap. 8,27; vezi nr. 1 de mai sus) şi evident se temea că aceasta implica o extindere a captivităţii şi continuarea pustiirii sanctuarului (vezi cap. 9,19). El ştia că făgăduinţa restaurării era condiţionată de pocăinţă sinceră a lui Israel (SL 48; vezi Vol. III, p. 34).

4. 4. Perspectiva teribilei persecuţii în cursul celor 2300 de zile (Daniel 8,10-13,23-25), s-a dovedit mai mult decât putea suporta bătrânul Daniel, şi ca urmare el a stat leşinat şi bolnav mai multe zile (cap. 8,27; GC 325). Din cauza aceasta îngerul a întrerup explicaţia viziunii la data aceea.

5. 5. În intervalului care a urmat până la întoarcerea îngerului (cap. 9,21) Daniel s-a îndreptat către profeţiile lui Ieremia pentru a ajunge la o înţelegere mai clară a scopului divin cu Captivitatea (vezi Vol. III, p. 31), mai ales cu privire la cei 70 de ani (cap. 9,2).

6. 6. Ajungând la concluzia că abaterile lui Israel ca naţiune purtau răspunderea pentru ceea ce evident părea o prelungire a celor 70 de ani (vezi nr. 3 de mai sus), Daniel a mijlocit cu cea mai mare căldură la Dumnezeu pentru iertare, pentru întoarcerea exilaţilor captivi, şi pentru rezidirea sanctuarului din Ierusalim, acum pustiu (vezi cap. 9,13-19). Rugăciunea lui se încheie cu o repetare a cererii ca Dumnezeu să ierte păcatele naţiunii şi să nu zăbovească în împlinirea făgăduinţei de refacere (v. 19).

7. 7. Observaţi îndeosebi că partea nelămurită a viziunii din cap. 8 prezisese că sfântul Locaş şi oştirea urmau să fie călcate în picioare (v. 13, 14, 24) timp de 2300 de zile. În rugăciunea sa, Daniel Îl roagă pe Dumnezeu ca timpul rânduit pentru Captivitate să nu fie prelungit (vezi v. 16-19). O comparaţie atentă a rugăciunii din cap. 9 cu problema din cap. 8 arată clar şi dincolo de orice îndoială că Daniel avea în minte această chestiune atunci când se ruga. El credea că vedenia celor 2300 de zile cu privire la sanctuar şi persecutarea poporului lui Dumnezeu ar însemna implicit că Dumnezeu va zăbovi cu refacerea (cap. 9,19).

8. 8. Ca răspuns la rugăciunea aceasta, Gabriel, care fusese însărcinat să interpreteze vedenia din cap. 8 (cap. 8,15-19) dar care încă nu completase explicaţia (vezi nr. 4, de mai sus) l-a salutat pe Daniel cu înştiinţarea: Am venit acum să-ţi luminez mintea (cap. 9,22).

1. 9. Explicaţia dată în cap. 9,24-27 este exact răspunsul Cerului la rugăciunea lui Daniel (v. 23), şi soluţia la problema cu privire la care el se ruga (vezi nr. 6 şi 7 de mai sus). Comparaţi porunca iniţială dată lui Gabriel de a-i explica lui Daniel vedenia (cap. 8,16) cu înnoirea acestei porunci în timpul rugăciunii lui Daniel (cap. 9,23), şi porunca dată de Gabriel lui Daniel de a lua aminte şi a înţelege (cap. 8,17.19), cu expresii similare din cap. 9,23.

2. 10. Notaţi îndeosebi că lui Daniel i s-a spus: ia aminte la cuvântul acesta şi înţelege vedenia (cap. 9,23), adică, viziunea pe care o avusese mai înainte (v. 21). Aceste cuvinte nu se pot referi la viziunea din cap. 8,2-14, întrucât nici o altă viziune nu mai fusese dată de la aceea. Comparaţi cuvintele tâlcuieşte-i vedenia (cap. 8,16) cu înţelege vedenia (cap. 9,23).

3. 11. În felul acesta contextul precizează dincolo de orice posibilitate de îndoială că explicaţia din cap. 9,24-27 este o continuare şi o completare a explicaţiei începută în cap. 8,15-26, şi că explicaţia din cap. 9,24-27 se ocupă exclusiv de porţiunea neexplicată a vedeniei, adică, cu perioada de timp a celor 2300 de zile ale cap. 8,13.14. Îngerul este Gabriel în ambele cazuri (cap. 8,16; 9,21), subiectul este identic, iar contextul arată că partea finală a explicaţiei reia firul explicaţiei de la punctul de unde fusese întreruptă în cap. 8.

Repede. Cât de plină de mângâiere este cunoaşterea faptului că cerul este aproape de pământ. Ori de câte ori avem nevoie de ajutor şi îl cerem, Domnul însărcinează un înger sfânt să vină în ajutorul nostru fără zăbavă.

M-a atins. Ebr. maga’, care ar putea să însemne doar a ajuns sau s-a apropiat. Nu putem fi siguri care sens este intenţionat aici.

Jertfa. Ebr. minchah. În legea levitică acesta este cuvântul obişnuit pentru jertfa de grâu (sau jertfa de mâncare). O jertfă specială din făină de grâu însoţea arderea de tot de dimineaţa şi de seara (vezi Numeri 28,3-8), Evident că Daniel se ruga pe vremea când se aducea jertfa de seară la Templu.

22 El m-a învăţat, a stat de vorbă cu mine şi mi-a zis: „Daniele, am venit acum să-ţi luminez mintea.

Luminez mintea. Sau Să-ţi dau pricepere. Fără îndoială cu privire la viziunea menţionată în cap. 8,26.27, pe care nimeni nu o ştia (cap. 8.27). Daniel nu putea să înţeleagă legătura dintre captivitatea de 70 de ani prezisă de Ieremia (Ieremia 29,10) şi cele 2300 de zile (ani) care urmau să treacă până la curăţirea sanctuarului. El leşinase atunci când îngerul îl informase că viziunea era pentru vremuri îndepărtate (Daniel 8,26).

23 Când ai început tu să te rogi, a ieşit cuvântul, şi eu vin să ţi-l vestesc; căci tu eşti preaiubit şi scump. Ia aminte, dar, la cuvântul acesta şi înţelege vedenia!

Înţelege vedenia. O referire la vedenia cu serile şi dimineţile (cap. 8,26). În ultimele sale cuvinte către Daniel pe vremea vizitei sale de mai înainte, Gabriel spusese că vedenia cu cele 2300 de seri şi dimineţi era adevărată. De aceea învăţătorul divin începe de acolo de unde rămăsese discuţia în cap. 8,26.

24 Şaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău şi asupra cetăţii tale celei sfinte, până la încetarea fărădelegilor, până la ispăşirea păcatelor, până la ispăşirea nelegiuirii, până la aducerea neprihănirii veşnice, până la pecetluirea vedeniei şi prorociei şi până la ungerea Sfântului sfinţilor.

Şaptezeci de săptămâni. Expresia aceasta pare să fie o introducere destul de bruscă, dar îngerul venise cu scopul specific de a face ca Daniel să înţeleagă vedenia. El a început imediat să explice.

Cuvântul tradus aici săptămână, şabua’, descrie o perioadă de şapte zile consecutive (vezi Geneza 29,27; Deuteronom 16,9; Daniel 10,2). În Cartea pseudo-epigrafică a Jubileelor, ca şi în Mişna, şabua’ este folosit pentru a desemna o perioadă de şapte ani. Traducerea săptămâni de ani este vădit interpretativă, bazată pe o astfel de întrebuinţare. Este mai simplu să ajungem la faptul că cele 70 de săptămâni sunt săptămâni de ani prin aplicarea principiului profetic de o zi pentru un an (vezi comentariul la Daniel 7,25).

Au fost hotărâte. Ebr. chathak, un cuvânt care apare numai aici în Biblie. Apare în ebraica post-biblică având sensul de a tăia, a despărţi prin tăiere, a determina, a decreta. LXX are cuvântul krino, a decide, a judeca, etc. Versiunea Theodotion are cuvântul suntemno, a scurta, a prescurta, etc., sens redat în Vulgata prin abbreviare. Adevărata nuanţă de sens intenţionată aici trebuie să fie determinată de context. Având în vedere faptul că acest cap. 9 este o tâlcuire a părţii neexplicate din viziunea cap. 8 (vezi comentariul la cap. 9,4,21-23), şi întrucât partea neexplicată avea de a face cu cele 2300 de zile, este logic să tragem concluzia că cele 70 de săptămâni, sau 490 de ani, trebuia să fie despărţite prin tăiere de perioada aceea mai lungă. Mai departe, în lipsa unei dovezi în favoarea contrariului, se poate afirma, că cele 70 de săptămâni urmează să fie despărţite din partea de la început a acele perioade. Văzută în lumina aceste observaţii, traducerea lui chatak ca însemnând a tăia pare îndeosebi potrivită. Întrucât cei 490 de ani erau în mod deosebit rânduiţi iudeilor în legătură cu rolul lor de popor ales al lui Dumnezeu, traducerile hotărât sau decretat sunt şi ele potrivite cu contextul.

Poporul tău. Cei 490 de ani se aplică în special la naţiunea iudaică.

Încetarea. Ebr. lekalb’, de la rădăcina kala’, a restrânge. Pasajul s-ar putea referi la puterea de înfrânare pe care Dumnezeu ar exercita-o asupra forţelor răului în decursul perioadei alocate iudeilor. Totuşi, vreo 40 de manuscrise ebraice zic lekalleh, o formă care derivă hotărât de la kallah, a duce un sfârşit. Dacă rădăcina este kallah, atunci în mod evident pasajul se referă la faptul că în decursul acestei perioade iudeii urmau să umple paharul nelegiuirii lor. Dumnezeu i-a răbdat îndelung pe israeliţi. El le-a dat multe ocazii, dar ei L-au dezamăgit neîncetat (vezi p. 32, 33).

Ispăşirea păcatelor. Expresia aceasta ar putea fi paralelă la înţeles cu aceea care o precedă, încetarea fărădelegilor. Unii comentatori observă că cuvântul tradus aici păcat (ebr. chatta’oth sau chatta’th, după unele manuscrise şi masoreţi), poate să însemne sau pecete sau jertfe pentru păcate. Din cele 290 de ocazii când apare chatta’th în VT, are sensul de păcat de 155 de ori, şi jertfă pentru păcat de 135 de ori. Dacă aici se are în vedere sensul jertfe pentru păcat se sugerează interpretarea următoare: Când Hristos pe Golgota a devenit antitipul jertfelor sanctuarului, n-a mai fost necesar ca păcătosul să mai aducă jertfa pentru păcat (vezi Ioan 1,29). Totuşi forma de plural chatta’oth descrie aproape inevitabil păcate şi numai o singură dată, afară de cazul că şi aceasta este o excepţie, denotă jertfa pentru păcat (Neemia 10,33).

Ispăşirea nelegiuirii. Ebr. kafar, tradus în general prin a face ispăşire (vezi Exod 30,10; Levitic 4,20; etc.). Prin jertfa Lui înlocuitoare pe Golgota, Domnul Hristos a oferit ispăşirea pentru toţi cei care primesc jertfa Lui.

Neprihănire veşnică. Domnul Hristos n-a venit pe pământ numai pentru a lua măsuri în vederea ştergerii păcatului. El a venit pentru a-l împăca pe om cu Dumnezeu. El a venit pentru ca să fie posibil să atribuie şi să împărtăşească neprihănirea Sa păcătosului pocăit. Când oamenii Îl primesc, El le acordă haina dreptăţii Sale, iar ei stau înaintea lui Dumnezeu ca şi când n-ar fi păcătuit niciodată (vezi SC 62). Dumnezeu iubeşte sufletele credincioase şi care se pocăiesc, aşa cum Îl iubeşte pe Fiul Său, iar pentru Hristos, le primeşte în familia Sa. Prin viaţa, moartea şi învierea Sa, Domnul face ca dreptatea veşnică să fie la îndemâna fiecărui copil al lui Adam care, în credinţă simplă, este gata să o primească.

Pecetluirea. Aici evident nu în sensul de închidere, ci de confirmare, sau ratificare. Împlinirea prezicerilor în legătură cu prima venire a lui Mesia la vremea prevăzută în profeţie dă asigurarea că alte aspecte ale profeţiei, în special cele 2300 de zile profetice, se vor împlini tot atât de precis.

Sfântul Sfinţilor. Ebr. qodeş qodaşim, ceva prea sfânt, sau cineva prea sfânt. Expresia ebraică este aplicată la altar (Exod 29,37; 40,10), alte vase şi mobile care ţineau de tabernacol (Exod 30,29), parfumul sfânt (Exod 30,36), anumite jertfe de mâncare (Levitic 2,3.10; 6,17; 10,12) jertfele pentru vină (Levitic 7,1.6), pâinile pentru punerea înainte (Levitic 24,5-9), lucrurile consacrate (Levitic 27,28), ţinutul sfânt (Numeri 18,10; Exod 43,12) şi locul prea sfânt al sanctuarului (Levitic 26,33.34), Expresia nu este nicăieri aplicată la persoane, afară de, aşa cum sugerează unii, aplicarea lui la textul în discuţie şi în 1Cronici 23,13. Acest ultim text acesta de pe urmă poate fi tradus astfel: Aaron a fost pus deoparte să fie sfinţit ca prea sfânt. Comentatorii iudei şi mulţi comentatori creştini au susţinut că aici se face referire la Mesia.

Având în vedere faptul că nu se poate dovedi din alte locuri că expresia ebraică se aplică în mod clar la o persoană, şi având în vedere faptul că în aspectele mai largi ale viziunii este tratat sanctuarul ceresc (vezi comentariul la Daniel 8,14), este logic să se tragă concluzia că Daniel vorbeşte aici despre ungerea sanctuarului ceresc înainte de vremea când Domnul Hristos şi-a început slujba ca Mare Preot.
25 Să ştii, dar, şi să înţelegi că de la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului până la Unsul, la Cârmuitorul, vor trece şapte săptămâni; apoi timp de şaizeci şi două de săptămâni, pieţele şi gropile vor fi zidite din nou, şi anume în vremuri de strâmtorare.

Darea poruncii. Pe vremea când a fost dată vedenia aceasta, Ierusalimul şi Templul erau încă în ruine. Cerul vesteşte că se va da o poruncă pentru rezidire şi refacere, şi că de la data aceasta un anumit număr de ani urma să treacă până la îndelung aşteptatul Mesia.

Decretele care s-au ocupat de repatrierea iudeilor sunt raportate în cartea lui Ezra: primul în anul întâi al lui Cir, cam pe la 537 (Ezra 1,1); al doilea în timpul domniei lui Darius I, la scurt timp după 520 (Ezra 6,1-12); al treilea în al VII-lea an al lui Arataxerxe, 458/457 î.Hr. (Ezra 7,1-26). Vezi mai departe Vol. III, p. 97-104.

În decretele lor nici Cir nici Darius nu prevedeau măsuri pentru refacerea statului civil ca o unitate completă, cu toate că în profeţia lui Daniel se făgăduia restaurarea cârmuirii religioase cât şi a celei civile. Decretul din anul al VII-lea al lui Artaxerxe a fost cel dintâi care să dea deplină autonomie statului iudeu, supus supremaţiei Imperiului Persan.

Un papirus descoperit la Elefantina, în Egipt, o colonie iudaică, care conţine o datare după două sisteme a fost scris în anul urcării pe tron a lui Artaxerxe ianuarie 464 î.Hr. Din acesta, singurul document cunoscut din anul acela, comparat cu alte rapoarte vechi, se poate deduce că după metoda iudaică, începutul domniei sau anul de urcare la tron (vezi Vol. II, p. 138, 139), ar începe după Anul Nou iudaic din 465 î.Hr. şi s-ar termina la Anul Nou iudaic următor, în toamna lui 464. Da aici ar reieşi că anul întâi al lui (sau primul lui an calendaristic întreg) s-ar extinde prin urmare din toamna anului 464 până în toamna anului 463. Al VII-lea an al lui Artaxerxe s-ar extinde atunci din toamna lui 458 până în toamna lui 457. Specificările decretului nu au fost împlinite decât după întoarcerea lui Ezra de la Babilon, lucru care s-a petrecut târziu către sfârşitul verii sau la începutul toamnei lui 457 î.Hr. Pentru o discuţie asupra cap. 7 din Ezra şi asupra acurateţii istorice a datei 457 î.Hr., ca al VII-lea an al lui Artaxerxe, vezi Vol. III, p. 100-104. Pentru o tratare completă a subiectului vezi lucrarea lui S. H. Horn şi L. H. Wood, The Chronology of Ezra 7 (ed. revizuită 1970).

Unsul. Sau Mesia. Ebr. mashiach, de la verbul mashach, a unge. De unde, mashiach descrie un uns ca de pildă marele preot (Levitic 4,3.5.16), regii lui Israel (1Samuel 24,6.10; 2Samuel 19,21), Cir (Isaia 45,1), etc. Versiunea grecească a lui Theodotion îl traduce literal pe mashiach: christos, un cuvânt care derivă de la verbul chrio, a unge, şi deci înseamnă simplu: cel uns. Titlul Hristos este o transliterare a lui Christos. În istoria iudaică de mai târziu, termenul mashiach era aplicat eliberatorului aşteptat care urma să vină (vezi Ioan 1,41; 4,25.26).

Daniel a prezis că îndelung aşteptatul Mesia, Domnul, urma să apară la un moment dat. La timpul acesta S-a referit Isus când zicea: S-a împlinit vremea (Marcu 1,15; DA 233). Isus a fost uns la data botezului Său în toamna anului 27 d.Hr. (vezi Luca 3,21.22; Fapte 10,38; comp. Luca 4,18).

Cârmuitorul. Sau Prinţul. Vezi comentariul la cap. 9,25; 11,22.

Şapte săptămâni; apoi timp de şaizeci şi două de săptămâni. Metoda naturală de calculare a acestor săptămâni este de a la considera consecutive, adică cele 62 de săptămâni încep de acolo de unde se termină cele 7 săptămâni. Diviziunile acestea sunt componente al celor 70 de săptămâni menţionate în v. 24, deci 7+62+1=70. Cu privire la ultima săptămână vezi comentariul la v. 27.

Începând cu toamna anului 457 î.Hr., când decretul a intrat în vigoare, cele 69 de săptămâni profetice sau 483 de ani, ajung până la botezul Domnului Isus în anul 27 d.Hr. Este demn de observat că dacă cei 483 de ani ar fi să se socotească de la începutul anului 457 d.Hr., ei s-ar extinde până la finele anului 26 d.Hr., deoarece cei 483 de ani cer 457 de ani întregi plus 26 de ani întregi d.Hr. Întrucât perioada a început la multe luni după începutul anului 457, ea se termină cu tot atâta luni după sfârşitul anului 26 d.Hr., adică în anul 27. Aceasta se datorează faptului că istoricii (spre deosebire de astronomi) nu calculează anul zero (vezi Vol. I, p. 178). Unii au fost puşi în nedumerire cu privire la felul cum putea Domnul Hristos să-Şi înceapă lucrarea în anul 27 d.Hr., când raportul spune că El era în vârstă cam de 30 de ani când Şi-a început lucrarea publică (Luca 3,23). Aceasta se datorează faptului că atunci când a fost calculată iniţial Era Creştină, s-a întâmplat să se facă o greşeală de vreo 4 ani. Că Domnul Hristos nu s-a născut în anul 1 d.Hr., este evident din faptul că atunci când El S-a născut, Irod cel Mare era încă în viaţă, iar Irod a murit în anul 4 î.Hr. (vezi Matei 2,13-20).

O serie de comentatori moderni dau o interpretare cu totul diferită acestor perioade de timp. Mesia este identificat în felurite chipuri ca fiind Cir, Zorobabel, sau marele preot Iosua (vezi Ezra 3,2; Zaharia 3,1.3; 6,11-13). Porunca pentru zidirea din nou este considerată de unii că s-a dat prin Ieremia ca Ierusalimul să fie zidit din nou (vezi Ieremia 29,10). Aceşti comentatori consideră că porunca aceasta a intrat în vigoare în anul 586 î.Hr., anul nimicirii Ierusalimului şi că cele şapte săptămâni sau 49 de ani, ajung cam la decretul lui Cir. În continuare, tâlcuitorii aceştia susţin că cele 62 de săptămâni, sau 434 de ani, erau menite să ajungă până la era macabeilor. Prin legământul celei de a 70-a săptămână ei înţeleg legătura dintre Antioh şi iudeii renegaţi. Ei au tradus mijlocul săptămânii (Daniel 9,27) ca însemnând jumătate de săptămână (vezi comentariul la Daniel 9,27) ducând la spurcarea Templului de către Antioh de la 168 la 165 î.Hr. (vezi 1Macabei 1,54; 4,52.53). Traducătorii acestei şcoli de interpretare urmează o altă vocalizare a lui Daniel 9,25 care să corespundă acestei idei.

Aşa cum s-a arătat mai sus numai o schimbare forţată a cifrelor cronologice dă posibilitatea acestor comentatori să ajungă la evenimentele pe care ei le presupun ca împlinind cerinţele profetice. Când cifrele acestea sunt aplicate la Hristos, la lucrarea şi moartea Lui şi la ducerea Evangheliei la iudei, se realizează un sincronism perfect. Vezi şi comentariul la cap. 8,25.

Pieţele. Ebr., rachob, un loc larg.

Vor fi zidite. Unii comentatori dau o interpretare specială perioadei de şapte săptămâni sau 49 de ani, ca reprezentând timpul în care se va termina zidirea uliţelor şi a zidului. Totuşi, informaţiile istorice cu privire la perioada aceasta sunt foarte slabe. Puţin se ştie despre starea Ierusalimului pe durata timpului de la Artaxerxe la Alexandru. Ce se poate culege din Biblie şi din izvoarele istorice este doar fragmentar.

Zid. Ebr. charus, folosit cu sensul de faţă numai aici în Vechiul Testament. În ebraica mişnaică el însemnează un şanţ. În limba akkadiană cuvântul înseamnă un şanţ care înconjoară o cetate. Zid este folosit în versiunea grecească a lui Theodotion şi în Vulgata.

Vremuri de strâmtorare. Pentru o istorisire rezumativă a acestei perioade vezi Vol. III, p. 73

79.

26 După aceste şaizeci şi două de săptămâni, Unsul va fi stârpit, şi nu va avea nimic. Poporul unui domn care va veni va nimici cetatea şi Sfântul Locaş, şi sfârşitul lui va fi ca printr-un potop; este hotărât că războiul va ţine până la sfârşit, şi împreună cu el, şi pustiirile.

După şaizeci şi două de săptămâni. Stârpirea lui Mesia urma să aibă loc nu în cursul acestei perioade, ci după expirarea ei. Expresia aceasta nu este intenţionată să fixeze timpul exact când evenimentul nefericit al morţii lUI mesia va avea loc. Aceasta se face în v. 27, unde evenimentul este plasat la jumătatea săptămânii.

Stârpit. Potrivit cu această declaraţie profetică, Mesia nu urma să Se arate aşa cum Îl aşteptau iudeii: un biruitor şi liberator glorios. Dimpotrivă, El va suferi o moarte cumplită; El va fi stârpit. Cu privire la termenul stârpit cu sensul de moarte, vezi Geneza 9,11.

Nu va avea nimic. Literal, şi nimic la el. Sensul expresiei acesteia este neclar. S-au sugerat multe înţelesuri posibile ca de pildă, nu va avea nimic, el nu va fi, şi n-a fost ajutor pentru el.

Cetatea şi sfântul Locaş. O desfiinţare a Templului şi a cetăţii Ierusalim este prezisă aici. Aceasta a fost făcută de romani în anul 70 d.Hr. Soldaţii romani au luat făclii aprinse şi intenţionat le-au aruncat în interiorul construcţiei din lemn a Templului, cu rezultatul că el a fost pe deplin distrus. În loc de poporul unui domn care va veni, LXX zice împăratul neamurilor.

Ca printr-un potop. Acesta în sensul de a fi copleşit (vezi Isaia 8,7.8).

27 El va face un legământ trainic cu mulţi timp de o săptămână, dar la jumătatea săptămânii va face să înceteze jertfa şi darul de mâncare, şi pe aripa urâciunilor idoleşti va veni unul care pustieşte, până va cădea asupra celui pustiit prăpădul hotărât.”

El va face un legământ tainic. Sau va întări legământul. El despre care se vorbeşte aici, este Mesia din versetul precedent. Interpretarea versetul astfel se ajunge la sensul că totalul celor 70 de săptămâni, sau 490 de ani, ai profeţiei este o unitate continuă şi consistentă. Declaraţiile făcute se realizează în chip unic în timpul lui Mesia. Întărirea legământului poate fi considerată ca fiind continuarea naţiunii iudaice ca popor ales al lui Dumnezeu în decursul perioadei amintite. Pe de altă parte poate să însemneze şi legământul veşnic (vezi comentariul la cap. 11,28).

Timp de o săptămână. Săptămâna aceasta, a 70-a, a început în anul 27 d.Hr., o dată cu inaugurarea lucrării publice a Domnului Hristos la data botezului Lui. Ea se întinde până după răstignirea de la mijlocul săptămânii, din primăvara anului 31 d.Hr., până la lepădarea iudeilor ca popor al legământului în toamna anului 34 d.Hr. (490 de ani după anul 457 î.Hr., însemnează anul 34 d.Hr.; vezi comentariul la v. 25 pentru metoda de calcul). Via a fost dată atunci altor vieri (Matei 21,41; comp. Isaia 5,1-7; GC 328, 410). Timp de aproape 3 ani şi jumătate autorităţile din Ierusalim au tolerat lucrarea de predicare hotărâtă a apostolilor, dar ura lor s-a tradus în cele din urmă într-o acţiune hotărâtă de ucidere cu pietre a lui Ştefan, primul martir creştin, şi în persecuţia generală care a izbucnit atunci împotriva bisericii. Până la data aceea se vede că apostolii şi alţi lucrători creştini şi-au mărginit eforturile mai ales în vecinătatea apropiată a Ierusalimului (vezi Fapte 1,8; 8,1).

Întrucât cele 70 de săptămâni, sau 490 de ani, reprezintă o parte din perioada mai lungă de 2300 de ani, şi întrucât primii 490 de ani ai perioadei se extind până în toamna anului 34 d.Hr., este posibil să se calculeze şi punctul final al celor 2300 de ani. Adăugând restul de 1810 ani ai celor 2300 de ani la anul 34 d.Hr., acesta ne aduce în toamna anului 1844 ca fiind timpul când sanctuarul ceresc urma să fie curăţit (vezi comentariul la cap. 8,14).

Mai trebuie remarcat şi că împlinirea prezicerilor profeţiei cu privire la cele 70 de săptămâni avea să pecetluiască vedenia (v. 24), adică vedenia perioadei mai lungi, de 2300 de zile (vezi comentariul la v. 21). Împlinirea exactă a evenimentelor prezise pentru cea de a 70-a săptămână, având de a face cu lucrarea şi răstignirea Domnului nostru, oferă o dovadă de netăgăduit a certitudinii evenimentelor de la finele celor 2300 de zile.

La jumătatea. Ebr. chaşi, un cuvânt care înseamnă fie jumătate (Exod 24,6; 25,10.17; etc.) fie mijloc (Exod 27,5; 38,4; etc.), sensul fiind de obicei determinat de context. O parte din versiunile mai recente zic jumătate. Traducerea aceasta se întemeiază pe presupunerea că contextul vorbeşte despre Antioh Epifanul, care, pentru aproape trei ani, 168-165 î.Hr., a suspendat serviciile de la templul din Ierusalim. Dar Antioh nu se încadrează în cronologia profetică. El nu poate fi subiectul prezicerii prezente. Aşa cum s-a şi arătat, perioadele profetice ajung până la timpul lui Mesia şi împlinirea trebuie găsită pe timpul Lui.

Mijlocul săptămânii ar fi timpul Paştilor anului 31 d.Hr., la 3 ani şi jumătate după botezul Domnului Hristos care a avut loc în toamna anului 27 d.Hr. Pentru dovezi cu privire la durata lucrării publice a Domnului Hristos, vezi comentariul la Matei 4,12. Pentru tratarea jumătăţii şi mijlocului vezi Problems in Bible Translation, p. 184-187.

Să înceteze. Jertfele şi-au găsit împlinirea lor antitipică în jertfirea de bunăvoie a Domnului Hristos. Sfâşierea perdelei de către o mână nevăzută în clipa morţii lui Hristos a fost o anunţare din partea Cerului că jertfele şi prinosurile şi-au pierdut însemnătatea.

Aripa. Aici pustiitorul este descris în mod poetic ca fiind purtat pe aripa urâciunilor. Aceasta se referă, în parte cel puţin, la ororile şi atrocităţile săvârşite asupra naţiunii iudaice de către romani în anul 70 d.Hr.

Va cădea prăpădul hotărât. Adică, sfârşitul a ceea ce trebuia să vină asupra naţiunii iudaice. Tristă a fost soarta acelora care au lepădat nădejdea lor de mântuire.

Pustiit. Mai degrabă, pustiitor. Pustiitorul însuşi va fi şi el cândva pustiit (vezi comentariul la Matei 23,28).COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1 PK 556

2 PK 554

3–9PK 555

4–6SL 46

5 SL 48

5–75T 636

15 GC 470

16 PK 555

16, 17 SL 48

17–19PK 556

18 GC 470

18, 19 SL 47

19 4T 534

20 GC 470

21 SL 48

22, 23 GC 325

23 FE 87; PK 555; 5T 635

24 7T 149

24, 25 DA 233; PK 698

24–27GC 323, 326, 351

25 DA 31, 98, 579; GC 313, 327, 345, 347; PK 556

27 DA 233; GC 327; PK 699