Şi eu. Versetul acesta este o continuare a celor spuse de înger în cap. 10,21. Împărţirea în capitole în cazul acesta este regretabilă. Ea creează falsa impresie că aici începe o nouă secţiune a cărţii, când de fapt naraţiunea este clar în continuare. Gabriel îl informează pe Daniel că Darius Medul fusese onorat de Ceruri (PK 556). Viziunea era dată în anul al treilea al lui Cir (cap. 10,1). Îngerul îi povesteşte lui Daniel un eveniment care s-a petrecut în primul an al lui Darius. În anul acela Darius Medul fusese onorat de Cer printr-o vizită a îngerului Gabriel ca să-l întăresc şi să-l împuternicesc (PK 556).

Adevărul. Partea principală a celei de-a patra mari descoperiri din Daniel începe cu versetul acesta. Tot ce este înainte, de la cap. 10,1 până la 11,1 reprezintă cadrul şi introducerea.

Trei împăraţi în Persia. Întrucât viziunea aceasta i-a fost dată lui Daniel în anul al treilea al lui Cir (cap. 10,1), referirea este fără îndoială la cei trei împăraţi care i-au urmat lui Cir pe tronul Persiei. Aceştia au fost: Cambises (530-522 î.Hr.), falsul Smerdis (Gaumata, al cărui nume babilonian a fost Bardiya; vezi Vol. III, p. 348, 349), un uzurpator (522 î.Hr.), şi Darius I (522-486 î.Hr.).

Al patrulea. Comentatorii sunt în general de acord că contextul îl desemnează pe Xerxe ca fiind al patrulea împărat, dar variază în ce priveşte enumerarea diferiţilor împăraţi la care se face referire în versetul acesta. Unii susţin că al patrulea împărat astfel desemnat a fost de fapt ultimul din cei trei care mai avea să fie. Ei îl consideră pe Cir ca fiind primul din cei patru, şi îl omit pe falsul Smerdis, deoarece el nu făcea parte din linia legitimă şi a obţinut tronul pentru doar câteva luni. Alţii îl omit pe Cir ca fiind primul din cei patru şi îl includ pe falsul Smerdis ca fiind unul din cei trei care avea să-i urmeze. Oricum Xerxe este al patrulea. Totuşi, cea de-a doua din cele două concepţii ar părea să reprezinte mai apropiat sensul natural al contextului.

Mai multă bogăţie. Sau mult mai bogat. Xerxe trebuie să identificat cu Ahaşveroş din cartea Estera (vezi Vol. III, p. 459; vezi şi Estera 1,1). Despre el se raportează că era deosebit de mândru de bogăţia strălucită a împărăţiei lui (vezi Estera 1,4.6.7). Herodot, care a scris pe larg despre Xerxe, ne lasă un raport viu şi amănunţit al puterii sale militare (vii, 20, 21, 40, 41, 61-80).

Va răscula totul. Sau Îi va aţâţa pe toţi. Pasajul acesta poate fi tradus în două feluri deosebite. Aşa cum este tradus de Cornilescu, a fost considerat ca însemnând că Xerxe va răscula naţiunile lumii împotriva Greciei. Că acest lucru s-a întâmplat este un fapt istoric bine cunoscut. Pe vremea lui Xerxe, peninsula grecilor rămăsese singurul teritoriu important din Mediterana răsăriteană care nu era sub dominaţie persană. În anul 490 î.Hr., Darius cel Mare, predecesorul lui Xerxe, pe când încerca să-i subjuge pe greci a fost oprit la Maraton. O dată cu urcarea pe tron a lui Xerxe, s-au făcut noi planuri pe scară largă şi cu un buget amplu pentru cucerirea Greciei. Herodot

(vii. 61-80) enumeră peste 40 de naţiuni care au oferit trupe pentru oştirea lui Xerxe. În armata aceasta vastă se găseau ostaşi din ţări foarte depărtate unele de altele cum ar fi India, Etiopia, Arabia şi Armenia. Chiar şi cartaginezii se pare că au fost atraşi să participe la asalt atacând colonia greacă a Siracuzei din Sicilia.

Exprimarea din textul acesta corespunde izbitor faptului că Xerxe a răsculat totul împotriva Greciei. Dar este posibil să traducem cuvintele ebraice oarecum obscure ale acestui pasaj şi într-un fel oarecum diferit. Problema este dacă ebraicul ‘eth, tradus aici împotrivă, trebuie să fie înţeles ca o prepoziţie care însemnează împotrivă, sau ca un semn că verbul este în forma directă. Este o realitate şi că ‘eth este uneori folosit în felul acesta împreună cu alte verbe care denotă ceartă sau luptă (vezi Geneza 14,2). Dar este o realitate şi că verbul tradus aici va răscula apare de 12 alte ori în Vechiul Testament urmat de ‘eth, iar în fiecare din aceste cazuri textul arată clar că ‘eth trebuie să fie luat ca un complement direct. Dacă ‘eth este luat aici în forma aceasta pasajul spune: El va răscula întreaga împărăţie a Greciei.

Dacă se preferă această ultimă traducere, este rezonabilă următoarea interpretare: Din punctul de vedere al istoriei omenirii în linii mari, războiul dintre Persia şi Grecia constituie una din marile epoci istorice. Istoria ulterioară a Europei, şi a lumii, ar fi putut să fie mult diferită dacă bătăliile de la Salamina şi Plataea s-ar fi încheiat cu un rezultat diferit. Civilizaţia apuseană, pe atunci mărginită cu totul numai la patria ei, Grecia, a izbutit să scape de a fi înghiţită de către despotismul oriental. Statele greceşti au dobândit astfel un sentiment al unităţii pe care nu-l avuseseră înainte. Victoria de la Salamina a dovedit Atenei importanţa puterii maritime, iar în curând cetatea s-a aşezat în fruntea unui imperiu maritim. Văzută în lumina aceasta, ultima propoziţie din Daniel 11,2 constituie un cadru corespunzător pentru cap. 11,3.

Grecia. Ebr. Yawan, transliterat Iavan în Geneza 10,2 (vezi comentariul de acolo). Grecii, sau Ionienii, erau descendenţii lui Iavan. Vezi comentariul la Daniel 2,39.

Un împărat viteaz. Ebr. malek gibbor, un împărat viteaz (războinic). Expresia se referă la Alexandru cel Mare (336-323 î.Hr.).

Cum se va întări. Abia ajunsese Alexandru în culmea puterii sale că a şi fost doborât. În anul 323 î.Hr., împăratul acesta care a domnit de la Adriatica până la Indus, s-a îmbolnăvit brusc, şi la 11 zile după aceea a şi murit (vezi comentariul la cap. 7,6).

Se va sfărâma. Alexandru n-a lăsat în urmă pe nimeni din cei apropiaţi ai familiei sale de la care să se fi putut aştepta să ţină legate laolaltă teritoriile pe care le câştigase. Câţiva din generalii de frunte au încercat câţiva ani să ţină imperiul intact în numele fratelui vitreg al lui Alexandru şi al fiului lui postum (ambii sub regenţă) dar în mai puţin de 25 de ani de la moartea lui Alexandru, coaliţia a patru generali îl biruise pe Antigonus, ultimul aspirant la stăpânirea întregului imperiu, iar împărăţia lui Alexandru a fost împărţită în patru regate (mai târziu reduse la trei). Cu privire la împărţirea aceasta vezi comentariul la cap. 7,7; 8,22; vezi şi hărţile de la p. 824, 825.

Nu între urmaşii lui. Fiul postum al lui Alexandru a fost numit împărat, însă a fost omorât încă pe când era copil, în lupta dintre generali cu privire la stăpânirea de fapt a imperiului.

Împăratul de la miazăzi. De la punctul acesta mult de-a lungul capitolului, profeţia se concentrează asupra celor două regate care apar din imperiul lui Alexandru cu care poporul lui Dumnezeu, iudeii, au avut cel mai mult de a face. Acestea au fost Siria, stăpânită de seleucizi, şi Egiptul stăpânit de ptolemei. Din punct de vedere geografic primul era la nord, iar cel din urmă la sud. Traducerea originală grecească zice de fapt: împăratul Egiptului, pentru împăratul de la miazăzi. O desemnare asemănătoare poate fi demonstrată din surse istorice. Una din cele mai bine cunoscute inscripţii arabice sudice (Glaser nr. 1155) se referă la un război între Persia şi Egipt şi îi numeşte pe împăraţii respectivi, Domnul de la miazănoapte şi Domnul de la miazăzi.

La punctul istoric la care se face referire în versetul acesta, împărat al Egiptului era Ptolemeu I Soter (numit şi fiul lui Lagus, 306-283 î.Hr.), unul din cei mai buni generali ai lui Alexandru, care a înfiinţat unul din cele mai trainice regate elenistice.

Mai tare decât el. Adică, Seleucus, care cândva putuse să fie considerat unul din mai marii lui Ptolemeu, mai târziu a devenit mai tare ca împăratul Egiptului. Când Seleucus a murit în anul 280 î.Hr., împărăţia lui se întindea de la Hellespont până în India de nord. Arrian, istoricul antic cel mai de seamă pentru perioada aceasta, declară că Seleucus a fost cel mai mare împărat care a urmat lui Alexandru, inteligenţa cea mai imperială, şi a domnit peste cel mai întins teritoriu, după acela al lui Alexandru (Anabasis of Alexander, vii. 22).

După câţiva ani. Viziunea profetică se concentrează apoi asupra unei crize cam la 35 de ani după moartea lui Seleucus I.

Se vor uni. Pentru a întări pacea între cele două împărăţii după un război lung şi costisitor, Antioh II Theos (261-246 î.Hr.), nepot al lui Seleucus I, a luat-o în căsătorie pe Berenice, o fiică a împăratului egiptean, Ptolemeu II Philadelphus. Antioh a mai înlăturat-o şi pe fosta lui soţie şi soră, Laodice, din vechea ei poziţie de întâietate şi i-a privat pe copiii acesteia de moştenirea tronului.

Împăratul de la miazănoapte. Termenul acesta este folosit aici pentru prima dată în profeţia aceasta. În contextul prezent se face referire la seleucizi ale căror teritorii erau la nord de Palestina. Împăratul de la miază-noapte de pe vremea aceea era Seleucus II Callinicus (246-226 î.Hr.), fiul lui Antioh II şi al Laodicei. Cu privire la expresiile împăratul de la miazănoapte şi împăratul de la miazăzi vezi comentariul la v. 5 şi la Isaia 41,25).

Nu vor putea ţine piept. Antioh a murit pe neaşteptate, otrăvit, conform credinţei populare, de către Laodice.

Celelalte mijloace. LXX zice braţul lui. Printr-o simplă schimbare a vocalelor ebraice unele versiuni vechi (Theodotion, Symmachus, Vulgata) spun sămânţa lui. Aceasta s-ar referi atunci la fiul lui Berenice şi al lui Antioh, pe care Laodice l-a omorât.

Dată la moarte. Adică Berenice, care împreună cu pruncul ei a fost ucisă de slujitorii Laodicei.

Alaiul ei. Multe din doamnele de onoare egiptene ale Berenicei au pierit o dată cu ea.

Tatăl ei. Ebr. yoledah, născătorul ei. Fireşte că aceasta s-ar aplica la tatăl lui Berenice, Ptolemeu II, care murise de curând în Egipt. Totuşi, nu este clar motivul pentru care să fie menţionată aici moartea lui, întrucât ea a fost cu totul separată de răzbunarea Laodicei. Câteva traduceri vechi zic yaldah, tânăra, fără îndoială având în vedere anturajul Berenicei. O simplă schimbare de vocalizare ne permite să citim copilul ei. Aceasta s-ar referi, desigur, la fiul ei, care a fost ucis la ordinele Laodicei.

Cel ce s-a legat cu ea. Sau cel care a întărit-o [KJV]. Probabil Antioh, soţul Berenicei.

Un lăstar din aceeaşi rădăcină. Ptolemeu III Euergetes, fiul lui Ptolemeu II şi fratele Berenicei, i-a urmat tatălui său la tron în anul 246 î.Hr., şi a invadat Siria ca răzbunare pentru uciderea surorii sale.

Va fi biruitor. Ptolemeu III pare să fi fost cu totul victorios în campania sa împotriva lui Seleucus II. El şi-a întins cuceririle pe uscat până în Mesopotamia – deşi se lăuda că a pătruns până în Bactria – şi a întărit puterea maritimă egipteană în Mediterana.

Egipt. Această unică ocazie (până la v. 42) în care apare numele real al ţării împăratului de la miază-zi fixează dincolo de orice îndoială identitatea ţării.

Dumnezeii şi chipurile lor. Decretul lui Canopus (239/238 î.Hr.) declară spre lauda lui Ptolemeu III: Şi chipurile sacre duse din ţară de către perşi, împăratul, făcând o campanie în străinătate, le-a readus în Egipt, şi le-a reaşezat în templele de unde fiecare fusese luat şi dus (traducerea din J. P. Mahaffy, A History of Egipt Under the Ptolemaic Dinasty (New York: Charles Scribner’s Sons, 1899, p. 113). Ieronim (Commentariorum in Danielem Liber, cap. XI, în J.P. Migne, Patrologia Latina, vol. 25, col. 561) spune că Ptolemeu III a adus înapoi în Egipt o pradă imensă.

Va lăsa în pace. Literal, se va reţine de a ataca pe împăratul de la miză-noapte. Deşi cuvintele ebraice pot fi traduse şi (aşa cum fac unele traduceri): el va sta mai mult ca împăratul miezului nopţii; faptul că Ptolemeu III a murit la 221 î.Hr., la numai doi ani după Seleucus III, ar părea să facă fără sens o astfel de traducere. Pe de altă parte, întrucât în ultimii săi ani Ptolemeu nu a fost angajat în nici un fel de lupte, prima traducere a cuvintelor ebraice pare să fie mai rezonabilă.

Împăratul de la miazăzi. Expresia ebraică de aici poate fi înţeleasă fie ca în KJV unde împăratul de la miazăzi este considerat subiect al propoziţiei (la fel şi Vulgata, Siriaca), fie ca în LXX, Theodotion, unde împăratul de la miază-zi este ataşat la împărăţie. Versiunile acestea din urmă sprijină traducerea: El va veni în împărăţia împăratului de la miază-zi. Traducerea aceasta pare să fie de preferat deoarece urmează într-un mod mai firesc topica din Biblia ebraică, nefăcând necesară introducerea cuvântului să după împărăţie, şi face versetul mai plin de sens şi mai puţin plin de cuvinte superflue. Dacă se acceptă traducerea aceasta, versetul fără îndoială trebuie să fie interpretat ca o referire la faptul că după ce Ptolemeu III s-a înapoiat în Egipt, Seleucus şi-a restabilit autoritatea, şi a plecat împotriva acelei ţări sperând să-şi recâştige bogăţiile şi să-şi refacă prestigiul.

Se va întoarce iarăşi în ţara sa. Seleucus a fost înfrânt şi constrâns să se înapoieze în Siria cu mâinile goale (cam pe la 240 î.Hr.).

Fiii săi. Adică, cei doi fii ai lui Seleucus II, Seleucus III Ceraunus Soter (226-223 î.Hr.), care a fost ucis după o scurtă domnie, şi Antioh III, cel Mare (223-187 î.Hr.).

Se va vărsa ca un râu. La 219 î.Hr., Antioh III şi-a început campania pentru ocuparea Siriei de Sud şi Palestinei reocupând Seleucia, portul lui Antioh. După aceea a pornit într-o campanie sistematică pentru cucerirea Palestinei de la rivalul său, Ptolemeu IV Philopator (221-203 î.Hr.), în timpul căreia a pătruns în Transiordania.

Mâniat. Vezi comentariul la cap. 8,7. În anul 217 î.Hr., Ptolemeu IV l-a întâlnit pe Antioh la Rafia aproape de hotarul dintre Egipt şi Palestina.

Va ridica. Versetul acesta este în forma unui paralelism inversat ebraic în care primul şi al patrulea element, precum şi al doilea şi al treilea, sunt paralele. De aceea în versetul acesta protagoniştii sunt după cum urmează: împăratul de la miază-zi, împăratul de la miază-noapte, împăratul de la miază-noapte, împăratul de la miază-zi. Vezi Vol. III, p. 27.

O mare oştire. Sau mulţime. Polybius, principalul istoric antic pentru perioada aceasta, spune că oastea lui Antioh număra 62.000 de infanterişti, 6.000 de călăreţi, şi 102 elefanţi (Histories, v. 79). Trupele lui Ptolemeu pare să se fi ridicat la acelaşi număr. Compară referinţa cu cele zece mii din v. 12.

Nu va birui. Sau nu va fi întărit. Este vorba de Ptolemeu al IV-lea. Indolent şi dedat plăcerilor, Ptolemeu nu a reuşit să profite la maximum de victoria de la Rafia. Între timp, în cursul anilor 212-204 î.Hr., Antioh III şi-a îndreptat forţele către recâştigarea teritoriilor lui răsăritene, şi a mers cu succes în campania lui până la hotarul Indiei. Moartea lui Ptolemeu IV (205? î.Hr.) a fost ascunsă pentru o vreme; apoi i-a urmat un fiu care nu avea decât patru sau cinci ani, Ptolemeu V Epifanul (204 – 180 î.Hr.).

Se va întoarce. Urcarea la tron a copilului Ptolemeu V i-a oferit lui Antioh III ocazia de a se răzbuna pe egipteni. În anul 201 î.Hr., el a invadat din nou Palestina.

După câtăva vreme. Literal, la sfârşitul vremurilor, anilor. Referirea este probabil la perioada de vreo 16 ani (217-201 î.Hr.) dintre lupta de la Rafia (vezi comentariul la v. 11) şi a doua campanie a lui Antioh împotriva sudului.

În vremea aceea. Începând cu versetul acesta, interpretările restului capitolului diferă foarte mult. O anumită grupă de comentatori consideră că versetele 14 - 45 continuă să nareze în continuare istoria împăraţilor seleucizi şi ptolemei. Alţii susţin că începând cu v. 14 intră în scenă următorul mare imperiu mondial, Roma, şi că versetele 14-35 schiţează cursul acelui imperiu şi al bisericii creştine.

Aici sau la un alt punct care apare mai târziu în capitolul acesta mulţi comentatori găsesc o referire la Antioh IV (Epifanul), care a domnit de la 176 la 164 î.Hr., şi la criza naţională pe care politica lui de elenizare a adus-o asupra iudeilor. Este, desigur, un fapt istoric de netăgăduit că încercarea lui Antioh de a-i constrânge pe iudei să-şi părăsească religia şi cultura lor naţională şi să adopte în schimb religia, cultura şi limba grecilor, este evenimentul cel mai important din întreaga perioadă inter-testamentară.

Ameninţarea prezentată de Antioh Epifanul i-a confruntat pe Iudei cu o criză comparabilă cu crizele determinate de Faraon, Sanherib, Nebucadneţar, Haman şi Titus. În cursul scurtei lui domnii de 12 ani Antioh aproape că a exterminat religia şi cultura iudeilor. A despuiat sanctuarul de toate tezaurele sale, a jefuit Ierusalimul, a lăsat oraşul şi zidurile lui în ruină, a ucis mii de iudei, iar pe alţii i-a dus în exil ca sclavi. Un edict regal le-a ordonat să lepede toate ritualurile religiei lor şi să trăiască la fel cu păgânii. Au fost constrânşi să zidească altare păgâneşti în fiecare oraş iudeu, să jertfească pe ele carne de porc, şi să predea orice exemplar al Scripturilor lor pentru a fi rupte în bucăţi şi arse. Antioh de asemenea a înălţat un idol păgân pe altarul Templului din Ierusalim şi a jertfit pe el carne de porc. Suspendarea jertfelor iudaice (fie între 168-165, fie între 167-164 î.Hr., conform a două sisteme de socotire a perioadei seleucide; vezi Vol. V, p. 25) a periclitat supravieţuirea religiei iudaice precum şi identitatea iudeilor ca popor.

În cele din urmă iudeii s-au răzvrătit şi au alungat forţele lui Antioh din Iudeea. Ei au reuşit chiar să respingă o armată trimisă de Antioh cu scopul specific de a-i extermina ca naţiune. Liberi încă o dată de oprimarea lui, ei au refăcut Templul, au ridicat un nou altar, şi au restaurat sistemul jertfelor (1Macabei 4,36-54). Intrând în alianţă cu Roma peste câţiva ani (161 î.Hr.), iudeii s-au bucurat de aproape un secol de relativă independenţă şi prosperitate sub protecţia romană, până când Iudeea a devenit o provincie romană în anul 63 î.Hr. Aceia care susţin că Antioh Epifanul este menţionat în versetele 14, 15 văd în cetatea de derbedei pe iudeii care s-au purtat ca nişte trădători faţă de propriii lor conaţionali şi l-au ajutat pe Antioh la executarea decretelor şi procedeelor lui crude şi hulitoare de cele sfinte. Pentru un raport detailat al amarelor experienţe ale iudeilor în decursul acestor vremuri rele, vezi 1Macabei 1 şi 2; Iosif Flavius, Antichităţi xii. 6, 7; Războaie i. 1.

Este posibil ca criza pricinuită de metodele lui Antioh Epifanul să fie amintită în cap. 11, deşi există mari deosebiri de păreri în ce priveşte partea profeţiei care se ocupă de el. A recunoaşte că lucrările lui Antioh Epifanul sunt amintite în cap. 11 nu cere, ca el să fie considerat subiectul profeţiei din cap. 7 şi 8, după cum nici menţionarea altor regi seleucizi nu cere ca ei să fie consideraţi subiectul profeţiei din capitolele respective.

Împăratul de la miază noapte. Urmând după observaţiile parantetice din v. 14, versetul acesta continuă naraţiunea începută în v. 13 cu privire la a doua campanie a lui Antioh în Palestina.

Întărituri. Ebr. solelah, movilă, adică instrumente de asediu.

Cetăţile întărite. Ebr. ‘ir mibsaroth, literal, o cetate de întărituri. Probabil se face referire la

Oştile. Un simbol al puterii (vezi v. 22 şi 31).

Ţara minunată. Adică Palestina (vezi comentariul la cap. 8,9). Potrivit concepţiei că romanii sunt introduşi în v. 13, cucerirea Palestinei descrisă aici se crede că este aceea a lui Pompei, care în anul 63 î.Hr., a intervenit într-o ceartă între fraţii Hyrcanus şi Aristobul, rivali la tronul Iudeii. Apărătorii s-au închis înapoia zidurilor de apărare ale Templului şi timp de trei luni au rezistat romanilor. Cu ocazia aceasta, după cum spune Iosif Flavius (Antichităţi, xiv. 4. 4), Pompei a ridicat perdeaua şi a privit în Sfânta Sfintelor, acum goală, deoarece chivotul fusese ascuns de când cu exilul (vezi comentariul la Ieremia 37,10).

Gânduri curate. Ebr. yesharim. Sensul expresiilor ebraice din acest pasaj este obscur. Literal înseamnă, şi (cei) drepţi cu el şi el va face. Unele versiuni îl iau pe yesharim drept un echivalent al lui mesharim, dreptăţi, echităţi. Mesharim este folosit în v. 6 cu privire la o înţelegere echitabilă între împăratul de la miază-noapte şi împăratul de la miază-zi. Dacă mesharim este termenul corect, aici poate să fie o referire la faptul că atunci când Ptolemeu XI Auletes a murit în anul 51 î.Hr., i-a aşezat pe cei doi copii ai săi, Cleopatra şi Ptolemeu XII, sub tutela Romei.

Fiică-sa. Sau Fata femeilor. Aceasta din urmă este o expresie neobişnuită, prezentând probabil feminitatea femeii de care este vorba. Unii au aplicat expresia aceasta la Cleopatra, fiica lui Ptolemeu XI. Ea a fost pusă sub tutela Romei în anul 57 î.Hr., iar la trei ani după aceea a devenit ibovnica lui Iulius Cezar, care invadase Egiptul. După ce Iulius Cezar a fost asasinat, Cleopatra şi-a îndreptat afecţiunile spre Marc Antoniu, rivalul moştenitorului lui Cezar, Octavian. Octavian (mai târziu numit Augustus) a înfrânt oştirile unite ale Cleopatrei şi ale lui Antoniu la Actium (31 î.Hr.). Sinuciderea lui Antoniu în anul următor (despre care se spune că ar fi fost pusă la cale de Cleopatra) a deschis calea pentru noul biruitor. Apoi Cleopatra, văzând că nu poate intra în graţiile lui Octavian, s-a sinucis.

Cu Cleopatra s-a sfârşit dinastia ptolemaică a Egiptului, iar de la anul 30 î.Hr., Egiptul a devenit o provincie a Imperiului Roman. Drumul cu multe ocolişuri al Cleopatrei corespunde de minune specificărilor de la sfârşitul versetului, deoarece Cleopatra nu l-a susţinut pe Cezar, ci propriile ei interese.

Ostroave. Ebr. ‘iyyim, ţinuturile de coastă, sau coastele mării. Războiul din alte părţi ale imperiului l-a scos pe Iulius Cezar din Egipt. Partida lui Pompei a fost curând înfrântă pe ţărmurile Africii. În Siria şi Asia Mică, Cezar a avut succes împotriva lui Pharnaces, regele cetăţii cimeriene Bosporus.

O căpetenie. Ebr. qasin, un om cu autoritate, ca în Isaia 1,10, sau mai specific un comandant militar, ca în Iosua 10,24. O va întoarce. Ebraica ultimei propoziţii este obscură. Traducerea următoare probabil că reflectă sensul pasajului, Într-adevăr el va întoarce înapoi asupra lui insolenţa sa.

Se va poticni, va cădea. În anul 44 î.Hr., Iulius Cezar a fost asasinat la Roma.

Un asupritor. Ebr. ma’abir noges, literal, cineva care face să vină un asupritor. Participiul noges, de la verbul nagas, a apăsa, a stoarce, se foloseşte cu privire la ispravnicii din Egipt (Exod 3,7) şi la asupritorii străini (Isaia 9,4). Pasajul se referă astfel la un împărat care va trimite asupritori, sau strângători de taxe cu sila, prin împărăţia sa. Cei mai mulţi comentatori au înţeles că aici se face referire la un colector de biruri, care pentru omul de rând din vremurile acelea din vechime era însăşi întruparea asupririi imperiale. Luca 2,1 raportează: În vremea aceea a ieşit o poruncă de la Cezar August să se înscrie [să fie supusă la taxe – KJV] toată lumea. (Vezi comentariul la Luca 2.1). Augustus, care i-a urmat lui Iulius Cezar, este considerat ca fiind cel care a statornicit Imperiul Roman, iar după o domnie de peste 40 de ani a murit în pace în patul său în anul 14 d.Hr.

Un om dispreţuit. Lui Augustus i-a urmat Tiberius (14-37 d.Hr.). Anumiţi istorici susţin că a fost o încercare plănuită din partea lui Suetonius, Seneca şi a lui Tacitus de a ponegri caracterul lui Tiberiu. Fără îndoială că tabloul este exagerat. Totuşi rămân suficiente dovezi faptice care să arate că Tiberiu a fost o persoană excentrică, greşit înţeleasă şi neiubită.

Fără să aibă. Literal, nu au dat. Expresia ebraică este mai bine tradusă la timpul trecut. Referirea este probabil la faptul că Tiberiu nu era de la început pe linia de succesiunea la tron, că a devenit fiul lui August prin adopţie, şi a fost rânduit ca moştenitor al imperiului numai când a ajuns la mijlocul vieţii.

Oştile. Oştile denotă putere, iar aici, în special, putere militară (vezi v. 6, 15). Tabloul este evident al unor oşti care se revarsă ca potopul (vezi cap. 9,26). Tiberiu a avut un deosebit succes la conducerea câtorva companii militare, atât în Germania cât şi în Răsărit la frontierele Armeniei şi Parthiei.

Căpetenie a legământului. Identic cu Domnul care face legământul trainic despre care se vorbeşte în cap. 9,25-27 (vezi cap. 8,10). Că acesta era Mesia, Isus Hristos, este clar din profeţia din cap. 9. Pe vremea domniei lui Tiberiu (14-37 d.Hr.) şi la porunca procuratorului pus de el în Iudeea, Ponţiu Pilat, a fost răstignit Isus, în anul 31 d.Hr.

Se vor uni. Unii comentatori au sugerat că aici Daniel se întoarce înapoi la alianţa de ajutor şi prietenie dintre iudei şi romani făcută în anul 161 î.Hr. (vezi Iosif Flavius, Antichităţi, xii. 10. 6). Concepţia aceasta presupune că expresia ebraică tradusă prin vreme în v. 24 reprezintă o vreme profetică de 360 de ani (vezi comentariul la cap. 7,25; 11,24). Alţii, care ţin la continuitatea cronologică a naraţiunii profetice a cap. 11, găsesc aici o referire la politica romană de a încheia ceea ce astăzi s-ar numi pact de ajutor reciproc, ca, de exemplu, liga de ajutor şi prietenie cu iudeii. În tratatele acestea romanii îi recunoşteau pe participanţi drept aliaţi, iar tratatele urmăreau, probabil, să promoveze interesele reciproce. Roma apărea în felul acesta în rolul de prieten şi protector, numai pentru a lucra cu viclenie pentru a întoarce aceste acorduri în favoarea ei. Ea impunea adesea poverile cuceririlor aliaţilor săi, dar de obicei îşi rezerva pentru sine răsplata cuceririi. Uneori aliaţii aceştia erau absorbiţi în Imperiul Roman.

O vreme. Ebr. ‘ad-’eth, până la o vreme. Expresia aceasta arată către un moment când uneltirilor puterii prezentate aici li se va pune capăt. Cuvântul ’eth, timp, probabil că aici nu trebuie să fie considerat o perioadă definită de timp, şi nici ca o perioadă profetică. Cuvântul tradus timpuri în cap. 4,16; 7,25 este aramaicul ‘iddanin, iar în cap. 12,7 ebr. mo’adim. ‘Ad-’eth pare să arate spre un moment aflat la o distanţă nedeterminată de vorbitor. Puterea rea avea să lucreze până la atingerea limitei rânduite de Dumnezeu (vezi cap. 11,27; comp. cap. 12,1).

Aceia care cred că aici se prezintă un timp profetic văd în evenimentele narate o referire la perioada de timp când cetatea Romei va fi sediul imperiului. Data de început se consideră a fi anul 31 î.Hr., anul bătăliei de la Actium, când Augustus a purtat o campanie de succes împotriva lui Marc Antoniu şi a Cleopatrei. De la anul 31 î.Hr., 360 de ani ne duc până la anul 330 d.Hr., anul când capitala imperiului a fost mutată de la Roma la Constantinopol.

Va porni. Potrivit cu o interpretare expusă mai înainte (vezi comentariul la v. 24), versetul acesta se referă la lupta dintre August şi Antoniu, care a culminat în bătălia de la Actium.

Cei ce vor mânca. Unii văd în fraza aceasta o referire la favoriţii regali. Din zilele primilor Cezari, intrigile de curte marchează ridicarea şi căderea împăraţilor Romei. În ultimii ani mai ales, când un ofiţer militar după altul urma la tronul cezarilor, adesea fiecare cu preţul capului predecesorului său, prezicerea că favoriţii regali se vor ridica şi vor aduce pieirea celor care-i ospătaseră şi că, prin urmare, morţii vor cădea în număr mare, a avut o împlinire unic de corespunzătoare. În orientul antic se aştepta ca aceia care mâncau din hrana oferită de o altă persoană să-i rămână loiali acestuia.

Se va împrăştia ca un râu. Versiunea siriacă şi Vulgata zic: va fi spălată, sau va fi luată. Potrivit cu interpretarea la care s-a făcut referire mai sus (v. 24), versetul acesta descrie soarta lui Antoniu. Când Cleopatra, înspăimântată de zgomotul luptei, s-a retras de la Actium, luând cu ea cele 60 de corăbii oferite de flota egipteană, Antoniu a urmat-o şi prin aceasta i-a cedat victoria lui Augustus. Susţinătorii lui Antoniu au trecut de partea lui Augustus. În cele din urmă Antoniu s-a sinucis. Conform acelora care susţin continuitatea cronologică a capitolului (vezi comentariul la v. 23), aici este prezisă situaţia instabilă care a bântuit imperiul între domnia lui Nero şi cea a lui Diocleţian.

Să-şi facă rău. Unii văd în fraza aceasta o referire la intrigile lui Octavian (mai târziu Augustus) şi Antoniu, ambii aspirând la conducerea universală. Alţii văd o referire la lupta pentru putere în cursul ultimilor ani ai lui Diocleţian (284-305) şi în cursul anilor dintre moartea lui Diocleţian şi timpul când Constantin cel Mare (306-337) a izbutit să reunifice imperiul (323 sau 324).

La vremea hotărâtă. Oamenii răi şi maşinaţiile lor pot să dureze numai atâta timp cât le îngăduie Dumnezeu. Adevărata filozofie a istoriei este înfăţişată în tot cuprinsul cărţii lui Daniel. Dumnezeu face ce vrea cu oastea cerurilor şi cu locuitorii pământului, şi nimeni nu poate să stea împotriva mâinii Lui (cap. 4,35).

Se vor întoarce. Unii comentatori văd în prezicerea aceasta o referire la asedierea şi distrugerea Ierusalimului de către Titus în anul 70 d.Hr. Alţii care susţin continuitatea cronologică a naraţiunii profetice (vezi comentariul la v. 23), văd o continuare a descrierii lucrării lui Constantin cel Mare.

Vrăjmaş legământului sfânt. Domnul Hristos este numit căpetenia legământului (v. 22), şi El urma să facă un legământ trainic cu mulţi, timp de o săptămână (cap. 9,27). Legământul este planul mântuirii, făcut în veşnicie şi confirmat de actul istoric al morţii Domnului Hristos. Pare rezonabil, atunci, a înţelege că puterea la care se face referire aici este una care în adâncul sufletului va fi contra acelui plan şi a realizării lui în sufletul şi viaţa oamenilor. Unii văd aici o referire specifică la invadarea Iudeii de către romani şi la capturarea şi distrugerea Ierusalimului în anul 70 d.Hr. Alţii sugerează că subiectul prezicerii este Constantin. Ei zic despre Constantin că el deşi mărturisea credinţa creştină, de fapt era vrăjmaş legământului sfânt, ţinta lui fiind de a face uz de creştinism ca de un instrument pentru a uni imperiul şi a-şi întări stăpânirea asupra lui. A făcut bisericii multe favoruri, dar aştepta în schimb ca biserica să-l susţină în politica lui.

Nu vor mai merge. În acord cu interpretarea că aici este trasată viaţa lui Constantin, se sugerează următoarele: În ciuda tuturor strădaniilor lui Constantin de a reînvia trecuta glorie şi putere a Imperiului Roman, în cel mai bun caz eforturile lui au avut doar un succes trecător.

Mai înainte. Pasajul poate fi tradus: Nu va fi timpul de pe urmă ca acela de mai înainte. Unii cred că aici se face referire la mutarea capitalei de la Roma la Constantinopol. Mutarea aceasta a fost considerată ca semnalul căderii imperiului.

Chitim. Numele Chitim apare de câteva ori în Vechiul Testament şi în alte scrieri mai vechi iudaice, şi este folosit într-o interesantă varietate de feluri. La Geneza 10,4 (vezi comentariul de acolo; comp. 1Cronici 1,7), Chitim este pus pe lista fiilor lui Iavan şi ca nepot al lui Iafet. Teritoriul ocupat de descendenţii lui Chitim a fost probabil Cipru. Oraşul fenician principal din Cipru, pe coasta de sud-este era cunoscut în limba feniciană drept Kt, în limba greacă Kition, şi în latină Citium. Balaam declară în profeţia lui (Numeri 24,24) că, nişte corăbii vor veni din(spre) Chitim, şi vor smeri pe Aşur. Unii au aplicat prezicerea aceasta la înfrângerea Persiei în Mesopotamia de către Alexandru cel Mare, care a venit din ţinuturile de coastă ale Mediteranei (vezi comentariul la Numeri 24,24). Ostroavele Chitim din Ieremia 2,10 şi Ezechiel 27,6, după cât se pare se referă şi ele tot la ţinuturile de coastă ale Mediteranei.

În literatura iudaică post-biblică termenul apare în 1Macabei 1,1 ca o descriere a Macedoniei. Pe lângă aceasta, două din sulurile descoperite de curând la Marea Moartă conţin numele acestea. Formele Ktyy’şur, Chitim al lui Aşur (Asiria), Hktyym bmsrym, Chitimul din Egipt, apare în The War Between the Sons of Light and the Sons of Darkness. Expresiile se pot referi la seleucizi şi ptolemei – împărăţia de la miazănoapte şi împărăţia de la miazăzi. Pare să se fi pierdut pe de-a întregul asocierea geografică a termenului Chitim cu ţinuturile de coastă ale Mediteranei, iar Chitim a devenit un termen generalizat pentru vrăjmaşii iudeilor. Habakkuk Commentary, un manuscris găsit printre sulurile de le Marea Moartă menţionează şi el pe Chitim. Autorul acestei cărţi credea că profeţiile lui Habacuc se refereau la necazurile iudeilor de pe vremea lui (probabil pe la mijlocul secolului I î.Hr.). El interpreta Habacuc 1,6-11 unde profetul îi descrie pe haldei, ca referindu-se la Chitim, care îi jefuiau pe iudei pe vremea sa. În contextul istoric al acestei lucrări termenul îi desemnează, probabil, pe romani. Vezi Vol I, p. 31-34.

În legătură cu aceasta este interesant de observat că LXX tradusă probabil în secolul al II-lea î.Hr., zice la Daniel 11,30 Romani şi nu Chitim. Pare clar, deci, că deşi cuvântul Chitim la început se referă la Cipru şi la locuitorii lui, mai târziu a fost extins spre a include ţărmurile mediteraneene de la apus de Palestina, şi mai târziu a ajuns să se aplice în general la apăsătorii străini fie că veneau de la sud (Egipt), fie că veneau de la nord (Siria), sau de la apus (Macedonia şi Roma).

În ce priveşte data autorului, cartea lui Daniel se găseşte mult mai aproape de referinţele din Ieremia şi Ezechiel, decât de acelea de origine post-biblică, care, într-adevăr, s-au ivit probabil ca o extensie a întrebuinţării biblice. Frazeologia versetului prezent, totuşi, este o aluzie clară la Numeri 24,24, unde se face referire la cuceritori venind de la apus (vezi comentariul de acolo). Deşi cercetătorii Bibliei nu sunt cu toţii de acord cu privire la referirea istorică despre Chitim din versetul acesta, pare clar că în interpretarea acestui pasaj ar trebui să se păstreze în minte două lucruri: întâi, că pe vremea lui Daniel cuvântul se referea, din punct de vedere geografic, la ţările şi popoarele din apus; şi al doilea, că accentul poate să fi fost deja în curs de tranziţie de la sensul geografic al cuvântului la ideea de Chitim ca năvălitori şi invadatori din orice parte.

Legământ. Vezi comentariul la v. 28. Unii văd în mânia descrisă aici o referire la eforturile Romei de a distruge legământul sfânt prin suprimarea Sfintelor Scripturi şi oprimarea acelora care credeau în ele.

Vor veni. Sau vor sta. Adică se vor ridica.

Trimise de el. Ebr. mimmenu, din el. Cuvântul acesta determină subiectul şi nu verbul propoziţiei: Armate (forţe) din el se vor ridica; adică, forţe, aparţinând acestei puteri (vezi cele scrise la Sfântul Locaş), se vor ridica ca să îndeplinească lucrarea de profanare descrisă aici.

Spurcarea. Ebr. chalal, a profana. Deşi traducerea spurca implică ideea de necurăţie, cuvântul ebraic arată, însă, mai degrabă că ceva sacru a fost pus pe treapta celor de rând. Astfel cuvântul se foloseşte cu privire la profanarea unei pietre de altar prin atingerea ei cu o unealtă (Exod 20,25), şi a profanării Sabatului (Exod 31,13). El mai descrie şi faptele acelora care au profanat Numele lui Dumnezeu prin sacrificarea copiilor lor unui zeu păgân (Levitic 20,3). Pentru un comentariu la această practică revoltătoare, vezi comentariul la Levitic 18,21.

Sfântul Locaş, cetăţuia. Cuvintele sunt în apoziţie. Unii le înţeleg ca aplicându-se la cetatea Romei, reşedinţa puterii din lumea antică, şi în felul acesta, fiind sanctuarul puterii. În acord cu aceasta, sunt prezise atacurile puterilor barbare.

Alţii cred că aici este vorba de sanctuarul ceresc. Ebr. ma’oz, tradus aici prin cetăţuia (întăritura), vine de la verbul ‘azaz, a fi tare, şi este folosit de repetate ori în capitolul acesta (v. 7, 10, 19, 38, 39) deşi nu este tradus uniform.

Sanctuarul pământesc din Ierusalim era înconjurat de întărituri. Sanctuarul ceresc, unde Domnul Hristos Îşi oferă sângele Său în favoarea păcătoşilor, este cel mai de frunte loc de refugiu. Conform acestor lucruri, pasajul acesta a fost înţeles ca descriind acţiunea marii puteri apostate din istoria creştină care a aşezat o jertfă şi un cult false în locul adevăratei jertfe şi al adevăratului cult al Domnului Hristos ca Mare Preot în sanctuarul ceresc.

Jertfa necurmată. Vezi comentariul la cap. 8,11.

Urâciunea pustiitorului. Aici este înfăţişată lucrarea papalităţii. Aceasta este prima dată când apare în cartea lui Daniel expresia aceasta, deşi cuvinte asemănătoare apar în propoziţia pe aripa urâciunilor idoleşti va veni unul care pustieşte (cap. 9,27). În LXX propoziţia aceasta este tradusă astfel: pe templu urâciunea pustiirilor. Cuvintele Domnului Hristos cu privire la urâciunea pustiirii (Matei 24,15) pot fi considerate ca aplicându-se în special la această primă referire din Daniel 9,27 decât la Daniel 11,31. Vorbind despre iminenta distrugere a Ierusalimului, care a avut loc în anul 70 d.Hr., Isus a identificat oştirile romane care împresurau cetatea ca fiind urâciunea pustiirii de care a vorbit proorocul Daniel (Matei 24,15; comp. Luca 21,20).

Având în vedere faptul că Daniel 9,27 este o parte a explicaţiei dată de înger la Daniel 8,11-13, concluzia naturală este că Daniel 8,11-13 este o profeţie combinată (asemănătoare cu cea din Matei 24; vezi DA 628) care se aplică atât la distrugerea Templului şi Ierusalimului de către romani, cât şi la lucrarea papalităţii în veacurile creştine.

Legământul. Vezi comentariul la v. 28. Se va observa că spre deosebire de traducerea de faţă, alte traduceri aşează ultima parte a versetului 31 ca prima parte a v. 32. El. Adică papalitatea.

Linguşiri. Ebr. chalaggoth, lucruri netede, alunecătoare (vezi cap. 8,25). A fost totdeauna metoda lui Satana de a face calea lui să pară mai uşoară decât a lui Dumnezeu. În tot cursul istoriei creştine poporul lui Dumnezeu a urmat calea descrisă de Domnul Hristos când a zis: îngustă este calea care duce la viaţă (Matei 7,14).

Mari isprăvi. Ebr. ‘asah, a face, a săvârşi. Ca şi în v. 28, cuvintele mari isprăvi sunt adăugate. Pasajul acesta se referă fără îndoială la aceia care în cuprinsul teritoriului de sub jurisdicţia Romei şi de dincolo de el, au rezistat atacurilor nedrepte ale papalităţii şi au păstrat o credinţă vie, ca de exemplu, valdenzii, albigenzii şi alţii.

Va învăţa pe mulţi. Însărcinarea Domnului Hristos: Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile (Matei 28,19) este un imperativ în timp de prigoană ca şi în vremuri de pace, şi adesea se dovedeşte că este mai cu efect în astfel de împrejurări.

Cădea. În cursul secolelor în care adevăratul popor al lui Dumnezeu a fost atât de aprig persecutat, aceia care erau destul de neînfricaţi ca să se ridice şi să-şi mărturisească convingerile au constituit în special făcuţi obiectul nimicirii.

Ajutaţi puţin. Deşi în înţelepciunea Sa Dumnezeu nu a găsit mereu de cuviinţă să-i scape de la moarte pe sfinţii Săi, fiecare martir al Lui a avut prilejul de a şti că viaţa lui era ascunsă cu Hristos în Dumnezeu (Coloseni 3,3).

În decursul dificilelor vremuri de apostazie şi persecuţie descrise în Daniel 11,33, în repetate rânduri Dumnezeu i-a trimis poporului Său greu apăsat puţin ajutor în persoana conducătorilor care vorbeau prin întuneric, chemându-i să se întoarcă la principiile Scripturii. Printre aceştia au fost pastorii valdenzi din secolul al XII-lea şi mai departe, John Wyclif din Anglia în secolul al XIV-lea, şi Ioan Huss şi Ieronim de Praga în secolul al XV-lea. În secolul al XVI-lea uriaşa răsturnare din viaţa politică, economică, socială şi religioasă a Europei, care în faza ei spirituală a făcut posibilă Reformaţiunea protestantă a deschis calea ca să se alăture mult mai multe voci acelora credincioase care se făcuseră auzite în secolele de mai înainte.

Albiţi. Uneori Dumnezeu îngăduie ca copiii Lui să sufere, chiar până la moarte, pentru ca să li se poată curăţi şi pregăti caracterul pentru cer. Însuşi Domnul Hristos a învăţat să asculte prin lucrurile pe care le-a suferit (Evrei 5,8). Compară Apocalips 6,11.

Vremea sfârşitului. Ebr. ‘eth ges. Expresia aceasta mai apare şi în cap. 8,17; 11,40; 12,4.9. În contextul cap. 11,35 ‘eth ges pare să fie legat îndeaproape de cei 1260 de ani, ca marcând sfârşitul acestei perioade. Când pasajele acestea din Scriptură sunt comparate cu DA 234; 5T 9, 10; GC 356, devine clar că anul 1798 d.Hr., a marcat începutul timpului sfârşitului.

Vremea hotărâtă. Ebr. mo’ed, de la verbul ya’ad, a hotărî. Mo’ed, un cuvânt ebraic comun, a fost aplicat adunărilor lui Israel rânduite de Dumnezeu (Exod 23,15; vezi comentarii la Levitic 23,2). Cuvântul a fost folosit atât pentru timpul (Osea 12,9) cât şi pentru locul adunării (Psalmi 74,8). În Daniel 11,35 este vizată ideea timpului. Şi mai important este faptul că este o vreme hotărâtă. Vremea sfârşitului este un timp rânduit în programul lui Dumnezeu pentru desfăşurarea evenimentelor.

Împăratul. Printre comentatorii adventişti au fost în general susţinute două concepţii cu privire la versetele 36-39. O interpretare identifică puterea descrisă aici ca fiind Franţa revoluţionară din anul 1789 şi din anii următori. Cealaltă concepţie susţine că puterea descrisă aici este aceeaşi putere apostată, persecutoare, descrisă în versetele precedente.

Aceia care înţeleg că împăratul se referă la puterea Franţei în timpul revoluţiei, scot în evidenţă că puterea introdusă aici trebuia să fie una nouă, deoarece apare îndată după menţionarea timpului sfârşitului şi deoarece, probabil, trebuie să îndeplinească anumite specificaţii care n-au fost făcute cu privire la puterea descrisă în versetele anterioare, în special când dictatura ei se va manifesta în direcţia ateismului. Fireşte, este un fapt care ţine de cunoştinţele istorice obişnuite că filozofia care a călăuzit Revoluţia Franceză a fost nu numai anticlericală dar şi atee, şi că filozofia aceasta a avut efecte pe termen lung asupra cugetării secolului al XIX-lea şi al XX-lea. Mai mult, că revoluţia şi rezultatele ei marchează sfârşitul perioadei profetice de 1260 de ani.

Aceia care cred că împăratul din acest verset este puterea descrisă în v. 32, ne îndreaptă atenţia la faptul că în limba ebraică articolul hotărât precede cuvântul împărat. Aceasta ar părea să implice că împăratul de aici a mai fost amintit anterior. Ei susţin că referirea la vremea sfârşitului din v. 35 poate să arate spre înainte şi nu indică în mod necesar că versetele 36-39 trebuie să fie aşezate exclusiv după începutul acelui timp la 1798 (vezi comentariul la v. 35), mai ales că abia începând cu v. 40 există un eveniment cu privire la care se spune în mod specific că se petrece la vremea sfârşitului. Ei înţeleg că descrierea puterii din versetele 36-39 indică nu ateismul, ci mai degrabă o încercare de a submina orice altă putere religioasă. Toţi aceia care susţin concepţia aceasta atrag atenţia la paralelismul cap. 2; 7; 8-9. Ei trag concluzia că se poate aştepta de la cap. 11 să prezinte aceeaşi paralelă, şi că se ocupă de apogeul aceleiaşi puteri apostate descrise în celelalte profeţii ale cărţii lui Daniel.

Se vor slăvi. Conform concepţiei că aici este descrisă Franţa, cuvintele acestea sunt considerate ca descriind excesele ateismului la care s-au dedat unii dintre conducătorii mai radicali ai Revoluţiei. Ca un exemplu al acestui lucru, la 26 noiembrie 1793, Comuna, sau corpul conducător al oraşului Paris a luat hotărârea oficială de a desfiinţa orice religie în capitala Franţei. Deşi hotărârea aceasta a fost anulată de Adunarea Naţională după câteva zile, ea ilustrează, totuşi, influenţa la care ajunsese ateismul în timpul perioadei respective.

Aceia care consideră că versetul acesta se aplică la marea putere apostată a istoriei creştine, consideră pasajul acesta paralel cu Daniel 8,11.25; 2Tesaloniceni 2,4; Apocalips 13,2.6; 18,7. Ei văd prezicerea acestui verset împlinindu-se în pretenţia papală că papa este viceregele (vicarul) Domnului Hristos pe pământ, în puterea pretinsă pentru preoţie, şi în puterea cheilor – pretinsa autoritate de a deschide şi a închide cerul înaintea oamenilor.

Va spune lucruri ne mai auzite. Conform concepţiei că Franţa este subiectul considerat, propoziţia aceasta se referă la cuvintele semeţe ale revoluţionarilor care au desfiinţat orice religie şi au introdus cultul Zeiţei Raţiunii. Când mai târziu s-a introdus cultul Fiinţei Supreme reacţionarii au arătat cu claritate că aceasta nu trebuia identificată cu Dumnezeul religiei creştine.

Cu privire la împlinirea pasajului acestuia potrivit concepţiei că papalitatea este avută în vedere aici, vezi comentariul la cap. 7,11.25; comp. 2Tesaloniceni 2,4; Apocalips 13,5-6.

Dorinţa femeilor. Aceia care cred că Franţa este puterea descrisă aici văd o împlinire a pasajului acestuia în declaraţia revoluţionară că actul căsătoriei este un simplu contract civil, că acesta poate fi desfăcut fără alte formalităţi la dorinţa părţilor implicate.

Aceia care cred că aici este descrisă papalitatea văd o eventuală referire la atenţia dată de această putere celibatului şi virginităţii.

Nu va ţine seama de nici un dumnezeu. Conform uneia din poziţii, cuvintele se aplică puterii ateiste din Franţa revoluţionară care a încercat să desfiinţeze orice religie în ţara aceea (vezi comentariul la v. 36). Conform celeilalte poziţii cuvintele trebuie să fie luate într-un sens comparativ; adică puterea descrisă aici nu este ateistă, ci se consideră a fi reprezentanta lui Dumnezeu şi nu-L priveşte pe Dumnezeu aşa cum s-ar cuveni. Ea caută în chip hulitor să se aşeze în locul Lui (vezi 2Tesaloniceni 2,4).

În schimb. Ebr. ‘al-Kanno, în locul său, adică în locul adevăratului Dumnezeu.

Dumnezeul cetăţuilor. Ebr. ’eloah ma’uzzim. Comentatorii diferă foarte mult în interpretarea dată acestei expresii. Unii o consideră un nume propriu: zeul Mauzim. Totuşi, un zeu cu nume acesta nu este cunoscut în altă parte. Întrucât ma’uzzim pare cu destulă claritate să fie pluralul ebraicului ma’ez, refugiu, fortăreaţă, care apare de repetate ori în capitolul acesta (versetele 7, 10, 19, 31), pare cel mai bine să luăm aceste cuvinte ca însemnând zeul cetăţuilor, sau zeul adăposturilor.

Unii interpretează versetul acesta ca referindu-se la cultul Raţiunii instituit la Paris în 1793. Dându-şi seama de necesitatea religiei dacă Franţa voia să rămână tare pentru a-şi realiza scopul de a întinde Revoluţia prin Europa, unii din conducătorii din Paris au încercat să înfiinţeze o religie nouă, având raţiunea personificată ca o zeiţă. Acesta a fost mai târziu urmat de cultul Fiinţei Supreme – natura zeificată – care ar putea fi foarte bine considerată ca un zeu al puterilor.

Alţii consideră că aici ar fi o referire la rugăciunile îndreptate către sfinţi şi către Fecioara Maria, iar alţii, o referire la alianţa Romei cu puterile civile şi la strădaniile sale plănuite de a determina naţiunile să facă ceea ce zice ea.

Împotriva locurilor întărite. Pasajul acesta este obscur şi a fost tradus în diverse moduri. Verbul tradus aici prin a face, ‘asah, însemnând a face, a lucra, este lipsit de un complement direct, dar este urmat de două prepoziţii: le, a sau pentru şi ’im, cu. În Geneza 30,30; 1Samuel 14,6 şi Ezechiel 29,20 ‘asah, fără de un complement şi urmat de le, ca aici, are sensul de a lucra pentru (cineva). ‘Asah urmat de ’im apare în 1Samuel 14,45, cu sensul de a lucra cu. Având în vedere aceste întrebuinţări va părea rezonabil să traducem pasajul de faţă astfel: Şi el va lucra pentru cele mai puternice refugii (ma’uzzim) cu un dumnezeu străin. Întrucât ’eloah ma’uzzim

Unii văd în pasajul acesta o referire la locul strategic pe care ideile ateiste şi raţionaliste l-au ocupat printre conducătorii Franţei din timpul revoluţiei. Alţii văd aici o descriere a sprijinului pe care Biserica Romană l-a acordat cultului protectorilor – sfinţii – şi festivităţilor în diferite oraşe în jurul lumii în cinstea jertfei liturghiei şi a Fecioarei Maria.

Va împărţi moşii. Unii înţeleg că aceste cuvinte descriu fărâmiţarea marilor moşii ale nobilimii Franţei, şi vinderea acestor moşii la proprietari mai mici. S-a apreciat că două treimi din proprietăţile în terenuri din Franţa au fost confiscate de guvern în timpul Revoluţiei.

Alţii cred că aceste cuvinte şi-au găsit împlinirea în dominaţia papei peste conducătorii civili şi în frecventa primire de venituri de la ei. S-a sugerat că împărţirea Lumii Noi între Spania şi Portugalia de către Papa Alexandru VI, în 1493, poate fi considerată un exemplu de împlinire a acestui pasaj.

Pentru un studiu istoric al interpretării adventiste a celor din Daniel 11,36-39 şi o evaluare a poziţiilor prezentate, vezi Ministry, martie 1954, p. 22-27.

Vremea sfârşitului. Aici împăratul de la miazănoapte şi împăratul de la miazăzi sunt menţionaţi pentru prima dată ca atare după versetele 14 şi 15. Comentatorii adventişti de ziua a şaptea care consideră că în versetele 36-39 este prezentată viaţa Franţei în timpul Revoluţiei susţin că împăratul de la miazănoapte din versetele 40-45 este Turcia. Aceia care aplică versetele 36-39 la papalitate găsesc aici un tablou profetic al apogeului său. Unii din ultima categorie identifică papalitatea cu împăratul de la miazănoapte, în timp ce alţii fac distincţie între cele două. Câţiva consideră că versetele 40-45 şi-au găsit împlinirea în prăbuşirea Imperiului Otoman în 1922. Vezi comentariul la v. 45.

Îşi va ajunge sfârşitul. Compară prezicerile asemănătoare din profeţiile paralele ale cap. 2 (v. 34, 35, 44, 45), cap. 7 (v. 11, 26), cap. 8 şi 9 (cap. 8,19.25; 9,27), şi în alte locuri în Scripturi (Isaia 14,6; 47,11-15; Ieremia 50,32; 1Tesaloniceni 5,3; Apocalips 18,6-8.19.21).

În general, adventiştii de ziua a şaptea au susţinut că împlinirea v. 45 se află încă în viitor. Cuvintele prudente rostite de pionierul adventist James White în 1877 cu privire la precauţia în ce priveşte interpretarea profeţiilor neîmplinite constituie încă un sfat bun:

În interpretarea profeţiilor neîmplinite unde istoria este încă nescrisă, comentatorul n-ar trebui să-şi prezinte propunerile cu prea multă hotărâre, ca nu cumva să ajungă să rătăcească pe teritoriul fanteziei.

Poziţiile luate asupra chestiunii orientale se bazează pe profeţii care încă nu şi-au găsit împlinirea. Aici ar trebui să umblăm încet, şi să luăm poziţie cu multă atenţie, ca nu cumva să ajungem să îndepărtăm pietrele de hotar deplin stabilite în mişcarea adventă. Se poate spune că este un acord general asupra acestui subiect, şi că toţi ochii sunt îndreptaţi către războiul acum în desfăşurare între Turcia şi Rusia ca împlinirea acelei părţi a profeţiei care va oferi o mare întărire a credinţei în apropiata mare strigare şi în încheierea soliei noastre. Dar care va fi rezultatul acestei siguranţe cu privire la profeţiile neîmplinite dacă lucrurile nu vor ieşi aşa cum s-a aşteptat cu foarte mare încredere, este o întrebare care nelinişteşte.

(James White, RH, 29 noiembrie 1877).

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE 1–459T 14PK 556 35, 40 GC 356