Dregători. Aramaicul achashdarpan, literal satrapi (vezi comentariul la cap. 8,2). Diferitele detalii ale administraţiei provinciale ale Imperiului Persan înainte de reorganizarea întreprinsă de Darius I sunt încă obscure. Herodot (iii. 89) spune că Darius I a creat 20 de satrapii ca subdiviziuni principale ale imperiului. Fiecare satrapie era împărţită în provincii. Inscripţiile lui Darius dau totaluri diferite pentru satrapii (21, 23, 29), dovedind că împăratul a schimbat probabil numărul şi mărimea satrapiilor în timpul domniei sale. Unii istorici greci folosesc termenul satrap pentru slujbaşii inferiori, aşa după cum se pare că a făcut şi Daniel când a folosit termenul pentru a-i denumi pe guvernatorii provinciali. Compară cele 127 de provincii din Estera 1,1 pe vremea lui Xerxe.

Trei căpetenii. Corpul acesta administrativ nu este menţionat în sursele extra-biblice. Este o totală lipsă de dovezi documentare contemporane cu privire la organizarea Imperiului Persan dinainte de Darius I.

Era şi Daniel. În alte traduceri [KJV] avem Daniel era primul. Literal, traducerea este Daniel

era unul. Cuvântul folosit aici este redat prin unul (o) şi în cap. 7,5.16. Nici o pagubă. Motivul complicatului sistem administrativ din Persia este zugrăvit aici în culori

Duh înalt. Sau spirit ales. Aceasta a fost prima dată când observatori de neam împărătesc au găsit un duh aparte în Daniel. Nebucadneţar mărturisise că Daniel poseda duhul dumnezeilor celor sfinţi (cap. 4,8). Regina mamă repetase expresia aceasta în convorbirea ei cu Belşaţar în ultima şi decisiva lui noapte (cap. 5,11). Cu acelaşi prilej ea atrăsese atenţia la duhul înalt care fusese observat la Daniel (cap. 5,12). Fără îndoială că duhul acesta se manifestase nu numai în rezolvarea întrebărilor grele (cap. 5,12) ci şi printr-o cinste scrupuloasă, credincioşie neclintită, loialitate faţă da datorii, şi integritate în cuvinte şi fapte – calităţi rar întâlnite la slujitorii civili ai vremii. O scurtă întrevedere cu acest vârstnic om de stat, un supravieţuitor al epocii de aur a Babilonului imperial, a fost suficientă pentru a-l convinge pe Darius că Daniel ar constitui o bună alegere ca administrator principal al noului imperiu şi ca sfetnic al coroanei.

Asupra lui Daniel. În planurile lui de a-l înălţa pe Daniel la slujba civilă cea mai înaltă din stat, fără îndoială că Darius lucra în interesele coroanei şi ale imperiului. Totuşi, el uitase să ia în consideraţie sentimentele de gelozie care în chip firesc urmau să se trezească printre demnitarii mezi şi perşi când un iudeu, un fost ministru al babilonienilor, urma să ocupe o poziţie care, potrivit cu aşteptările lor, trebuia să fie a lor.

Nici o greşeală. În ciuda vârstei sale înaintate – era cu puţin sub nouăzeci de ani – Daniel era perfect capabil să-şi îndeplinească obligaţiile sale de stat astfel încât nici o greşeală să nu-i poată fi găsită. Realizarea aceasta se datora integrităţii lui personale şi încrederii în călăuzirea neîntreruptă a Tatălui său ceresc. A-L iubi şi a-I servi lui Dumnezeu pentru el era mai important decât viaţa însăşi. Aderarea scrupuloasă din tinereţea sa la legile sănătăţii fără îndoială că i-a dat o vigoare care întrecea cu mult pe cea obişnuită a oamenilor de vârsta lui.

Legea Dumnezeului său. O cercetare atentă a obiceiurilor lui Daniel, o observare amănunţită a felului său de purtare faţă de asociaţii şi subordonaţii săi şi un control riguros al documentelor, n-a scos la iveală nici o neregulă care să reprezinte un temei de plângere sau învinuire. Totuşi, vrăjmaşii lui Daniel au descoperit că el nu putea fi niciodată găsit închinându-se în vreun templu din Babilon şi că nici nu lua parte la ceremoniile religioase păgâne. Fără îndoială ei observaseră că el lipsea de la biroul său în fiecare Sabat, ziua de odihnă săptămânală prescrisă în legea Dumnezeului său. Fără îndoială ei considerau că momentele fixate de el pentru rugăciune erau în conflict cu împlinirea îndatoririlor sale oficiale.

Aceste căpetenii şi dregătorii aceştia. Nu este nevoie să se presupună că toţi guvernatorii imperiului s-au adunat înaintea împăratului pentru chestiunea aceasta. Fără îndoială s-au înfăţişat numai aceia care îl invidiau pe Daniel. Dacă ar fi fost chemaţi toţi cu această ocazie, împăratul ar fi intrat la bănuieli, mai ales dacă n-ar fi fost şi Daniel printre ei. Complotiştii au considerat probabil că dacă numai câţiva s-ar fi apropiat de împărat cu cererea, şansele de a-l înşela pe monarh ar fi fost mai mari decât dacă ar fi aşteptat ca toţi guvernatorii din fiecare colţ al împărăţiei să se adune ca să se înfăţişeze înaintea lui.

Să trăieşti veşnic. Vezi comentariul la cap. 2,4.

Toate căpeteniile. Fără îndoială o minciună, deoarece este îndoielnic că toţi fuseseră consultaţi.

Oricine va face o rugăciune. Un decret de felul acesta ar fi fost ceva cu totul străin pentru perşi, care şi-au câştigat reputaţia de a fi mărinimoşi în materie de toleranţă religioasă. Este de neimaginat ca un om ca Cir să semneze un astfel de decret. Totuşi este evident că Darius Medul avea altă creştere. Nu ştim multe cu privire la concepţia mezilor despre toleranţa religioasă. Cir, împăratul persan, a rezidit templele naţiunilor distruse de babilonieni şi prin aceasta a arătat spiritul său de toleranţă faţă de sentimentele şi practicile religioase ale altor popoare. Pe de altă parte Darius I pretindea că falsul Smerdis, predecesorul său, un mag din Media care a domnit timp de aproape jumătate de an în anul 522 î.Hr., şi-a dovedit spiritul de intoleranţă religioasă distrugând templele. Deşi generalizările sânt supuse greşelii, trebuie să admitem posibilitatea că mezii, sau cel puţin o parte din conducătorii lor, au manifestat mai puţină toleranţă religioasă decât perşii.

Groapa cu lei. Literatura şi operele de artă contemporane îi înfăţişează adesea pe împăraţii din antichitate, ca de pildă pe ai Egiptului, Asiriei şi Persiei, ca fiind angajaţi în sportul vânării de animale sălbatice. Vânatul consta mai ales din lei, dar includea şi pantere, zimbri şi elefanţi. Cronicile amintesc despre regi vasali cari trimiteau ca tribut animale sălbatice captive stăpânilor lor împăraţi din Mesopotamia. Acolo erau ţinute în menajerii, ca simboluri ale puterii mondiale a împăratului şi pentru distracţia împăratului şi a prietenilor acestuia. Deşi nu se cunosc exemple de pedeapsă cu moartea prin aruncarea vinovatului la animale sălbatice din rapoartele contemporane de pe vremea perşilor, aceste surse amintesc forme extraordinar de sălbatice de pedeapsă capitală ordonate de împăraţii persani, altminteri umanitari.

Să nu se poată schimba. Cu privire la irevocabilitatea legii Mezilor şi Perşilor compară şi Estera 1,19; 8,8. Caracteristica aceasta este atestată şi de scriitorii greci. De exemplu Diodorus Siculus (xvii. 30) descrie atitudinea lui Darius II faţă de condamnarea la moarte a lui Charidemos. El pretinde că împăratul, după ce a rostit sentinţa s-a căit şi s-a învinuit că a greşit foarte mult în judecată; totuşi era cu neputinţă să desfacă ceea ce se făcuse prin autoritatea împărătească.

Casa lui. Casa lui Daniel probabil avea un acoperiş plat, ca majoritatea caselor atât vechi cât şi moderne din Mesopotamia. De obicei într-un colţ este un apartament ridicat deasupra nivelului acoperişului plat şi care are ferestre cu zăbrele pentru ventilaţie. Astfel de camere ofereau spaţii ideale pentru a fi izolat.

Ferestrele erau deschise. O expresie aramaică identică este folosită într-un papirus aramaic de la Elefantina. Papirul descrie o casă având ferestre deschise la partea de jos şi deasupra (Cowley, Nr. 25, rândul 6). Un alt papirus vorbeşte despre o casă a cărei singură fereastră se deschide către ambele compartimente (Kraeling, Nr. 12, rândul 21). Ferestrele deschise ale lui Daniel erau spre Ierusalim, oraşul pe care el îl părăsise pe când era copil şi probabil nu-l mai văzuse niciodată. Cu privire la obiceiul de a se întoarce cu faţa către Ierusalim la rugăciune, vezi 1Regi 8,33,35; Psalmi 5,7; 28,2.

Îngenunchea. Biblia notează diferite poziţii la rugăciune. Găsim servi ai lui Dumnezeu care se rugau şezând ca David (2Samuel 7,18, [KJV]), plecându-se, ca Eliezer (Geneza 24,26) şi Ilie (1Regi 18,42); şi frecvent stând în picioare ca Ana (1Samuel 1,26). Atitudinea cea mai obişnuită la rugăciune pare să fi fost aceea de a îngenunchea, pentru care avem câteva exemple: Ezra (Ezra 9,5), Isus (Luca 22,41), Ştefan (Fapte 7,60). Vezi şi PK 48; GW 178.

Au găsit pe Daniel rugându-se. Complotiştii n-au avut mult de aşteptat ca să-l vadă pe Daniel nesocotind interdicţia împăratului. Cu sau fără decret, omul acesta al lui Dumnezeu simţea că trebuie să-şi continue deprinderea de a se ruga zilnic. Dumnezeu constituia pentru el izvorul întregii sale înţelepciuni şi al întregului său succes în viaţă. Bunăvoinţa Cerului era pentru el mai scumpă decât viaţa însăşi. Comportamentul său a fost rezultatul încrederii sale în Dumnezeu.

Din prinşii de război. Forma acuzării descoperea întreaga ură şi tot dispreţul pe care oamenii aceştia le nutreau faţă de Daniel. Ei nu s-au referit la demnitatea funcţiei lui, ci l-au caracterizat doar ca un străin, un exilat iudeu. Ei au nădăjduit fără îndoială să aducă purtarea lui sub bănuiala că ar fi un act de rebeliune faţă de autoritatea împărătească. De fapt, ei întrebau: Cum putea un om pe care împăratul îl onorase atât de mult, şi care avea toate motivele să-şi arate recunoştinţa faţă de împărat prin strictă ascultare de decretele împărăteşti, să fie atât de neruşinat încât să sfideze făţiş poruncile împărăteşti? Cuvintele lor erau în aşa fel calculate ca să-l determine pe Darius să-l privească pe Daniel ca fiind un nerecunoscător, dacă nu chiar un trădător.

Să-l scape. Monarhul a sesizat cursa care-i fusese întinsă. La propunerea decretului, oamenii recurseseră la linguşire, iar împăratul înaintat în vârstă îşi dăduse aprobarea fără să vadă uneltirea care stătea la baza planului oamenilor în a căror judecată el fusese obişnuit să se încreadă. Brusc el şi-a dat seama că întreaga chestiune fusese concepută, nu aşa cum crezuse el, pentru a onora domnia şi persoana sa, ci pentru a-l lipsi de un prieten sincer şi de un funcţionar public de încredere. În ciuda eforturilor sale aproape disperate, împăratul nu a putut găsi nici o portiţă legală ca să-l scape pe Daniel şi să apere în acelaşi timp concepţia medo-persană fundamentală a inviolabilităţii legii.

Au stăruit. Sau s-au adunat. Pentru a doua oară în ziua aceea hotărâtoare vrăjmaşii lui Daniel au venit la împărat, de data aceasta seara. Vreme de multe ore ei aşteptaseră executarea verdictului, şi întrucât nu se făcea nimic, s-au dus din nou la împărat şi cu neruşinare şi-au cerut prada. Ei ştiau că au un drept legal să ceară executarea lui Daniel şi că nu era nici o portiţă în lege prin care ar fi putut să scape.

Să te scape. Cuvintele împăratului erau într-un contrast izbitor cu acelea pe care le rostise Nebucadneţar cu o ocazie oarecum asemănătoare (cap. 3,15). Poate că Darius era familiarizat cu minunile pe care Dumnezeu le făcuse pe timpul lui Nebucadneţar şi al lui Belşaţar.

Au adus o piatră. Nu s-a descoperit prin săpături nici o groapă de lei din antichitate, şi este astfel imposibil să se refacă un tablou precis al unui astfel de loc.

A pecetluit-o. Sigilarea oficială din partea împăratului şi din partea mai marilor avea un îndoit scop. Ea servea ca garanţie pentru împărat că Daniel nu va fi omorât prin nici un alt mijloc, în caz că nu era vătămat de lei. Deoarece Darius nădăjduia că Dumnezeul lui Daniel îl va salva pe slujitorul Său credincios din gura leilor, natural că dorea să ia măsuri de prevenire împotriva oricărui amestec din partea oamenilor care erau hotărâţi să îi ia viaţa lui Daniel. Pe de altă parte sigiliul le oferea vrăjmaşilor lui Daniel asigurarea că nu se va face nici o încercare de a-l scăpa, în caz că nu va fi imediat sfâşiat în bucăţi de fiarele sălbatice. Poate că sfetnicii lui Darius s-au temut că se va face o încercare de a-l scoate pe Daniel din groapă de către prietenii acestuia, sau de către împărat, îndată ce toţi se vor fi retras de la locul execuţiei. De aceea, atât sigiliul lor cât şi al împăratului au fost folosite pentru a se asigura că piatra nu va fi mişcată din loc în cursul nopţii.

Morminte egiptene sigilate ar putea sluji ca să ilustreze tehnica sigilării unei intrări. După ce poarta era închisă pentru ultima dată, era tencuită cu ipsos, şi fie că se aplicau sigilii din loc în loc pe tencuiala proaspătă, fie că se aplicau nişte sigilii care se rulau pe aceasta. O procedură asemănătoare poate să fi folosită la închiderea şi sigilarea gropii leilor. Sigilarea este foarte probabil că s-a făcut cu ajutorul unui sigiliu cilindric, foarte obişnuit la Asirieni, babilonieni, şi perşi. Fiecare săpătură întreprinsă în Mesopotamia scoate la iveală numeroase exemplare de astfel de sigilii. Cuvântul tradus de Cornilescu inel, în alte traduceri apare ca sigiliu.

Ţiitoare. Aramaicul dachawan. Cuvântul este obscur. În Biblie apare numai aici. Comentatorul iudeu medieval Raşi considera că înseamnă mese. Ibn Ezra, un alt învăţat iudeu interpreta cuvântul ca însemnând instrumente muzicale. Interpretarea lui poate să fi influenţat traducerea engleză KJV. Printre multe alte interpretări aflate în traduceri şi comentarii, toate fiind numai presupuneri, se găsesc şi următoarele: hrană, cântăreţi, dansatoare, parfumuri, persoane care să-l amuze, şi concubine. Traducerea distracţii dintr-o anumită versiune în limba engleză pare să ţintească o citire neutră.

În revărsatul zorilor. În aramaică şefarpar, zorii. Sensul pasajului este clar indicat în traducerea lui Keil: Împăratul, îndată ce s-a trezit în zorii dimineţii, s-a dus în grabă prin lumina dimineţii.

Plângător. Aramaicul ‘aşib, trist, îndurerat, plin de nelinişte. Vocea este un indicator al emoţiilor, şi este greu pentru oameni să-şi ascundă sentimentele lăuntrice. Împăratul trecuse prin chinul de a-l vedea pe slujitorul său cel mai credincios aruncat la lei. Experienţa aceasta îngrozitoare a fost urmată de o noapte lungă şi lipsită de somn. Nu este de mirare că glasul îi trăda neliniştea, îngrijorarea şi amara remuşcare din inima lui!

Robul Dumnezeului celui viu. Cuvintele lui Darius descoperă o oarecare măsură de cunoaştere a Dumnezeului şi a religiei lui Daniel. Faptul că împăratul vorbea despre Dumnezeul lui Daniel numindu-L Dumnezeul cel viu, sugerează că Daniel îi explicase natura şi puterea adevăratului Dumnezeu.

Veşnic să trăieşti, împărate. Cu privire la această formulă de salut ceremonială vezi comentariul la cap. 2,4.

A închis gura leilor. Scriitorul epistolei către Evrei se referă la experienţa aceasta a lui Daniel şi atribuie eliberarea profetului puterii credinţei (Evrei 11,33).

Am fost găsit nevinovat. Probabil că Daniel nu se apărase nici pe sine ca persoană şi nici acţiunile sale înainte de a fi fost aruncat la lei. Orice cuvânt rostit atunci ar fi putut fi interpretat ca un semn de slăbiciune şi de teamă. Acum însă, după ce Dumnezeu găsise de cuviinţă să-i scape viaţa, Daniel s-a hotărât să-şi declare nevinovăţia.

Să scoată pe Daniel. Cerinţele decretului împărătesc fuseseră satisfăcute. Decretul nu ceruse executarea călcătorului legii, ci numai să fie aruncat în groapa cu lei (v. 7.). Nu este nici o îndoială, desigur, în afară de aceea că aceste cuvinte implicau pedeapsa cu moartea. Daniel fusese aruncat în groapa cu lei, şi nu existau restricţii constituţionale cari să îl împiedice pe împărat să-l scoată pe Daniel din groapa leilor.

Au fost aruncaţi. Împăratul mâniat a procedat după maniera caracteristică despoţilor contemporani. Istoria antică oferă o serie de exemple ale unui astfel de comportament. Unii comentatori critici au încercat să arate că naraţiunea este lipsită de veridicitate din punct de vedere istoric pretinzând că groapa în care erau ţinuţi leii nu era suficient de mare ca să fi putut încăpea în ea 122 de bărbaţi cu familiile lor; că nu puteau fi destui lei în Babilon ca să mănânce atâtea victime. Totuşi, Biblia nu spune nicăieri că acesta a fost numărul celor osândiţi la moarte. Aceşti învăţaţi critici au tras concluzia superfluă că toţi cei 120 de dregători împreună cu cei 2 preşedinţi din v. 1, 2 au fost implicaţi în această experienţă nenorocită. Este pură speculaţie a spune numărul celor implicaţi în această chestiune.

Poruncesc. După eliberarea minunată a prietenilor lui Daniel din cuptorul cu foc, Nebucadneţar emisese un decret către toate naţiunile împărăţiei sale interzicându-le, sub ameninţarea pedepsei cu moartea, să spună ceva împotriva Dumnezeului acestor evrei (cap. 3,29). La fel, ca urmare a ocrotirii lui Daniel în groapa cu lei, Darius a dat un edict poruncind tuturor naţiunilor din cuprinsul împărăţiei lui să se teamă de Dumnezeul lui Daniel şi să-L respecte. Nu trebuie să tragem din aceasta concluzia superfluă că împăratul însuşi s-a îndepărtat de politeismul mezilor. Darius L-a recunoscut pe Dumnezeul lui Daniel ca fiind Dumnezeul cel viu, a cărui împărăţie şi stăpânire sunt veşnice, dar nu se spune că el L-a recunoscut ca fiind unicul Dumnezeu adevărat.

Supt domnia. Repetarea acestor cuvinte nu indică o separare a împărăţiei persane de aceea a mezilor, ci numai o distincţie între domnitori, unul fiind med şi celălalt persan. Construcţia propoziţiei îngăduie interpretarea care face din Cir fie un coregent, fie un succesor al lui Darius.

NOTĂ ADIŢIONALĂ LA CAPITOLUL 6

În cele ce urmează este un rezumat şi o evaluare a diferitelor concepţii susţinute cu privire la identitatea lui Darius, Medul. Înainte de epoca arheologiei moderne cartea lui Daniel punea o serie de probleme istorice, din care cea mai mare parte au fost rezolvate satisfăcător (vezi Introducere,

p. 747). Din problemele încă nesoluţionate, chestiunea persoanei şi funcţiei lui Darius este în prezent cea mai de seamă. Totuşi, modul remarcabil în care alte declaraţii istorice ale Bibliei au fost recent confirmate justifică încrederea că problema aceasta va fi şi ea rezolvată.

Înalţii critici prezintă explicaţia lor simplă, dar inacceptabilă, că părţile istorice ale cărţii lui Daniel sunt de domeniul legendei şi că Darius este o persoană fictivă inventată de autorul din al II-lea secol al acestei cărţi. Faptul că nu se poate realiza confirmarea profană a unor declaraţii de natură istorică ale Bibliei nu este un motiv de a pune la îndoială credibilitatea şi acurateţe istorică a Sfintelor Scripturi. Multe afirmaţii ale Bibliei anterior puse la îndoială de către învăţaţii critici, s-au dovedit de atunci încoace în deplină armonie cu realităţile istoriei antice aşa cum a ieşit aceasta la iveală de sub lopata arheologului.

În continuare avem un rezumat al afirmaţiilor Bibliei cu privire la Darius:

1. 1. Darius era un med prin descendenţă (cap. 5,31; 9,1; 11,1).

2. 2. Era fiul lui Ahaşveros (cap. 9,1).

1. 3. El fusese făcut împărat peste împărăţia Haldeilor (cap. 9,1), şi astfel a pus mâna pe împărăţie (cap. 5,31).

4. El era cam de şaizeci şi doi de ani (KJV) pe vremea când Babilonul a fost cucerit (cap. 5, 30.31).

5. Este amintit numai primul său an de domnie (cap. 9,1; 11,1).

2. 6. A rânduit o sută douăzeci de dregători (literal satrapi) peste întreaga împărăţie cu trei căpetenii ca superiori ai lor (cap. 6,1.2).

7. Cir sau i-a urmat lui Darius sau a domnit împreună cu el (cap. 6,28).

Din dovezile acestea rezultă următorul tablou al lui Darius: După căderea Babilonului, Imperiul Babilonian a fost condus de Darius, poate în prima partea a domniei lui Cir, aşa cum era socotită în Babilon. Darius, un fiu al lui Ahaşveros (greceşte Xerxes), este numit medul în contrast cu Cir, care este numit persanul (cap. 6,28). El deja era în vârstă de 62 de ani când a fost cucerit Babilonul, şi probabil a şi murit la scurt timp după aceea.

Nici un alt izvor extra-biblic cunoscut, cu excepţia celor ce se întemeiază pe Daniel, ca de pildă Iosif Flavius, nu menţionează vreun Darius în fruntea Imperiului Babilonian cucerit înainte de Darius I (522-486 î.Hr.). Poate că descoperirile viitoare vor aduce lumină asupra lui Darius Medul. Între timp comentatorii biblici trebuie să caute să-l identifice pe Darius Medul cu una dintre figurile istorice ale vremii lui Cir care au fost cunoscute sub alt nume. Iosif pretinde că Darius din cartea lui Daniel avea un alt nume printre greci (Antichităţi, x. 11. 4). Dintre diferitele identificări cunoscute, următoarele merită să fie examinate:

1. Că Darius Medul era Astiages, ultimul domnitor al regatului Mediei înainte ca Cir să preia imperiul. Astiages era fiul lui Ciaxares I, al cărui nume, se pretinde, poate fi identificat lingvistic cu acela al lui Ahaşveroş din cap. 9,1, deşi Ahaşveroş în altă parte este echivalent cu Xerxe (vezi comentariul la Estera 1,1). Întrucât Astiages a început să domnească pe la 588 î.Hr., el trebuie să fi fost un om în vârstă la momentul căderii Babilonului în 539 î.Hr., aşa cum se raportează că era Darius (cap. 5.31). Faptul acesta conferă o oarecare plauzibilitate identificării sugerate.

Totuşi, se ridică obiecţii serioase împotriva acestei identificări. Potrivit izvoarelor greceşti Astiages era bunicul lui Cir. Pe când Cir era încă tânăr Astiages a făcut câteva încercări să-l omoare. Mai târziu, fiind rege vasal peste triburile persane, Cir s-a răsculat împotriva domnului său şi l-a detronat pe Astiages fie la 553/552 fie la 550 î.Hr., făcându-l guvernator în Hircania, la sud de Marea Caspică. Nici măcar izvoarele greceşti nu dau vreun indiciu că Astiages a fost asociat cu Cir la cucerirea Babilonului în 539. Mai mult, este îndoielnic dacă Astiages, care era contemporan cu Nebucadneţar şi era cumnatul marelui împărat babilonian, mai era în viaţă pe vremea aceea. De aceea este foarte improbabil ca cei doi să poată fi unul şi acelaşi.

1. 2. Că Darius Medul era Cambises fiul lui Cir. Cambises este menţionat de câteva ori în tăbliţele cuneiforme cu titlul de împărat al Babilonului, ca fiind asociat la tron cu tatăl său, Cir, pe care aceste tăbliţe îl numesc împărat al Ţărilor. Totuşi, co-regenţa lui cu tatăl său este unicul factor în favoarea identificării lui Cambises cu Darius din Daniel. În toate celelalte privinţe Cambises nu se potriveşte cu tabloul pe care-l prezintă Biblia. El n-ar fi putut fi de 62 de ani în 539 î.Hr. El nu era un med, ci un persan ca şi tatăl său. Şi nu era fiul lui Ahaşveros. Din cauza numeroaselor dificultăţi create, identificarea lui Cambises cu Darius trebuie să fie înlăturată.

2. 3. Că Darius Medul era Gobrias, guvernatorul Babilonului sub Cir. Această concepţie s-a bucurat de mai mulţi adepţi decât oricare alta. Gobrias este menţionat de Xenofon (Cyropaedia vii) ca un general în vârstă care, sub Cir, a condus la cucerirea Babilonului. Cronica lui Nabonid, un document cuneiform important care descrie căderea Babilonului, îl menţionează şi ea. Documentul acesta spune că: Ugbaru, guvernatorul din Gutium, şi oştirea lui Cir au intrat în Babilon fără luptă pe data de 16 Tişri. După ce descrie intrarea lui Cir în Babilon îl menţionează şi pe un oarecare Gubaru, guvernatorul lui, care a pus (sub-)guvernatori în Babilon. Mai departe, după ce povesteşte cum zeii care fuseseră exilaţi la Babilon de Nabonid, au fost înapoiaţi oraşelor lor respective, tăbliţa precizează că în luna Arahşamnu, în noaptea zilei a 11-a, Ugbaru a murit. Propoziţia următoare este deteriorată, iar învăţaţii nu au reuşit să se pună de acord asupra unei reconstituiri satisfăcătoare a acesteia. Se pare că ea dă alte informaţii despre moartea lui Ugbaru sau că vorbeşte despre moartea unui personaj regal. Propoziţia următoare afirmă că a avut loc un doliu oficial în toată ţara pe timp de o săptămână.

Diferiţi învăţaţi au socotit că Ugbaru şi Gubaru sunt simple scrieri diferite ale aceluiaşi nume, şi că ele îl desemnează pe Gobrias al izvoarelor greceşti. Concluzia aceasta nu poate fi corectă, deoarece Ugbaru a murit în luna Arahşamnu – fie în anul cuceririi Babilonului fie în cel următor – în timp ce Gubaru, guvernatorul Babilonului, a mai trăit mulţi ani, aşa cum atestă numeroase documente contemporane. Rapoartele acestea atestă activitatea lui Gubaru, mai întâi ca guvernator peste satrapiile Babiloniei şi Marii Sirii, şi mai târziu ca socru şi asociat cu Darius I. Deci, Ugbaru şi Gubaru ai Cronicii lui Nabonid trebuie să fi fost două persoane diferite. Primul, care a cucerit Babilonul, a murit la scurt timp după aceea. Celălalt a trăit mai departe ca guvernator al Babiloniei. Asemănarea numelor pare să fi produs confuzie în mintea istoricilor încă de pe vremea lui Xenofon, care considera că Ugbaru şi Gubaru reprezintă unul şi acelaşi nume.

Aceia care îl identifică pe Darius Medul cu Gobrias şi îl echivalează pe Ugbaru cu Gubaru atrag atenţia asupra faptului că despre Gobrias se raportează că a cucerit Babilonul şi că el în realitate a devenit cârmuitorul Babiloniei, drept pentru care a putut fi numit împărat, cu toate că rapoartele contemporane îl numesc numai guvernator. Faptul că potrivit Cronicii lui Nabonid se spune despre el că a rânduit guvernatori peste Babilonia, pare să se armonizeze cu cap. 6,1.2, unde lucrarea aceasta îi este atribuită lui Darius Medul. Numele Gubaru a fost desemnat explicit ca fiind de origine medă. De asemenea poziţia lui de mai înainte ca guvernator al Gutium-ului, o provincie învecinată cu Media, pare să admită posibilitatea ca el să fi fost med.

Cu toate că identificarea lui Darius cu Gobrias are mai multe argumente în favoarea sa decât cele două precedente, se ridică diferite obiecţii serioase şi împotriva ei. Gobrias era numai guvernator şi nu împărat. Întrucât a mai trăit mulţi ani după căderea Babilonului, trebuie să fi fost mult mai tânăr de 62 de ani la 539 î.Hr. Consideraţiile acestea fac dificilă acceptarea acestei identificări drept corectă.

O teorie Gobrias alternativă, bazată pe o reinterpretare a Cronicii lui Nabonid, propune că Darius Medul nu era Gubaru, guvernatorul mai târziu al tăbliţelor, ci, Ugbaru/Gubaru din Cronica lui Nabonid, guvernatorul Gutium-ului care a luat Babilonul pentru Cir şi a murit în Arahshamnu, nu cu trei săptămâni, ci cu un an şi trei săptămâni mai târziu. Aceasta ar permite timp pentru evenimentele cap. 6 în timpul domniei sale peste teritoriul Haldeilor (cap. 9,1). Pentru Ugbaru/Gubaru, termenul rege ar fi numai un titlu de curtoazie; Cir, deja stăpân peste Persia, Media şi Lidia înainte de a cuceri Babilonia, era conducător de facto al întregului imperiu.

4. Că Darius Medul era Ciaxares II, fiul lui Astiages. Compară afirmaţiile din PK 523, 556, 537 cu privire la Cir ca nepot şi general al lui Darius cu afirmaţia lui Xenofon că 1. Cir, nepotul lui Astiages prin mama sa, Mandane, făcuse cunoştinţă cu unchiul său Ciaxares în timpul anilor pe care-i petrecuse la curtea bunicului său med (Cyropaedia, i. 3. 1; 4. 1, 6-9, 20-22; 5. 2); 2. că Ciaxares i-a urmat tatălui său la tron ca împărat al Mediei, după moartea acestuia (i. 5. 2); 3. că atunci când Cir cucerise Babilonul l-a vizitat pe unchiul său aducându-i daruri şi i-a oferit un palat în Babilon; că Ciaxares a acceptat darurile şi i-a dat-o lui Cir pe fiica lui ca şi împărăţia (viii. 5. 17-20).

Deşi amănuntele povestirii aşa cum sunt date de Xenofon nu pot fi acceptate este posibil ca scriitorul grec să păstreze corect tradiţia că Ciaxares a fost ultimul domnitor med, că a fost socrul lui Cir şi un prieten intim al marelui persan. Dacă aceste puncte pot fi acceptate ca fapte istorice, se poate presupune că Cir, după ce s-a răsculat împotriva lui Astiages, i-a permis lui Ciaxares să domnească în mod formal ca împărat pentru a le face pe plac mezilor. În acelaşi timp oricine din împărăţie ştia că suveranul de fapt era Cir, şi că Ciaxares II nu era altceva decât un conducător cu numele. În acest caz Darius Medul poate fi identificat cu Ciaxares II, care, probabil, venise în Babilon la invitaţia lui Cirus de a acţiona ca un rege onorific.

Că Ciaxares II era înaintat în vârstă la momentul căderii Babilonului se poate explica după cum urmează, admiţând că Xenofon are dreptate: Ciaxares II era socrul lui Cir. Cir însuşi probabil că avea cel puţin 40 de ani pe vremea aceea, lucru evident din faptul că fiul său, Cambises, era suficient de matur ca să-l reprezinte într-o slujbă oficială cu prilejul activităţilor zilei de Anul Nou. Astfel, Ciaxares II ar fi putut fi de 62 de ani la căderea Babilonului, vârstă pe care Daniel i-o atribuie lui Darius Medul. Vârsta lui relativ înaintată – într-o vreme când cei mai mulţi oameni mureau de tineri – ar putea explica faptul că nu a supravieţuit multă vreme după căderea Babilonului. Aceasta ar explica de ce Daniel menţionează numai primul lui an de domnie. Xenofon nu mai consemnează nimic cu privire la Ciaxares la scurt timp după cucerirea Babilonului.

Declaraţia lui Daniel că Darius era fiul lui Ahaşveros trebuie probabil înţeleasă ca însemnând că era nepotul lui Ahaşveros. Că termenul ebraic fiu poate însemna nepot sau chiar şi un descendent mai depărtat se poate demonstra cu prisosinţă (vezi comentariul la 2Regi 8,26). Cuvântul folosit la noi ca Ahaşveros vine de la ebraicul ‘Achashwerosh, care ar putea să fie redarea lui Uvaxshtrah, transliterarea persană veche a numelui Ciaxares I, dar nu a lui Astiages.

Dacă după sosirea lui la Babilon, Darius a devenit un prieten deosebit al lui Daniel, este de înţeles faptul că profetul datează viziunile primite în cursul acestei scurte domnii raportându-se la anii de domnie ai lui Darius (cap. 9,1; 11,1), şi nu la cei ai lui Cir. Totuşi, după anul de domnie atribuit lui Darius, Daniel datează evenimentele raportându-se la anii de domnie ai lui Cir (cap. 1,21; 10,1).

Dovezile contemporane care ar putea revărsa lumină asupra acestei reconstituiri a istoriei lui Ciaxares II sunt ambigue şi puţine. S-ar putea să existe o referire la Ciaxares în Cronica lui Nabonid. Întrucât este cert că Gubaru a trăit mai mulţi ani după cucerirea Babilonului, deoarece Ugbaru a murit la un scurt timp după aceea, şi în aceeaşi lună s-a proclamat un doliu de stat pentru un oarecare personaj înalt, s-ar putea să fie posibil să-l vedem pe Ciaxares II în Ugbaru al Cronicii lui Nabonid. Însă, este posibil ca numele lui Ciaxares să fi fost în rândul deteriorat care vorbeşte despre moartea unei persoane distinse pentru care s-a ţinut un doliu naţional. Totuşi, pare să fie o greşeală în prima menţionare a lui Ugbaru în cronica lui Nabonid. Fie că numele Ugbaru este o scriere greşită a lui Gubaru, fie că titlul de guvernator de Gutium a fost transferat din greşeală de autor pe tăbliţă de la Gubaru la Ugbaru.

O a doua posibilă dovadă contemporană s-ar putea afla în dubla menţionare a lui Ciaxares în marea inscripţie de la Behistun a lui Darius I (cu privire la inscripţia de la Behistun vezi comentariul la Vol. I, p. 98, 110). Printre diferiţii pretendenţi la tron împotriva cărora a luptat Darius I au fost doi care pretindeau că sunt din familia lui Ciaxares. Acest Ciaxares aflat în discuţie ar fi putut fi sau Ciaxares I, tatăl lui Astiages, sau poate Ciaxares II, socrul lui Cir, şi ultimul împărat al Mediei.

Rezumatul precedent scoate în evidenţă faptul că există încă mulţi factori obscuri în rezolvarea problemei identificării lui Darius Medul din izvoare istorice şi arheologice. Totuşi, luânduse în considerare toate aspectele, comentariul de faţă favorizează cea de-a patra concepţie.

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1 – 28 PK 539-548; 1 T295. 296

1-4 SL 42

1-5 PK 530

3-4 1 T 295

4 Ed 56; FE 305; ML75; PK 546; 7T248

4-10 4T 368

5 SL 43

6-9 PK 540

7 SL 43

10 CH423; GW 178; PK 48, 541; SL 43; 1T296; 4T373, 569; 5T43; 453, 527

12.13 PK 542 14-16 SL 44

14-17 PK 543

16 AA 575; Ed 254; 4T 448, 525

17-24 SL 35

20-27 PK 544

22 ML 317; 5T453, 527

22-28 PK 557; TM 443; 1T296

25-27 Ed 56

26 PK 545

27 2T54

28 PK 545