1 Împăratul Belşaţar a făcut un mare ospăţ celor o mie de mai mari ai lui şi a băut vin înaintea lor.

Belşaţar. Numele babilonian Bel-s-ar-ussus însemnează Bel să-l apere pe împărat. Belşaţar a fost întâiul născut al lui Nabonid, ultimul împărat al Imperiului Neo-Babolonian. Vezi Nota Adiţională de la sfârşitul acestui capitol.

Împăratul. Pe când Nabonid se afla în Liban pentru a se vindeca de o boală, chiar la scurt timp înainte de a porni într-o campanie împotriva Temei din Arabia de apus, l-a chemat pe fiul său cel mai mare (Belşaţar), şi i-a încredinţat domnia (vezi Nota Adiţională de la sfârşitul acestui capitol). Aceasta se petrecea în al treilea an. Dacă este vorba despre al treilea an de domnie, era în iarna lui 553/552. Unii învăţaţi sunt de părere că este vorba de al treilea an după completarea templului din Haran; dacă lucrurile stau aşa numirea lui Belşaţar în funcţia de coregent a avut loc la doi sau trei ani mai târziu, dar cu ceva vreme înainte de anul al VII-lea de domnie al lui Nabonid, în care Nabonid se afla la Tema. De la momentul acesta Belşaţar a condus treburile Babiloniei ca împreună domnitor cu tatăl său, în timp ce Nabonid îşi avea reşedinţa la Tema unde a rămas mai mulţi ani. Potrivit cu Cronica în Versuri a lui Nabonid, Belşaţar deţinea domnia. De aceea Daniel n-a făcut o greşeală să-l numească pe Belşaţar împărat, deşi criticii declarau anterior că Daniel a greşit.

Un mare ospăţ. Din versetele 28 şi 30 se poate trage concluzia că ospăţul a avut loc în cursul nopţii în care Babilonul a căzut în mâinile oştirii lui Cirus. Xenofon a consemnat tradiţia că la data căderii Babilonului avea loc la Babilon o sărbătoare, când întreg Babilonul era obişnuit să bea şi să petreacă toată noaptea (Cyropaedia, vii. 5. 15). Este inexplicabil cum Belşaţar a dat un ospăţ tocmai după căderea cetăţii Sippar, şi la numai câteva zile după bătălia pierdută de la Opis (vezi. Vol. III, p. 49). În aparenţă, el se simţea într-o siguranţă netulburată în capitala lui, protejat de ziduri puternice şi de un sistem de canale care putea, în caz de primejdie, să inunde teritoriul înconjurător şi să facă dificilă pentru invadator apropierea de cetate (vezi PK 528).

Este binecunoscut că monarhii din antichitate obişnuiau să dea ospeţe curtenilor lor. O stelă recent descoperit la Nimrud, vechiul Calah, aminteşte faptul că împăratul Asurbanipal II a dat un mare ospăţ la inaugurarea unui nou palat. Se spune că a dat de mâncare şi de băut şi că a găzduit 69.574 de oameni timp de 10 zile. Istoricul grec Ctesias afirmă că împăraţii persani hrăneau câte 15.000 de oameni în fiecare zi, şi că Alexandru cel Mare a avut 10.000 de oaspeţi la ospăţul său de nuntă. Un ospăţ asemănător este descris în Estera 1,3-12.

Înaintea lor. Faptul că se accentuează gestul lui Belşaţar de a bea înaintea oaspeţilor săi, pare să arate că acelaşi obicei exista la curtea babiloniană ca şi la cea persană, unde împăratul de obicei mânca într-o sală separată, iar numai în ocazii speciale mânca împreună cu oaspeţii săi. Ospăţul lui Belşaţar pare să fi fost o astfel de ocazie. Pentru o descriere a sălii în care probabil că a avut loc ospăţul, vezi p. 798.
2 Şi, în cheful vinului, a poruncit să aducă vasele de aur şi de argint pe care le luase tatăl său, Nebucadneţar, din Templul de la Ierusalim, ca să bea cu ele împăratul şi mai marii lui, nevestele şi ţiitoarele lui.

În cheful vinului. Sau când a gustat vinul. Unii înţeleg expresia de aici ca însemnând că Belşaţar era beat când a dat ordin să se aducă vasele sfinte de la Ierusalim. Alţii sunt de părere că ea vrea să spună că porunca aceasta a fost dată după masă, atunci când s-a trecut la servirea vinului. Ei trimit la afirmaţii greceşti clasice care spun că perşii aveau obiceiul să bea vin după masă. Totuşi, era neobişnuit ca un oriental să pângărească obiectele sfinte ale altor religii, şi prin urmare ar părea nefiresc ca Belşaţar să fi dat porunca aceasta atâta vreme cât era stăpân pe raţiunea sa (PK 523).

Vasele. Vasele templului fuseseră luate din Ierusalim în trei ocazii: 1) o parte din ele pe vremea când Nebucadneţar a luat captivi din Ierusalim în 605 (Daniel 1,1.2); 2) Cea mai mare parte din restul vaselor de metal preţios când regele Ioiachin a fost dus în captivitate în 597 (2 Regi 24,12.13); şi 3) restul obiectelor de metal, cea mai mare parte de aramă (bronz) atunci când templul a fost distrus în 586 (2 Regi 25,13-17).

Tatăl său. Se pare că Belşaţar era nepotul marelui împărat (vezi PK 522); mama lui era probabil o fiică a lui Nebucadneţar (vezi p.806). Cuvântul tată trebuie înţeles ca bunic sau strămoş ca în multe alte pasaje ale Bibliei (vezi comentariul la 1Cronici 2,7). Cu privire la descendenţa lui Belşaţar din Nebucadneţar, vezi Nota Adiţională de la sfârşitul acestui capitol. În sine, expresia tatăl său ar putea fi luată şi cu sensul de predecesorul tău. Un exemplu al unei astfel de întrebuinţări se găseşte într-o scriere asiriană care îl aminteşte pe regele israelit Iehu, un fiu al lui Omri, deşi cei doi nu aveau nici o legătură de sânge. De fapt Iehu fusese nimicitorul casei lui Omri (2 Regi 9.10).

Nevestele şi ţiitoarele. Cele două cuvinte aramaice traduse prin neveste şi ţiitoare sunt sinonime, ambele însemnând concubine. Poate că unul reprezenta o clasă mai înaltă decât alta. Sa sugerat că o clasă de concubine consta probabil din femei provenind din familii respectabile, şi chiar din nobilime, iar cealaltă din femei cumpărate cu bani sau chiar prizoniere de război. Deşi femeile au luat parte la banchet, după cum reiese din pasajul acesta, împărăteasa nu se găsea printre beţivii desfrânaţi. După ivirea scrisului pe perete se povesteşte că ea a intrat în sala ospăţului (v. 10). LXX nu pomeneşte nimic de participarea femeilor la desfrâul acesta nelegiuit. Unii cred că aceasta se datorează faptului că potrivit cu obiceiul grecilor, femeile nu luau parte la asemenea ospeţe.

3 Au adus îndată vasele de aur care fuseseră luate din Templu, din casa lui Dumnezeu din Ierusalim, şi au băut din ele împăratul şi mai marii lui, nevestele şi ţiitoarele lui.

Verset ce nu a fost comentat.

4 Au băut vin şi au lăudat pe dumnezeii de aur, de argint, de aramă şi de fier, de lemn şi de piatră.

Au lăudat pe dumnezei. Cântecele beţivilor păgâni se înălţau în cinstea zeilor lor babilonieni, ale căror chipuri împodobeau diversele temple ale cetăţii.

5 În clipa aceea, s-au arătat degetele unei mâini de om şi au scris în faţa sfeşnicului, pe tencuiala zidului palatului împărătesc. Împăratul a văzut această bucată de mână care a scris.

Pe tencuială. Dacă marea sală a tronului scoasă la iveală prin săpături de către Koldewey în Palatul de Sud al Babilonului lui Nebucadneţar (vezi p. 798) a fost scena unde a avut loc ospăţul acesta, nu este greu de imaginat ce a avut loc în momentele decisive descrise aici. Sala era lungă de 58 m şi lată de 19 m. În centrul uneia din laturile lungi, faţă în faţă cu intrarea, era o nişe, în care probabil că se afla tronul. Zidurile erau tencuite cu tencuială de gips fin. Ne putem închipui că sfeşnicele cu lămpi sau candelabrele erau în apropierea scaunului împărătesc. Sfeşnicele cu numeroase candele cu ulei se foloseau pe vremea aceea. În partea opusă a sălii faţă de aceste sfeşnice a apărut mâna misterioasă şi a scris pe tencuială în aşa fel ca Belşaţar să vadă. Nu se explică dacă literele au fost doar pictate sau săpate în tencuială.

Bucată de mână. Nu se spune cât se vedea din mână. Cuvântul aramaic pas, tradus prin parte, a fost uneori interpretat ca însemnând palmă, alteori ca însemnând mână propriu zisă mai jos de încheietură, spre deosebire de partea inferioară a braţului.

6 Atunci împăratul a îngălbenit, şi gândurile atât l-au tulburat, că i s-au desfăcut încheieturile şoldurilor, şi genunchii i s-au izbit unul de altul.

Desfăcut. Compară cu Isaia 21,3. Teroarea a ajuns la culme datorită unei conştiinţe vinovate, care s-a trezit şi l-a umplut pe împărat de presimţiri reale. Gândurile sale sumbre trebuie să se fi întunecat şi mai mult când şi-a dat seama de primejdia de moarte în care imperiul fusese aruncat prin greşelile politice din trecut, prin propria sa viaţă si prin propriile sale fapte imorale, prin dezastruoasa înfrângere militară recentă şi prin faptele sale nelegiuite de care se apucase. Nu este de mirare că gândurile l-au tulburat!

7 Împăratul a strigat în gura mare să i se aducă cititorii în stele, haldeii şi ghicitorii. Apoi împăratul a luat cuvântul şi a zis înţelepţilor Babilonului: „Oricine va putea citi scrisoarea aceasta şi mi-o va tâlcui va fi îmbrăcat cu purpură, va purta un lănţişor de aur la gât şi va avea locul al treilea în cârmuirea împărăţiei.”

Cititorii în stele. Vezi comentariul la cap. 1,20.

Haldeii. Vezi comentariul la cap. 1,4.

Ghicitorii. Vezi comentariul la cap. 2,27.

Purpură. Aramaic ‘argewan. Purpura regală din antichitate era de un roşu purpuriu aprins, aproape de cărămiziu. Că purpura era culoarea regală a antichităţii se dovedeşte prin documente de pe vremea perşilor (Estera 8,15; Xenofon, Anabasis i. 5. 8), mezilor (Xenofon, Cyropaedia, i. 3. 2; ii.

4. 6) şi din perioada de mai târziu. Daniel atestă existenţa acestui obicei şi în perioada neo-babiloniană, care a precedat-o pe cea persană.

Lănţişor de aur. Obiceiul de a-i onora pe slujitorii publici ai coroanei oferindu-le lănţişoare, decoraţii şi coliere de aur exista în Egipt cu sute de ani mai înainte (vezi comentariul la Geneza 41,42). Obiceiul acesta exista la toate naţiunile din antichitate.

Locul al treilea în cârmuire. Înainte ca locul lui Belşaţar în împărăţie şi legătura lui cu Nabonid să fie pe deplin înţelese (vezi Nota Adiţională la sfârşitul acestui capitol), comentatorii puteau doar să emită unele ipoteze cu privire la identitatea celui de al doilea conducător al împărăţiei. Existenţa unui astfel de domnitor a fost dedusă din făgăduinţa de a-l face pe cititorul scrierii misterioase de pe perete al treilea în cârmuirea împărăţiei. S-a sugerat că ar fi împărăteasa mamă, soţia lui Belşaţar sau un fiu. Fireşte că se considera că Belşaţar însuşi era întâiul conducător al împărăţiei. Acum când se ştie că Belşaţar era numai coregent cu tatăl său, şi deci al doilea domnitor în împărăţie, este clar pentru ce el nu putea să acorde o poziţie mai înaltă în împărăţie decât aceea de al treilea în cârmuire.

8 Toţi înţelepţii împăratului au intrat, dar n-au putut nici să citească scrisoarea şi nici s-o tâlcuiască împăratului.

Toţi au intrat. Unii au văzut aici o contradicţie între afirmaţiile acestea şi raportul din versetul care relatează că împăratul le-a vorbit înţelepţilor. Explicaţia cea mai naturală este că vorbirea împăratului raportată în versetul 7 a fost adresată înţelepţilor care deja se aflau la ospăţ atunci când scrisul a apărut pe perete. Versetul 8 s-ar referi atunci la toţi înţelepţii împăratului, inclusiv la aceia care au venit în sala ospăţului la porunca lui Belşaţar.

N-au putut să citească. Motivul nu este dat, aşa că orice explicaţie înaintată este pur ipotetică. Se pare că aceste cuvintele erau aramaice (vezi comentariul la v. 26-28). Dar cuvintele erau atât de puţine şi de criptice încât chiar şi o cunoaştere a sensului lor individual nu descoperea solia lor ascunsă. Dacă împăratul însuşi nu putea să citească din cauza excesului de vin, sau dacă literele ele însele nu se puteau distinge din cauza strălucirii lor scânteietoare (vezi EGW, Material Suplimentar cu privire la v. 5-9), sau dacă însăşi scrierea era neobişnuită, descifrabilă numai prin iluminare dumnezeiască, nu se spune. Presupunerea că literele erau în ebraica veche şi prin urmare ilizibile pentru babilonieni nu pare plauzibil. Este extrem de improbabil ca înţelepţii Babilonului să nu fi cunoscut vechile caractere semitice, care fuseseră folosite nu numai de evrei, dar şi de fenicieni şi de alte popoare ale Asiei apusene.
9 Din pricina aceasta, împăratul Belşaţar s-a înspăimântat foarte tare, faţa i s-a îngălbenit, şi mai marii lui au rămas încremeniţi.

Verset ce nu a fost comentat.

10 Împărăteasa, la auzul cuvintelor împăratului şi mai marilor lui, a intrat în odaia ospăţului, a luat cuvântul şi a vorbit astfel: „Să trăieşti veşnic, împărate! Să nu te tulbure gândurile tale şi să nu ţi se îngălbenească faţa!

Împărăteasa. De pe vremea lui Iosif Flavius (Antichităţi, x. 11. 2) comentatorii au considerat

o de obicei pe această împărăteasă ca fiind mama sau bunica împăratului (vezi PK 527). După obiceiurile orientale numai mama împăratului putea îndrăzni să vină în faţa împăratului fără să fi fost invitată. Chiar şi soţia împăratului şi-ar fi primejduit viaţa dacă ar fi făcut aşa ceva (vezi Estera 4,11.16). Scrisorile cuneiforme babiloniene scrise de împăraţi mamelor lor prezintă un ton de un deosebit respect şi arată lămurit poziţia înaltă rezervată mamelor împăraţilor de către fiii lor. Poziţia aceasta înaltă a unei împărătese mame poate fi dedusă şi din faptul că atunci când în anul 547, a murit mama lui Nabonid, bunica lui Belşaţar, la Dur Karaşu pe Eufrat mai sus de Sippar, a avut loc un doliu oficial îndelungat al curţii. Faptul morţii ei înainte de evenimentele acestui capitol nu era cunoscut de comentatorii care o identificau pe împărăteasă ca bunica lui Belşaţar.

Să trăieşti veşnic împărate. Cu privire la această formulă de salut curentă vezi comentariul la cap. 2,4.

11 În împărăţia ta este un om care are în el duhul dumnezeilor celor sfinţi; şi pe vremea tatălui tău, s-a găsit la el lumină, pricepere şi o înţelepciune dumnezeiască. De aceea, împăratul Nebucadneţar, tatăl tău, da, tatăl tău, împărate, l-a pus mai mare peste vrăjitori, cititori în stele, haldei, ghicitori,

Este un om. N-ar trebui să fie considerat un lucru curios că Daniel nu era în grupul înţelepţilor învăţaţi de împărat. Mandatul lui oficial fără îndoială se sfârşise cu câtva timp înainte, probabil o dată cu moartea lui Nebucadneţar sau mai de vreme (vezi p. 746). Totuşi el era bine cunoscut unei reprezentante a unei generaţii mai vechi, căreia îi aparţinea şi mama împăratului. Cu privire la motivele posibile ale retragerii sale vezi comentariul de la v. 13.

Duhul dumnezeilor celor sfinţi. Compară cu cuvintele lui Nebucandeţar (cap. 4,8.9). Asemănarea susţine probabilitatea sugerată şi de alte dovezi, că împărăteasa era o rudă apropiată, probabil o fiică, a lui Nebucadneţar (vezi p. 806). Informaţiile pe care ea le dă cu privire la distinsul serviciu al lui Daniel din trecut şi cu privire la poziţia înaltă a profetului sub Nebucadneţar sunt aparent noi pentru Belşaţar. Aceasta sugerează că Daniel nu mai deţinuse pentru ceva vreme înainte de evenimentul relatat aici, vreo slujbă. De aici se deduce că probabil puţini oameni, dacă chiar era vreunul, din anturajul împăratului, care crescuseră cu el, îl cunoşteau bine pe Daniel.

Nebucadneţar, tatăl tău. Vezi comentariul la v. 2.

Vrăjitori. Vezi comentariul la cap. 1.20; comp. cap. 2,2.27.

12 şi anume, pentru că s-a găsit la el, la Daniel, numit de împărat Beltşaţar, un duh înalt, ştiinţă şi pricepere, putinţa să tâlcuiască visele, să lămurească întrebările grele şi să dezlege lucrurile încâlcite. Să fie chemat, dar, Daniel, şi el îţi va da tâlcuirea!”

Întrebări grele. Aramaic qitrin, literal noduri. Cuvântul s-a folosit mai târziu ca un termen magic în Siria şi Arabia. Aici sensul pare să fie întrebări grele sau probleme.

13 Atunci Daniel a fost adus înaintea împăratului. Împăratul a luat cuvântul şi a zis lui Daniel: „Tu eşti Daniel acela, unul din prinşii de război ai lui Iuda pe care i-a adus aici din Iuda, tatăl meu, împăratul?

Tu eşti Daniel acela? Expresia aceasta poate fi tradusă cu sensul redat aici. Dacă aceasta este traducerea corectă, salutul sugerează că Belşaţar era familiarizat cu originea lui Daniel, dar că nu avusese o întâlnire oficială cu el. Cel puţin atât pare să fie clar, că Daniel nu mai era preşedintele magilor de la curtea împărătească (cap. 2,48.49).

Se pare că o dată cu moartea lui Nebucadneţar, politica pe care o reprezenta Daniel ajunsese în dizgraţie la curtea Babilonului, şi că, drept urmare, el se retrăsese din slujba publică. Belşaţar şi predecesorii lui cunoşteau în mod evident toate cele privitoare la procedeele lui Dumnezeu cu Nebucadneţar (cap. 5,22), dar în mod deliberat lepădaseră politica acestuia de a-L recunoaşte pe adevăratul Dumnezeu şi de a conlucra cu voia Lui (cap. 4,28-37; 5,23). Faptul că Daniel a intrat mai târziu în slujba Persiei (cap. 6,1-3) denotă că retragerea lui din slujbă în decursul ultimilor ani ai împărăţiei babiloniene nu s-a datorat sănătăţii şubrede sau vârstei. Critica sa aspră asupra lui Belşaţar (cap. 5,22.23) este o dovadă a ostilităţii împăratului faţă de principiile şi politica de stat pe care o reprezenta Daniel. Dezaprobarea din partea lui Daniel a politicii babiloniene oficiale poate să fi fost unul din factorii care i-au determinat pe primii conducători ai Imperiului Persan să-i fie binevoitori.

14 Am aflat despre tine că ai în tine duhul dumnezeilor şi că la tine se găseşte lumină, pricepere şi o înţelepciune nemaipomenită.

Duhul dumnezeilor. În contrast cu cuvintele împărătesei (v. 11) şi ale lui Nebucadneţar (cap 4,8) Belşaţar omite adjectivul sfinţi în legătură cu dumnezei.

15 Au adus înaintea mea pe înţelepţi şi pe cititorii în stele ca să citească scrierea aceasta şi să mi-o tâlcuiască; dar n-au putut să tâlcuiască aceste cuvinte.

Verset ce nu a fost comentat.

16 Am aflat că tu poţi să tâlcuieşti şi să dezlegi întrebări grele; acum, dacă vei putea să citeşti scrierea aceasta şi să mi-o tâlcuieşti, vei fi îmbrăcat cu purpură, vei purta un lănţişor de aur la gât şi vei avea locul al treilea în cârmuirea împărăţiei!”

Verset ce nu a fost comentat.

17 Daniel a răspuns îndată înaintea împăratului: „Ţine-ţi darurile şi dă altuia răsplătirile tale! Totuşi voi citi împăratului scrierea şi i-o voi tâlcui.

Ţine-ţi. Unii au considerat că, în calitate de văzător iluminat în mod divin, Daniel a refuzat distincţia şi locul de onoare făgăduit tâlcuitorului pentru a evita orice aparenţă de interes personal înaintea unui astfel de împărat. Mai este posibil şi ca Daniel, ştiind că domnia lui Belşaţar era gata să se sfârşească, nu avea nici un interes să primească vreo favoare de la omul care chiar în noaptea aceea, prin fapte şi cuvinte, Îl hulise pe Dumnezeul cerului şi al pământului. Că chiar şi acum, la vârsta lui înaintată, Daniel nu era în principiu împotriva faptului de a primi o înaltă poziţie guvernamentală se poate demonstra prin faptul că la scurt timp mai târziu se afla din nou într-o poziţie înaltă (cap. 6,2). Probabil că Daniel a acceptat slujba pentru că şi-a dat seama că putea exercita o influenţă binefăcătoare asupra împăratului şi să fie un instrument în mâna lui Dumnezeu pentru a ajuta la eliberarea poporului său exilat. Dar probabil Daniel îşi dădea seama că acceptarea oricăror onoruri şi demnităţi de la Belşaţar nu numai că era zadarnică, dar putea fi chiar dăunătoare şi primejdioasă.

18 Împărate, Dumnezeul cel Preaînalt dăduse tatălui tău, Nebucadneţar, împărăţie, mărime, slavă şi strălucire;

Nebucadneţar. Înainte ca Daniel să citească şi să interpreteze cele scrise, el i-a amintit împăratului prin ce trecuse Nebucadneţar în urma refuzului de a împlini planul divin cu privire la el şi naţiunea sa. În afară de aceasta, Nebucadneţar fusese mai puternic şi mai înţelept decât stricatul Belşaţar. Profetul i-a arătat lui Belşaţar cum el fiul (nepotul), se purtase cu răutate faţă de Dumnezeu, Domnul vieţii sale şi nu învăţase nimic din experienţa lui Nebucadneţar.

19 şi, din pricina mărimii pe care i-o dăduse, toate popoarele, neamurile, oamenii de toate limbile se temeau şi tremurau înaintea lui. Căci împăratul omora pe cine voia, şi lăsa cu viaţă pe cine voia; înălţa pe cine voia, şi cobora pe cine voia.

Verset ce nu a fost comentat.

20 Dar când i s-a îngâmfat inima şi i s-a împietrit duhul până la mândrie, a fost aruncat de pe scaunul lui împărătesc şi a fost despuiat de slava lui;

Verset ce nu a fost comentat.

21 a fost izgonit din mijlocul copiilor oamenilor, inima i s-a făcut ca a fiarelor şi a locuit la un loc cu măgarii sălbatici; i-au dat să mănânce iarbă ca la boi, şi trupul i-a fost udat cu roua cerului, până când a recunoscut că Dumnezeul cel Preaînalt stăpâneşte peste împărăţia oamenilor şi că o dă cui vrea.

Verset ce nu a fost comentat.

22 Dar tu, Belşaţar, fiul lui, nu ţi-ai smerit inima, măcar că ai ştiut toate aceste lucruri.

Verset ce nu a fost comentat.

23 Ci te-ai înălţat împotriva Domnului cerurilor; vasele din Casa Lui au fost aduse înaintea ta şi aţi băut vin cu ele, tu şi mai marii tăi, nevestele şi ţiitoarele tale; ai lăudat pe dumnezeii de argint, de aur, de aramă, de fier, de lemn şi de piatră, care nici nu văd, nici n-aud şi nici nu pricep nimic şi n-ai slăvit pe Dumnezeul în mâna căruia este suflarea ta şi toate căile tale!

Verset ce nu a fost comentat.

24 De aceea a trimis El acest cap de mână care a scris scrierea aceasta.

De aceea. O referire la momentul imediat anterior când, într-o desfătare de beţiv, Belşaţar îi lăudase pe dumnezeii lui şi băuse vin din vasele sfinţite ale Templului din Ierusalim, aşa cum se relatează în v. 23.

Cap de mână. Vezi comentariul la v. 5.

Scrierea aceasta. Inscripţia încă se putea vedea pe perete.

25 Iată însă scrierea care a fost scrisă: „Numărat, numărat, cântărit şi împărţit!”

Iată scrierea. Daniel trece la citirea cuvintelor scrise pe perete, se pare patru cuvinte în limba aramaică. Este inutil a face speculaţii cu privire la natura acestei scrieri şi a relaţiei sale cu oricare altă scriere cunoscută (vezi comentariul la v. 8.). Însă, chiar şi după ce cuvintele au fost citite, ele nu au putut fi înţelese decât prin iluminare divină. Fiecare cuvânt cheie exprima un întreg adevăr; de aici şi nevoia unei interpretări.

26 Şi iată tâlcuirea acestor cuvinte: Numărat înseamnă că Dumnezeu ţi-a numărat zilele domniei şi i-a pus capăt.

Numărat. Cuvântul aramaic mene’ este participiul trecut al verbului a număra sau a socoti şi dacă este luat separat însemnează doar numărat sau socotit. Prin iluminare divină Daniel a extras din cuvântul acesta interpretarea Dumnezeu ţi-a numărat zilele domniei, şi i-a pus capăt.

27 Cântărit înseamnă că ai fost cântărit în cumpănă şi ai fost găsit uşor!

Cântărit. Aramaicul teqel.Învăţaţii iudei numiţi masoreţi, care undeva între secolele al VII-lea şi al IX-lea al Erei Creştine au adăugat vocale la manuscrisul biblic (vezi Vol. I, p. 34, 35), au vocalizat cuvântul aramaic teqel ca pe un substantiv. Ca şi mene' (vezi comentariul la v. 26), este evident că el ar fi trebuit vocalizat ca un participiu trecut (teqil). Probabil că masoreţii au ales forma teqel datorită asemănării ei mai mari în din punct de vedere fonetic cu mene’. Teqil vine de la verbul a cântări. Daniel l-a informat imediat pe împărat cu privire la semnificaţia acestei cântăriri divine. Belşaţar fusese găsit cu lipsuri în ce priveşte valoarea morală.

Găsit uşor. Aceste teribile cuvinte de osândă, adresate depravatului împărat al Babilonului, constituie o osândă pentru toţi aceia care, ca şi Belşaţar, neglijează ocaziile oferite lor de Dumnezeu. La judecata de cercetare ce are loc acum (vezi comentariul la cap. 7,10), oamenii sânt cântăriţi în cumpăna sanctuarului pentru a se vedea dacă caracterul lor moral şi starea lor spirituală corespunde foloaselor şi binecuvântărilor pe care Dumnezeu le-a revărsat asupra lor. Faţă de sentinţele acestui tribunal nu se mai poate face nici un apel. Având în vedere solemnitatea timpului, toţi trebuie să vegheze ca nu cumva momentul decisiv care fixează pentru totdeauna soarta fiecărui om să-i găsească nepregătiţi şi prea uşori sau cu scădere. Compară cu 2Corinteni 5,10; Apocalips 22,11.12.
28 Împărţit înseamnă că împărăţia ta va fi împărţită şi dată mezilor şi perşilor!”

Împărţit. Aramaicul peres. Cuvântul acesta nu este un participiu trecut ca cele două cuvinte mene’ şi teqil, deşi vocalizarea arată că masoreţii l-au considerat o formă verbală. El este un substantiv, aici la singular. Forma de plural a apărut în scrierea de pe perete (v. 25). El mai este şi legat de cuvintele anterioare prin conjuncţia we, şi. Cuvântul we apare ca u în cuvântul ufarsin. Aceasta explică deosebirea dintre ufarsin şi peres. Peres însemnează parte, iar dacă se adoptă forma de plural ufarsin (v. 25), se poate traduce: bucăţi. Tâlcuirea lui Daniel: Împărăţia ta va fi împărţită, ar putea să fie redată şi Împărăţia ta este făcută bucăţi. Ideea nu este neapărat că împărăţia urma să fie împărţită în două părţi egale, din care o parte să fie dată mezilor iar cealaltă perşilor. Împărăţia avea să fie făcută bucăţi, nimicită şi dizolvată. Aceasta urma să fie realizată de către mezi şi perşi. Lucru semnificativ, forma aramaică peres conţine consoanele cuvintelor aramaice (vezi Vol. I, p. 25, 26) pentru Persia şi perşi, care erau chiar la porţile Babilonului.

29 Îndată Belşaţar a dat poruncă, şi au îmbrăcat pe Daniel cu purpură, i-au pus un lănţişor de aur la gât şi au dat de ştire că va avea locul al treilea în cârmuirea împărăţiei.

Îndată Belşaţar a dat poruncă. Împăratul a împlinit făgăduinţa pe care i-o dăduse lui Daniel, deşi Daniel arătase lămurit că nu era interesat de onorurile făgăduite. Probabil că datorită stării de beţie a lui Belşaţar nu a fost posibil ca el să fie întors din calea lui. Unii au obiectat că demnitatea de a fi al treilea în domnie nu a fost posibilă deoarece, conform v. 30, Belşaţar a fost ucis chiar în noaptea aceea. Obiecţia se bazează pe presupunerea că proclamarea a fost făcută în mod public pe uliţele cetăţii. Dar cuvintele nu fac necesară o astfel de presupunere. Proclamaţia putea fi făcută numai înaintea personalităţilor adunate în palat. Ea n-a putut intra în vigoare datorită evenimentelor care au urmat.

30 Dar chiar în noaptea aceea, Belşaţar, împăratul haldeilor, a fost omorât.

În noaptea aceea. Cu toate că Belşaţar nu este menţionat în izvoarele cuneiforme care descriu căderea Babilonului, Xenofon spune că împăratul ticălos al Babilonului, al cărui nume nu este redat în raport, a fost ucis atunci când comandantul Gobrias al oştirii lui Cir a pătruns în palat (Cyropaedia, vii. 5. 30). Deşi trebuie să se recunoască faptul că naraţiunea lui Xenofon nu este suficient de credibilă din punct de vedere istoric în toate detaliile, multe din spusele lui se bazează pe realitate. După izvoarele cuneiforme, Nabonid nu se afla în Babilon la data cuceririi lui. Când Nabonid s-a predat, Cir l-a trimis în depărtata Carmania. De aceea împăratul care a fost ucis cu prilejul capturării Babilonului nu putea să fie altul decât însuşi Belşaţar. Pentru un rezumat al istoriei vieţii lui Belşaţar vezi Nota Adiţională de la finele acestui capitol.

31 Şi a pus mâna pe împărăţie Darius, medul, care era în vârstă de şaizeci şi doi de ani.

Darius, Medul. Domnitorul amintit în versetul acesta şi în tot capitolul al VI-lea este încă o figură obscură din perspectiva istoriei profane. Nota Adiţională de la finele capitolului al VI-lea cuprinde o scurtă privire asupra diferitelor identificări propuse de comentatori, ca şi o posibilă soluţie pentru diferitele probleme istorice implicate.

Conjuncţia şi cu care începe versetul, arată că autorul cărţii face o strânsă legătură între moartea lui Belşaţar, raportată în versetul anterior, şi urcarea la tron a lui Darius, Medul. În ediţiile tipărite ale Bibliei ebraice versetul acesta este considerat primul din cap. 6. Totuşi, majoritatea versiunilor moderne, ţinându-se de LXX-a, leagă v. 31. de cap. 5. Varianta aceasta este preferabilă.

Nu este nici o deosebire între ortografia numelui lui Darius menţionat aici şi aceea a lui Darius (I) împăratul Perşilor din Ezra 4,24 (vezi comentariul de acolo) şi din alte locuri în aramaică şi ebraică, ca şi în română.

Şaizeci şi doi de ani. Vârstei înaintate a lui Darius i se datorează probabil durata scurtă a domniei lui. Cartea lui Daniel menţionează numai primul an de domnie al lui Darius (cap. 9,1.2;

11,1). Moartea împăratului a avut loc cam la doi ani de la căderea Babilonului (PK 556). NOTĂ ADIŢIONALĂ LA CAPITOLUL 5

Una din marile probleme ale comentatorilor Bibliei de-a lungul secolelor a fost identitatea lui Belşaţar. Până nu de mult nu se descoperise nici o referire la un astfel de împărat în cronicile antice. Numele Belşaţar era cunoscut numai din cartea lui Daniel şi din lucrările care împrumutau numele acesta din Daniel – ca, de pildă, cartea apocrifă a lui Baruh şi scrierile lui Iosif. S-au făcut multe încercări de a armoniza istoria profană cu rapoartele biblice. Dificultatea era accentuată de faptul că diferite izvoare din antichitate ofereau liste ale împăraţilor Babilonului până la finele istoriei acelei naţiuni, toate menţionându-l pe Nabonid, în diverse ortografii, ca fiind ultimul împărat înainte de Cir, care a fost întâiul împărat al Persiei. Întrucât Cir a cucerit Babilonul şi a venit după ultimul împărat babilonian, părea că nu este nici un loc pentru Belşaţar în şirul împăraţilor. Cartea lui Daniel, pe de altă parte, aşează evenimentele imediat dinaintea căderii Babilonului în timpul domniei lui Belşaţar, un fiu al lui Nebucadneţar (vezi comentariul la cap. 5,2), care şi-a pierdut viaţa în timpul nopţii când a fost cucerit Babilonul de către Mezii şi Perşii invadatori (cap. 5,30).

Din numeroasele interpretări încercate mai înainte pentru a explica nepotrivirea aparentă dintre rapoartele biblice şi alte surse antice sunt prezentate următoarele (după Raymond P. Dougherty, Nabonidus and Belshazzar, p. 13, 14).

Belşaţar a fost 1) un alt nume al fiului lui Nebucadneţar cunoscut ca Evil-Merodac, 2) un frate al lui Evil-Merodac, 3) un fiu al lui Evil-Merodac, adică nepot al lui Nebucadneţar, 4) un al nume al lui Nergal-şar-usur, ginerele lui Nebucadneţar, 5) un al nume al lui Labaşi-Marduc, fiul lui Nergal-şar-usur, 6) un alt nume al lui Nabonid, şi 7) un fiu al lui Nabonid şi al unei fiice a lui Nebucadneţar.

Potrivit unei alte concepţii, susţinută de majoritatea învăţaţilor critici înainte de descoperirea numelui lui Belşaţar într-un izvor cuneiform pe la finele secolului al XIX-lea, numele Belşaţar era născocirea scriitorului cărţii lui Daniel, care, susţin criticii aceştia, a trăit pe vremea Macabeilor în secolul al II-lea î.Hr.

Această listă de concepţii divergente demonstrează natura şi dimensiunile problemelor istorice care îi confruntau pe interpreţii cărţii lui Daniel, o carte care pare să pună mai multe probleme decât oricare altă carte a Vechiului Testament de mărimea ei. Faptul că identitatea şi slujba lui Belşaţar au fost acum pe deplin stabilite din izvoare contemporane, în felul acesta justificându-se credibilitatea cap. 5, este unul din marile triumfuri ale arheologiei biblice a ultimului secol. Importanţa extremă a acestui subiect revendică o scurtă privire asupra lui.

La 1861 H. F. Talbot publica anumite texte aflate în Templul Lunii din Ur, în Jurnalul Societăţii Asiatice Regale (vol. 19, 195). Textele cuprindeau o rugăciune a lui Nabonid înălţată în favoarea lui Bel-şar-usur, fiul său cel mai mare. Câţiva scriitori, între care şi George Rawlinson, fratele vestitului dezlegător al scrierii cuneiforme, l-au identificat pe Bel-şar-usur cu Belşaţar din Biblie. Alţii au respins această identificare, printre care însuşi Talbot, care, în 1875, şi-a enumerat argumentele cu

o nouă traducere a textului care îl menţionează pe Belşaţar (Rapoarte ale Trecutului, vol. 5, p. 143148). Şapte ani mai târziu (1882) Theophilus G. Pinches publica un text adus la lumină în anul precedent, care acum este numit Cronica lui Nabonid. Textul acesta descrie capturarea Babilonului de către Cir, şi mai spune că Nabonid a avut timp de câţiva ani reşedinţa la Tema, în timp ce fiul său era în Babilon. Deşi la data aceea Pinches nu a înţeles complet textul, şi a identificat greşit Tema, care se găseşte în sudul Arabiei, a tras câteva deducţii corecte cu privire la Belşaţar. El observă, de pildă, că Belşaţar pare să fi fost comandantul suprem al oştiri şi probabil că avea o influenţă mai mare în împărăţie decât tatăl său, şi de aceea era privit ca împărat (Transactions of the Society of Biblical Archaeology, vol. 7 (1882), p. 150).

În anii următori s-au mai descoperit şi alte texte care au revărsat lumină asupra diferitelor funcţii şi posturi importante pe care Belşaţar, fiul lui Nabonid, le-a deţinut înaintea şi în timpul domniei tatălui său. Totuşi, nici unul din aceste texte nu îl numea pe Belşaţar împărat aşa cum îl numea Biblia. Cu toate acestea, o serie de învăţaţi, pe baza dovezilor acumulate, au sugerat că cei doi bărbaţi trebuie să fi fost co-regenţi, idee dovedită mai târziu a fi corectă. În 1916 Pinches publica un text în care Nabonid şi Belşaţar erau invocaţi împreună într-un pergament. El susţinea că textele de felul acesta arată că Belşaţar trebuie să fi avut o poziţie regală (sau de vicerege), cu toate că el spunea că noi mai avem încă de aflat care a fost poziţia exactă a lui Belşaţar în Babilonia (Proceedings of the Society of Biblical Archaeology, vol. 38 (1916), p. 30).

Confirmarea concluziei că între Nabonid şi Belşaţar a existat o relaţie de co-regenţă a venit în sfârşit în 1924, când Sidney Smith a publicat aşa numita Cronică în versuri a lui Nabonid aflată la Muzeul Britanic, în care se face declaraţia clară că Nabonid i-a încredinţat domnia fiului său cel mai mare (Babylonian Historical Texts, (Londra, 1924), p. 88; vezi traducerea de Openheim în Ancient Near Eastern Texts, editată de Pritchard (Princeton, 1950), p. 313). Textul acesta, care a pus capăt tuturor îndoielilor cu privire la calitatea de împărat a lui Belşaţar, a fost o lovitură drastică pentru învăţaţii şcolii înaltei critici care pretindeau că Daniel a fost un produs al secolului al II-lea î.Hr. Dilema lor este reflectată în cuvintele lui R.H. Pfeiffer de la Universitatea Harvard, care zicea:

Probabil că nu vom şti niciodată cum a aflat autorul nostru ... că Belşaţar, menţionat numai în rapoartele babiloniene, în Daniel şi în Bar. 1,11, care se sprijină pe Daniel, funcţiona ca împărat atunci când Cir a luat Babilonul

(Introduction to the Old Testament (New York, 1941), p. 758, 759).

Descoperirea atât de multor texte cuneiforme care au revărsat lumină asupra domniei lui Nabonid şi a lui Belşaţar l-a determinat pe Raymond P. Dougherty de la Universitatea Yale să adune la un loc toate izvoarele, cuneiforme şi clasice, într-o singură monografie, apărută în 1929 sub titlul Nabonidus and Belshazzar (New Haven, 1929, 216 p.).

Inscripţiile cuneiforme arată că Nabonid era fiul prinţului din Haran, Nabu-balatsu-igbi, şi al preotesei Templului Lunii din Haran. După ce Mezii şi Babilonienii au cucerit Haranul în 610 î.Hr., se poate ca mama lui Nabonid să fi fost dusă ca o prizonieră distinsă în haremul lui Nebucandeţar, astfel încât Nabonid a crescut la curte sub privirile marelui împărat. Pe cât se pare, el a fost acel Labynetus al lui Herodot (i. 74), care a acţionat ca mijlocitor pentru încheierea păcii între lidieni şi perşi în 585 î.Hr. Lucrul acesta apare ca evident din următoarele observaţii. Herodot îl numeşte pe împăratul Babilonului care a domnit pe vremea căderii Sardesului, în 546, Labynetus (i. 77). Mai târziu el îl identifică pe tatăl domnitorului Babilonului pe vremea căderii lui la 539 cu acelaşi nume (i. 188). Noi ştim că Nabonid a fost împărat al Babilonului în 546, precum şi că el era tatăl lui Belşaţar. Faptul că, în 585, Nabonid a fost ales să acţioneze ca reprezentant al lui Nebucadneţar era o mare cinste, şi arată că tânărul trebuie să fi fost un favorit al împăratului de atunci. Este posibil, aşa cum crede Dougherty, ca soţia lui, Nitocris, pe care Herodot o descrie ca pe o femeie înţeleaptă (i. 185, 188) să fi fost fiică a lui Nebucadneţar cu o prinţesă egipteană.

Totuşi legăturile de familie dintre Belşaţar, fiul lui Nabonid, şi Nebucadneţar, nu sunt încă precis stabilite din rapoarte contemporane.

Din lipsa unor informaţii mai complete este imposibil să determinăm în prezent cu precizie cum trebuie să fie înţelese repetatele declaraţii din cap. 5, că Nebucadneţar era tatăl lui Belşaţar. În ce priveşte uzul biblic, tată poate însemna şi bunic sau strămoş (vezi comentariul la 1Cronici 2,7). S-au oferit trei interpretări: 1) Nabonid fusese ginerele lui Nebucadneţar, şi Belşaţar era nepotul lui Nebucadneţar prin mama sa. 2) Nabonid a fost numit aşa pentru că mama lui aparţinea haremului lui Nebucadneţar şi deci el era fiul lui vitreg. 3) Belşaţar era fiu numai în sensul cazului analog al lui Iehu, împăratul lui Israel, pe care inscripţiile asiriene contemporane îl numesc fiul lui Omri. Iehu nu era înrudit prin sânge cu casa lui Omri, ci Iehu a distrus dinastia pe care o întemeiase Omri şi a devenit împăratul următor al lui Israel.

Rapoartele cuneiforme au revărsat din abundenţă lumină asupra lui Belşaţar, asupra slujbei şi lucrărilor lui în decursul anilor cât a fost coregent cu tatăl său. După ce i-a conferit demnitatea împărătească lui Belşaţar în 553/552 î.Hr., sau la scurt timp după aceea (vezi comentariul la cap. 5,2), Nabonid a condus o expediţie cu succes împotriva Temei arabe, şi a făcut din ea reşedinţa sa timp de mulţi ani. În acest timp Belşaţar a fost împăratul de fapt în Babilon şi a funcţionat ca comandant suprem al oştirii. Deşi documentele legale continuau să fie datate după anii de domnie ai lui Nabonid, faptul că numele ambilor, tată şi fiu, au fost rostite împreună la jurământ, în timp ce sub domnia altor împăraţi se folosea numai numele unuia, arată lămurit domnia dualistă a lui Nabonid şi a lui Belşaţar.

Informaţiile din izvoarele profane, arătate pe scurt mai sus, au apărat într-un sens pozitiv, acurateţea istorică a cap. 5. În concluzia monografiei sale cu privire la Belşaţar şi Nabonid, Dougherty a exprimat cu putere convingerea aceasta:

Dintre toate rapoartele nebabiloniene care tratează situaţia de la sfârşitul imperiului neobabilonian, capitolul al cincilea din Daniel stă alături de literatura cuneiformă în ce priveşte acurateţea când e vorba de evenimentele care ies în evidenţă. Raportul biblic poate chiar fi socotit ca excelând, deoarece foloseşte numele lui Belşaţar, pentru că îi atribuie putere împărătească lui Belşaţar, şi pentru că recunoaşte că există o conducere dualistă în împărăţie. Documentele cuneiforme babiloniene ale secolului al şaselea î.Hr., furnizează dovada precisă a corectitudinii acestor trei chestiuni istorice fundamentale cuprinse în naraţiunea biblică ce tratează căderea Babilonului. Textele cuneiforme scrise sub influenţa persană în secolul al şaselea î.Hr., nu au păstrat numele lui Belşaţar, dar rolul lui ca prinţ moştenitor al tronului căruia i se conferise puterea împărătească pe timpul şederii lui Nabonid în Arabia este descris în chip convingător. Doi istorici greci vestiţi din secolul al cincilea şi al patrulea î.Hr., nu menţionează numele lui Belşaţar şi amintesc doar vag despre situaţia politică ce a existat pe vremea lui Nabonid. Analele în limba greacă mergând cam de la începutul secolului al treilea î.Hr., până în secolul întâi î.Hr., păstrează tăcerea în privinţa lui Belşaţar şi a locului de frunte pe care el l-a ocupat pe timpul supremaţiei imperiului neo-babilonian. Totalitatea informaţiilor aflate în documentele disponibile fixate din punct de vedere cronologic mai târziu decât textele cuneiforme ale secolului al şaselea î.Hr., şi mai înainte de scrierile lui Iosif Flavius din secolul întâi al erei noastre, nu ar fi putut oferi materialul necesar pentru cadrul istoric al capitolului cinci din Daniel (op. cit, p. 199, 200).

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE 1-31 PK 522-538; TM 434-436.

1.2 PK 523. 3-5 PK 524

4 COL 259

6TM 436

6-8PK 527

10-16 PK 528

17-24 MM 151; 5T244

24-29 4T13

25-29 PK 530

25 TM 436

27. GC 155, 569; COL 267; CS 142; CT 348; EW 37, 246; FE 228, 468; GC 491; LS 117; MM 151, 164, 195; MYP 229; PK 219; TM 237, 286, 440, 450; 1T126, 152, 250, 263, 317, 406; 2T43.54.58.83.266.409, 439, 452; 3T185.370, 522.538; 4T311.339, 385, 386, 470; 5T83, 116.154, 279, 397, 411, 420, 435; 6T 230, 405; 7T120; 8T14.247;

27-31 Te49

30 COL 259; PK 531.