1 Apoi m-am uitat şi iată că Mielul stătea pe muntele Sionului; şi împreună cu El stăteau o sută patruzeci şi patru de mii, care aveau scris pe frunte Numele Său şi Numele Tatălui Său.

Mielul. Prin articolul hotărât se face fără îndoială referire la Mielul menţionat în cap. 5,6 (vezi comentariul de acolo). În ce priveşte folosirea articolului pentru a atrage atenţia înapoi, la subiecte profetice introduse anterior, vezi comentariul de la Daniel 7,15; vezi şi comentariul de la Apocalipsa 1,13.

Muntele Sionului. Vezi comentariul de la Psalmi 48,2. Fragmentul din Apocalipsa 14,1–5 este strâns legat de cel din cap. 13,11–18. Pentru a arăta biruinţa lor asupra fiarei şi a icoanei ei, aici se spune despre cei 144.000 că stau împreună cu Mielul pe muntele Sionului. Mai devreme Ioan îi văzuse trecând prin cea mai cumplită încercare, îi văzuse boicotaţi şi condamnaţi la moarte. Dar în ceasul cel mai întunecat ei au fost eliberaţi şi sunt acum cu Mielul, pentru totdeauna în siguranţă faţă de conflictele de pe pământ.

O sută patruzeci şi patru de mii. Pentru identitatea acestui grup, vezi comentariul de la cap. 7,4.

Pe frunte. Compară cu semnul fiarei pe frunte (vezi comentariul de la cap. 13,16).

Numele Tatălui Său. În cap. 7,3 se spune despre cei 144.000 că erau pecetluiţi pe frunte. Este deci o strânsă legătură între pecete şi numele divin. Este evident că în viziune sigilul pe care l-a văzut Ioan conţinea Numele Tatălui şi al Fiului. Sigiliile din vechime conţineau numele celui care certifica un lucru. Pentru exemple de inscripţii pe sigilii, vezi comentariul de la cap. 7,2. Făcând aplicaţie la cei 144.000, numele reprezintă: (1) apartenenţa – cei 144.000 Îi aparţin lui Dumnezeu; (2) caracterul – cei 144.000 reflectă pe deplin chipul lui Isus. Vezi şi comentariul de la cap. 13,17, unde semnul fiarei şi numele ei sunt strâns legate între ele.

2 Şi am auzit venind din cer un glas ca un vuiet de ape mari, ca vuietul unui tunet puternic; şi glasul pe care l-am auzit era ca al celor ce cântă cu lăuta, şi cântau din lăutele lor.

Am auzit… un glas. Sau „am auzit un sunet”. Unii cred că făpturile care cântă aici nu sunt cei 144.000, ci îngerii, solia din cântecul lor nefiind în stare să o înţeleagă decât cei 144.000. Totuşi, în cap. 15,2.3 se arată clar că cei 144.000 au alăute şi cântă, astfel încât alţii cred că în cap. 14,2 Ioan îi vede tot pe cei 144.000.

Vuiet de ape mari. [„Voce de ape multe”, KJV]. Sau „sunet de ape multe” (vezi comentariul de la cap. 1,15).

Vuietul unui tunet puternic. [„Voce de tunet puternic”, KJV]. Sau „sunetul unui tunet puternic”. Ca şi în alte părţi, aici tunetul este în strânsă legătură cu prezenţa divină (vezi Iov 37,4; Psalmi 29; Apocalipsa 4,5; 6,1).

Glasul ... era ca al celor ce cântă cu alăuta. [„Glas ca al harpiştilor”, KJV]. Literal, „sunet ca al harpiştilor”. Sunetul pe care l-a auzit Ioan era asemenea celui provocat de harpişti. Probabil că el nu a văzut instrumentele la care se cânta, din moment ce prezintă această identificare precaută. Pentru o prezentare a instrumentelor muzicale antice, vezi Vol. III, pp. 34–36.

3 Cântau o cântare nouă înaintea scaunului de domnie, înaintea celor patru făpturi vii şi înaintea bătrânilor. Şi nimeni nu putea să înveţe cântarea, afară de cei o sută patruzeci şi patru de mii care fuseseră răscumpăraţi de pe pământ.

Cântau. Literal, „cântă”. Descrierea este prezentată într-un dramatic timp prezent (vezi şi comentariul de la cap. 13,11).

Scaunul de domnie. Acest tron a fost prezentat mai devreme (cap. 4,2).

Înaintea celor patru făpturi. Vezi comentariul de la cap. 4,6.

Bătrânilor. Vezi cap. 4,4.

Nimeni nu putea să înveţe. Experienţa aceasta este atât de personală încât numai cei care trec prin ea îi pot aprecia însemnătatea. Pentru ei cântarea este o preţioasă şi completă prezentare a experienţelor prin care au trecut în scenele finale ale conflictului dintre bine şi rău.

Răscumpăraţi. Gr. agorazo, „a cumpăra”. Cuvântul este tradus „a cumpăra” în cap. 3,18; 18,11. Compară cu exprimările „răscumpărat pentru Dumnezeu” (cap. 5,9), „răscumpăraţi dintre oameni” (cap. 14,4). Vezi comentariul de la Romani 3,24; 1 Corinteni 6,20.

4 Ei nu s-au întinat cu femei, căci sunt verguri şi urmează pe Miel oriunde merge El. Au fost răscumpăraţi dintre oameni, ca cel dintâi rod pentru Dumnezeu şi pentru Miel.

Întinat. Gr. moluno, „a întina”, „a mânji”, „a murdări” lucruri cum ar fi conştiinţa (1 Corinteni 8,7) sau îmbrăcămintea (Apocalipsa 3,4). Aici fără îndoială că este un limbaj figurat, făcându-se referire la întinarea produsă de legăturile ilegale (vezi mai jos, la „verguri”). Timpul verbului din limba greacă poate fi semnificativ. Se referă la acţiunea dintr-un moment dat sau dintr-o perioadă specifică de timp, aici fără îndoială fiind vorba de timpul când coaliţia bisericilor, simbolizate prin „femei” (vezi mai jos la „femei”), va folosi orice mijloc pentru a-i determina pe sfinţi să renunţe la credincioşia lor faţă de Dumnezeu şi faţă de poruncile Sale şi să se alăture organizaţiei lor (vezi comentariul de la cap. 16,14; 17,2.6). Orice cedare ar fi un act de întinare. Acum, stând biruitori pe muntele Sionului, sfinţii sunt daţi ca pildă pentru credincioşia lor.

Femei. Femeia este adesea în Scriptură simbolul unei biserici, o femeie curată reprezentând adevărata biserică, iar o femeie imorală reprezentând biserica decăzută (vezi comentariul de la cap. 12,1). În cap. 17,1–5 (vezi comentariul de acolo) Biserica Romei şi diferitele biserici care merg pe urmele ei sunt simbolizate printr-o femeie întinată şi fiicele ei. Fără îndoială că aici profetul se referă la aceste biserici (vezi mai sus, la „întinat”).

Verguri. [Virgini, KJV]. Gr. parthenoi, un termen folosit atât pentru bărbaţi cât şi pentru femei, aici cu referire la bărbaţi. Lucrul acesta este clar atât din limba greacă cât şi din cuvintele simbolice „nu s-au întinat cu femei”. Deoarece întregul pasaj este metaforic, nu este vorba de virginitatea fizică, fie a bărbaţilor fie a femeilor. Dacă ar fi aşa, pasajul acesta ar contrazice alte texte care recomandă căsătoria şi legătura de căsătorie (vezi comentariul de la 1 Corinteni 7,1–5). Despre sfinţi se spune aici că sunt verguri fie pentru că au stat departe de Babilon, fie pentru că nu au mai avut de-a face cu el (vezi comentariul de la Apocalipsa 18,4). Ei au refuzat orice legătură cu cetatea Babilon şi cu fiicele ei, atunci când acestea au devenit unelte ale lui Satana, în efortul său final de a-i distruge pe sfinţi (vezi comentariul de la cap. 13,15). Ei nu s-au întinat prin asocierea cu această organizaţie religioasă înfiinţată de Satana, deşi se poate ca mai înainte să fi aparţinut vreuneia din diferitele organizaţii care acum s-au unit.

Urmează pe Miel. Aceste cuvinte par să îndrepte atenţia către un privilegiu special pe care îl vor avea cei 144.000, însă nu sunt descoperite amănunte şi, prin urmare, nu se pot face decât speculaţii asupra acestei chestiuni. Vezi şi comentariul de la cap. 7,14–17.

Răscumpăraţi dintre. Vezi comentariul de la v. 3.

Cel dintâi rod. Gr. aparche, „primele roade”, înrudit cu verbul aparchomai, „a face un început [în sacrificiu]”, „a oferi primele roade”. Israeliţii din vechime Îi aduceau Domnului primele roade, atât ca jertfe personale (Deuteronom 26,1–11) cât şi ca jertfe naţionale (Leviticul 23,10.17). A oferi cele dintâi daruri însemna a recunoaşte bunătatea lui Dumnezeu manifestată în bogăţia recoltei. Darul naţional avea şi el o semnificaţie specifică(vezi comentariul de la 1 Corinteni 15,20).

Aplicate la cei 144.000, cuvintele „cel dintâi rod” pot fi înţelese în două feluri.

  1. Că sunt prima tranşă, sau prima rată din marea recoltă. Cei 144.000 sunt biruitori în marea luptă cu fiara şi cu icoana ei (vezi comentariul de la cap. 14,1). Ei au fost salvaţi din această luptă şi acum stau la adăpost înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu. „Aceştia, fiind mutaţi de pe pământ, dintre cei vii, sunt socotiţi ca ‘cel dintâi rod pentru Dumnezeu şi pentru Miel’ ” (GC 649).
  2. Că înseamnă pur şi simplu „dar” sau „jertfă”. În LXX aparche este de cele mai multe ori traducerea ebraicului terumah, „o contribuţie”, „o jertfă”. În Exodul 25,2.3 terumah este folosit pentru contribuţia copiilor lui Israel în vederea construirii sanctuarului. Terumah face referire deseori la „darul ridicat” (vezi Numeri 5,9, unde în LXX apare cuvântul aparche). Inscripţii antice arată că aparche era în mod obişnuit folosit pentru un „dar” către zeitate, fără nici o referire la timp. Acolo unde aparche este traducerea lui terumah nu se face nici o referire la timp.

Aşadar cei 144.000 pot fi consideraţi ca „primul rod”, fie în sensul că fac parte dintr-un seceriş mai mare, fie în sensul că sunt un dar, o jertfă către Dumnezeu.

5 Şi în gura lor nu s-a găsit minciună, căci sunt fără vină înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu.

Nu s-a găsit. Forma verbului din limba greacă sugerează că este avut în vedere un anumit moment din timp. În acel moment cei 144.000 sunt găsiţi fără vină. Asta nu înseamnă că ei nu au greşit niciodată, ci că prin harul lui Dumnezeu şi-au biruit toate defectele de caracter.

Minciună. Gr. dolos, „înşelăciune”, „viclenie”, „subtilitate”, „fraudă”. Dovezile textuală atestă folosirea cuvântului pseudos, „falsitate”, „minciună”. Evanghelia lui Isus Hristos îl schimbă pe omul păcătos, supus greşelii, în unul care nu are motive false, nu este prefăcut, nu înşală, nu are păcate.

Fără vină. Gr. amomos, „fără cusur”, „nevinovat” (vezi comentariul de la Efeseni 1,4; compară cu COL 69; TM 506).

Înaintea scaunului de domnie. Dovezile textuale atestă omiterea acestor cuvinte.

6 Şi am văzut un alt înger, care zbura prin mijlocul cerului cu o Evanghelie veşnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod.

Am văzut. Începe o nouă scenă. Din punct de vedere cronologic, evenimentele prezentate în viziunea aceasta le preced pe cele prezentate în viziunea din v. 1–5.

Un alt. Gr. allos, un altul de acelaşi fel. Pot fi citate importante dovezi textuale pentru omiterea acestor cuvinte. Au fost deja menţionaţi mulţi îngeri (cap. 1,1.20; 5,2; 7,1; etc.), aşa că identificarea „un altul” nu este necesară.

Înger. Aceasta este o viziune simbolică. Îngerul îi reprezintă pe sfinţii lui Dumnezeu angajaţi în lucrarea de proclamare a Evangheliei veşnice, în special trăsăturile menţionate în acest verset, la vremea când „a sosit ceasul judecăţii” (v. 7). Este adevărat, în acelaşi timp, că îngerii adevăraţi îi ajută pe oameni în lucrarea de vestire a Evangheliei, dar nu aceasta este ideea care predomină aici.

Mijlocul cerului. Îngerul din cap. 8,13 a fost de asemenea văzut zburând prin mijlocul cerului. Această zonă a cerului pe unde zboară el indică natura mondială a lucrării şi a soliei sale. Lucrarea creşte şi se amplifică până în momentul în care este adusă în văzul şi în auzul întregii omeniri.

Evanghelie. Gr. euaggelion (vezi comentariul de la Marcu 1,1).

Veşnică. Gr. aionios (vezi comentariul de la Matei 25,41). În alte locuri din Scriptură se vorbeşte despre Evanghelia „slavei” (2 Corinteni 4,4; 1 Timotei 1,11), dar numai aici este folosit cuvântul „veşnic” în legătură cu Evanghelia harului lui Dumnezeu. Există o singură Evanghelie care-i poate mântui pe oameni. Şi ea va continua să existe atâta timp cât vor mai fi oameni care trebuie mântuiţi. Nu va exista niciodată o altă Evanghelie.

S-o vestească. Gr. euaggelizo, „a proclama veşti bune”, un verb legat de euaggelion (vezi mai sus, la „Evanghelie”). Compară cu folosirea lui euaggelizo la Romani 1,15; 10,15.

Locuitorilor pământului. Aşa cum este arătat mai departe, aici este vorba de o proclamare mondială a Evangheliei.

Oricărui neam. Universalitatea acestei solii este accentuată de aceste cuvinte şi de cele care urmează.

Seminţii. Sau „trib”.

7 El zicea cu glas tare: „Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui; şi închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor!”

Glas tare. Solia primului şi a celui de-al treilea înger sunt proclamate cu „glas tare” (v. 9). Glasul tare indică faptul că mesajul va fi proclamat astfel încât toţi să îl poată auzi. Este accentuată în acelaşi timp şi importanţa soliei.

Temeţi-vă. Gr. phobeo, „a se teme”, „a onora”. Phobeo nu este folosit aici în sensul de a fi speriat de Dumnezeu, ci în sensul de a veni înaintea Lui cu respect şi teamă sfântă. Acest cuvânt transmite ideea loialităţi absolute faţă de Dumnezeu, a supunerii depline faţă de voia Sa (vezi comentariul de la Deuteronom 4,10).

Dumnezeu. Solia cu privire la temerea de Dumnezeu este potrivită mai ales în perioada reprezentată de predicarea acestui înger, deoarece atunci oamenii se închină la zeii materialismului şi ai plăcerii şi la multe alte invenţii ale lor.

Slavă. Gr. doxa (vezi comentariul de la Romani 3,23). Aici doxa înseamnă, fără îndoială, „onoare”, „laudă”, „omagiu”. Compară cu Psalmi 115,1; Isaia 42,12; 2 Petru 3,18; Iuda 25.

Ceasul. Sau „timpul”, nu o oră propriu-zisă. Compară cu folosirea acestui cuvânt în Ioan 4,21.23; 5,25.28; Apocalipsa 14,15. Aşadar, este posibil să înţelegem prin „ceasul judecăţii Lui” perioada când va avea loc judecata, nu neapărat momentul precis când începe ea. În felul acesta, se poate spune că solia primului înger a fost proclamată în anii de dinaintea lui 1844, chiar dacă lucrarea propriu-zisă a judecăţii nu începuse încă (vezi mai jos, comentariul la „judecăţii”).

Judecăţii. Gr. krisis, „actul judecăţii”, în contrast cu krima, „sentinţa judecăţii” (vezi comentariul de la cap. 17,1). Comentatorii adventişti de ziua a şaptea consideră că judecata menţionată aici este cea care a început în 1844, reprezentată de curăţirea sanctuarului de pe pământ (vezi comentariul de la Daniel 8,14). Că aici nu se face referire la judecata executivă de la venirea lui Hristos, când toţi îşi vor primi răsplata, este dedus din faptul că soliile celor trei îngeri (Apocalipsa 14,6–12) precedă cea de-a doua venire a lui Hristos (v. 14). În plus, solia cu privire la judecată este însoţită de un apel şi de o avertizare care descoperă faptul că ziua mântuirii nu a trecut. Oamenii încă se pot întoarce la Dumnezeu şi pot scăpa de mânia care va veni. Istoric, propovăduirea lui William Miller şi a asociaţilor săi, în perioada anilor 1831–1844, cu privire la încheierea celor 2300 de zile în anul 1844, poate fi considerată începutul soliei primului înger (vezi F. D. Nichol, The Midnight Cry, p. 284). Dar acea solie a fost valabilă mereu de atunci încoace şi va continua să fie până când harul se va închide şi oamenii nu vor mai avea ocazia să fie mântuiţi.

Închinaţi-vă. Gr. proskuneo, „a aduce omagiu”, „a adora”, „a se închina”. Închinarea adusă lui Dumnezeu este pusă în contrast cu cea adusă fiarei (cap. 13,8.12) şi icoanei ei (v. 15). În criza care este aproape să vină, locuitorii pământului vor fi obligaţi, ca şi cei trei tineri evrei la curtea babiloniană, să aleagă între închinarea adusă adevăratului Dumnezeu şi cea adusă dumnezeilor mincinoşi (Daniel 3). Solia primului înger are menirea să-i pregătească pe oameni să facă alegerea cea bună şi să stea tari în timpul crizei.

A făcut cerul şi pământul. Creatorul universului este adevăratul şi singurul Dumnezeu Căruia trebuie să I se aducă închinare. Nici un om sau înger nu este vrednic închinare. Aceasta este doar prerogativa lui Dumnezeu. Calitatea de Creator este o caracteristică distinctivă a adevăratului Dumnezeu în contrast cu zeii mincinoşi (Ieremia 10,11.12). Apelul de a-I aduce închinare lui Dumnezeu în calitate de Creator a devenit, din cauza rapidei răspândiri a teoriei evoluţioniste, deosebit de potrivit în anii de după predicarea iniţială a primei solii îngereşti. În plus, chemarea de la închinare în faţa Dumnezeului cerului în calitatea Sa de Creator al tuturor lucrurilor cuprinde în sine obligaţia de a da atenţia cuvenită semnului creaţiunii – Sabatul Domnului (vezi comentariul de la Exodul 20,8–11). Dacă Sabatul ar fi fost ţinut aşa cum a intenţionat Dumnezeu, el ar fi servit ca o pavăză puternică împotriva necredinţei şi a teoriei evoluţioniste (vezi Faptele Apostolilor 14,15; PP 336). Sabatul va fi un element foarte controversat în criza finală (vezi comentariul de la Apocalipsa 13,16).

8 Apoi a urmat un alt înger, al doilea, şi a zis: „A căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare, care a adăpat toate neamurile din vinul mâniei curviei ei!”

A urmat. Gr. akoloutheo, „a însoţi”, „a urma” (vezi Matei 19,27.28; Marcu 1,18, unde cuvântul are sensul de a-L însoţi personal pe Isus). În acest text el pare să aibă ambele înţelesuri. În sens cronologic al doilea înger urmează după primul, dar este tot la fel de adevărat şi că primul înger îşi continuă lucrarea atunci când al doilea înger i se alătură. În acest sens, solia celui de-al doilea înger o însoţeşte pe cea a primului înger.

Un alt înger. Dovezile textuale atestă includerea cuvântului „al doilea” (ca în traducerea Cornilescu). În unele manuscrise numeralul „al doilea” stă în locul cuvintelor „un alt înger”; în altele el este o ca un adaos; iar în alte manuscrise se zice „un al doilea înger” în loc de „un alt înger”.

A zis. Solia primului şi cea a celui de-al treilea înger sunt proclamate cu „glas tare” (v. 7, 9). Mai târziu, solia privitoare la căderea Babilonului este vestită cu glas tare (vezi comentariul de la cap. 18,1. 2).

A căzut, a căzut. Pot fi citate dovezi textuale (vezi p 10) pentru omiterea celui de-al doilea verb „a căzut”. Pasajul pare să fie un ecou la Isaia 21,9, unde în LXX dovezile textuale sunt împărţite între folosirea verbului „a căzut” o dată sau de două ori. În textul ebraic el apare de două ori. Repetiţia oferă putere soliei. Babilonul este un cuvânt cuprinzător pe care Ioan îl foloseşte pentru a descrie toate organizaţiile şi mişcările religioase care s-au îndepărtat de adevăr. Asta ne face să considerăm aceast㠄cădere” progresivă şi cumulativă.

Această profeţie a căderii Babilonului îşi găseşte împlinirea în îndepărtarea, în general, a protestantismului de curăţia şi simplitatea Evangheliei (vezi comentariul de la Apocalipsa 14,4). Din punct de vedere istoric, solia aceasta a fost predicată pentru prima dată de către mişcarea adventistă, cunoscută sub numele de milerism, în vara anului 1844, şi a fost aplicată bisericilor care au lepădat întâia solie îngerească cu privire la judecată (vezi comentariul de la v. 7). Solia va avea o aplicabilitate şi mai mare pe măsură ce sfârşitul se apropie, şi se va împlini pe deplin o dată cu unirea diferitelor biserici sub conducerea lui Satana (vezi comentariul de la cap. 13,12–14; 17,12–14). Solia din cap. 18,2–4 anunţă căderea totală a Babilonului şi îi cheamă pe copiii lui Dumnezeu răspândiţi în diferite organizaţii religioase care formează Babilonul să se separe de acestea.

Babilonul. Pe vremea lui Ioan cetatea antică ce avea acest nume zăcea în cea mai mare parte ca o ruină părăsită (vezi comentariul de la Isaia 13,19). La fel ca mulţi alţi termeni şi multe alte expresii din Apocalipsa, însemnătatea acestui nume (vezi comentariul de la Faptele Apostolilor 3,16) poate fi mai bine înţeleasă în lumina rolului cetăţii istorice din timpurile Vechiului Testament (vezi Nota Suplimentară de la cap. 18; vezi comentariul de la Isaia 47,1; Ieremia 25,12; 50,1; Ezechiel 26,13; Apocalipsa 16,12.16). Cuvintele „taină, Babilonul” din cap. 17,5 identifică în mod special acest nume cu un simbol (vezi comentariul de la Romani 11,25; Apocalipsa 1,20; 17,5; vezi comentariul de la cap. 16,12).

În limba babiloniană numele Bab-ilu (Babel, Babilon) însemna „poarta zeilor”, dar evreii îl asociau, în mod peiorativ, cu balal, un cuvânt ebraic care însemna „a încurca” (vezi comentariul de la Genesa 11,9). Conducătorii Babilonului fără îndoială că îşi numeau cetatea „poarta zeilor”, crezând că acesta era locul unde zeii se întovărăşeau cu oamenii, pentru a pune la cale treburile pământului (vezi comentariul de la Judecžtori 9,35; Rut 4,1; 1 Regi 22,10; Ieremia 22,3). Astfel, se pare că acest nume reflecta pretenţia regilor babilonieni de a fi însărcinaţi să conducă lumea prin mandat divin (vezi Vol. II, p. 157; PP 119; vezi comentariul de la Genesa 11,4).

Babilonul a fost întemeiat de către Nimrod (vezi comentariul de la Genesa 10,10; 11,1–9). Chiar de la începutul ei cetatea a fost o emblemă a necredinţei în adevăratul Dumnezeu şi a sfidării voinţei Sale (vezi comentariul de la Genesa 11,4–9), iar turnul ei, un monument al apostaziei, era o citadelă a rebeliunii împotriva lui Dumnezeu. Profetul Isaia îl identifică pe Lucifer cu regele invizibil al Babilonului (vezi comentariul de la Isaia 14,4.12–14). De fapt se pare că Satana intenţiona să facă din Babilon centrul şi unealta planului său de a controla omenirea, exact aşa cum vroia Dumnezeu să lucreze prin Ierusalim (vezi Vol. IV, pp. 26–30). Astfel, în timpurile Vechiului Testament, cele două cetăţi au preînchipuit forţele răului şi ale binelui acţionând în lume. Întemeietorii Babilonului aspirau la o conducere cu totul independentă de Dumnezeu, şi dacă El nu ar fi intervenit, într-o bună zi ei ar fi reuşit să nimicească dreptatea de pe pământ (PP 123; vezi şi comentariul de la Daniel 4,17). Din acest motiv Dumnezeu a considerat potrivit să nimicească turnul şi să-i împrăştie pe cei care îl construiau (vezi comentariul de la Genesa 11,7.8). O perioadă de succes trecător a fost urmată de mai mult de un mileniu de declin şi supunere faţă de alte naţiuni (vezi Vol. I pp. 136, 137; Vol. II, p. 92; vezi comentariul de la Isaia 13,1; Daniel 2,37).

Când Nabucodonosor al II-lea a reconstruit Babilonul, acesta a devenit una dintre minunile lumii antice (vezi Nota Suplimentară de la Daniel 4). Planul său de a face împărăţia sa una universală şi veşnică (vezi comentariul de la Daniel 3,1; 4,30) a fost un succes, noul Imperiu Babilonian întrecându-şi predecesorii în splendoare şi putere (vezi Vol. II, pp. 92–94; vezi comentariul de la cap. 2,37.38; 4,30). Totuşi, el a devenit de asemenea trufaşul şi crudul opresor al poporului lui Dumnezeu, ameninţând să înfrângă planul divin pentru această naţiune (vezi Ed 176). Printr-o serie dramatică de evenimente, Dumnezeu l-a smerit pe Nebucodonosor şi i-a supus voinţa (vezi Vol. IV, pp. 751, 752). Dar succesorii săi au refuzat să se smerească înaintea lui Dumnezeu (vezi Daniel 5,18–22) şi a sosit ziua când împărăţia a fost cântărită în balanţa cerului, găsită prea uşoară, iar mandatul acesteia a fost revocat prin decretul dat de Observatorul divin (vezi comentariul de la Daniel 5,26–28). Pentru un timp Babilonul a fost capitala Imperiului Persan, dar a fost nimicit de către Xerxe (vezi Vol. III, pp. 459, 460). O dată cu trecerea secolelor cetatea şi-a pierdut treptat din strălucire, iar în cele din urmă, către sfârşitul secolului I d.Hr., a încetat să mai existe (vezi comentariul de la Isaia 13,19; Apocalipsa 18,21).

De la căderea Babilonului antic Satana a căutat fără încetare, printr-o putere mondială sau prin alta, să stăpânească lumea şi probabil ar fi reuşit de mult dacă Dumnezeu nu ar fi intervenit de repetate ori (vezi comentariul de la Daniel 2,39–43). Fără îndoială că încercarea lui cea mai îndrăzneaţă şi aproape cu succes a fost prin papalitate, în deosebi în timpul Evului Mediu (vezi Vol. IV, p. 837; vezi comentariul de la Daniel 7,25). Dar Dumnezeu a intervenit pentru a împiedica realizarea fiecărei ameninţări aduse realizării planurilor Sale (vezi Apocalipsa 12,5.8.16), iar naţiunile nu au reuşit niciodată să se „lipeasc㔠unele de altele (vezi comentariul de la Daniel 2,43). Răul este în mod inerent divizibil. Totuşi, în vremea sfârşitului lui Satana i se va îngădui să realizeze ceea ce, pentru un scurt timp, pare să aibă succes (vezi comentariul de la Apocalipsa 16,13.14.16; 17,12–14).

După cât se pare, către sfârşitul secolului I d.Hr. creştinii vorbeau despre cetatea şi imperiul Romei folosind numele criptic de Babilon (vezi comentariul de la 1 Petru 5,13). Pe vremea aceea Babilonul real, pe vremuri plin de măreţie, zăcea aproape cu totul în ruine, fiind o pustietate nelocuită, o ilustraţie grăitoare a sorţii de neînlăturat a Babilonului mistic. Iudeii sufereau ca niciodată mai înainte sub conducerea neîndurătoare a Romei (vezi Vol. V, pp. 69–80; Vol. VI, p. 87), aşa cum suferiseră pe vremuri în Babilon, iar creştinii de asemenea aveau de îndurat persecuţii sporadice sub această conducere (vezi Vol. VI, pp. 61, 83, 84, 87). Astfel, pentru iudei şi pentru creştini Babilonul a devenit un cuvânt potrivit şi incriminator pentru Roma imperială.

În primele secole ale erei creştine numele criptic Babilon dat cetăţii şi imperiului Romei apare de obicei atât în literatura iudaică cât şi în cea creştină. De pildă, în Cartea a V-a a Oracolelor Sibiline, o producţie ebraică pseudoepigrafă, datând din jurul anului 125 d.Hr. (vezi Vol. V, p. 89) se găseşte ceea ce se vrea a fi o profeţie a sorţii Romei, o paralelă apropiată cu descrierea Babilonului mistic în Apocalipsa. Vorbind despre Roma ca despre o „cetate nelegiuită”, căreia îi place „magia”, se dedă la „adulter” şi are o „inimă setoasă de sânge şi o minte netemătoare de Dumnezeu”, şi observând c㠄mulţi sfinţi credincioşi evrei au pierit” din cauza ei, scriitorul îi prezice pieirea: „În văduvie să şezi pe ţărmurile tale… Dar tu ai zis: Eu sunt fără pereche, şi nimeni nu-mi va aduce ruina. Dar Dumnezeu… te va prăpădi pe tine şi tot ce e al tău” (v. 37–74; R. H. Charles, The Apocrypha and Pseudepigrapha of the Old Testament, vol. 2, p. 400; compară cu Apocalipsa 18,5–8). În 2 Baruch, o altă lucrare pseudoepigrafă din primul sau al doilea secol al erei noastre, numele Babilon este folosit cu privire la Roma, în acelaşi fel în care este folosit în Apocalipsa (cap. 11,1; Charles, op. cit., p. 486). La fel, scriitorul operei ebraice Midrash Rabbah, comentând Cântarea lui Solomon 1,6, zice: „Ei au numit locul Romei Babilon” (Soncino ed., p. 60). Tertulian, care a trăit la sfârşitul secolului al doilea, specifică faptul că numele Babilon din Apocalipsa se referă la capitala Romei imperiale (Against Marcion iii. 13; Answer to the Jews 9; vezi de asemenea Irineu Against Heresies v. 26. 1). Printre evreii din perioada bisericii creştine primare, Edom era o altă denumire criptică pentru cetatea Roma (vezi Midrash Rabbah, comentariul de la Cântarea lui Solomon 1,6, p. 60; de asemenea Talmud Makkoth 12a, Soncino ed., p. 80).

Babilonul, atât cel real cât şi cel mistic, a fost întotdeauna recunoscut ca duşmanul tradiţional al adevăratului Dumnezeu şi al poporului Său. Aşa cum este folosit în Apocalipsa, numele simbolizează toate organizaţiile religioase apostaziate şi pe cei care le conduc, din antichitate până la sfârşitul timpului (vezi comentariul de la cap. 17,5; 18,24). O comparaţie între multele pasaje vechi testamentare în care păcatele şi soarta Babilonului literal sunt prezentate pe larg, şi locurile din Apocalipsa unde este descris Babilonul mistic, face evident faptul că această aplicaţiei simbolică a numelui este potrivită (vezi comentariul de la Isaia 47,1; Ieremia 25,12; 50,1; Apocalipsa 16,12–21; 17; 18; vezi Nota Suplimentară de la cap. 18). O examinare atentă a acestor pasaje şi a altora descoperă de asemenea importanţa unui studiu cuprinzător a ceea ce se spune în Vechiul Testament cu privire la Babilonul literal, ca fundal pentru înţelegerea importanţei pasajelor nou testamentare care vorbesc despre Babilonul mistic.

Cetatea cea mare. În toată cartea Apocalipsa adjectivul „mare” caracterizează de repetate ori Babilonul (vezi cap. 16,19; 17,5.18; 18,2.10.21).

Toate neamurile. Este descrisă natura universală a acestei apostazii. Înlocuirea legilor divine cu cele omeneşti şi impunerea unor decrete religioase de către stat vor deveni universale (vezi comentariul de la cap. 13,8; compară cu 6T 18, 19, 395; 7T 141).

Adăpat. Acest cuvânt simbolizează acceptarea învăţăturilor false şi a tacticilor Babilonului. Exprimarea din KJV, „a făcut toate neamurile să bea”, sugerează constrângerea. Biserica va exercita presiune asupra statului pentru ca acesta să impună decretele ei.

Vinul mâniei. Simbolul este probabil preluat din Ieremia 25,15, unde profetului i se porunceşte: „Ia din mâna Mea acest potir plin cu vinul mâniei Mele, şi dă-l să-l bea toate neamurile”. Dar, oferind vinul său diferitor popoare, Babilonul nu urmăreşte să aducă mânie. El susţine că a bea din vinul său va aduce pace pe pământ (vezi comentariul de la Apocalipsa 13,12). În orice caz, gestul de a bea din acest vin va atrage asupra lumii mânia lui Dumnezeu.

Unii sugerează că traducerea corectă a cuvântului thumos (aici tradus „mânie”) este „patimă”. În cazul acesta, pasajul ar putea fi tradus astfel: „ea a făcut ca toate popoarele să bea din vinul pătimaşei ei imoralităţii” (vezi RSV). Totuşi, în alte părţi din Apocalipsa thumos pare să aibă sensul de „furie”, „mânie”, şi probabil că acest înţeles ar trebui adoptat şi aici.

Curviei. Un simbol al legăturii ilicite dintre biserică şi lume sau dintre biserică şi stat. Biserica ar trebui să se lege prin căsătorie cu Domnul ei, dar atunci când caută sprijinul statului, ea îşi părăseşte soţul ei legitim. Prin noua sa legătură ea comite adulter spiritual. Vezi şi comentariul de la Ezechiel 16,15; Iacov 4,4.

9 Apoi a urmat un alt înger, al treilea, şi a zis cu glas tare: „Dacă se închină cineva fiarei şi icoanei ei şi primeşte semnul ei pe frunte sau pe mână,

A urmat. Vezi comentariul de la v. 8.

Un alt înger, al treilea. Compară cu v. 6, 8.

Glas tare. Vezi comentariul de la v. 7, 8.

Dacă ... cineva. În limba greacă aceste cuvinte sunt echivalente cu „cel ce”.

Se închină. Gr. proskuneo (vezi comentariul de la v. 7).

Fiarei. Aceasta este fiara descrisă în cap. 13,1–10 (vezi comentariul de acolo). Cea de-a doua fiară le cere oamenilor să se închine primei fiare (vezi comentariul de la cap. 13,12). Ar trebui observat faptul că acest avertisment va avea putere deplină doar după vindecarea rănii de moarte (vezi comentariul de la cap. 13,3), după ce i se va face o icoană fiarei (vezi comentariul de la v. 14), atunci când va fi impus semnul fiarei (vezi comentariul de la v. 16). Aşa cum este predicată astăzi, solia celui de-al treilea înger este un avertisment cu privire la cele ce vor veni, un avertisment care îi va lumina oamenii cu privire la problemele implicate în desfăşurarea conflictului şi care îi va face în stare să facă o alegere inteligentă.

Şi icoanei ei. Vezi comentariul de la cap. 13,14. Conjuncţia „şi” îi identifică pe închinătorii fiarei cu cei ai icoanei ei. O altă conjuncţie îi identifică pe aceştia cu cei care primesc semnul fiarei. Fiara şi icoana ei sunt unite în scopurile şi în metodele lor de lucru, ca şi în acţiunea lor de a le impune oamenilor să primească semnul fiarei. De aici înţelegem că dacă cineva se închină fiarei, se închină şi icoanei acesteia şi va primi semnul fiarei.

Semnul. Vezi comentariul de la cap. 13,16.

10 va bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mâniei Lui; şi va fi chinuit în foc şi în pucioasă, înaintea sfinţilor îngeri şi înaintea Mielului.

Vinul mâniei. Adică un vin care este mânie. Oamenii care beau vinul mâniei curviei Babilonului (v. 8) vor bea şi din vinul mâniei lui Dumnezeu. Avertismentul este clar şi fără echivoc. Nimeni nu are voie să-l înţeleagă greşit.

Turnat. Literal, „amestecat”. Traducerea literală este: „care este amestecat neamestecat”. Doza este preparată fără cantitatea obişnuită de apă. Simbolul este probabil luat din Psalmi 75,8, unde vinul este amestecat cu substanţe aromate, pentru a-i spori puterea îmbătătoare.

Paharul mâniei Lui. Sau „paharul indignării Sale”.

Va fi chinuit. Gr. basanizo, „a tortura”, „a chinui”, „a necăji”. Vezi cum este folosit cuvântul basanizo în Matei 8,6.29; 14,24 (tradus „învăluită”); 2 Petru 2,8. Ultimele şapte plăgi vor cădea asupra celor care se închină fiarei şi icoanei acesteia (Apocalipsa 16,2). În plus, aceşti slujitori ai fiarei vor învia la a doua înviere şi îşi vor primi pedeapsa (cap. 20,5.11–15). Nu este foarte clar despre care etapă a pedepsei este vorba aici. Probabil la ambele. În amândouă vor exista chinuri. Primul chin se va sfârşi în moarte, atunci când Isus va apărea pe norii cerului (vezi comentariul de la cap. 19,19–21), iar al doilea se va sfârşi în moartea veşnică (vezi comentariul de la cap. 20,14).

Foc şi pucioasă. Simbolul pare să fie luat din Isaia 34,9.10 (vezi comentariul de acolo). Compară cu Genesa 19,24, unde focul şi pucioasa sunt menţionate în legătură cu distrugerea Sodomei şi a Gomorei.

Înaintea. Atât plăgile cât şi distrugerea celor răi după mileniu vor avea loc pe acest pământ. Totuşi, în ultima dintre acestea două cetatea sfinţilor va fi pe pământ. Hristos va fi acolo cu poporul Său şi fără îndoială că vor fi prezenţi şi mulţi îngeri.

Vezi imaginea Ioan pe insula Patmos

11 Şi fumul chinului lor se suie în sus în vecii vecilor. Şi nici ziua, nici noaptea n-au odihnă cei ce se închină fiarei şi icoanei ei şi oricine primeşte semnul numelui ei!

În vecii vecilor. Gr. eis aionas aionon, literal, „în vecii vecilor”. Această expresie poate fi comparată cu cuvintele eis ton aiona, literal, „în veac” (vezi Matei 21,19; Marcu 3,29; Luca 1,55; etc.), sau cu expresia eis tous aionas, literal, „în veci” (Luca 1,33; Romani 1,25; 11,36), sau cu adjectivul aionios, literal, „veşnic” (Matei 18,8; 19,16.29; 25,41.46; etc.). Ca şi aionios (vezi comentariul de la Matei 25,41), expresiile eis ton aiona şi eis tous aionas nu denotă neapărat o existenţă fără de sfârşit. Dar se poate pune întrebarea: Expresiile acestea nu denotă uneori veşnicie? Dacă lucrul acesta este adevărat, nu ar trebui să se considere că expresia compusă eis aionas aionon, „în vecii vecilor”, este o referire accentuată la veşnicie?

Această expresie compusă apare în alte locuri ca eis tous aionas ton aionon, literal: „în veacurile veacurilor”, şi de fiecare dată are legătură directă cu Dumnezeu sau cu Hristos, exprimând astfel o existenţă fără sfârşit. Totuşi, acest sens este derivat, nu din expresia în sine, ci din cuvintele cu care este ea asociată. Expresia în sine înseamnă mai multe veacuri.

Cele ce urmează sunt o posibilă explicaţie pentru folosirea aici a acestei expresii compuse. Problema în cauză este chinul la care vor fi supuşi, într-un infern de foc şi pucioasă, cei care s-au închinat fiarei. Viaţa unui om într-un astfel de mediu ar fi foarte scurtă, aşadar, dacă s-ar fi folosit expresia eis ton aiona „în veac”, am putea trage concluzia că pedepsirea va fi doar momentană. Expresia compusă arată că acest chin va avea loc pentru o perioadă de timp, bineînţeles nu fără sfârşit, aşa cum este evident din alte texte care arată că soarta finală a nelegiuiţilor va fi distrugerea (vezi Matei 10,28; Apocalipsa 20,14).

Simbolul fumului ridicându-se în vecii vecilor este preluat din Isaia 34,10, unde este descrisă pustiirea Edomului. Că profetul nu a avut viziunea unui foc care nu se va stinge niciodată este evident din faptul că după foc, despre care spune c㠄fumul lui se va înălţa în veci”, ţara va deveni un ţinut pustiu, locuit de fiare sălbatice (v. 10–15). Simbolul acesta sugerează o distrugere completă. Vezi comentariul de la Maleahi 4,1.

Nici ziua, nici noaptea. Adică nici în timpul zilei, nici în timpul nopţii. Nu contează ce parte din zi este, chinul este continuu.

Odihnă. Gr. anapausis, „încetare”, „odihnă”, „reîmprospătare”. Sensul intenţionat aici este că pe durata pedepsirii, care va continua până când va surveni moartea, pedepsirea nu va înceta nici un moment.

Cei ce se închină fiarei. Fără îndoială că această clasificare este repetată (vezi v. 9) pentru a accentua ideea. Cel de-al treilea înger rosteşte o ameninţare îngrozitoare. Locuitorii pământului nu vor avea scuză dacă nu se despart de organizaţia împotriva căreia sunt avertizaţi. Ei ar trebui să facă tot posibilul pentru a descoperi identitatea fiarei, a icoanei ei, a semnului ei şi pentru a deveni conştienţi de vicleniile şi de metodele ei de lucru.

12 Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus.”

Răbdarea. Gr. hupomene (vezi comentariul de la Romani 5,3). Aici ar fi mult mai potrivită traducerea „răbdarea statornică”. Contextul atrage atenţia asupra înfricoşătoarei lupte cu fiara şi cu icoana acesteia. Va fi făcută orice încercare de a forţa rămăşiţa să se unească cu mişcarea condusă de cea de-a doua fiară, inclusiv ameninţarea cu boicotul şi moartea (Apocalipsa 13,11–17). În acelaşi timp, Satana va folosi toate „amăgirile nelegiuirii” (2 Tesaloniceni 2,10; compară cu Matei 24,24), pentru a face să pară că această mişcare este condusă de puterea lui Dumnezeu. Prin toate acestea rămăşiţa credincioasă va fi statornică şi îşi va menţine integritatea. Stăruinţa ei merită o deosebită apreciere.

Sfinţilor. Gr. hagioi, literal, „celor sfinţi” (vezi comentariul de la Romani 1,7).

Păzesc poruncile lui Dumnezeu. Această afirmaţie este foarte semnificativă în acest context. Luată captivă prin înşelăciunile Satanei, lumea se va închina înaintea fiarei şi icoanei ei, şi va păzi poruncile şi decretele ei (vezi comentariul de la cap. 13,8). Sfinţii, pe de altă parte, refuză să asculte de cererile ei. Ei păzesc poruncile lui Dumnezeu. Punctul cel mai controversat va fi cea de-a patra dintre cele Zece Porunci. Există un acord general între creştini că celelalte nouă porunci sunt de o obligativitate universală, dar încă de timpuriu în era creştină oamenii au început să lase la o parte Sabatul zilei a şaptea şi să facă din prima zi a săptămânii o zi de închinare (vezi comentariul de la Daniel 7,25). Astăzi, creştinii păzitori ai duminicii prezintă diferite motive pentru care ţin prima zi a săptămânii în locul celei de-a şaptea şi pentru care se simt liberi să ignore cerinţele poruncii originale. Unii susţin că cele zece porunci au fost desfiinţate o dată cu toate legile Vechiului Testament. Alţii pretind că elementul timp din porunca a patra este de natură ceremonială, dar că porunca de a păzi o zi din şapte este o obligaţie morală. Pentru aceste concepţii nu există suport biblic. Concepţia romană este că Biserica Romei, pe temeiul autorităţii divine, a transferat sfinţenia zilei de odihnă. Protestantul nu poate accepta această poziţie, deoarece pentru el Biblia şi numai Biblia este regula de credinţă. În cele din urmă problema aceasta va cunoaşte o criză, atunci când Babilonul cel mare va domina statul, transformând păzirea duminicii într-o lege civilă, încercând să-i pedepsească pe toţi dizidenţii. Despre această problema se vorbeşte la Apocalipsa 13,12–17 (vezi comentariul de acolo, în deosebi cel de la v. 12, 16). În acel ceas întunecos copiii lui Dumnezeu se vor agăţa de Biblie şi vor refuza să se închine oricărei alte puteri în afară de Hristos. Dintre multele caracteristici care ar fi putut fi menţionate, profetul a fost condus să scoată în evidenţă două trăsături predominante: păzirea poruncilor lui Dumnezeu şi a credinţei lui Isus.

Credinţa lui Isus. Sau „credinţa în Isus”. În versiunea greacă ambele înţelesuri sunt posibile, deşi în general este preferat cel din urmă. Pentru diferenţa dintre aceste sensuri şi importanţa credinţei pentru experienţa creştină, vezi comentariul de la Romani 3,22. Credinţa lui Isus şi păzirea poruncilor reprezintă două aspecte importante ale vieţuirii creştine. Poruncile lui Dumnezeu sunt o transcriere a caracterului Său. Ele arată care este standardul divin al neprihănirii pe care Dumnezeu l-ar fi dorit ca omul să-l atingă, lucru pe care, în starea sa nerenăscută, acesta nu-l poate realizeze. „Firea pământească… nu se supune Legii lui Dumnezeu, şi nici nu se poate supune” (Romani 8,7). În ciuda celor mai stăruitoare eforturi ale omului, el este lipsit continuu de slava lui Dumnezeu (vezi comentariul de la Romani 3,23). Dar Isus a venit pentru a reface în om chipul divin. El a venit pentru a le arăta oamenilor cum este Tatăl, şi în acest sens a exemplificat legea morală. Prin puterea Sa oamenii pot fi în stare să păzească cerinţele divine (vezi comentariul de la Romani 8,3.4) şi astfel să reflecte chipul divin.

Astfel, biserica rămăşiţei onorează poruncile lui Dumnezeu şi le păzeşte, dar nu în sens legalist, ci ca o revelaţie a caracterului lui Dumnezeu şi a lui Hristos, care locuieşte în inima adevăratului credincios (Galateni 2,20).

13 Şi am auzit un glas din cer care zicea: „Scrie: Ferice de acum încolo de morţii care mor în Domnul!” „Da”, zice Duhul, „ei se vor odihni de ostenelile lor, căci faptele lor îi urmează!”

Glas. Acest glas nu este identificat, dar după cât se pare este diferită de vocea celui de-al treilea înger (v. 9–12).

Scrie. Vezi comentariul de la cap. 1,11.

Ferice. Aceasta este una din cele şapte aşa-zise fericiri ale cărţii Apocalipsa (vezi comentariul de la Matei 5,3). Celelalte pot fi găsite la Apocalipsa 1,3; 16,15; 19,9; 20,6; 22,7.14.

De acum încolo. Este vorba, fără îndoială, de perioada celor trei solii îngereşti, care acoperă perioada de persecuţie condusă de fiară şi de icoana ei, când va fi impus boicotul, alături de pedeapsa cu moartea (vezi comentariul de la cap. 13,12–17). Cei care mor în această perioadă se odihnesc, ca să zicem aşa, doar o clipă, până trece mânia. Apoi ei vor fi privilegiaţi să se ridice din morminte la învierea specială care va preceda învierea generală a celor neprihăniţi (vezi comentariul de la Daniel 12,2).

În Domnul. Aici nu sunt consideraţi fericiţi morţii în general, ci doar cei care mor „în Domnul”. Aceştia au murit având ochii credinţei aţintiţi la Isus (vezi comentariul de la 1 Corinteni 15,18; 1 Tesaloniceni 4,16).

Duhul. Vezi comentariul de la cap. 1,4.

Ostenelile. Gr. kopoi, „muncă obositoare”, „osteneli”, „stăruinţe chinuitoare”. Compară cu folosirea acestui cuvânt la 2 Corinteni 6,5; 11,23.27; 1 Tesaloniceni 1,3. Moartea este o odihnă din osteneala obositoare a vieţii.

Faptele. Gr. erga, „activitate”, un termen general, în contrast cu substantivul kopoi (vezi mai sus).

Îi urmează. Aceste cuvinte au fost interpretate în două feluri: (1) Pe baza faptului că literal, versiunea greacă zice: „merg cu ei”, adică îi însoţesc, unii consideră că aici Ioan vorbeşte despre renunţarea la poverile acestei vieţi şi continuarea activităţilor în viaţa viitoare. Bineînţeles că activitatea va înceta în perioada dintre moarte şi înviere, întrucât acesta este un timp de inconştienţă şi inactivitate (vezi comentariul de la Psalmi 146,4; 2 Corinteni 5,1–3). Însă cerul va fi locul unde se vor desfăşura activităţi încântătoare (vezi Ed 301–309). (2) Alţii consideră că propoziţia „faptele lor îi urmeaz㔠face referire la influenţa pe care la moarte o lasă în urma sa un om bun.

14 Apoi m-am uitat şi iată un nor alb; şi pe nor şedea Cineva care semăna cu un fiu al omului; pe cap avea o cunună de aur, iar în mână, o seceră ascuţită.

Un nor alb. Versetele 14–20 sunt o viziune simbolică a venirii lui Hristos. În comentarea acestui pasaj trebuie aplicate regulile de interpretare ale viziunilor simbolice (vezi comentariul de la Ezechiel 1,10). Pentru semnificaţia norilor în legătură cu venirea lui Hristos, vezi comentariul de la Faptele Apostolilor 1,9–11; compară cu Matei 24,30; Luca 21,27; Apocalipsa 1,7. Natura celor trei solii îngereşti şi faptul că imediat după ele se vorbeşte despre venirea lui Hristos dovedeşte că cele trei mesaje sunt ultima solie de avertizare din partea lui Dumnezeu către lume (vezi comentariul de la cap. 18,1–4).

Fiu al omului. Vezi comentariul de la cap. 1,13.

Cunună. Gr. stephanos, „o ghirlandă”, „o coroană”, aici, a biruinţei (vezi comentariul de la cap. 12,3). Cununa de aur poate fi pusă în contrast cu cea care i-a fost dată lui Isus, la crucificare, „cununa [stephanos] de spini” (Matei 27,29).

Secere ascuţită. Isus este reprezentat venind ca un secerător care îşi adună recolta (v. 15, 16).

15 Şi un alt înger a ieşit din Templu şi striga cu glas tare Celui ce şedea pe nor: „Pune secera Ta şi seceră, pentru că a venit ceasul să seceri, şi secerişul pământului este copt.”

Un alt înger. Adică pe lângă cei trei care au purtat soliile de avertizare înaintea celei de-a doua veniri a lui Hristos (v. 6, 8, 9).

Templu. Gr. naos (vezi comentariul de la cap. 3,12). Templul a fost deja introdus în viziunea profetică (vezi comentariul de la cap. 11,1.2.19). Se observă faptul că Ioan face deseori aluzii la elemente introduse deja în viziunile anterioare. Contextul rămâne în mare măsură acelaşi. Spre exemplu, cele patru „făpturi” prezentate în cap. 4,6 apar de multe ori în viziunile următoare (vezi cap. 7,11; 14,3; 15,7; 19,4).

Secerişul. Versetele 15–20 descriu marele seceriş de la sfârşitul timpului. Secerişul cuprinde două evenimente distincte. Unul este descris în v. 16, 17, iar celălalt în v. 18–20. Primul se referă la adunarea celor neprihăniţi, reprezentaţi de secerişul copt, aşa cum este arătat în greacă prin cuvântul tradus „copt”. Al doilea se referă la cei nelegiuiţi, reprezentaţi de ciorchinii de struguri „copţi” pe deplin.

Este copt. Gr. xeraino, „a se usca”, „a se ofili”, folosit cu privire la coacerea recoltelor de cereale.

16 Atunci Cel ce şedea pe nor Şi-a aruncat secera pe pământ. Şi pământul a fost secerat.

A fost secerat. Aici este reprezentată adunarea celor neprihăniţi (compară cu Matei 13,30; Luca 3,17).

17 Şi din Templul care este în cer a ieşit un alt înger care avea şi el un cosor ascuţit.

Templul. Vezi comentariul de la v. 15.

Un alt înger. Compară cu v. 15.

Cosor. [„Seceră”, KJV]. Compară cu v. 15.

18 Şi un alt înger, care avea stăpânire asupra focului, a ieşit din altar şi a strigat cu glas tare către cel ce avea cosorul cel ascuţit: „Pune cosorul tău cel ascuţit şi culege strugurii viei pământului, căci strugurii ei sunt copţi.”

Stăpânire asupra focului. Nu este foarte clar motivul pentru care este menţionat faptul că acest înger are putere asupra focului. Probabil că focul este un simbol al răzbunării. Compară cu sintagma „îngerul apelor” (cap. 16,5).

Altar. Probabil că este vorba de altarul menţionat în cap. 8,3.5; 9,13.

Strigat. Compară cu v. 15.

Strugurii viei. Simbolul celor două secerişuri este împrumutat din vechiul an agricol palestinian, care era compus din două secerişuri principale, secerişul grânelor şi culesul viei (vezi Vol. II, pp. 109, 110). Aici culesul viei îi reprezintă pe cei nelegiuiţi adunaţi pentru nimicire.

19 Şi îngerul şi-a aruncat cosorul pe pământ, a cules via pământului şi a aruncat strugurii în teascul cel mare al mâniei lui Dumnezeu.

Teascul. Simbolul este potrivit în ce priveşte culoarea vinului, care aminteşte de sânge. Simbolul este probabil preluat din Isaia 63,1–6 (vezi comentariul de acolo).

Al mâniei lui Dumnezeu. Probabil că aceste cuvinte se referă în special la cele şapte plăgi din vremea sfârşitului (cap. 15,1).

20 Şi teascul a fost călcat în picioare afară din cetate; şi din teasc a ieşit sânge, până la zăbalele cailor, pe o întindere de o mie şase sute de stadii.

Călcat. În vechime teascul era călcat cu picioarele de oameni (vezi comentariul de la Isaia 63,2.3).

Afară din cetate. Imaginea aceasta este probabil preluată din profeţiile vechi testamentare care descriu distrugerea duşmanilor lui Dumnezeu în afara Ierusalimului (vezi comentariul de la Ioel 3,12.13).

Zăbalele cailor. Această figură de stil arată că oştile nelegiuite vor fi nimicite complet. O imagine paralelă se găseşte în cartea apocrifă a lui Enoh: „Şi în zilele acelea, într-un singur loc vor fi loviţi părinţii împreună cu copiii lor. Iar fraţii vor cădea morţi unul împreună cu celălalt. Până când sângele lor va curge pe ape… Şi caii vor merge până la brâu prin sângele păcătoşilor. Şi carul se va afunda în toată înălţimea lui” (cap. 100,1–3; R. H. Charles, The Apocrypha and Pseudepigrapha of the Old Testament, vol. 2, p. 271).

Stadii. O mie şase sute de stadii ar fi cam 184 de mile (260 de km) (vezi Vol. V, p. 50). Nu poate fi găsită nici o explicaţie satisfăcătoare pentru acest număr special (1.600). Ieronim credea că ar putea fi o aluzie la lungimea Palestinei. În orice caz, aceasta este o speculaţie şi nu contribuie prea mult la înţelegerea pasajului. Ideea centrală este că duşmanii bisericii lui Dumnezeu vor fi complet şi pentru totdeauna învinşi. De aceea, biserica poate privi înainte la marea şi completa eliberare de toţi duşmanii ei, la fericitul triumf al împărăţiei lui Dumnezeu.