1 Apoi am văzut un alt înger puternic, care se cobora din cer, învăluit într-un nor. Deasupra capului lui era curcubeul; faţa lui era ca soarele şi picioarele lui erau ca nişte stâlpi de foc.

Am văzut. Vezi comentariul de la cap. 1,1; 4,1. Pasajul dintre cap. 10,1 şi cap. 11,14 constituie o paranteză între trâmbiţele a şasea şi a şaptea. Paranteza aceasta este similară cu cea din cap. 7, între pecetea a şasea şi a şaptea.

Un alt înger puternic. Adică în afară de îngerii care apăruseră mai de vreme. După cât se pare, acesta e diferit de îngerii care ţin cele patru vânturi (cap. 7,1), de cei cu cele şapte trâmbiţe (cap. 8,2), de îngerul de la altar (cap. 8,3) şi de cei de la râul Eufrat (cap. 9,14). Îngerul acesta poate fi identificat cu Hristos (vezi Materialul Suplimentar EGW la cap. 10,1–11). Aici, ca Domn al istoriei, El face declaraţia din v. 6.

Se pogora din cer. Deşi punctul central al viziunii este îndreptat acum asupra unei fiinţe cereşti, scena este încă pe pământ.

Învăluit. Gr. periballo, „a arunca peste”, „a învălui”, „a îmbrăca”. Îngerul este văzut învăluit într-un nor. În Scriptură norii sunt adesea asociaţi cu apariţiile lui Hristos (vezi Daniel 7,13; Faptele Apostolilor 1,9; Apocalipsa 1,7; 14,14; compară cu Psalmi 104,3; 1 Tesaloniceni 4,17).

Curcubeul. Compară cu Apocalipsa 4,3; Ezechiel 1,26–28. Faţa îngerului, care era „ca soarele”, strălucind prin norul în care era învăluit el, poate fi considerată motivul apariţiei curcubeului. Vezi şi comentariul de la Genesa 1,12.13.

Ca soarele. Compară cu descrierea care Îi este făcută lui Hristos, în cap. 1,16.

Picioarele. A compara picioarele cu nişte stâlpi pare un lucru nepotrivit, dar fără îndoială că aici cuvântul „picioare” (podes) este folosit în sensul extremităţilor inferioare, cu referire la fluierele şi labele picioarelor, care sunt asemănate cu nişte stâlpi de foc (vezi şi la Cântarea Cântărilor 5,15; vezi comentariul de la Ezechiel 1,7).

Stâlpi de foc. Compară cu descrierea picioarelor lui Hristos, în cap. 1,15.

2 În mână ţinea o cărticică deschisă. A pus piciorul drept pe mare, şi piciorul stâng pe pământ

În mână. Compară cu simbolismul din Ezechiel 2,9.

O cărticică. Gr. biblaridion, „un sul mic”, o formă diminutivală a cuvântului biblos, „carte”, „sul”. În Noul Testament biblaridion nu apare decât în acest capitol. Pus în contrast cu sulul (biblion)din mâna lui Dumnezeu, în cap. 5,1, acest sul este cu mult mai mic. Compară cu simbolismul din Ezechiel 2,9.

Deschisă. Versiunea greacă dă de înţeles că această carte a fost şi este încă deschisă. Prin contrast, cartea precedentă era sigilată cu şapte peceţi (cap. 5,1). Daniel fusese instruit să ţină ascunse cuvintele acelea şi să pecetluiască cartea până la vremea sfârşitului (cap. 12,4). Îndemnul acesta se aplică în deosebi la acea parte a profeţiilor lui Daniel care se ocupă cu zilele de pe urmă (vezi comentariul de la cap. 12,4) şi, fără îndoială, la elementul temporal al celor 2300 de zile (cap. 8,14), întrucât are legătură cu predicarea primei, celei de-a doua şi celei de a treia solii îngereşti (Apocalipsa 14,6–12). Deoarece solia acestui înger se ocupă de timp şi probabil de evenimentele din vremea sfârşitului, când cărţii lui Daniel avea să i se rupă sigiliul (Daniel 12,4), pare rezonabil să tragem concluzia că această cărticică deschisă din mâna îngerului este cartea lui Daniel. O dată ce lui Ioan îi este prezentată cartea cea mică deschisă, părţile sigilate ale profeţiei lui Daniel sunt dezvăluite. Elementul temporal, arătând către sfârşitul profeţiei celor 2300 de zile, este clarificat. Prin urmare, acest capitol se concentrează asupra timpului când s-a făcut declaraţia din v. 6 şi 7, adică anii dintre 1840 şi 1844 (vezi comentariul de la v. 6; vezi Materialul Suplimentar EGW la cap. 10,1–11)

Pe mare… pe pământ. Marea şi pământul sunt adesea folosite pentru a reprezenta lumea ca un tot (vezi Exodul 20,4.11; Psalmi 69,34). Faptul că îngerul stă atât pe mare cât şi pe uscat sugerează caracterul universal al proclamării soliei sale şi, de asemenea, puterea şi autoritatea lui asupra lumii.

3 şi a strigat cu glas tare, cum răcneşte un leu. Când a strigat el, cele şapte tunete au făcut să se audă glasurile lor.

Glas tare. Vezi şi cap. 1,10; 5,2; 6,10; 7,2.

Cum răcneşte un leu. Este arătată doar profunzimea şi răsunetul vocii îngerului. Ceea ce spune el nu este menţionat.

Şapte tunete. Încă una din diferitele serii de câte şapte care caracterizează Apocalipsa (vezi comentariul de la cap. 1,11).

4 Şi, când au făcut cele şapte tunete să se audă glasurile lor, eram gata să mă apuc să scriu; şi am auzit din cer un glas care zicea: „Pecetluieşte ce au spus cele şapte tunete, şi nu scrie ce au spus!”

Eram gata să mă apuc să scriu. Ioan înţelege glasul celor şapte tunete şi este gata că noteze solia lor. Pasajul de faţă arată că Ioan înregistra viziunile Apocalipsei pe măsură ce îi erau arătate, nu mai târziu.

Pecetluieşte. Ca şi Daniel, cu mult timp înainte, Ioan este invitat s㠄pecetluiasc㔠descoperirea care îi fusese dată (vezi comentariul de la Daniel 12,4). Şi Pavel auzise în vedenie „cuvinte care nu se pot spune şi pe care nu-i este îngăduit unui om să le rosteasc㔠(2 Corinteni 12,4). Este evident că soliile celor şapte tunete nu erau o descoperire dată celor din vremea lui Ioan. Fără îndoială că ele dădeau pe faţă amănunte ale soliilor care aveau să fie proclamate „la vremea sfârşitului” (Daniel 12,4, vezi şi comentariul de la Apocalipsa 10,2). Astfel, ele pot fi înţelese ca o descriere a evenimentelor care aveau să aibă loc în legătură cu proclamarea primei şi celei de-a doua solii (cap. 14,6–8; vezi Materialul Suplimentar EGW la cap. 10:1–11).

5 Şi îngerul pe care-l văzusem stând în picioare pe mare şi pe pământ şi-a ridicat mâna dreaptă spre cer

Şi-a ridicat mâna. Un gest caracteristic pentru rostirea unui jurământ, atât în vremurile antice cât şi în cele de azi (vezi Genesa 14,22.23; Deuteronom 32,40; Ezechiel 20,15; Daniel 12,7).

6 şi a jurat pe Cel ce este viu în vecii vecilor, care a făcut cerul şi lucrurile din el, pământul şi lucrurile de pe el, marea şi lucrurile din ea, că nu va mai fi nicio zăbavă,

Cel ce este viu. Vezi şi cap. 1,18; 4,9; 15,7.

Care a făcut. Compară cu Exodul 20,11; Psalmi 146,6. Nu putea fi făcut nici un jurământ mai solemn decât acesta (vezi Evrei 6,13). Jurând pe Creator, îngerul, care de fapt este Hristos (vezi comentariul de la Apocalipsa 10,1), jură pe Sine Însuşi.

Nu va mai fi nici o zăbavă. Gr. chronos ouketi estai, „timp nu va mai fi”. Această declaraţie obscură a fost interpretată în diferite moduri. Mulţi comentatori consideră că ea marchează sfârşitul timpului, deci şi începutul veşniciei. Alţii au luat cuvântul „timp” în sensul perioadei care se scurge înainte de evenimentele finale ale istoriei, şi, de aceea, au tradus „nu va mai fi zăbavă”.

În general, adventiştii de ziua a şaptea au înţeles aceste cuvinte ca descriind în mod special solia proclamată între anii 1840 şi 1844 de către William Miller şi alţii, în legătură cu încheierea profeţiei celor 2300 de zile. Ei au considerat că este vorba de un timp profetic, al cărui sfârşit reprezintă încheierea celei mai lungi profeţii temporale, cea a celor 2300 de zile din Daniel 8,14. După aceasta nu va mai fi nici o altă solie referitoare la un timp precis. Nici o profeţie legată de timp nu se întinde dincolo de anul 1844.

7 ci, că în zilele în care îngerul al şaptelea va suna din trâmbiţa lui, se va sfârşi taina lui Dumnezeu, după vestea bună vestită de El robilor Săi, prorocilor.

Zilele. Unii comentatori au luat „zilele” de aici drept zile profetice, deci ani. Fie că sunt considerate zile, fie ani, lucrul acesta pare să nu aducă vreo diferenţă prea mare, căci expresia în sine este generală, şi venind după declaraţia din v. 6, aceste zile nu pot indica o perioadă de timp măsurabilă (vezi comentariul de la v. 6). Sensul acestui pasaj este că în vremea celei de-a şaptea trâmbiţe taina lui Dumnezeu se va sfârşi. În planul divin acest eveniment avea să urmeze după declaraţia c㠄nu va mai fi nici o zăbav㔠(v. 6). Compară cu declaraţia din timpul plăgii a şaptea: „S-a isprăvit” (cap. 16,17).

Îngerul al şaptelea. În ce priveşte evenimentele, vezi cap. 11,15–19.

Va suna. Trâmbiţa a şaptea marchează un punct culminant în marea luptă dintre Hristos şi Satana, aşa cum arată declaraţia glasurilor din cer, în acel moment (cap. 11,15).

Se va sfârşi. Vezi comentariul de la cap. 11,15.

Taina lui Dumnezeu. În ce priveşte cuvântul „taină”, vezi comentariul de la Apocalipsa 1,20; vezi şi comentariul de la Romani 11,25. Isus a folosit o expresie asemănătoare: „taina Împărăţiei lui Dumnezeu” (Marcu 4,11), iar Pavel vorbeşte despre „taina lui Dumnezeu” (Coloseni 2,2) şi „taina lui Hristos” (Coloseni 4,3). Taina lui Dumnezeu, cea pe care o descoperă copiilor Săi, este planul Lui pentru ei – planul de mântuire. Compară cu 1 Timotei 3,16; 6T 19.

Robilor Săi, proorocilor. Vestirea şi tâlcuirea tainei lui Dumnezeu (vezi comentariul precedente, cu privire la „taina lui Dumnezeu”) au fost întotdeauna sarcina robilor Săi, proorocii, prin soliile lor adresate oamenilor (vezi comentariul de la Romani 3,21).

8 Şi glasul pe care-l auzisem din cer mi-a vorbit din nou şi mi-a zis: „Du-te de ia cărticica deschisă din mâna îngerului care stă în picioare pe mare şi pe pământ!”

Glasul. Fără îndoială că este vorba de glasul care i-a interzis lui Ioan să scrie cele ce fuseseră declarate de către cele şapte tunete (v. 4), aşa cum este arătat de repetarea cuvintelor „din cer” şi „din nou”.

Du-te de ia. Ioan este chemat să ia parte la viziune.

Cărticica. Vezi comentariul de la v. 2.

Deschisă. Vezi comentariul de la v. 2.

Din mâna. Vezi comentariul de la v. 2.

Mare… pământ. Vezi comentariul de la v. 2.

9 M-am dus la înger şi i-am cerut să-mi dea cărticica. „Ia-o”, mi-a zis el, „şi mănânc-o; ea îţi va amărî pântecele, dar în gura ta va fi dulce ca mierea.”

Să-mi dea. Ioan este pus în situaţia de a-şi exprima dorinţa de a lua cartea. El îndeplineşte rolul celor care au proclamat solia despre a doua venire în anii 1840–1844. Deşi au greşit în ce priveşte timpul evenimentului pe care-l proclamau, totuşi ei au fost conduşi de Dumnezeu şi au ajuns să simtă că solia despre apropiata venire este scumpă sufletelor lor. Calculul cu privire la timpul prezis în profeţia din Daniel 8,14 a fost corect (vezi comentariul de acolo), dar au greşit în ceea ce priveşte natura evenimentului care urma să aibă loc la sfârşitul celor 2300 de zile.

Mănânc-o. Compară cu simbolismul din Ezechiel 3,1 (compară cu Ieremia 15,16). A mânca acea carte poate fi un simbol pentru înţelegerea deplină a soliei cuprinse în sulul cel mic. Experienţa lui Ioan, din Apocalipsa 10,10, este o descriere adecvată a ceea ce se întâmpla cu credincioşii adventişti pe măsură ce înţelegeau tot mai bine sensul celor trei solii îngereşti (cap. 14,6–12), în legătură cu adevărata împlinire a profeţiei celor 2300 de zile.

Va amărî pântecele. Vezi comentariul de la v. 10. Ordinea elementelor din v. 9 şi 10 este o formă familiară a paralelismului ebraic (vezi comentariul de la cap. 1,2; 9,17).

„Îţi va amărî pântecele …”

„În gura ta va fi dulce ca mierea …”

În gura mea a fost dulce ca mierea …”

„Mi s-a umplut pântecele de amărăciune”.

În gura ta va fi dulce. Vezi comentariul de la v. 10.

10 Am luat cărticica din mâna îngerului şi am mâncat-o; în gura mea a fost dulce ca mierea, dar, după ce am mâncat-o, mi s-a umplut pântecele de amărăciune.

Am luat. Vezi comentariul de la v. 9.

Dulce ca mierea. Compară cu Ezechiel 3,3. Ca şi în experienţa lui Ezechiel, soliile lui Dumnezeu pentru servii Săi au fost adesea un amestec de dulceaţă şi de amărăciune, deoarece ele pot descoperi atât iubirea cât şi judecăţile Sale. Profeţii lui Dumnezeu au gustat atât din extazul viziunii divine cât şi din amărăciunea de a transmite oamenilor soliile de mustrare.

Într-un anumit sens, experienţa pe care a avut-o Ioan în viziune poate fi considerată reprezentativă pentru cea a credincioşilor adventişti din anii 1840–1844. Atunci când au auzit pentru prima oară solia iminentei reveniri a lui Hristos, ea a fost „dulce ca mierea”. Dar când Hristos nu a venit, aşa cum L-au aşteptat, experienţa lor a fost cu adevărat amară. Vezi şi comentariul de la v. 9.

Mi s-a umplut pântecele de amărăciune. Vezi mai sus, la „dulce ca mierea”.

11 Apoi mi-au zis: „Trebuie să proroceşti din nou cu privire la multe noroade, neamuri, limbi şi împăraţi.”

Trebuie să prooroceşti din nou. Compară cu Ezechiel 3,1.4. Deşi faptul că Ioan a mâncat sulul a sfârşit prin a-i amărî pântecele, Hristos, „îngerul” din v. 1 şi 9, îl asigură pe profet că trebuie să proorocească din nou. În limba greacă poziţia cuvântului tradus „trebuie” este accentuată. Ioan, ca reprezentant al credincioşilor adventişti de după dezamăgire, primeşte marea însărcinare de a vesti încă o solie. O mare lucrare rămâne de făcut. Ei trebuie să pornească şi să vestească solia îngerului al treilea din Apocalipsa 14,9–12.

Cu privire la. Sau „înaintea“. În acest context, ambele sensuri sunt potrivite. Soliile sunt atât „cu privire la multe noroade…” cât şi „înaintea multor noroade”.

Multe noroade. Pe măsură ce înţelegeau mai bine cea de-a treia solie îngerească, credincioşii adventişti au ajuns să îşi dea seama că mesajul acesta era pentru lume, că trebuia proclamat înaintea multor „noroade, neamuri, limbi şi împăraţi.” Această convingere a avut ca rezultat unul din cele mai extinse programe de evanghelizare a omenirii din câte a cunoscut istoria creştină, atunci când adventiştii de ziua a şaptea au pornit să vesteasc㠄oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod” (cap. 14,6) solia care le-a fost încredinţată.