1 După aceste lucruri, m-am uitat şi iată că o uşă era deschisă în cer. Glasul cel dintâi, pe care-l auzisem ca sunetul unei trâmbiţe şi care vorbea cu mine, mi-a zis: „Suie-te aici, şi-ţi voi arăta ce are să se întâmple după aceste lucruri!”

După aceste lucruri. Adică după ce Ioan a avut viziunea din cap. 1,10 la 3,22. Cuvintele „după aceste lucruri” nu implică nici o legătură cronologică între evenimentele de la sfârşitul viziunii precedente şi cea care e pe punctul de a fi relatată.

M-am uitat. Sau „am văzut”, un verb pe care Ioan îl foloseşte de repetate ori pentru a introduce noi scene sau noi simboluri importante (vezi comentariul de la cap. 1,2).

O uşă. Aici, după cât se pare, este vorba de uşa de la intrarea în încăperea unde este tronul universului (vezi v. 2; vezi comentariul de la v. 5).

Deschisă. Sau „sta deschisă”.

În cer. Nu „către cer”, ca şi cum Ioan privea din afară. Întrucât privind înăuntru el a văzut tronul lui Dumnezeu, înseamnă că e vorba de o uşă care se deschidea în sala tronului universului. Această sală a tronului a fost identificată ca fiind Sfânta Sfintelor din sanctuarul ceresc.

De la o cercetare a stării bisericii de pe pământ (cap. 1–3) atenţia lui Ioan este acum îndreptată către o imagine simbolică a tronului lui Dumnezeu din cer. Că descrierea tronului lui Dumnezeu şi a scenei din jurul lui (cap. 4 şi 5) trebuie să fie înţeleasă simbolic, şi nu literal, este clar, de pildă, din cap. 5,6, unde Hristos este descris ca „un Miel” care „părea să fie junghiat, şi avea şapte coarne, şi şapte ochi”, cu toate că el era viu şi în stare să vadă şi să ia cartea din mâna lui Dumnezeu. Deoarece este evident că această imagine este cu totul simbolică, întreg incidentul profetic trebuie să fie interpretat în acelaşi fel. Prin simboluri profetul se poate înălţa deasupra celor pământeşti şi materiale şi poate atinge treptele superioare ale minţii şi ale inimii cu impresii cereşti, care sfidează exprimarea în limbaj literal (vezi comentariul de la Ezechiel 1,10).

Glasul cel dintâi. Sensul original este mai clar exprimat astfel: „Iată… cel dintâi glas pe care-l auzisem ca o trâmbiţă vorbind cu mine, zicea…” Glasul acesta este fără îndoială cel din cap. 1,10, care a introdus prima viziune, iar acum introduce pe a doua.

Suie-te. O invitaţie adresată lui Ioan de a intra în viziune, abătând simţurile sale departe de lucrurile care îl înconjurau şi concentrându-le asupra celor cereşti.

După aceste lucruri. Adică nu neapărat după împlinirea viziunii anterioare, ci din punct de vedere al timpului lui Ioan. Prin urmare, expunerea de aici e paralelă cu cea din cap. 1,1 (vezi comentariul de acolo).

2 Numaidecât am fost răpit în Duhul. Şi iată că în cer era pus un scaun de domnie, şi pe scaunul acesta de domnie şedea Cineva.

În Duhul. Gr. en pneumati (vezi comentariul de la cap. 1,10). Ioan este luat în viziune pentru a doua oară. Nu putem şti cât timp a trecut între prima viziune şi a doua.

Era pus. Mai degrab㠄sta”. Tronul era deja aşezat pe locul lui.

Şedea Cineva. Reticenţa respectuoasă de a descrie pe Cârmuitorul universului în termeni care ar putea părea oarecum antropomorfici se vede în faptul că el Îl descrie simplu prin participiul kathemenos, „şezând” („şedea”), fără să arate ce sau cine şedea. El arată numai că pe tron era o prezenţă. O asemenea referire stă în contrast izbitor cu descrierea detaliată a Fiului (cap. 1,13–16); dar Fiul este atât uman cât şi divin şi deci poate fi descris în limbaj omenesc. Vezi v. 3; vezi comentariul de la cap. 6,16; 7,10.

3 Cel ce şedea pe el avea înfăţişarea unei pietre de jasp şi de sardiu; şi scaunul de domnie era înconjurat cu un curcubeu ca o piatră de smarald la vedere.

Cel de şedea. Aici este folosit din nou doar participiul (vezi comentariul de la v. 2).

Iaspis. Gr. iaspis, nu identic cu iaspisul din ziua de azi, ci o piatră descrisă de Pliniu, naturalistul din antichitate, ca transparentă (Natural History, xxxvii). Ioan recurge deseori la pietre preţioase pentru a descrie culorile strălucitoare, deoarece soarele luminând asupra unor astfel de pietre producea unele din cele mai strălucitoare culori cunoscute de om pe vremea sa. În împrejurarea de faţă, cuvântul iaspis probabil descrie o lumină vie, fulgerătoare, deosebită mai ales pentru strălucirea decât pentru culoarea ei.

Sardiu. Este vorba de carneol sau de o altă piatră de culoare roşiatică. Pliniu (ibid.) declară că această piatră se găsea în Sardes, şi, prin urmare, a luat numele acestei cetăţi. Aici ea descrie o strălucitoare lumină roşie.

Curcubeu. Compară cu viziunea lui Ezechiel despre tronul lui Dumnezeu (Ezechiel 1,26–28).

Ca o piatră de smaragd. Adică avea culoarea verde. Strălucirea luminii care vine de la prezenţa care este pe tron este atenuată de blânda lumină verde a unui curcubeu dimprejur. Curcubeul acesta reprezintă îmbinarea dreptăţii şi a milei, care Îl caracterizează pe Dumnezeu (vezi Ed 115; compară cu COL 148).

4 Împrejurul scaunului de domnie stăteau douăzeci şi patru de scaune de domnie; şi pe aceste scaune de domnie stăteau douăzeci şi patru de bătrâni, îmbrăcaţi în haine albe; şi pe capete aveau cununi de aur.

Scaunului de domnie. Gr. thronoi, „tronuri”. Cei douăzeci şi patru de bătrâni sunt văzuţi ca şezând pe douăzeci şi patru de tronuri împrejurul tronului lui Dumnezeu.

Douăzeci şi patru de bătrâni. Scena aceasta aminteşte de LXX, Isaia 24,23. „Domnul… va împărăţi… strălucind de slavă în faţa bătrânilor Lui”. Faptul că bătrânii zugrăviţi aici sunt îmbrăcaţi în haine albe, lucru care poate simboliza dreptatea (vezi comentariul de la Apocalipsa 3,4) şi au pe capete „cununi” (stephanoi, embleme ale biruinţei; vezi comentariul de la cap. 2,10), i-a determinat pe unii să creadă că ei îi reprezintă pe oamenii răscumpăraţi.

Conform altei interpretări, descrierea tronului ceresc din cap. 4 şi 5 e fixată înainte de momentul când vor avea loc evenimentele simbolizate de cele şapte peceţi. Ţinând cont de acest lucru, dacă cei 24 de bătrâni sunt fiinţe umane, înseamnă că ei trebuie să fie oameni care se găseau deja în cer pe vremea lui Ioan. Din moment cea aceştia au avut deja parte de înviere, adventiştii îi identifică adesea cu sfinţii care au ieşit din morminte la învierea lui Hristos (Matei 27,52.53; compară cu Efeseni 4,8). Învierea generală este încă în viitor (1 Tesaloniceni 4,16). Este sigur deci că prezenţa fiinţelor umane în cer nu poate fi luată ca o dovadă că învierea celor mântuiţi trebuie să preceadă evenimentele descrise de peceţi.

O altă interpretare îi compară pe cei 24 de bătrâni cu cele 24 de cete ale preoţilor leviţi. Aşa cum preoţii slujeau înaintea lui Dumnezeu în sanctuarul pământesc, tot aşa Ioan îi vede pe cei 24 de bătrâni slujind în sanctuarul ceresc.

O altă sugestie este că cei 24 de bătrâni simbolizează Israelul în sensul lui cel mai deplin (vezi Apocalipsa 7,4) – doi bătrâni din fiecare seminţie, unul simbolizând Israelul literal, poporul lui Dumnezeu înainte de cruce, şi celălalt Israelul spiritual, biserica creştină, poporul lui Dumnezeu de la cruce încoace. Astfel, ei pot fi asemănaţi cu cei 12 patriarhi şi cei 12 apostoli. Acest punct de vedere accentuează caracterul simbolic al acestor cifre, în loc de a face din aceşti 24 de bătrâni sfinţi literali aflaţi acum în cer (vezi comentariul de la v. 1).

Unii interpreţi consideră că cei 24 de bătrâni sunt îngeri, nu fiinţe umane. Ei atrag atenţia asupra faptului că bătrânii sunt descrişi ca venind cu rugăciunile sfinţilor (cap. 5,8), o lucrare care, spun ei, cu greu ar putea fi încredinţată unor fiinţe umane.

Haine albe. Vezi comentariul de la cap. 3,18.

Cununi. Vezi comentariul de mai sus, la „douăzeci şi patru de bătrâni”.

Aur. Aici este probabil un simbol al valorii.

5 Din scaunul de domnie ieşeau fulgere, glasuri şi tunete. Înaintea scaunului de domnie ardeau şapte lămpi de foc, care sunt cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu.

Fulgere, glasuri şi tunete. Nişte cuvinte favorite ale lui Ioan (vezi cap. 8,5; 11,19; 16,18), descriind probabil puterea şi maiestatea (vezi Iov 37,4.5; Psalmi 29,3.4; Ezechiel 1,13).

Şapte lămpi de foc. Sau „şapte lămpi arzânde”. Vezi comentariul de la cap. 5,6. Deşi prezintă asemănări aparente cu cele şapte „sfeşnice” de aur din cap. 1,12, acestea sunt numite mai degrab㠄lămpi” (lampades) decât „sfeşnice”, sau „lampadare” (luchnia; vezi comentariul de la cap. 1,12). Mai mult decât atât, despre ele se spune clar că reprezintă cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu, în timp ce sfeşnicele din cap. 1 reprezintă cele şapte biserici (vezi v. 20). Pe baza acestui simbolism, unii au identificat „uşa” din cap. 4,1 cu cea de la intrarea în prima cameră a sanctuarului ceresc.

Şapte Duhuri. Vezi comentariul de la cap. 1,4.

6 În faţa scaunului de domnie mai este un fel de mare de sticlă, asemenea cristalului. În mijlocul scaunului de domnie şi împrejurul scaunului de domnie stau patru făpturi vii, pline cu ochi pe dinainte şi pe dinapoi.

Mare de sticlă. Această descriere are multe elemente în comun cu viziunea lui Ezechiel despre tronul lui Dumnezeu, care era aşezat pe un „cer” sau „firmament” (Ezechiel 1,26). În vremurile din vechime sticla avea o valoare mult mai mare decât în zilele noastre. Aici ea reprezintă înfăţişarea clară, cristalină a suprafeţei pe care stătea tronul.

Cristal. Gr. krustallos, un cuvânt însemnând fie „cristal”, un mineral lipsit de culoare şi transparent, fie „gheaţă”. Ceea ce vede Ioan este o imensă întindere strălucitoare, reflectând minunat strălucirea roşie şi verde a tronului. Compară cu viziunea lui Ezechiel (cap. 1,22).

În mijlocul scaunului de domnie. Probabil ca şi făpturile văzute de Ezechiel (Ezechiel 1,22.26), aceste fiinţe sunt văzute atât sub scaunul de domnie cât şi în jurul lui. Simbolismul de aici este în armonie cu gândirea semitică antică. Astfel, un sarcofag din Biblus, de la sfârşitul celui de-al II-lea mileniu î.Hr., îl descrie pe un rege fenician stând pe un tron susţinut de un animal heruvim (vezi W. F. Albright, „What Were the Cherubim”, The Biblical Archaeologist 1:1 [Feb., 1938], pp. 1–3). Vezi Psalmi 80,1; 99,1; Isaia 37,16.

Făpturi. Gr. zoa, „fiinţe vii”. Cuvântul zoa nu arată ce fel de făpturi sunt acestea patru. Totuşi, ele seamănă bine cu cele din viziunea lui Ezechiel (vezi comentariul de la Ezechiel 1,5–26), pe care acesta le numeşte heruvimi (cap. 10,20–22).

Pline cu ochi. Vezi Ezechiel 1,18; 10,12. Aceste cuvinte pot fi înţelese ca un simbol al inteligenţei şi al vigilenţei neîntrerupte a făpturilor cereşti.

Întrucât simbolul ochilor este luat direct din Ezechiel, este posibil să îl înţelegem aici şi în termenii gândirii ebraice. În Vechiul Testament cuvântul ebraic ayin, „ochi”, este folosit de nouă ori în sensul de „culoare” sau „strălucire” (Proverbe 23,31; Ezechiel 1,4.7.16.22.27; 8,2; 10,9; Daniel 10,6). Asta sugerează că, descriindu-le pe cele patru făpturi ca fiind „pline de ochi”, Ioan poate înţelege că înfăţişarea lor era de o strălucire uimitoare.

7 Cea dintâi făptură vie seamănă cu un leu; a doua seamănă cu un viţel; a treia are faţa ca a unui om; şi a patra seamănă cu un vultur care zboară.

Leu. Aici fiecare dintre cele patru făpturi are una dintre feţele caracteristice fiecărui heruvim din viziunea lui Ezechiel (vezi Ezechiel 1,10; 10,14). În ce priveşte însemnătatea acestor simboluri, vezi comentariul de la Ezechiel 1,10.

8 Fiecare din aceste patru făpturi vii avea câte şase aripi şi erau pline cu ochi de jur împrejur şi pe dinăuntru. Zi şi noapte ziceau fără încetare: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, care era, care este, care vine!”

Şase aripi. Heruvimii din viziunea lui Ezechiel aveau fiecare câte patru aripi (Ezechiel 1,6; 10,21), în timp ce serafimii văzuţi de Isaia aveau câte şase (Isaia 6,2). Aripile pot reprezenta viteza cu care creaturile cereşti execută misiunea dată de Dumnezeu (comp. Evrei 1:14).

Pline cu ochi. Vezi comentariul de la v. 6.

Zi şi noaptea. Noaptea majoritatea activităţilor umane încetează, dar nu şi izvorul neîntrerupt de laudă către Dumnezeu, adusă de fiinţele cereşti.

Fără încetare. În mod obişnuit oamenii lucrează ziua şi se odihnesc noaptea, dar „iată că nu dormitează, nici nu doarme Cel ce păzeşte pe Israel” (Psalmi 121,4). Puterea divină care susţine universul nu se odihneşte niciodată.

Sfânt, Sfânt, Sfânt. Acesta este şi strigătul serafimilor din viziunea lui Isaia (vezi comentariul de la Isaia 6,3). Nu există nici un motiv justificat pentru a considera că această laudă întreită implică Trinitatea, căci ea este de fapt este destinată prezenţei de pe tron, adică Tatălui. A doua şi a treia Persoană a Dumnezeirii sunt reprezentate aici prin alte simboluri (vezi Apocalipsa 4,5; 5,6).

Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic. Vezi comentariul de la cap. 1,8.

Care era, care este, care vine. Vezi comentariul de la cap. 1,4.

9 Când aceste făpturi vii aduceau slavă, cinste şi mulţumiri Celui ce şedea pe scaunul de domnie şi care este viu în vecii vecilor,

Aceste făpturi. Vezi comentariul de la v. 6. Lauda exprimată aici are caracter antifonar. Ea izvorăşte de la făpturile cereşti, cele mai aproape de tronul lui Dumnezeu.

Mulţumiri. Făpturile cereşti, ca şi oamenii, Îi aduc mulţumiri lui Dumnezeu, căci El este Cel care le-a dat viaţa. Ele există datorită dorinţei Sale. La urma urmei, Dumnezeu nu le datorează nimic creaturilor Sale, ci ele îi datorează totul Lui.

Celui ce şedea. Vezi comentariul de la v. 2.

Care este viu în vecii vecilor. Compară cu expresia vechi testamentar㠄Dumnezeul cel viu” (Iosua 3,10; Psalmi 42,2; 84,2). Dumnezeu este sursa vieţi, iar faptul că El „este viu în vecii vecilor” este fundamentul actului Său de a susţine neîncetat creaţia (vezi comentariul de la Ioan 1,4; Apocalipsa 4,8).

10 cei douăzeci şi patru de bătrâni cădeau înaintea Celui ce şedea pe scaunul de domnie şi se închinau Celui ce este viu în vecii vecilor, îşi aruncau cununile înaintea scaunului de domnie şi ziceau:

Douăzeci şi patru de bătrâni. Vezi comentariul de la v. 4.

Celui ce şedea. Vezi comentariul de la v. 2.

Este viu în vecii vecilor. Vezi comentariul de la v. 9.

Îşi aruncau cununile. Vezi comentariul de la v. 4.

11 „Vrednic eşti Doamne şi Dumnezeul nostru, să primeşti slava, cinstea şi puterea, căci Tu ai făcut toate lucrurile şi prin voia Ta stau în fiinţă şi au fost făcute!”

Vrednic. Dumnezeu este „vrednic” să primească laudă de la creaturile Sale, pentru că El le-a dat viaţa şi tot ceea ce au. El le-a făcut ceea ce sunt.

Doamne şi Dumnezeul nostru. [„Doamne”, KJV]. Dovezile textuale atestă versiunea „Doamne şi Dumnezeul nostru”. Cei care susţin că cei 24 de bătrâni sunt fiinţe umane atrag atenţia asupra faptului că folosirea cuvântului kurios, „Domn”, de către bătrâni şi nu de către cele patru făpturi poate fi semnificativ, deoarece kurios este echivalentul grecesc al cuvântului ebraic Yahweh, numele divin prin care Dumnezeu S-a descoperit poporului Său (vezi Exodul 6,2.3). Un asemenea titlu, susţin ei, este foarte potrivit pentru lauda adusă de oameni. Vezi Vol. I, pp. 171, 172.

Prin voia Ta. A fost dorinţa lui Dumnezeu să creeze universul şi să dea viaţă creaturilor Sale. El a considerat că este bine să facă aşa. Din punctul Său de vedere nu era nimic de dorit în a fi singur într-un univers gol. A fost dorinţa Sa ca universul să fie populat cu făpturi inteligente, capabile de a aprecia şi a reflecta dragostea Sa infinită şi caracterul Său desăvârşit. Acesta a fost scopul creării lor.

Stau în fiinţă şi au fost făcute. [„Sunt şi au fost create”, KJV]. Dovezile textuale favorizează versiunea „ele erau şi ele au fost create” Prin cuvintele „ele erau”, sau „stau în fiinţă”, Ioan se referă fără îndoială la existenţa universului după ce Dumnezeu l-a creat. Dumnezeu a creat toate lucrurile, iar acum le susţine (vezi comentariul de la Coloseni 1,17).