Preoţilor. Solia din capitolul 21 este pentru preoţi şi familiile lor. Ei trebuiau să se ferească de orice fel de pângărire. Celor din popor le era îngăduit să facă unele lucruri care le erau interzise preoţilor. În schimb, preoţilor de rând le erau permise libertăţi mai multe decât marelui preot. Exista
o scară gradată de purtare, care devenea mai strictă după rangul persoanei. Regulile care se aplicau capului familiei se aplicau în unele cazuri şi familiilor lor, cu efectul că purtarea rea a unuia dintre fiii sau fiice se reflecta asupra tatălui.
Afară de rudele lui. Un trup mort fie al unui sfânt sau păcătos era considerat ca necurat, iar un preot care se atingea de el devenea necurat şi prin urmare nu putea sluji la sanctuar. Erau şi excepţii în cazul rudelor apropiate precum tată sau mamă, fiu sau fiică, frate sau soră.
Fruntaş. Literal un soţ (Exod 21,22) sau un bărbat căsătorit (Exod 21,3). Probabil că este folosit aici în sensul ultim, însemnând că el nu se poate pângări pentru rudele lui. Preotul nu putea să urmeze obiceiul comun de jelire a morţilor, ci trebuia să-şi păstreze întotdeauna demnitatea slujbei preoţeşti.
Să fie sfinţi. Deşi Dumnezeu nu are două măsuri de purtare pentru poporul Său, El aşteaptă ca slujbaşii Lui să dea bisericii un exemplu de trăire sfântă. Lucrarea lui Dumnezeu cere întotdeauna de la un om tot ce are mai bun. În acest capitol sunt trei lucruri care sunt accentuate drept calificări pentru preoţie.
1. 1. Condiţia fizică. Dumnezeu cere ca să fie servit numai de oamenii cu o bună condiţie fizică, fără cusur fizic şi în posesia tuturor puterilor naturale ale trupului. Desăvârşirea fizică era simbolul desăvârşirii de caracter spre care toţi trebuiau să tindă.
2. 2. Oamenii sfinţiţi. Viaţa lor trebuia să fie fără reproş, familiile lor la fel. O biserică poate fi judecată uşor după viaţa membrilor ei. Poate o dovadă mai exactă este nivelul de sfinţenie realizat în viaţa slujbaşului.
3. 3. Oameni consacraţi. Preoţilor din vechime nu le era îngăduit să lase ca vreun lucru să împiedice cu ceva slujirea lor faţă de Dumnezeu. Marele preot nu trebuia să jelească pierderea unei persoane dragi, nici chiar să ia parte la înmormântarea lor (vezi versetele 10 şi 11). Nimic şi de nici un fel nu trebuia să împiedice lucrarea lui Dumnezeu.
Fata unui preot. Dacă păcătuia o fată din popor, pedeapsa ei trebuia să fie după gravitatea abaterii. Dacă fata unui preot era imorală, exista numai o pedeapsă, moartea prin foc.
Marele preot. Deşi regulile erau stricte pentru un preot, ele erau şi mai stricte pentru marele preot. Dintre toţi preoţii, numai el a fost uns pe cap cu untdelemn, el a fost consacrat să îmbrace hainele aurii. El nu trebuia să-şi descopere capul pentru că acest act făcea necesară îndepărtarea plăcii de aur pe care era inscripţia Sfinţenie Domnului. El nu trebuia să-şi sfâşie hainele, cum era obiceiul când cineva era foarte întristat. El nu trebuia să se atingă de un trup mort, nici chiar de al tatălui său, sau al mamei sale. Cuvintele lui Hristos către un candidat la ucenicie par să reflecte acest ideal (Matei 8,22). Dacă marele preot ar fi făcut aşa, ar fi devenit necurat şi astfel s-ar fi făcut incapabil pentru îndeplinirea îndatoririlor sfintei sale slujbe.
Să nu iasă din sfântul locaş. Preoţii de rând slujeau fiecare numai pentru un timp scurt în fiecare an, marele preot era în slujire continuă. El trebuia să fie disponibil în orice timp şi nu putea pleca în călătorie. Un preot putea sluji în locul celuilalt în caz de forţă majoră, dar nimeni nu putea sluji în locul marelui preot, cu toate că în vremurile de mai târziu el a avut un înlocuitor.
Fecioară. Marele preot trebuia să ia în căsătorie o fecioară. El nu avea voie să se căsătorească cu o văduvă, asemenea preotului de rând, şi desigur nu putea să ia în căsătorie o femeie cu reputaţie proastă.
Necinstească sămânţa. Copiii din oricare din legăturile amintite în versetul 14 aveau să fie descalificaţi să urmeze tatălui lor în slujbă, după cum el însuşi urma să fie descalificat prin călcarea interdicţiei cu privire la o astfel de căsătorie. Aceste reguli au fost date pentru a păstra preoţia ca un ordin sfânt. Preoţii trebuiau să fie sfinţi în toate privinţele, ca să merite respectul poporului.
O meteahnă. După cum jertfele aduse trebuiau să fie desăvârşite şi fără cusur, tot aşa trebuiau să fie şi preoţii care slujeau la altar. Cei care aveau metehne aveau posibilitatea să slujească la lucrări mai mici, dar niciodată nu trebuiau să se urce la altar (versetul 21). Ei puteau fi îngrijitori ai dulapurilor cu haine ale preoţilor. Puteau să adune şi să examineze lemnele folosite, dar nu puteau face focul, sau să ducă cenuşa. Puteau să cerceteze pe leproşi, să fie uşieri şi să ţină curtea în regulă. Dar nu puteau să îndeplinească nici o funcţiune strict preoţească. (versetul 23). Ei nu erau lipsiţi de venitul preoţesc şi puteau mânca din jertfele date preoţilor, atât din cele sfinte, cât şi din cele prea sfinte (versetul 22). Jertfele pentru păcat, pentru vină şi de mâncare erau prea sfinte, precum şi pâinea punerii înainte (capitolul 2,3.10; 6,17.25.29; 7,1.6; 10,12.17). Jertfa de ridicare şi jertfa de legănat, primele roade, pârga şi lucrurile închinate erau sfinte.
Cu nasul cârn. Adică o faţă mutilată. (RSV) Mădular mai lung. Literal, orice este alungit, având un mădular prea lung. Tot ce era în legătură cu închinarea la Dumnezeu trebuia să fie desăvârşit.