1 Domnul a vorbit lui Moise, după moartea celor doi fii ai lui Aaron, morţi când s-au înfăţişat înaintea Domnului.

Domnul a vorbit cu Moise. Deşi Aaron fusese numit ca mare preot, Dumnezeu îl recunoştea încă pe Moise în calitate de conducător şi îi dădea instrucţiuni lui Aaron prin el.

2 Domnul a zis lui Moise: „Vorbeşte fratelui tău, Aaron, şi spune-i să nu intre în tot timpul în Sfântul Locaş, dincolo de perdeaua dinăuntru, înaintea capacului ispăşirii, care este pe chivot, ca să nu moară; căci deasupra capacului ispăşirii Mă voi arăta în nor.

Să nu intre. Aceasta era curând după moartea celor doi fii ai lui Aaron despre care s-a raportat în cap. 10. Deşi mai erau câteva luni până la Ziua Ispăşirii, Dumnezeu l-a instruit pe Moise cu privire la ea, ca să aibă suficient timp pentru a cunoaşte ritualul.

Perdeaua. În sanctuar erau două perdele, una la intrarea din curte în prima despărţitură, cealaltă care despărţea cele două încăperi. Perdeaua la care se referă aici este a doua (Evrei 9,3), cea dinaintea tronului harului (Exod 26,31.32). Aceasta era perdeaua înaintea căreia stăteau preoţii când aduceau tămâie pe altarul tămâierii, înaintea tronului harului. Privirea lor nu putea străbate perdeaua, dar ei ştiau că pe partea cealaltă era chivotul cu tronul harului, unde făgăduise Dumnezeu să se întâlnească cu poporul Său (Exod 25,22). Chipurile de heruvimi brodaţi pe perdea îi reprezentau pe îngerii care stăteau înaintea tronului lui Dumnezeu. Perdeaua îi ocrotea de slava mistuitoare şi în acelaşi timp le îngăduia să se apropie.

Heruvimii brodaţi le aminteau de heruvimii care stăteau la poarta Edenului (vezi comentariul pentru Geneza 3,24). După ce păcătuiseră, Adam şi Eva n-au mai putut trece de heruvimi, nici preoţii din sanctuar n-au mai putut trece de heruvimii simbolizaţi pentru a intra în prezenţa lui Dumnezeu. Numai marele preot putea să intre în Sfânta Sfintelor pentru a sluji, şi numai pentru puţin timp, o zi pe an.

În decursul anului, sângele jertfelor era adus în sanctuar şi stropit de şapte ori înaintea Domnului, înaintea perdelei sanctuarului (Levitic 4,6.17), în cazul când păcătuia preotul care avea ungerea, sau întreaga adunare. Imediat după perdea era chivotul care conţinea tablele Legii. Stropirea sângelui se făcea cu referire la Lege, pentru că păcătuind oamenii călcau Legea, iar călcarea Legii cerea ispăşire. Stropirea sângelui era o recunoaştere a călcării Legii şi un semn simbolic al plăţii pretenţiilor ei, fie pentru ascultare desăvârşită, fie pentru viaţa celui neascultător. Ascultă şi trăieşte, nu asculta şi vei muri, aceasta era hotărârea ei.

Cu toate acestea, sângele stropit niciodată nu ajungea la Lege, pentru că perdeaua se interpunea. Chiar şi la Ziua Ispăşirii, când perdeaua era dată la o parte şi sângele era stropit în Sfânta Sfintelor, sângele nu ajungea la Lege. Tronul harului acoperea legea, iar sângele rămânea acolo. Tronul harului era un simbol al lui Hristos. În conformitate cu Romani 3,25 Dumnezeu L-a trimis pe Hristos să fie o jertfă de ispăşire, literal un scaun al milei. Hristos este tronul harului nostru. Prin moartea Sa pe cruce şi prin slujirea Sa în curţile de sus, Hristos ne mântuieşte, luând locul nostru pe cruce şi pledând în favoarea noastră cu privire la Legea călcată. El stă între noi şi Lege şi ne mântuieşte de pedeapsă, nu prin ignorarea sau înlăturarea ei, ci prin plătirea pretenţiilor ei juste, recunoscând în felul acesta autoritatea ei şi cinstind-o.

Preoţii intrau în sanctuar cu sângele unui animal junghiat şi în virtutea lui. Domnul Hristos, prin puterea unei vieţi nepieritoare (Evrei 7,16), a intrat nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Lui, o dată pentru totdeauna în Locul Prea Sfânt... după ce a căpătat o răscumpărare veşnică pentru noi (Evrei 9,12).

Noi suntem invitaţi să-L urmăm acolo prin credinţă (Evrei 4,16). Calea cea nouă şi vie pe care a deschis-o pentru noi şi pe care El însuşi a mers este calea crucii, calea ascultării. Nu există altă cale.

Aceasta scoate în evidenţă expresia des folosită – uneori fără să ne dăm seama – de a merge cu Hristos. El a intrat în Sfânta Sfintelor, iar acum se găseşte acolo slujind pentru noi. El a mers pe calea crucii, pe calea spre Ghetsemani şi Golgota. Domnul ne invită să-L urmăm (Matei 20,22.23). Cei care primesc invitaţia Lui trebuie să meargă cu El de bună voie pe calea crucii. Cei care Îl urmează în felul acesta aici, vor avea privilegiul de a trăi în prezenţa Sa într-o lume mai bună.

Aceeaşi învăţătură ne este prezentată în Cina Sfântă. Hristos spune: Acesta este trupul Meu, care se frânge pentru voi... Acest pahar este legământul cel nou în sângele Meu (1 Corinteni 11,24.25). Când luăm pâinea şi paharul, intrăm într-un legământ solemn cu Dumnezeu, făgăduind că vom merge pe cale, chiar dacă aceasta ar putea să însemne un trup frânt şi vărsarea sângelui nostru în martiraj.

Este deosebit de sugestiv faptul că biserica rămăşiţei lui Dumnezeu este cel mai nobil vlăstar al timpului. Asupra ei străluceşte lumina tuturor veacurilor trecute, ea a moştenit nu numai slăbiciunile generaţiilor trecute, ci şi cunoştinţa biblică acumulată a veacurilor. Ei i-a fost dată atâta lumină asupra Scripturii, aşa cum n-a fost dată nici unui alt popor. Ea are lumina cu privire la Sanctuar; ea are cel mai sigur cuvânt al profeţiei; ei i-a fost încredinţată propovăduirea cunoştinţei de Dumnezeu. Membrii ei înţeleg lucrarea pe care o face Hristos acum în curţile de sus. Lor le-a fost dat nepreţuitul privilegiu de a-i vesti lumii solia că a sosit ceasul judecăţii lui Dumnezeu şi că sfârşitul tuturor lucrurilor este aproape. Ce fel de oameni trebuie să fie ei printr-o purtare sfântă şi evlavioasă (2 Petru 3,11).

Chivotul. În chivot, sub tronul harului, erau cele Zece Porunci, temelia guvernării lui Dumnezeu. Aici, la chivot, s-au întâlnit dreptatea şi mila; îndreptăţirea şi pacea se sărută (Psalmi 85,10). Aici S-a descoperit Dumnezeu Însuşi; aici era locul tainic al Celui Prea Înalt. Chivotul şi tronul harului erau centrul întregului serviciu al jertfelor.

Ca să nu moară. Avertismentul dat lui Aaron aduce aminte despre nenorocirea care a venit asupra fiilor lui din cauza neascultării lor (Levitic 10,1.2).

În nor. Dumnezeu i-a făgăduit lui Moise că îl va întâlni la uşa Cortului Întâlnirii (Exod 29,42), la altarul tămâierii din faţa perdelei (Exod 30,36; Numeri 17,4), şi, ca aici, direct înaintea tronului harului (Exod 25,22; 30,6). Prezenţa norului deasupra tronului harului în nici un caz nu înseamnă că Sfânta Sfintelor era întunecată, pentru că împreună cu norul era slava Domnului (1 Regi 8,10.11; 2 Cronici 5,13.14; Apocalipsa 15,8). Şechina, dovada vizibilă că Dumnezeu era într-adevăr cu poporul Său, rămânea deasupra tronului harului (Exod 25,22; Psalmi 80,1; Isaia 37,16). Omului poate să i se pară că Dumnezeu locuieşte în întuneric (1 Regi 8,12; Psalmi 18,11). Dar Dumnezeu este lumină şi în El nu este întuneric (1 Ioan 1,5). El locuieşte în lumina de care nu poţi să te apropii (1 Timotei 6,16). Când S-a descoperit poporului Său, Dumnezeu a acoperit întotdeauna slava Sa cu un nor, în aşa fel încât fiinţele muritoare să-şi poată da seama de prezenţa Lui, şi totuşi să o poată suporta (Exod 16,10; 19,9; 24,16; 34,5; 40,34.38).

3 Iată cum să intre Aaron în Sfântul Locaş: Să ia un viţel pentru jertfa de ispăşire şi un berbec pentru arderea de tot.

Sfântul locaş. În tot cuprinsul acestui capitol, Moise numeşte despărţitura a doua sfântul locaş şi prima despărţitură Cortul Întâlnirii.

Jertfa de ispăşire. Când jertfele pentru păcat şi arderile de tot erau aduse împreună, întâi se aducea jertfa pentru păcat, şi se cerea o jertfă deosebită. De aceea, jertfa pentru păcat era un viţel, iar arderea de tot un berbece.

4 Să se îmbrace cu tunica sfinţită de in şi să-şi pună pe trup izmenele de in; să se încingă cu brâul de in şi să-şi acopere capul cu mitra de in; acestea sunt veşmintele sfinţite, cu care se va îmbrăca el după ce îşi va spăla trupul în apă.

Veşmintele sfinţite. La început erau numai câţiva preoţi şi, de obicei, marele preot îi însoţea pe preoţii obişnuiţi în lucrarea lor. Când numărul preoţilor a crescut, marele preot făcea acest lucru mai rar. Eventual, el însoţea pe ceilalţi preoţi numai în zilele de Sabat, în zilele de lună nouă şi la cele trei sărbători anuale. Preoţii obişnuiţi erau consideraţi delegaţii lui, iar când slujeau, lucrarea lor era primită ca şi când ar fi îndeplinit-o însuşi marele preot, cu excepţia că nu puteau să slujească în locul lui la Ziua Ispăşirii. El era preotul şi, ori de câte ori slujea, purta măreţele veşminte aurite care aparţineau înaltei sale slujbe. Aceste haine scumpe nu numai că erau împodobite cu aur şi pietre scumpe (Exod 28,13-36), dar erau brodate şi în culorile sanctuarului, cu fire subţiri de aur curat (Exod 28,4-6). Îmbrăcat astfel, marele preot Îl reprezenta pe Hristos în slava Sa divină ca Fiu al lui Dumnezeu.

La Ziua Ispăşirii, marele preot oficia toate părţile slujbei, asistat de alţi preoţi. El conducea serviciile de dimineaţă şi de seară îmbrăcat în aceste veşminte aurite. Pentru ritualul unic al Zilei Ispăşirii, marele preot purta sfintele veşminte de in (Levitic 16,23), folosite exclusiv cu această ocazie. Aceste veşminte sfinţite semănau cu acelea ale unui preot obişnuit, cu excepţia broderiei. Probabil că ele erau şi dintr-o ţesătură mai fină decât aceea a preoţilor de rând.

Marele preot îşi schimba îmbrăcămintea în timpul zilei de mai multe ori şi, la fiecare schimbare, îşi spăla tot corpul. La cea dintâi lumină a zorilor, conform Talmudului, el se dezbrăca de îmbrăcămintea personală şi se îmbrăca în îmbrăcămintea aurie, în care conducea serviciul obişnuit de dimineaţă. După ce această slujbă era încheiată, el îndepărta îmbrăcămintea aurie şi îşi punea veşmintele sfinţite pentru serviciul special al zilei (v.4). Pe acestea le schimba mai târziu cu îmbrăcămintea pentru slujba de seară (v.23, 24). La încheierea serviciului de seară, le mai schimba

o dată cu hainele personale şi se retrăgea din incinta sfântă a sanctuarului. În timp ce marele preot, îmbrăcat în îmbrăcămintea aurie, Îl reprezenta pe Hristos în faţa poporului, iar în veşmintele sfinte, Îl simboliza pe Hristos în calitatea de mijlocitor şi reprezentant al poporului înaintea lui Dumnezeu (GC 422).

Albul fără pată al îmbrăcămintei marelui preot la Ziua Ispăşirii simboliza desăvârşirea de caracter pe care el şi poporul o căutau prin ritualurile acelei zile. După cum marele preot ieşea, la adunarea care era în aşteptare, în îmbrăcămintea sa pontificală, tot aşa va veni şi Hristos a doua oară în hainele albe imaculate (AA 33). Şi după cum la încheierea serviciilor speciale ale acelei zile poporul era curăţit de toate păcatele (Levitic 16,30), tot aşa când se va arăta în faţa poporului Său, Hristos va fi fără vină înaintea tronului lui Dumnezeu (Apocalipsa 14,5; Efeseni 5,27; Coloseni 1,22; Judecători 24; Apocalipsa 19,8).

5 Să ia de la adunarea copiilor lui Israel doi ţapi pentru jertfa de ispăşire şi un berbec pentru arderea de tot.

Jertfa de ispăşire. Aaron trebuia să ia de la adunare doi ţapi pentru jertfa de ispăşire. Acesta era un fapt neobişnuit, deoarece la serviciul zilnic se cerea un viţel ca jertfă pentru popor, şi nu un ţap (4,14). Dar Ziua Ispăşirii era deosebită de toate celelalte zile.

Arderea de tot. Jertfa pentru arderea de tot trebuia să fie un berbece, acelaşi ca pentru consacrarea lui Aaron (cap. 9,2).

6 Aaron să-şi aducă viţelul lui pentru jertfa de ispăşire şi să facă ispăşire pentru el şi pentru casa lui.

Aaron să-şi aducă. Aaron nu trebuia să junghie viţelul acum, ci să-l prezinte Domnului la uşa Cortului Întâlnirii pentru a fi primit de El (vezi v.11). Aaron lăsa viţelul să stea aproape de altarul jertfelor, gata să fie jertfit când va sosi timpul.

Pentru casa lui. Viţelul acesta era pentru el însuşi şi pentru familia lui. Cu această ocazie trebuia să oficieze singur şi trebuia să fie liber de orice păcat înainte să-L poată simboliza pe Hristos în rolul de mijlocitor (vezi Ioan 17,19). Ceilalţi preoţi asistau, dar nu aduceau nici o jertfă.

7 Să ia cei doi ţapi şi să-i pună înaintea Domnului, la uşa Cortului întâlnirii.

Cei doi ţapi. Aaron trebuia să ia cei doi ţapi şi să-i prezinte Domnului la uşa Cortului Întâlnirii, unde stăteau în timp ce se arunca sorţul pentru ei.

8 Aaron să arunce sorţi pentru cei doi ţapi: un sorţ pentru Domnul şi un sorţ pentru Azazel.

Arunce sorţi. Aceasta se făcea punându-se două obiecte gravate într-o urnă sau alt vas, şi apoi scoase afară. În felul acesta, alegerea era lăsată lui Dumnezeu. În vremurile mai vechi, sorţii aceştia erau făcuţi din lemn pe care era scris: unul pentru Domnul, celălalt pentru ţapul ispăşitor. Mai târziu, ei erau făcuţi din materiale mult mai preţioase, chiar din aur. După Talmud, cei doi ţapi trebuiau să se asemene cât mai mult posibil. Pentru a evita orice greşeală, după ce se aruncau sorţii, în jurul coarnelor ţapului ispăşitor se punea o panglică roşie, iar una la gâtul ţapului pentru Domnul. Aceasta îi deosebea în mod clar.

Azazel. Unii teologi cred că amândoi ţapii sunt un simbol al lui Hristos şi că ei reprezintă două faze ale lucrării Lui de ispăşire. Totuşi, majoritatea cred că ei reprezintă două forţe opuse şi că, după cum unul este pentru Domnul, celălalt este pentru Satana. Cele mai multe traduceri lasă cuvântul ebraic pentru ţapul ispăşitor azazel netradus, deoarece nu există unanimitate de părere cu privire la sensul lui. Mulţi comentatori moderni susţin, împreună cu iudeii, că Azazel înseamnă spirit personal rău şi supraomenesc şi aproape toţi sunt de acord că înţelesul rădăcinii lui este cineva care îndepărtează în mod special, cineva care îndepărtează printr-o serie de acte. Alţii sugerează că el este o combinaţie a lui éz şi ázal, a merge departe, a pleca.

După cum un ţap este pentru Domnul, o Persoană, tot aşa şi celălalt ţap trebuia să fie pentru o persoană şi, deoarece ei sunt în evidentă opoziţie, părerea cea mai potrivită ar fi că Azazel se află în opoziţie cu Domnul şi, de aceea, nu poate fi altul decât Satana.

9 Aaron să ia ţapul care a ieşit la sorţi pentru Domnul şi să-l aducă jertfă de ispăşire.

Care a ieşit la sorţi. Aaron trebuie să aducă jertfă de ispăşire pentru popor ţapul care a ieşit la sorţi pentru Domnul (v.15).

10 Iar ţapul care a ieşit la sorţi pentru Azazel să fie pus viu înaintea Domnului, ca să slujească pentru facerea ispăşirii, şi să i se dea drumul în pustiu pentru Azazel.

Iar ţapul. Contrastul dintre cei doi ţapi este complet. Ţapul pentru Domnul era junghiat, iar ţapul pentru Azazel nu era junghiat. Sângele ţapului pentru Domnul era dus în sanctuar şi stropit, iar sângele ţapului pentru Azazel nu era dus, pentru simplul motiv că el nu era junghiat. Grăsimea unei jertfe pentru păcat era întotdeauna arsă pe altar. Aceasta era şi cazul ţapului pentru Domnul (v.25), dar nu în cazul ţapului pentru Azazel. Sângele ţapului pentru Domnul, curăţa (v.15, 16), iar ţapul pentru Azazel contamina (v.26). Deosebirea dintre cei doi este absolută (vezi comentariul pentru v.20, 21).

Ispăşirii. Vezi comentariul pentru versetul 21.

11 Aaron să-şi aducă viţelul lui pentru jertfa de ispăşire şi să facă ispăşire pentru el şi pentru casa lui. Să-şi înjunghie viţelul pentru jertfa lui de ispăşire.

Aaron să-şi aducă viţelul. Viţelul acesta fusese prezentat Domnului (v.6), acum era adus pentru a fi jertfit. Înainte de a fi pregătit să facă ispăşire pentru alţii, Aaron trebuia să facă ispăşire pentru sine.

12 Să ia o cădelniţă plină cu cărbuni aprinşi de pe altarul dinaintea Domnului şi doi pumni de tămâie mirositoare pisată mărunt; să ducă aceste lucruri dincolo de perdeaua dinăuntru;

Cărbuni aprinşi. Viţelul fusese junghiat şi sângele lui era păstrat într-un vas. Înainte de a intra cu sângele, Aaron lua cărbuni de pe altarul arderilor de tot şi îşi umplea cădelniţa. Mai lua şi doi pumni de tămâie, pe care, după ce intra în Sfânta Sfintelor, o punea peste cărbuni.

Dincolo de perdea. Aceasta a fost de prima dată când Aaron a slujit în Sfânta Sfintelor. Era tot pentru prima oară când slujea în veşmintele sfinte. Până acum purtase hainele aurii şi făcuse ispăşire pentru alţii. Acum el a îmbrăca haina umilinţei, cerând îndurare pentru sine şi pentru popor. Situaţia lui se schimbase complet.

Conform Talmudului, marele preot petrecea săptămâna dinaintea Zilei de Ispăşire într-o cameră rezervată pentru el în locuinţele preoţilor, ocupat cu rugăciunea şi meditaţia şi revizuirea cu grijă a ritualului zilei. El nu putea decât să se minuneze de însemnătatea slujbei pe care se pregătea s-o facă. Oare începuse să înţeleagă însemnătatea schimbării îmbrăcămintei şi starea schimbată a lui Hristos, la întruparea Lui (vezi comentariul pentru v.4)? Oare a înţeles el însemnătatea punerii deoparte a hainelor regale şi trecerea dincolo de perdea în prezenţa lui Dumnezeu? Pare de neconceput ca marele preot să oficieze cea mai importantă slujbă a omului, fără să înţeleagă cât de cât adevărata ei însemnătate. A junghia viţei, berbeci, ţapi, a stropi sângele lor pe altar sau în Sfânta Sfintelor şi a nu cunoaşte însemnătatea acestor acte ar echivala cu reducerea celei mai solemne ceremonii a sanctuarului la o pantomimă evlavioasă. Aceasta nu se poate. Avraam s-a bucurat că are să vadă ziua Mea, a spus Hristos, a văzut-o şi s-a bucurat (Ioan 8,56). Dacă Avraam a înţeles, cu siguranţă că a înţeles şi Aaron.

Putem concluziona, pe bună dreptate, că Aaron a înţeles astfel, în parte poate, fără să aibă

o înţelegere completă a întregului adevăr spiritual în legătură cu Planul de Mântuire. Unii dintre oamenii din vechime ştiau mai mult despre Dumnezeu şi despre mântuire decât mulţi cercetători de astăzi. Despre Moise, Hristos a spus: El a scris despre Mine (Ioan 5,46). Ceea ce a scris Moise a fost atât de clar, încât Filip şi Natanael L-au recunoscut pe Mesia atunci când a venit (Ioan 1,45). Pavel a afirmat că el n-a predicat altceva decât ce au spus prorocii şi Moise că are să se întâmple, şi anume că Hristosul trebuie să pătimească şi că... va fi cel dintâi din învierea morţilor (Fapte 26,22.23).

13 să pună tămâia pe foc înaintea Domnului, pentru ca norul de fum de tămâie să acopere capacul ispăşirii de pe chivotul mărturiei, şi astfel nu va muri.

Tămâia. Cu perdeaua dinăuntru dată la o parte, numai tămâia îl mai despărţea pe Aaron de prezenţa sacră a lui Dumnezeu. În afara Cortului Întâlnirii, rugăciunile celor din popor se înălţau împreună cu tămâia, când intrau prin credinţă împreună cu Aaron.

14 Să ia din sângele viţelului şi să stropească cu degetul pe partea dinainte a capacului ispăşirii spre răsărit; să stropească din sânge de şapte ori cu degetul lui înaintea capacului ispăşirii.

Sângele Viţelului. Lăsând cădelniţa în Sfânta Sfintelor, Aaron s-a întors în curte pentru sângele viţelului. Stropirea sângelui mai întâi spre capacul ispăşirii şi apoi de şapte ori înaintea lui încheia lucrarea cu sângele în Sfânta Sfintelor. În felul acesta, el a făcut ispăşire pentru el şi pentru casa lui (v.17). Liberat de păcat, el devenise acum un reprezentant potrivit al lui Hristos, Cel fără de păcat şi, de aceea, putea să mijlocească în favoarea altora.

15 Să înjunghie ţapul adus ca jertfă de ispăşire pentru popor şi să-i ducă sângele dincolo de perdeaua dinăuntru. Cu sângele acesta să facă întocmai cum a făcut cu sângele viţelului, să stropească cu el spre capacul ispăşirii şi înaintea capacului ispăşirii.

Ţapul. După ce a terminat slujba cu viţelul, Aaron a adus ţapul pentru Domnul, care era pentru popor, şi l-a junghiat. Apoi a dus sângele dincolo de perdea şi l-a stropit în acelaşi fel cum stropise sângele viţelului, o dată spre capacul ispăşirii şi de şapte ori înaintea lui. Sângele ţapului era stropit în acelaşi loc unde fusese stropit sângele viţelului.

16 Astfel să facă ispăşire pentru Sfântul Locaş, pentru necurăţiile copiilor lui Israel şi pentru toate călcările de lege, prin care au păcătuit ei. Să facă la fel pentru Cortul întâlnirii, care este cu ei în mijlocul necurăţiilor lor.

Ispăşire. Mai bine astfel să facă ispăşire, sau în felul acesta şi cu acest sânge să facă ispăşire pentru sfântul locaş. De la început până la sfârşit, serviciul din sanctuar era în principal o lucrare de ispăşire. În fiecare etapă din desfăşurarea lui era făcută o ispăşire pentru păcat.

1. Ori de câte ori în timpul anului un păcătos aducea jertfa sa şi mărturisea asupra ei păcatele lui, se făcea pentru el o ispăşire. El era iertat (cap. 4,20.26.31; 5,6.10.13.16.18; 6,7). Păcatul lui era transmis în mod simbolic asupra sanctuarului prin slujirea sângelui jertfei şi prin arderea unor părţi din ea pe altar – în unele cazuri prin mâncarea de către preoţi a unor părţi din ea. Cu toate acestea, ispăşirea deplină pentru păcatul lui nu fusese făcută. Deşi păcatul său era iertat, el trebuia să continue pe calea ascultării. Dacă nu făcea aşa şi dacă neglija să-şi smerească sufletul în Ziua Ispăşirii (cap. 23,27-29) toate păcatele lui iertate mai înainte urmau să se întoarcă asupra lui şi el trebuia să moară. (Ezechiel 18,24; 33,13). Singura lui siguranţă era în a rămâne statornic până la sfârşit. Atunci şi numai atunci, putea să se aştepte să fie mântuit (Matei 24,13).

2. La Ziua Ispăşirii – ziua ispăşirii complete şi finale a tuturor păcatelor mărturisite şi iertate în timpul anului (Levitic 16,16.19; Evrei 10,1-3) – sângele ţapului pentru Domnul a îndepărtat în mod simbolic aceste păcate de pe sanctuar, făcând ispăşire şi pentru el. Şi acum, sanctuarul era acum liber de păcat (Levitic 16,17.20).

În ziua întâi a lunii a şaptea avea loc suflarea trâmbiţelor, care trebuia să atragă atenţia poporului la Ziua Ispăşirii, care avea loc zece zile mai târziu (Numeri 29,1). Cele nouă zile dintre aceste două date erau zile de cercetare a inimii, de pregătire pentru Ziua Ispăşirii, ziua judecăţii care pecetluia soarta lor. Ei credeau că în acea zi, este pecetluit cel ce avea să trăiască şi cel ce trebuia să moară (Jewish Encyclopedia, vol. 2, p. 286, art. Ziua de Ispăşire).

17 Să nu fie nimeni în Cortul întâlnirii când va intra Aaron să facă ispăşirea în Sfântul Locaş, până va ieşi din el. Să facă ispăşire pentru el şi pentru casa lui şi pentru toată adunarea lui Israel.

Nimeni. În timpul slujirii sângelui viţelului şi al ţapului în Sfânta Sfintelor, perdeaua era trasă la o parte. Din cauza aceasta, orice persoană aflată în Sfânta putea să vadă în Sfânta Sfintelor, dar aceasta era numai prerogativa marelui preot, pentru că numai el putea să vină în prezenţa imediată a lui Dumnezeu. interdicţia despre care se vorbeşte aici se aplică la versetele 12-16, care se ocupă cu slujirea marelui preot în Sfânta Sfintelor.

Poporul aştepta îngrijorat să audă clopoţeii de la haina marelui preot în Ziua Ispăşirii. El intrase în mod simbolic şi, în felul acesta, să îndepărteze pentru totdeauna raportul păcatelor vieţii lor. Îl va primi Dumnezeu pe el – şi pe ei? După ce părăsea Sfânta Sfintelor şi îmbrăca hainele aurii, poporul auzea sunetul clopoţeilor, bucuria şi recunoştinţa lor era profundă.

18 După ce va ieşi, să se ducă la altarul care este înaintea Domnului şi să facă ispăşire pentru altar; să ia din sângele viţelului şi ţapului şi să pună pe coarnele altarului de jur împrejur.

Să se ducă la altar. După ce a curăţit Sfânta Sfintelor, îndeplinindu-şi astfel slujba lui de acolo, Aaron trebuia să facă acelaşi lucru pentru Cortul Întâlnirii, adică pentru Sfânta (v.16). Apoi trebuia să meargă la altar, adică la altarul arderilor de tot. Aici trebuia să ia ceva din sângele viţelului şi al ţapului şi cu el să cureţe altarul de toate necurăţiile copiilor lui Israel (v.19). După tradiţia iudaică, sângele ţapului şi al viţelului era amestecat aici într-un vas. Faptul că se vorbeşte despre cele două feluri de sânge ca despre unul singur pare să confirme această părere.

În afară de punerea sângelui pe coarnele altarului – unde fusese pus sângele jertfei pentru păcat – marele preot mai trebuia să stropească sângele şi pe altar, unde stropise cu sângele jertfei arderii de tot, a jertfei pentru vină, precum şi cu sângele jertfei de dimineaţă şi de seară. Făcând aceasta, marele preot curăţea şi sfinţea altarul de necurăţiile copiilor lui Israel.

Putem să înţelegem nevoia curăţirii celor două altare ale sanctuarului de pe pământ, pentru că sângele jertfei arderii de tot şi al jertfei pentru păcat fusese stropit pe ele (cap. 1,5.11; 4,7.18.25.30.34). În cazul arderii de tot şi al jertfei pentru vină, sângele fusese stropit chiar pe altar (cap. 1,5.11; 5,9); şi în cazul jertfei pentru păcat el fusese pus pe coarnele altarului (cap. 4,7.18.25.30.34). Despre altarul tămâierii se spune: Aaron va face ispăşire pe coarnele altarului. Ispăşirea aceasta o va face o dată pe an cu sângele dobitocului adus ca jertfă pentru ispăşirea păcatului (Exod 30,10). Despre altarul arderilor de tot se spune: După ce va ieşi (din sanctuar) să se ducă la altarul care este înaintea Domnului... să ia din sângele viţelului şi ţapului şi să pună pe coarnele altarului de jur împrejur. Să stropească pe altar cu degetul lui de şapte ori din sânge şi astfel să-l cureţe şi să-l sfinţească de necurăţiile copiilor lui Israel (Levitic 16,18.19 compară cu v.20). Templul de pe pământ este un model al templului din cer, curăţirea de pe pământ este doar un simbol al curăţirii din cer. Despre aceasta vorbeşte Daniel, când zice că la sfârşitul celor 2300 de zile sfântul locaş va fi curăţit (vezi Daniel 8,14). Dar oare are nevoie sanctuarul ceresc de curăţire? Are loc în ceruri o pângărire care necesită curăţirea? Pavel răspunde: Dar, deoarece chipurile lucrurilor care sunt în ceruri au trebuit curăţite în felul acesta, trebuia ca lucrurile cereşti să fie curăţite cu jertfe mai bune decât acestea (Evrei 9,23).

19 Să stropească pe altar cu degetul lui de şapte ori din sânge, şi astfel să-l cureţe şi să-l sfinţească de necurăţiile copiilor lui Israel.

Verset ce nu a fost comentat.

20 Când va isprăvi de făcut ispăşirea pentru Sfântul Locaş, pentru Cortul întâlnirii şi pentru altar, să aducă ţapul cel viu.

Când va isprăvi... ispăşirea. Sângele ţapului pentru Domnul, jertfit la Ziua Ispăşirii, a curăţit Sfânta Sfintelor, Sfânta şi altarul arderilor de tot de toate necurăţiile copiilor lui Israel şi pentru toate călcările de lege (v.16, 19). Poporul obţinuse mai înainte iertarea pentru aceleaşi păcate, când a adus jertfa personală pentru păcat, la serviciul zilnic. Sângele era pus pe coarnele altarului arderilor de tot, iar penitentul pleca iertat. Este spus de repetate ori că preotul să facă ispăşire pentru el... şi i se va ierta (cap. 4,26.31.35). Totuşi, deşi păcatul era iertat, raportul despre păcat rămânea până la Ziua Ispăşirii, când era şters. Când avea loc acest lucru, ispăşirea era încheiată.

21 Aaron să-şi pună amândouă mâinile pe capul ţapului celui viu şi să mărturisească peste el toate fărădelegile copiilor lui Israel şi toate călcările lor de lege cu care au păcătuit ei; să le pună pe capul ţapului, apoi să-l izgonească în pustiu, printr-un om care va avea însărcinarea aceasta.

Ţapului celui viu. În timp ce marele preot făcea ispăşire cu sângele ţapului pentru Domnul şi curăţea Sanctuarul cu sângele lui, ţapul pentru Azazel stătea legat aproape de altar, neavând nici o parte în ritual. Partea lui venea numai după ce ispăşirea cu ţapul pentru Domnul era împlinită (v.20), şi când va isprăvi ispăşirea Sfântului Locaş, a Cortului Întâlnirii şi altarului (v.20).

Curăţind Sanctuarul de păcat, marele preot ieşea acum cu aceste păcate la uşa Cortului Întâlnirii unde aştepta ţapul de trimis (PP 356; GC 422). El şi-a pus mâinile pe capul lui şi a mărturisit asupra lui aceste păcate, transferându-le de pe Sanctuar pe ţapul acesta, care le ducea departe în pustie (PP 356, 358).

În antitip, Hristos va curăţi în cele din urmă Sanctuarul ceresc, îndepărtând de acolo păcatele mărturisite şi iertate şi punându-le asupra lui Satana. El va fi declarat vinovat de toate relele pe care i-a făcut să le comită, şi trebuie să suporte pedeapsa finală (G GC 422, 485, 658). Păcatele acelora care sunt răscumpăraţi prin sângele lui Hristos vor ajunge în cele din urmă din nou asupra începătorului păcatului, şi el trebuie să sufere pedeapsa pentru ele (EW 178).

Este potrivit ca actul de încheiere al dramei lucrării lui Dumnezeu cu păcatul trebuie să fie o reîntoarcere asupra capului lui Satana a oricărui păcat şi vină care, avându-şi originea în el, a adus

o astfel de tragedie pentru vieţile acelora care sunt acum liberaţi este păcat prin sângele ispăşitor al lui Hristos. În felul acesta, cerul este complet, drama încheiată. Numai când Satana, începătorul oricărui păcat, este în cele din urmă îndepărtat, se poate spune cu adevărat că păcatul este şters pentru totdeauna din Universul lui Dumnezeu. Numai în sensul acesta îngăduitor, putem înţelege că ţapul de trimis are o parte în ispăşire (v.10). Când cei drepţi vor fi mântuiţi, cei răi tăiaţi, şi când Satana nu va mai fi, atunci şi nu înainte, se poate spune că tot universul este într-o stare de desăvârşită armonie şi unitate, aşa cum a fost la început înainte de ivirea păcatului.

Să-l izgonească. Literal să-l gonească. Cuvântul astfel tradus este folosit la divorţul de o soţie (Deutronom 21,14; 22,19.22; Ieremia 3,8). Acesta este un cuvânt tare. După cum este alungat un animal dezgustător, tot aşa şi ţapul de trimis este dus în pustie, ca să-şi afle soarta acolo. Fără îndoială că ţapul pierea în curând, pentru că pustia descrisă aici este una în care chiar şi un ţap şi-ar putea păstra existenţa cu greu. Pe el avea să-l lovească atât foamea, cât şi setea, iar animalele de pradă urmau să-i grăbească sfârşitul. Dar moartea ţapului nu este amintită, ca să nu concluzioneze unii în mod greşit că moartea lui avea un caracter de jertfă, fiind astfel înlocuitoare.

22 Ţapul acela va duce asupra lui toate fărădelegile lor într-un pământ pustiit; în pustiu să-i dea drumul.

Toate fărădelegile. Izraeliţii ştiau că păcătuiseră şi că nu corespundeau aşteptărilor lui Dumnezeu. Dar în cursul Zilei Ispăşirii avuseseră o demonstraţie vizuală despre completa lor despărţire de păcatele pe care le mărturisiseră, fiind iertaţi de păcatele din anul care se încheia acum, şi despre bunătatea lui Dumnezeu de a le cruţa viaţa. Ei ştiau că nu meritau harul. Dar prin sângele jertfei Zilei de Ispăşire chiar şi raportul păcatelor iertate fusese şters din Sanctuar. Acum, când priveau la îndepărtarea ţapului de trimis, erau martori la ultimul act din dramă – Satana, cu toate păcatele pe care le-a provocat şi care erau întoarse asupra capului lui (Psalmi 7,16), mergând să-şi primească sentinţa.

23 Aaron să intre în Cortul întâlnirii; să-şi lepede veşmintele de in, pe care le îmbrăcase la intrarea în Sfântul Locaş, şi să le pună acolo.

Să-şi lepede veşmintele de in. Veşmintele acestea, numite şi veşminte sfinţite (v.4), erau folosite numai în Ziua Ispăşirii. Aaron le îmbrăca atunci când intra în Sfânta Sfintelor cu tămâia, în cursul dimineţii. Când lucrarea de mijlocire specială era făcută, el dezbrăca veşmintele de in şi le îmbrăca pe cele aurii.

24 Să-şi spele trupul cu apă într-un loc sfânt şi să-şi ia din nou veşmintele. Apoi să iasă afară, să-şi aducă arderea lui de tot şi arderea de tot a poporului şi să facă ispăşire pentru el şi pentru popor.

Să-şi spele trupul. Aaron venise în contact cu păcatul. Aceasta nu l-a pângărit în măsura în care să fie nevoit să aducă o jertfă pentru păcat. El trebuia să se scalde totuşi, după care urma să îmbrace hainele aurii. Apoi aducea obişnuita jertfă a arderii de tot de seara, atât pentru el, cât şi pentru popor. Cu aceasta începea un ciclu de ceremonii pentru un alt an. Apoi jertfa specială din Numeri 29,7-11 şi jertfa obişnuită de seară.

25 Iar grăsimea jertfei de ispăşire s-o ardă pe altar.

Grăsimea. Grăsimile diferitelor jertfe pentru păcat nu erau arse mai devreme în cursul zilei până la acest timp (v.11, 15).

26 Cel ce va izgoni ţapul pentru Azazel să-şi spele hainele şi să-şi scalde trupul în apă; după aceea să intre iarăşi în tabără.

Cel ce va izgoni ţapul. Persoana aceasta nu trebuia să fie neapărat un preot. El putea să fie un om care va avea însărcinarea aceasta (v.21). De gâtul ţapului fusese legată o funie, iar omul ducea ţapul, sau îl mâna cu bastonul.

27 Să scoată afară din tabără viţelul ispăşitor şi ţapul ispăşitor, al căror sânge a fost dus în Sfântul Locaş pentru facerea ispăşirii, şi să le ardă în foc pieile, carnea şi balega.

Viţelul. Legea cerea ca trupurile acelor animale al căror sânge era dus de marele preot în Sanctuar să fie arse în afară de tabără. Pavel vede în aceasta un simbol al lui Hristos care a suferit dincolo de poartă şi ne îndeamnă să-L urmăm afară din tabără şi să suferim ocara Lui (Evrei 13,11-13).

28 Cel ce le va arde să-şi spele hainele şi să-şi scalde trupul în apă; după aceea să intre iarăşi în tabără.

Verset ce nu a fost comentat.

29 Aceasta să vă fie o lege veşnică: în luna a şaptea, în a zecea zi a lunii, să vă smeriţi sufletele, să nu faceţi nicio lucrare, nici băştinaşul, nici străinul care locuieşte în mijlocul vostru.

O lege veşnică. Ziua de Ispăşire era singura zi de post a anului şi a fost numită postul (Fapte 27,9). Alte posturi adăugate mai târziu n-au fost cerute şi aprobate de Dumnezeu (Isaia 58,3-7; Zaharia 7,3-10). Pe timpul lui Hristos erau 29 de posturi ca adaos la 2 zile de post pe săptămână.

Să vă smeriţi sufletele. Aceasta era mai mult decât postul. Ea cuprindea cercetarea de sine,

o revedere a progresului în trăirea sfântă, o căutare după Dumnezeu, mărturisirea de păcat, îmbunătăţirea datoriilor neglijate, o punere de acord cu Dumnezeu şi cu oamenii, răscumpărând astfel vremea.

30 Căci în ziua aceasta se va face ispăşire pentru voi ca să vă curăţaţi: veţi fi curăţaţi de toate păcatele voastre înaintea Domnului.

Ca să vă curăţiţi. Ziua aceasta fiind Ziua Ispăşirii, era necesar pentru fiecare suflet să colaboreze la lucrarea de curăţire. Preotul putea face ispăşire numai când Israel îşi mărturisea păcatele şi chema pe Dumnezeu în ajutor. Păcatele pentru care marele preot făcea ispăşire erau numai cele mărturisite, păcatele pentru care penitentul adusese jertfe în timpul anului. Ziua aceasta oferea simbolic ocazia anuală de a avea păcatele şterse pentru totdeauna, acesta era timpul primirii. Minunată făgăduinţă! Minunată ocazie!

31 Aceasta să fie pentru voi o zi de Sabat, o zi de odihnă, în care să vă smeriţi sufletele. Aceasta să fie o lege veşnică.

O zi de Sabat, de odihnă. Literal, un Sabat al Sabatelor, o zi importantă.

32 Ispăşirea să fie făcută de preotul care a primit ungerea şi care a fost închinat în slujba Domnului, ca să urmeze tatălui său în slujba preoţiei; să se îmbrace cu veşmintele de in, cu veşmintele sfinţite.

Care a fost închinat. Preoţia şi slujba trebuiau să continue după moartea lui Aaron. Atunci trebuia să fie uns un alt preot şi consacrat pentru slujba preoţească, ca să-şi pună veşmintele de in şi să conducă slujba.

Leviticul 16 este unul dintre marile capitole ale Bibliei. În el, Planul Mântuirii este descoperit minunat şi impresionant, iar unele dintre lucrurile adânci ale lui Dumnezeu sunt descoperite în cele 34 de versete. Adâncimea înţelesului descoperit în ceremoniile descrise proclamă un autor divin. Mintea este exercitată la maximum în încercarea de a înţelege învăţăturile lui.

Note suplimentare pentru capitolul 16

Pentru a putea înţelege serviciile Zilei de Ispăşire sunt necesare unele cunoştinţe despre clădirea în care avea loc ritualul de la Sanctuar, precum şi oarecare cunoştinţe despre lucrurile din jurul lui. Pentru o descriere generală, vezi comentariul pentru Exod 26,1, iar pentru o descriere amănunţită, comentariile pentru Exod 25 la 40.

Cortul Întâlnirii care a fost construit la început de Moise era un cort cu pereţii laterali de lemn (vezi Exod 26,15-26). Acoperişul consta din patru straturi de material, cel interior fiind din fire fine de in, celelalte din diferite feluri de piei (vezi Exod 26,1-14). Cortul însuşi era aproximativ de 13,34 m lungime şi aproximativ de 4,45 m lăţime, cu o îngrădire exterioară numită curte, aproximativ de 52,4 m lungime şi aproximativ de 26,2 m lăţime (vezi comentariul pentru Exod 27,9-18).

Clădirea era împărţită în două despărţituri, prima şi cea mai mare numită Sfânta, şi a doua Sfânta Sfintelor. Cele două despărţituri erau separate de o perdea bogată. Deoarece clădirea nu avea ferestre, lumina era obţinută artificial prin sfeşnicul cu şapte braţe din prima despărţitură, care dădea lumină suficientă pentru ca preoţii spre să-şi poată îndeplini acolo slujba.

În prima despărţitură erau trei obiecte de mobilă: masa pentru punerea înainte a pâinilor, sfeşnicul şi altarul tămâierii. Intrând în clădire prin partea din faţă, care era spre răsărit, în spatele încăperii se putea vedea altarul tămâierii. La dreapta era masa pentru punerea înainte a pâinii, iar la stânga sfeşnicul. Pe masă erau turtele de pâine şi recipientele pentru jertfele de băutură. Mai erau şi farfurii, linguri şi ceşti folosite la slujbă. Sfeşnicul era din aur curat, cupele sau lămpile lui erau făcute asemenea migdalele.

Obiectul cel mai important din această încăpere era altarul tămâierii. Acesta era înalt aproximativ de 88,9 cm şi în partea de sus pătrat cu latura de aproximativ 44,45 cm. El era acoperit cu aur, iar la partea de sus avea o coroană de aur de jur împrejur. Pe acest altar preotul punea vasul cu cărbuni aprinşi luaţi de pe altarul arderilor de tot şi ardea tămâia. Când punea tămâia pe cărbuni, fumul se înălţa şi, deoarece perdeaua nu ajungea până la vârful clădirii, tămâia nu umplea numai prima despărţitură, ci pătrundea şi în a doua. În felul acesta, deşi altarul era în Sfânta, el slujea şi pentru Sfânta Sfintelor.

În a doua despărţitură era numai chivotul, o ladă lungă de aproximativ 99,5 cm şi lată şi înaltă de aproximativ 66 cm. Capacul chivotului era numit tronul harului, pe care se făcea ispăşirea în Ziua de Ispăşire. De jur împrejurul tronului harului era o coroană de aur asemănătoare cu aceea de pe altarul tămâierii. Înăuntrul chivotului era Legea scrisă pe două table de piatră cu însuşi degetul lui Dumnezeu.

Deasupra tronului harului erau doi heruvimi din aur. Aici Dumnezeu vorbea cu poporul Său (Exod 25,22).

În curte, afară din cort, era ligheanul, un bazin mare din bronz, având apă pentru scăldat. În acest lighean preoţii trebuiau să-şi spele mâinile şi picioarele înainte de a intra în Sanctuar sau de a începe slujba (Exod 30,17-21; 38,8).

În curte, la răsărit de lighean, mai era altarul arderilor de tot, care slujea celui mai important scop pentru toate jertfele. Altarul avea o înălţime de aproximativ 1,33 m care avea nevoie de o bordură de jur împrejur, pe care preotul putea să stea când slujea la altar. Aceasta mai făcea ca poporul să-l vadă când slujea la altar. Partea de sus a altarului era un pătrat cu latura de 2,22 m. Era făcut din lemn acoperit cu aramă. Mai târziu, altarul acesta a fost mult mărit spre a corespunde marelui număr de închinători. Pe acest altar erau arse jertfele. De aici şi numele lui de altarul pentru arderile de tot. Tot aici era arsă şi grăsimea jertfelor, precum şi anumite părţi ale altor jertfe. La cele patru colţuri ale altarului erau nişte ieşituri asemenea unor coarne cunoscute sub numele de coarnele altarului. La anumite jertfe, preoţii atingeau coarnele altarului cu sânge. La altele, sângele era stropit de jur împrejurul altarului. Restul de sânge care nu era folosit la slujbă era vărsat pe pământ la piciorul altarului.Comentariile lui Ellen G. White

2 MH 437

7,8 PP 355

8, 10 GC 419

13,14 4T 124

14 GC 419

15 PP 355

16 GC 419; PP 355

17 GC 428; MH 437

19 GC 419; PP 355

21 GC 658; PP 356

21,22 EW 178; GC 419; PP 355

22 GC 485

29-34 GC 400

33 Să facă ispăşire pentru Locul Preasfânt, să facă ispăşire pentru Cortul întâlnirii şi pentru altar şi să facă ispăşire pentru preoţi şi pentru tot poporul adunării.

Verset ce nu a fost comentat.

34 Aceasta să fie pentru voi o lege veşnică: o dată pe an să se facă ispăşire pentru copiii lui Israel, pentru păcatele lor.” Aaron a făcut întocmai cum poruncise lui Moise, Domnul.

Verset ce nu a fost comentat.