Legea cu privire la cel lepros. Curăţirea unui lepros este arătată mai amănunţit decât curăţirea oricărei alte întinări. Deoarece leprosul era exclus nu numai de la sanctuar, ci şi din tabără, existau două ceremonii cuprinse în reintegrare. Prima îl îndreptăţea să intre din nou în tabără şi să se alăture fraţilor lui. A doua, după o săptămână, era îndeplinită în curtea Cortului Întâlnirii şi îl integra pe deplin în toate privilegiile legământului.

Afară din tabără. Prima ceremonie, care îi acorda leprosului dreptul să intre în tabără, avea loc afară din tabără.

Două păsări. Probabil că acestea erau vrăbii. Ele trebuiau să fie păsări nedomestice, pentru că o pasăre domestică nu avea să zboare aşa cum cerea simbolismul (v.7). Unii comentatori compară pe cele două păsări cu cei doi ţapi folosiţi la serviciul Zilei de Ispăşire, un ţap pentru Domnul, şi celălalt ţap pentru Azazel. La această opinie se fac obiecţiuni întemeiate. Nu se spune nimic despre ispăşire în legătură cu păsările. Curăţirea este amintită, dar trebuie să ne amintim că păsările nu erau folosite pentru curăţire. Omul fusese deja declarat ca curat. În cazul păsărilor nu exista o stropire de sânge pe altar pentru ispăşire. De fapt, ceremonia nu avea loc la sanctuar, ci afară în câmp. Păsările nu erau dintre folosite pentru jertfe, ci erau păsări sălbatice. Sângele folosit era sânge amestecat cu apă, un strop sau doi într-un vas destul de mare pentru a cuprinde lemnul de cedru care, după Talmud, era lung de un cot. Era deci o soluţie foarte slabă, o soluţie semnificativă şi, după cât se pare, care nu avea proprietăţi simbolice de ispăşire. Nu se spune că păsările sunt o jertfă pentru păcat, sau pentru vină, sau ardere de tot, de mulţumire, sau jertfă de mâncare. De fapt, ele nu erau jertfe. Când ceremonia era terminată, omului nu-i era îngăduit să meargă la sanctuar. El nu putea merge nici până la cortul lui. Numai după şapte zile îi era îngăduit să aducă jertfa de mâncare, pentru vină şi arderea de tot. În acel timp era făcută ispăşirea ( v.18-21, 29, 31).

Lemn de cedru. Nu suntem informaţi cu privire la însemnătatea lemnului de cedru, isop şi cârmâz. Poate că aroma lemnului de cedru sugerează aroma tămâii care era folosită numai la sanctuar. Isopul era simbolul curăţeniei (Psalmi 51,7). Cârmâzul, o banderolă de lână împletită în două, folosită la legarea isopului cu cedrul, deoarece amândouă erau muiate în sânge.

Să dea drumul păsării celei vii. Totuşi, înainte de a da drumul păsării, preotul stropea persoana de şapte ori ca să fie curăţit, şi-l declara curat. Apoi, îi poruncea omului să-şi spele hainele, să se radă şi să se spele. După aceasta putea să intre în tabără. Probabil că era însoţit în tabără de un grup de oameni plini de bucurie. Dar încă nu era reintegrat pe deplin. El nu adusese jertfă. Nu fusese încă la sanctuar. Nu putea să intre nici măcar în cortul său. Doar că fusese găsit curat şi era fericit.

Ceremonia alcătuia un frumos tablou despre ce Dumnezeu făcuse şi va mai face pentru lepros. Este junghiată o pasăre sălbatică şi o alta este muiată în sângele ei şi lăsată liberă. Aceasta este tabloul leprosului vrednic de moarte şi al eliberării lui. Într-adevăr, el fusese gata să moară. Dar a fost vindecat şi minunea vindecării înfăptuită pentru el este simbolic înrudită cu sângele şi apa. Era doar o urmă de sânge, o picătură sau două, dar sângele este stropit asupra lui şi leprosul este declarat curat. Adevărata jertfă încă nu a fost adusă. Omul nu a fost încă la altar. Sângele păsării sălbatice nu avea nici o însuşire de curăţire. În curând, preotul va lua un miel şi ispăşirea va fi făcută (vezi notele suplimentare).

A opta zi. La o săptămână după prima ceremonie din afara taberei (vers 3-8), leprosul

apărea la uşa sanctuarului pentru ritualurile finale.

Trei zecimi dintr-o efă. Trei omeri, sau aproximativ 5,5 litri.

Un log de untdelemn. Aceasta ar fi aproximativ 1/3 litru.

Jertfă pentru vină. Este de observat că în cazul curăţirii unui lepros se cerea o jertfă pentru vină şi că nu se aminteşte jertfa de mulţumire care însoţea de obicei jertfa pentru vină. Motivul pentru care se cerea o jertfă pentru vină este departe de a fi clar. O astfel de jertfă trebuia să fie adusă în toate cazurile în care era necesară o restituire, altfel, se cerea o jertfă pentru păcat. Se poate pune întrebarea: Ce făcuse leprosul ca să restituie? Se pare că acolo unde era adusă o jertfă pentru vină în locul unei jertfe pentru păcat, cel care trebuia să fie curăţat îşi punea mâinile asupra animalului şi îşi mărturisea păcatele. Deşi acest lucru nu este amintit aici, fără îndoială că se făcea (vezi Levitic 5,5; Numeri 5,7).

La jertfa pentru vină pentru curăţirea unui lepros erau 5 puncte caracteristice:

(1) Animalul prezentat nu trebuia să fie de o valoare indicată, ca la jertfa pentru vină obişnuită (Levitic 5,16; 6,6). (2) Aceasta era legănată, în timp ce jertfa pentru vină obişnuită nu era legănată. (3) Aceasta era legănată de preot, în timp ce jertfa de legănat obişnuită era legănată de aducător ale cărui mâini erau conduse de preot (cap. 7,30). (4) Era legănat animalul întreg (cap. 14,12), fapt valabil doar într-un alt caz (cap. 23,20). (5) Aducerea jertfei era însoţită de untdelemn.

Motivul propus de cele mai multe ori pentru a explica jertfa pentru vină în locul unei jertfe pentru păcat este acela că Domnul a fost deposedat de serviciile leprosului pe tot parcursul anilor bolii lui. Dar acesta fapt putea fi adevărat numai dacă persoana a făcut înadins ceva care l-a făcut incapabil pentru slujire. Dacă cineva trăieşte în aşa fel încât îşi deteriorează sănătatea, Îl lipseşte pe Dumnezeu de slujba pe care I-o datorează. După natura cazului, un astfel de om trebuie să aducă o jertfă pentru vină şi să facă o restituire în măsura posibilului. Prea mulţi dau cei mai buni ani ai lor lumii, iar când sunt bătrâni şi bolnavi se întorc la Dumnezeu. Dumnezeu va primi şi pe unul ca acesta, dar ei L-au lipsit pe Dumnezeu şi omenirea de serviciul pe care ar fi putut şi ar fi trebuit să-l dea, dacă I-ar fi consacrat viaţa mai devreme.

Marginea urechii drepte. Partea aceasta a ritualului era asemănătoare cu aceea a consacrării preotului şi poate că avea aceeaşi însemnătate (cap. 8,23).

Untdelemnul. Această parte a ceremoniei este specifică ritualului de curăţire pentru lepră. Sângele şi untdelemnul sunt folosite împreună (cap. 8,30), dar nu untdelemnul singur.

Jertfa pentru păcat. După jertfa pentru vină, urma jertfa pentru păcat şi arderea de tot. Jertfa pentru vină a afectat ispăşirea (v.18). Tot trecutul neglijat fusese iertat. În cele din urmă, preotul aducea jertfa pentru păcat şi arderea de tot care o însoţea.

Dacă este sărac. Un om sărac putea să înlocuiască cei doi miei ceruţi pentru jertfa pentru păcat şi pentru arderea de tot cu două turturele sau doi pui de porumbel. Totuşi mielul pentru jertfa pentru vină nu putea fi înlocuit. Acesta trebuia să fie oferit indiferent dacă era bogat sau sărac. De asemenea, era şi o reducere a cantităţii de făină cerute, pentru că era primită o zecime din făină în loc de trei zecimi, ca în cazul din versetul 10. Logul de untdelemn rămânea acelaşi. Cu aceste excepţii, ritualul continua aşa cum este descris în versetele 10-20. Omul primea iertare pentru toate delictele trecute şi ispăşirea era extinsă. El era reintegrat în adunare cu depline drepturi de membru şi putea să participe la diferitele servicii religioase.

Voi trimite. Aceasta poate sau nu poate să însemne un act direct de la Dumnezeu. În Biblie se găsesc multe astfel de expresii în care este clar că nu se referă la un act al lui Dumnezeu. De exemplu, Dumnezeu hrăneşte păsările (Luca 12,24). Când trimite o plagă într-o casă, poate fi un act direct al lui Dumnezeu, sau poate fi rezultatul greşelii omului de a clădi cu înţelepciune.

Pentru curăţirea casei. Casa nu numai că trebuia să fie curăţită cu sângele păsării şi cu apă curgătoare, ci şi cu lemn de cedru şi cu isop şi cârmâz (v.52).

Note suplimentare pentru capitolul 14

Poziţia faţă de lepră, ducând la excluderea din tabără, fără îndoială că îşi are originea ei în caracterul specific al bolii. Lepra adevărată era asociată mai ales cu moartea, cu care de obicei se termina, şi în stadiile de mai târziu era un fel de moarte vie, în care diferitele membre ale corpului mureau sau cădeau. Spre sfârşit, leprosul era un spectacol al morţii şi ilustra plata păcatului. Din cauza aceasta, lepra a fost considerată în decursul vremii atât de către iudei, cât şi de către creştini, ca fiind un simbol al păcatului şi a rezultatelor lui.

Cineva care era trimis afară din tabără ca suspect de lepră putea să cheme un preot, dacă avea cea mai slabă indicaţie că s-a refăcut. Dacă era chemat, preotul era dator să meargă, dar putem presupune că în acest caz o făcea aceasta cu scârbă. Având simţământul că nu avusese loc nici o îmbunătăţire, el era ispitit să devină neliniştit şi să răspundă în silă. El avea nevoie de răbdare, în aşa fel ca să nu piardă niciodată simţământul de compătimire de care avea atâta nevoie leprosul. El trebuia să înveţe a nu se feri de lepros, ci să-i fie milă de el şi să-l ajute. Aceasta este o învăţătură pentru slujitorii lui Dumnezeu de astăzi. Ca şi preotul din vechime, slujitorul lui Dumnezeu de astăzi trebuie să aibă milă (Evrei 5,2).

Lepra nu era deosebit de dureroasă, ci spaima şi oroarea ei trebuie să fi afectat întreaga viaţă a suferindului. Tot aşa şi păcatul poate să nu fie simţit atât de amar şi omul cu greu îşi poate da seama de natura lui vătămătoare. Lepra era corozivă şi pătrundea aproape pe nesimţite şi pe nevăzute, până ce ducea la ulcere şi carne crudă şi îndepărta părţi ale corpului. Tot aşa mănâncă şi păcatul viaţa şi frumuseţea spirituală, chiar dacă pe dinafară nu există o dovadă evidentă a stării lăuntrice. În cele din urmă, boala erupea în afară, iar omul ajungea un schelet viu, o masă de putreziciune teribilă. Tot aşa face şi păcatul până când, în cele din urmă, chipul lui Dumnezeu în om este practic şters. După cum lepra se termina cu moartea, tot cu moartea termină şi păcatul. S-ar părea deci că lepra este o boala special menită să simbolizeze păcatul în diferitele lui aspecte, aşa cum nici o altă boală n-ar putea să o facă.

Comentariile lui Ellen G. White

4-7 PP 275

45-47 MH 278