1 Domnul a vorbit lui Moise şi a zis:

Verset ce nu a fost comentat.

2 „Vorbeşte lui Aaron şi fiilor lui şi tuturor copiilor lui Israel şi spune-le: „Iată ce a poruncit Domnul:

Verset ce nu a fost comentat.

3 Dacă cineva din casa lui Israel înjunghie în tabără sau afară din tabără un bou, un miel sau o capră,

Dacă cineva. Când poporul Israel a părăsit Egiptul, împreună cu evreii a plecat şi o grupă mare alcătuită mai ales din egipteni. Biblia îi numeşte oameni de tot soiul, literal mulţime numeroasă amestecată (Exod 12,38; Numeri 11,4). Un cuvânt şi mai bun ar putea fi gloată, folosit de unele traduceri. Ei erau o sursă de necaz permanent, şi chiar conducători la răzvrătire. Ei au fost cei care au instigat cererea după mâncare de carne, care a avut ca rezultat moartea a mii de oameni (Numeri 11,4-6; 18-20; 31-33). Deşi erau zilnic martori la minunea manei din cer, ei erau nerecunoscători şi nesfinţiţi. Ca şi cei ce trăiesc datorită binefacerii altora, cererile lor creşteau mereu.

Este rezonabil a se presupune că această mulţime amestecată urma să încerce să-şi continue sărbătorile ceremoniale păgâne. În Egipt existau cele mai degradate forme de păgânism. Printre acestea, probabil că cea mai degradantă era închinarea la diavol (Levitic 17,7), în legătură cu care se jertfeau ţapi sau satiri (RSV). Printre izraeliţi începuseră să se furişeze abuzurile şi era nevoie de o reformă.

Înainte de ridicarea sanctuarului, tatăl familiei era şi preotul ei, şi ca atare aducea jertfe. Când a fost ridicat Cortul Întâlnirii şi preoţii au luat sarcina aducerii de jertfe, în viaţa lui Israel a avut loc o mare schimbare. Tatăl le-a cedat leviţilor o parte din prerogativele lui de mai înainte, iar acest fapt poate că a dat naştere la nemulţumire.

Obiectul care a pricinuit dificultatea cea mai mare a fost regula că toate jertfele de animale trebuiau să se facă de aici înainte numai la Sanctuar şi că sărbătorile care aveau loc de obicei în legătură cu jertfele trebuiau să fie ţinute tot acolo. Lucrul acesta în sine nu avea să pricinuiască dificultăţi lui Israel, pentru că sanctuarul era aşezat central în pustie pentru a ajunge la el cu uşurinţă. Dar acest aranjament avea să pună capă sărbătorilor mulţimii amestecate pe care, putem presupune că, mulţi izraeliţi le adoptaseră cu entuziasm. Până unde merseseră izraeliţii cu această închinare idolatră reiese clar din porunca din versetul 7.

Dintre toate sacrificiile, jertfele pentru pace erau cele mai predispuse la abuzuri. În general, celelalte, în care era vorba de sânge, fie erau date preotului, fie erau arse, după ce sângele fusese stropit şi grăsimea îndepărtată. În nici unul dintre cazuri, cel care aducea jertfa nu primea nici o parte din ea. Doar la jertfele pentru pace, Domnul primea sângele şi grăsimea, iar preotul pieptul şi spata dreaptă (cap. 7,34), iar ce mai rămânea îi aparţinea aducătorului jertfei şi invitaţilor lui (Deutronom 27,7; vezi Levitic 7,15).

Din punct de vedere pur omenesc, jertfele pentru pace aveau un alt avantaj. De obicei, pentru ca o jertfă să fie primită trebuia să fie desăvârşită (cap. 22,21; 3,1), dar o jertfă pentru pace, fiind o jertfă de bună voie, nu se cerea să fie desăvârşită. Ea putea fi folosită chiar dacă avea un mădular prea lung sau prea scurt (cap 2,23). Dacă un om dorea să dea o serbare, putea să aleagă un animal care era diform, dar nu bolnav.

De aici înainte, el trebuia să-l aducă la Cortul Întâlnirii şi să-I prezinte Domnului, adică preotului, ceea ce cerea Dumnezeu. De aici înainte, nici un izraelit nu mai putea participa la nici o celebrare, în afară de acelea ţinute în interiorul taberei. Se presupune că acestea erau conduse în armonie cu regulile religioase şi sociale cuprinse în Legea lui Dumnezeu.

Mutarea sacrificărilor şi a festivităţilor avea să aibă şi alte rezultate dorite. Se pare că textul vrea să spună că orice sacrificare a animalelor trebuia să aibă loc sub directa supraveghere a preoţilor. În felul acesta, chiar şi junghierea unui animal era făcută ca act semi-religios. Înţeleasă în felul acesta, porunca avea să sublinieze faptul că Dumnezeu trebuia să fie recunoscut în toate lucrurile, că El cerea o parte din tot ce aveau, în acest caz, sângele şi grăsimea. Acest act avea să-i înveţe pe cei din Israel să-L cinstească pe Dumnezeu cu avutul lor şi să împartă cu preoţii ce le aparţinea. Mai ales vărsarea de sânge şi sângele însuşi a căpătat un sens nou, pentru că poporul avea să-l trateze cu cel mai mare respect şi nu putea să-l mănânce în nici o împrejurare.

Principiile acestea sunt tot atât de valabile acum ca atunci. Dumnezeu are o pretenţie asupra a tot ce posedăm. Dumnezeu trebuie să fie onorat chiar şi în ce priveşte mâncarea şi băutura. De asemenea, Dumnezeu ar dori ca poporul Său să fie deosebit de mulţimea amestecată. În asocierea cu lumea sunt pericole şi pentru tânăr, şi pentru bătrân. Legăturile se formează uşor, iar rezultatele sunt adesea fatale pentru credinţa celui credincios. Şcolile din lume sunt pline de primejdii. Funcţiile lor sociale sunt o cursă, după cum sunt şi exerciţiile de clasă şi de absolvire în Sabat. Oricine merge afară din tabără are nevoie de o protecţie deosebită şi mai întâi trebuie să aibă o chemare sigură de la Dumnezeu să facă aşa.

4 şi nu-l aduce la uşa Cortului întâlnirii, ca să-l aducă dar Domnului înaintea Cortului Domnului, sângele acesta va fi pus în socoteala omului aceluia: a vărsat sânge; omul acela va fi nimicit din mijlocul poporului său.

Verset ce nu a fost comentat.

5 De aceea copiii lui Israel, în loc să-şi înjunghie jertfele pe câmp, trebuie să le aducă la preot, înaintea Domnului, la uşa Cortului întâlnirii, şi să le aducă Domnului ca jertfe de mulţumire.

Verset ce nu a fost comentat.

6 Preotul să le stropească sângele pe altarul Domnului, la uşa Cortului întâlnirii; şi să ardă grăsimea, care va fi de un miros plăcut Domnului.

Verset ce nu a fost comentat.

7 Să nu-şi mai aducă jertfele lor la idolii cu care curvesc. Aceasta va fi o lege veşnică pentru ei şi pentru urmaşii lor.”

Verset ce nu a fost comentat.

8 Să le spui, dar: „Dacă un om din casa lui Israel sau dintre străinii care locuiesc în mijlocul lor aduce o ardere de tot sau vreo altă jertfă,

Verset ce nu a fost comentat.

9 şi n-o aduce la uşa Cortului întâlnirii, ca s-o aducă jertfă Domnului, omul acela să fie nimicit din poporul lui.

Omul acela să fie nimicit. Versetele 1-7 prezintă legislaţia care intenţionează să-i apere pe izraeliţi de influenţa molipsitoare a egiptenilor (vezi cap. 18,3). Faptul că Dumnezeu considera problema de mare importanţă este evident din pedeapsa pentru încălcarea adusă. Pentru anumite încălcări ale legii cu privire la necurăţie fizică Dumnezeu a poruncit ritualurile curăţirii. În alte cazuri, El cerea o jertfă, iar în anumite alte cazuri restituirea. Dar aici, El prescrie aceeaşi pedeapsă severă de excomunicare, care cădea asupra păcătosului în Ziua Ispăşirii dacă neglija să se umilească. Străinul era cuprins în această regulă (v.8). Cel puţin în cazul lui, a fi nimicit probabil că însemna excluderea de la privilegiile părtăşiei cu poporul lui Dumnezeu (vezi Geneza 17,14; Exod 12,15).

Israel avea multe lucruri de învăţat, iar Dumnezeu a hotărât ca aceste învăţături să le înveţe în pustie. Aici, izraeliţii erau o grupă compactă, nici nu semănau, nici nu secerau şi puteau să acorde toată atenţia la instrucţiunile primite. De exemplu, pâinea lor zilnică venea direct din cer, amintindu-le mereu de dependenţa lor de Dumnezeu.

Porunca de a sacrifica toate animalele la uşa Sanctuarului a fost abrogată după ce Israel a intrat în Canaan (vezi Deutronom 12,15.20.21). Toate animalele de jertfă trebuiau să fie aduse la Cortul Întâlnirii, dar dacă sacrificarea era pentru hrana zilnică, puteau să omoare animalul acasă. Probabil că pe vremea aceea Israel învăţase lecţia pe care a hotărât Dumnezeu s-o înveţe, ba mai mult, mulţimea amestecată nu mai era o capcană pentru ei.

S-o aducă jertfă Domnului. Înainte de Sinai, Israel nu avusese o preoţie numită. Tatăl fusese preotul familiei sale, dar acum Dumnezeu a poruncit o schimbare şi i-a chemat pe toţi să i se supună. Oamenii nu trebuiau doar să se închine, ci să se închine în felul lăsat de Dumnezeu. Ei trebuiau să-i recunoască pe conducătorii care au fost numiţi. Trebuiau să se reţină de la adunări neevlavioase. Dumnezeu n-a oprit adunări sociale, dar acestea trebuiau să fie de un caracter compatibil cu ambianţa Sanctuarului. Nu trebuiau să fie serbări gălăgioase.

10 Dacă un om din casa lui Israel sau din străinii care locuiesc în mijlocul lor mănâncă sânge de orice fel, Îmi voi întoarce faţa împotriva celui ce mănâncă sângele şi-l voi nimici din mijlocul poporului său.

Sânge de orice fel. Dumnezeu le-a interzis cu stricteţe consumul de sânge, atât izraeliţilor, cât şi străinilor (v.12). Faptul că nu a fost doar o poruncă iudaică este clarificat din două fapte: (1) Mai întâi ea a fost dată lui Noe, strămoşul întregului neam omenesc de după potop (Geneza 9,4).

(2) Prima legislaţie adoptată de biserica Noului Testament conţinea prevederea: să vă feriţi de... sânge, de dobitoace sugrumate (Fapte 15,29).

11 Căci viaţa trupului este în sânge. Vi l-am dat ca să-l puneţi pe altar, ca să slujească de ispăşire pentru sufletele voastre, căci prin viaţa din el face sângele ispăşire.

Viaţa din el. Interdicţia împotriva mâncării sângelui este repetată în cărţile lui Moise de şapte ori (Geneza 9,4; Levitic 3,17; 7,26.27; 17,10; Deutronom 12,16.23.24; 15,23). Motivul dat este că sângele reprezintă viaţa, de fapt, sângele este viaţa. Acest lucru este adevărat chiar în sens literal. Sângele poartă hrană, putere, căldură pentru fiecare parte a corpului şi elimină tot ce distruge şi vatămă. El este mijlocul indispensabil fără de care viaţa este imposibilă. Toate celelalte părţi ale corpului sunt hrănite prin el. Dacă apare o rană undeva, sângele îi aduce materialul necesar pentru vindecarea ei. Ştiinţa află mereu noi fapte despre sânge şi fiecare fapt descoperit măreşte mirarea noastră cu privire la însuşirile lui uimitoare.

Sângele deţine un loc important în Planul Mântuirii. Sângele lui Hristos este descris de repetate ori ca elementul vital în mântuire. De aceea avem astfel de expresii ca: a câştigat-o cu însuşi sângele Lui (Fapte 20,28), mântuirea prin sângele Lui (Efeseni 1,7), pace prin sângele (Coloseni 1,20), sfinţeşte poporul cu însuşi sângele Lui (1 Petru 1,2), Duhul, apa şi sângele (1 Ioan 5,8), “nu numai cu apă, ci cu apă şi cu sânge (1 Ioan 5,6), “ne-a spălat de păcatele noastre cu sângele Său (Apocalipsa 1,5). Dacă îndepărtăm doctrina despre sânge şi ispăşirea cu sânge din Biblie, rămânem fără Mântuitor. El era ca un miel pe care îl duci la măcelărie, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi (Isaia 53,7.5).

Trebuie să fi fost un cuvânt tare pentru popor şi pentru ucenici, când Hristos a anunţat: dacă nu mâncaţi trupul Fiului Omului, şi dacă nu beţi sângele Lui, n-aveţi viaţă în voi înşivă. Cine mănâncă trupul Meu, şi bea sângele Meu, are viaţă veşnică (Ioan 6,53.54.60). Pentru creştinul sincer, cuvintele acestea au o însemnătate adâncă. Ele aduc aminte de cuvintele noului legământ, legământul de sânge, simbolul căruia este Cina Domnului (1 Corinteni 11,25).

Ispăşire pentru suflete. Literal o acoperire pentru suflet. Sângele face ispăşire din cauza vieţii care este în el. Sângele lui Hristos face ispăşire pentru că reprezintă viaţa Lui. Moartea lui Hristos a împlinit un scop, viaţa Lui un altul, şi amândouă ne asigură mântuirea. Prin moartea Lui, Hristos a plătit pedeapsa şi a satisfăcut pretenţiile legii, prin viaţa Sa, ne asigură viaţa (Romani 5,10).

12 De aceea am zis copiilor lui Israel: „Nimeni dintre voi să nu mănânce sânge şi nici străinul care locuieşte în mijlocul vostru să nu mănânce sânge.

Mănânce sânge. Intenţia regulilor cu privire la mâncarea de sânge n-a fost numai ca Israel să se poată abţine de la mâncarea literală a sângelui, ci mai mult decât atât. Intenţia era şi spre a face să pătrundă în ei o idee înaltă despre ceea ce reprezintă sângele, viaţa. Orice viaţă vine de la Dumnezeu şi Îi aparţine. Ea nu trebuie să fie folosită incorect şi nici nimicită.

13 Dacă vreunul din copiii lui Israel sau din străinii care locuiesc în mijlocul lor vânează o fiară sau o pasăre care se mănâncă, să-i verse sângele şi să-l acopere cu ţărână.

Să-i verse sângele. Aceasta trebuie să fi constituit o învăţătură impresionantă pentru vânător. Aducându-şi aminte de porunca lui Dumnezeu să trateze sângele cu respect, el îl varsă pe pământ şi îl acoperă cu respect. Desigur că nu făcea acest lucru de dragul păsării, ci spre a învăţa valoarea şi importanţa vieţii (vezi Matei 10,29).

14 Căci viaţa oricărui trup stă în sângele lui care este în el. De aceea am zis copiilor lui Israel: „Să nu mâncaţi sângele niciunui trup; căci viaţa oricărui trup este sângele lui: oricine va mânca din el va fi nimicit.”

Căci viaţa. Acest verset este o repetare, dar în repetare mai este adăugat ceva. Afirmaţiile de mai înainte spuneau că viaţa este în sânge. Acest verset afirmă că ea este sângele.

Hristos a simţit şi a învăţat împreună simţirea cu semenii. De fapt, intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu depinde de interesul şi grija pentru cei flămânzi, însetaţi, goi şi cei din închisoare (Matei 25,34-40). Viaţa lor venea de la El, Autorul vieţii şi, slujind altora, ei aveau să-I slujească lui Dumnezeu.

15 Oricine, fie băştinaş, fie străin, care va mânca dintr-o fiară moartă sau sfâşiată, să-şi spele hainele, să se scalde în apă, şi va fi necurat până seara; apoi va fi curat.

Moartă. Mâncarea din animalele moarte sau sfâşiate, deşi nu era oprită, îl făcea pe om necurat. Era presupus că în astfel de cazuri sângele nu era scurs cum trebuie.

Comentariile lui Ellen G. White 11 GC 418

16 Dacă nu-şi spală hainele şi nu-şi scaldă trupul, îşi va purta fărădelegea lui.”

Verset ce nu a fost comentat.