1 După aceea Isus S-a dus dincolo de Marea Galileii, numită Marea Tiberiadei.

După aceea. [După aceste lucruri, KJV]. [Hrănirea celor cinci mii, Ioan 6,1-14 = Matei 14,13-21 = Marcu 6,30-44 = Luca 9,10-17. Comentariu major: Marcu şi Ioan. Vezi harta p. 220; diagrama p. 231; despre minuni p. 208–213]. În Evanghelia a patra expresia aceasta arată în general că trecuse o considerabilă perioadă de timp de la evenimentele narate mai înainte şi nu înseamnă în mod necesar că incidentul care este pe punctul de a fi narat a avut loc imediat după cele precedente (cf. cap. 5,1; 7,1; despre însemnătatea unei expresii similare, la singular, vezi la cap. 2,12). Evenimentele din cap. 6 au avut loc aproape la un an după cele din cap. 6, dacă sărbătoarea nenumită din cap. 5,1 a fost Paştele (vezi p. 193, 247; vezi la cap. 5,1). De fapt, Ioan trece aici în tăcere peste întreaga perioadă a lucrării publice a lui Isus în Galileea. Potrivit cu cronologia adoptată de acest comentariu cap. 6 este datat cam pe vremea Paştelui (vezi v. 4) anului 30 d.Hr.

Evenimentele acestui capitol sunt singurele din perioada lucrării galileene a lui Isus de care Ioan ia notă (vezi p. 197, 198). Se poate pune întrebarea de ce, la compunerea naraţiunii cu incidente aparent fără legătură din viaţa lui Isus, Ioan să fi ales să relateze minunea hrănirii celor cinci mii. S-ar putea să fi observat, mai întâi, că din cele patru sărbători de Paşte ale timpului lucrării lui Isus, acesta este singura pe care El nu a sărbătorit-o la Ierusalim. Ioan, într-adevăr, ia notă îngrijită de sărbătorile acestea şi menţionează participarea lui Isus la fiecare din celelalte (vezi cap.2,13: 5,1; 12,1.12). Poate, cel puţin în parte, el intenţiona ca naraţiunea din cap. 6 să marcheze acest sezon pascal şi să explice de ce Isus nu a mers la Ierusalim. Lucru şi mai important, evenimentele din cap. 6 explică cum oamenii din Galileea, cândva atât de doritori să-L urmeze pe Isus (vezi la Marcu 1,44.45; 3,7-12; Ioan 4,45), s-au întors acum împotriva Lui (vezi la Ioan 6,66), aşa cum, cu un an înainte, conducătorii din Ierusalim se întorseseră împotriva Lui (vezi la cap. 5,1). Aşa cum acel singur incident pusese capăt lucrării Lui iudeene, tot aşa evenimentele din cap. 6 marchează sfârşitul lucrării Lui publice în Galileea (vezi la Matei 15,21).

Evanghelia lui Ioan dă o deosebită atenţie dovezilor că Isus era într-adevăr Mesia (vezi p. 892) şi faptului că iudeii credeau sau nu credeau această dovadă (vezi la Ioan 1,12). În acord cu aceasta, s-ar părea, Ioan trasează paşii cei mai de seamă prin care naţiunea s-a întors împotriva lui Hristos şi cu timpul L-a respins. Obiectivul acesta ar justifica pe deplin alegerea evenimentelor din cap. 6. Poate, iarăşi, Ioan şi-a dat seama că evangheliile sinoptice deja cuprinseseră perioada lucrării galileene cu destule detalii.

Dincolo de marea. Adică, de la Capernaum în vecinătatea Betsaidei Iulia (vezi Luca 9,10; cf. la Marcu 6,33), la capătul de nord al lacului. La sfârşitul cap. 5 Isus era încă în Iudea. Acum se spune că a mers dincolo de marea Tiberiadei, care lasă să se înţeleagă că între evenimentele din cap. 5 şi 6 El S-a reîntors în Galileea. Pentru împrejurările şi scopul acestei călătorii vezi la Marcu 6,30.

Tiberiadei. Ioan era unicul scriitor biblic care se referă la Lacul Galileii ca Marea Tiberiadei (vezi şi cap. 21,1). Aceasta ar putea reflecta faptul că el a scris Evanghelia sa probabil, la câteva decade după celelalte, şi numele Tiberiada, aplicat la lac, era fără îndoială folosit mai pe larg atunci de cum fusese mai înainte. Pe vremea lui Isus, cetatea Tiberiadei, de la care lacul şi-a luat numele, fusese zidită de Iord Antipa şi, în consecinţă, lacul nu era încă cunoscut, cel puţin în general, sub acel nume.

2 O mare gloată mergea după El pentru că vedea semnele pe care le făcea cu cei bolnavi.

Mergea după El. Sau, în acord cu timpul verbului în textul grec, urmau stăruitor, adică, fără încetare. Aceasta se referă în aparenţă la popularitatea generală a lui Isus la punctul culminant al lucrării Lui galileene, după o extinsă perioadă de călătorie, învăţare şi vindecare în oraşele şi satele Galileii (vezi la v. 1).

Vedea. Literal, ei vedeau. În timp ce mulţimile Îl urmau pe Isus, ei Îl vedeau de repetate ori făcând minuni.

Semnele. [Minunile, KJV]. Pentru comentariul vezi p. 208-213.

3 Isus S-a suit pe munte şi şedea acolo cu ucenicii Săi.

Pe munte. Gr. eis tos oros, pe muntele, adică, probabil, un anumit munte sau deal proeminent aproape de ţărm în vecinătatea Betsaidei. Traducerea în munţi (RSV) este şi ea posibilă. Pasajele paralele din sinoptice afirmă toate că era un loc pustiu, adică un ţinut nelocuit (Matei 14,13; Marcu 6,32; Luca 9,12). Aici Isus nădăjduia să fie singur împreună cu ucenicii Săi după întoarcerea lor de la predicarea prin Galileea (Marcu 6,31).

4 Paştile, praznicul iudeilor, era aproape.

Paştele. Vezi la v. 1.

Praznicul iudeilor. Această expresie explicativă nu ar fi fost necesară pentru cititorii iudei şi arată că Ioan scria gândindu-se atât la cititorii dintre Neamuri, cât şi la cititorii iudei.

5 Isus Şi-a ridicat ochii şi a văzut că o mare gloată vine spre El. Şi a zis lui Filip: „De unde avem să cumpărăm pâini ca să mănânce oamenii aceştia?”

Vine. Literal, venea. Forma verbului în textul grec lasă să se înţeleagă că Isus adresa întrebarea Sa lui Filip în timp ce mulţimea se aduna. Relatările sinoptice ale acestei minuni, pe de altă parte, prezintă toate pe ucenici ca aducând problema la Isus târziu în zi. Pare rezonabil să tragem concluzia că Isus Însuşi a pus problema hranei când a apărut mulţimea de prima dată şi, câteva ore mai târziu, negăsind nici o soluţie, Filip şi ceilalţi ucenici s-au înapoiat la Învăţătorul lor cu problema, sugerând ca Isus să dea drumul oamenilor să plece fără a-i hrăni.

Filip Ioan este singurul scriitor de evanghelie care îl menţionează pe Filip în mod specific în legătură cu această minune. Întrucât el era din Betsaida (vezi cap. 1,44) era natural ca Isus să Se îndrepte spre el pentru a-i cere părereacu privire la felul şi locul unde s-ar fi putut găsi de-ale mâncării. Totuşi, vezi la cap. 6,6.8.

De unde? Gr. pothen, de unde? sau, dacă este înţeleasă logic şi nu geografic: cum? Răspunsul lui Filip, care se preocupă de mijloacele de a obţine hrana şi nu de locul de unde ar fi putut să se găsească, face probabil faptul că el a înţeles că Isus întreabă cum ar fi posibil ca ei să hrănească o astfel de mulţime.

6 Spunea lucrul acesta ca să-l încerce, pentru că ştia ce are de gând să facă.

Să-l încerce. Isus avea un motiv mult mai adânc când a adresat întrebarea Sa lui Filip decât simplul fapt că el era născut din vecinătate (vezi la v. 5) şi, deci, ar fi fost în stare să sugereze o sursă pentru hrană.

Întrebarea Domnului era menită să pună la încercare credinţa lui Filip Răspunsul pesimist al lui Filip cu privire la imposibilitatea hrănirii miilor de oameni prezenţi făcea doar şi mai impresionantă soluţia lui Isus la problemă. Obţinând mai întâi de la el propria lui apreciere a situaţiei, Isus era în stare, prin minunea Sa, să facă o impresie şi mai mare asupra minţii lui Filip de cum ar fi fost altfel posibil.

Ştia ce are de gând să facă. Cuvintele acestea reflectă echilibrul cu care Isus întâmpina ceea ce părea o problemă de nesoluţionat. Încrederea aceasta se dezvolta din deplina Lui credinţă în puterea Tatălui Său de a împlini nevoile acelora pentru care El urma să facă în curând cererea. Credinţa aceasta, la rândul ei, era rezultatul comuniunii complete dintre Tatăl şi Fiul (vezi la Marcu 3,13). Nici un păcat sau egoism nu Îi stătea în cale, pentru a împiedica revărsarea deplină a puterii Tatălui prin Fiul Său întrupat. Numai în felul acesta putea Isus să lucreze între oameni cu deplina certitudine că este în stare să întâmpine orice situaţie ar apărea şi să împlinească orice nevoi omeneşti I-ar fi fost prezentate.

7 Filip I-a răspuns: „Pâinile pe care le-am putea cumpăra cu două sute de lei, n-ar ajunge ca fiecare să capete puţintel din ele.”

Cu două sute de lei. Vezi la Marcu 6,37.

8 Unul din ucenicii Săi, Andrei, fratele lui Simon Petru, I-a zis:

Andrei. Ca şi în cazul lui Filip (v. 5), Ioan este singurul evanghelist care relatează partea lui Andrei în naraţiune. Referirile acestea la anumite persoane care sunt menţionate pe altă cale în legătură cu această minune sunt o dovadă că Evanghelia după Ioan este relatarea unui martor ocular.

Ca şi Filip, Andrei era din oraşul învecinat, Betsaida. În cap. 12,20-22, Ioan îl arată pe Filip ca ducându-se la Andrei, probabil pentru sfat şi susţinere în prezentarea la Isus a cazului grecilor cercetători. Pare probabil că în cazul de faţă sau Filip s-a adresat lui Andrei pentru a da ajutor în problema prezentată lui de Isus, sau Andrei a făcut de bună voie observaţia când a aflat de întrebarea pusă de Isus lui Filip, prietenul său.

9 „Este aici un băieţel care are cinci pâini de orz şi doi peşti; dar ce sunt acestea la atâţia?”

Băieţel. Gr. paidarion, literal un copilaş. Totuşi, cuvântul nu este restrâns la înţelesul acesta şi denotă poate un băiat crescut de-a binelea, aşa cum este folosit în LXX-a cu privire la Iosif (Geneza 37,30) când era cel puţin de 17 ani (vezi Geneza 37,2) şi în Apocrifa lui Tobia, care era destul de mare ca să se căsătorească (Tobia 6,2). Andrei, fiind din Betsaida învecinată, se poate să-l fi cunoscut personal pe acest băiat, lucru care ar explica libertatea lui de a sugera proprietatea personală a tânărului ca o sursă posibilă de hrană.

Pâini de orz. Vezi la Marcu 6,38. Orzul era considerat o categorie inferioară de hrană. Filo declară că el este potrivit pentru animale necugetătoare şi pentru oameni în împrejurări nefericite (De Specialibus Legibus iii. 57; ed. Loeb, vol.7 , p. 511). La fel, un vechi comentariu iudeu afirmă că lintea este hrană pentru oameni şi orzul nutreţ pentru vite (Midrash Rabbah, la Rut 2,9, ed. Soncino, p. 58). Astfel Isus dădea o lecţie de simplitate (vezi la Marcu 6,42).

Peşti. [Peştişori, KJV]. Gr. opsaria, diminutivul de la opson, hrană pregătită, gustare. Întrucât peştişorii uscaţi sau săraţi erau folosiţi îndeosebi ca aperitiv, opsarion se referea îndeosebi la ei. Este clar din pasajele paralele din Evangheliile sinoptice că aceasta este înţelesul aici, unde în loc de termenul acesta apare cuvântul obişnuit pentru peşte, ichthus. Pâinea constituia partea principală a mâncării şi peştele era condiment. Uzanţa această este ilustrată de un papirus egiptean de pe la sfârşitul secolului I. d.Hr., care, la comandarea proviziilor pentru o petrecere, cere: Pentru sărbătoarea zilei de naştere a lui Gemella trimiteţi ceva delicatese [opsaria]... şi un artaba [o măsură mare] de pâine de grâu (Papirus Fayyum 11931, citat în J.H. Moulton şi George Milligan, The Vocabulary of The Greek Testament, p. 470). Vezi la cap. 21,9.

Ce sunt acestea? Andrei pare să fi pus întrebarea aproape într-un spirit de luare în râs la gândul că Isus măcar să presupună că este posibil ca o cantitate atât de mică de hrană ar fi putut să hrănească o mulţime atât de mare. Cinci pâini cu câţiva peştişori ca aperitiv dramatiza şi mai izbitor situaţia aparent imposibilă. Totuşi, Isus a luat ilustraţia de zădărnicie a lui Andrei şi a făcut din ea mijlocul de a demonstra puterea lui Dumnezeu de a face ceea ce altminteri este cu neputinţă.

10 Isus a zis: „Spuneţi oamenilor să şadă jos.” În locul acela era multă iarbă. Oamenii au şezut jos, în număr de aproape cinci mii.

Spuneţi oamenilor să şadă. Cuvântul din textul grec pentru oameni este aici anthropoi, oameni în înţelesul general, pe cât se pare cuprinzând pe toţi cei de faţă. Nu este de crezut că bărbaţii au şezut jos, în timp ce femeile şi copiii au stat în picioare.

Oamenii au şezut. Aici, pe de altă parte, cuvântul din textul grec pentru oameni este andres, bărbaţi în sensul specific, adică persoane masculine. În timp ce toţi au şezut, numai bărbaţii au fost număraţi, potrivit obiceiului oriental (vezi Matei 14,21). Mulţimea prezentă cu ocazia aceasta ar fi putut totaliza uşor 10.000 de persoane. Pentru aranjamentul de şedere vezi la Marcu 6,39.40.

Instrucţiunea specifică a lui Isus dată ucenicilor Săi ca toţi oamenii să şadă jos înainte de a fi serviţi cu hrană scoate în evidenţa importanţa ordinii. Fără îndoială ar fi fost cu neputinţă ca ucenicii să facă o distribuire echitabilă a hranei într-o mulţime care era în continuă mişcare, dar cu oamenii aşezaţi în grup pe iarbă, fiecare putea primi partea lui cuvenită.

11 Isus a luat pâinile, a mulţumit lui Dumnezeu, le-a împărţit ucenicilor, iar ucenicii le-au împărţit celor ce şedeau jos; de asemenea, le-a dat şi din peşti cât au voit.

A mulţumit. [După ce a mulţumit, KJV]. Fiecare din celelalte trei Evanghelii afirmă că Isus a binecuvântat pâinea; Ioan adaugă ideea că El a mulţumit Tatălui Său pentru minunea care El ştia că va avea loc. Afirmaţia lui Ioan este semnificativă cu privire la sursa puterii prin care Isus săvârşea minunile Sale (vezi DA 143). El ascunsese propria Sa putere ca a doua persoană a Dumnezeirii când a luat chip de rob (Filipeni 2,7). El declarase, Fiul nu poate face nimic de la Sine; El nu face decât ce vede pe Tatăl făcând (Ioan 5,19; vezi v. 30). Acum El S-a sprijinit cu totul pe puterea Tatălui Său (vezi DA 335, 336, 535, 536) şi a demonstrat acea sprijinire înălţând o rugăciune de mulţumire chiar înainte ca minunea să aibă loc. În viaţa Sa de umanitate luată asupra Sa, Mântuitorul S-a sprijinit în mod implicit pe Dumnezeu; El ştia că puterea Tatălui Său era îndestulătoare pentru toate lucrurile. ... Hristos a cerut binecuvântarea Tatălui Său asupra hranei şi ea a venit (EGW RH 29 martie 1898). Cu privire la mijloacele prin care erau făcute minunile lui Isus vezi DA 143.

Ucenicii. Dovezi textuale importante pot fi citate (cf. p. 146) pentru omiterea cuvintelor ucenicilor şi ucenicii. Nu este important din punct de vedere al istorisirii dacă cuvintele acestea erau la origine în textul lui Ioan, întrucât fiecare din celelalte Evanghelii relatează că Isus a dat hrana ucenicilor Săi şi că ei au distribuit-o oamenilor.

Au voit. Adică, au dorit. Forma verbului în textul grec folosită aici poate fi înţeleasă că oamenii au cerut hrană de la ucenici de repetate ori, până când toţi au fost pe deplin mulţumiţi. Sinopticele relatează că toţi au mâncat şi s-au săturat (Matei 14,20; Marcu 6,42; cf. Luca 9,17). Oamenii nu numai că au fost ajutaţi, dar că fiecare a primit cât de mult a dorit.

12 După ce s-au săturat, Isus a zis ucenicilor Săi: „Strângeţi firimiturile care au rămas, ca să nu se piardă nimic.”

Strângeţi. Fiecare Evanghelie sinoptică relatează că au fost strânse 12 coşuri de hrană după ce oamenii se săturaseră, dar numai Ioan relatează faptul că Isus a specificat anume să se adune fărâmiturile de hrană ca nimic să nu se piardă. El împlinise nevoile oamenilor fără limită; ei avuseseră mai mult decât puteau dori. Dar acum, ca nu cumva cineva să-şi închipuie că minunea îmbelşugată dădea frâu liber la irosire, Domnul a dat cu grijă învăţătura cumpătării în folosirea binecuvântărilor dumnezeieşti.

13 Le-au adunat deci şi au umplut douăsprezece coşuri cu firimiturile care rămăseseră din cele cinci pâini de orz, după ce mâncaseră toţi.

Coşuri. Vezi la Marcu 6,43.

14 Oamenii aceia, când au văzut minunea pe care o făcuse Isus, ziceau: „Cu adevărat, Acesta este Prorocul cel aşteptat în lume.”

Oamenii. Gr. anthropoi; vezi la v. 10. Minunea. Vezi p. 208. Ziceau. Literal ziceau mereu, adică, afirmaţia era iarăşi şi iarăşi repetată în timp ce se răspândea prin mulţime.

Proorocul cel aşteptat. [Profetul care trebuia să vină, KJV]. Iarăşi, Ioan este singurul scriitor de Evanghelie care relatează impresia făcută asupra oamenilor de minunea aceasta (vezi la Matei 14,22).

Promptitudinea cu care poporul de rând din Galileea era dispus să Îl accepte pe Isus ca Mesia arată şi cât de generală era aşteptarea unui Mântuitor şi cât de mare devenise popularitatea lui Isus acum. El Se arătase deja că este un conducător de oameni; ei ştiau că El putea să vindece pe oricine ar fi fost rănit în luptă, acum au văzut că putea aproviziona o oştire cu hrană! Cu siguranţă, un astfel de conducător ar fi fost invincibil în luptă contra opresorului roman. El trebuia să fie Mesia!

Iudeii îşi dădeau bine seama de faptul că adevăratul dar profetic nu se manifestase printre ei de câteva sute de ani. Nu este surprinzător, deci, că ei aşteptau reînnoirea lui în legătură cu venirea lui Mesia (în ce priveşte astfel de aşteptări în secolul al II-lea î.Hr. vezi 1Macabei 4,46; 14,41; cf. Ioan 1,21). De repetate ori în cursul secolului I d.Hr., iudei suprazeloşi au fost înşelaţi de impostori care se proclamau că sunt prooroci şi făgăduiau să elibereze pe iudei de stăpânire romană, aşa cum îl vedea concepţia populară pe Mesia. Josephus (Antichităţi xx. 5.1; 8.6) relatează căderea a doi astfel de prooroci, Teuda şi un egiptean (cf. Fapte. 5,36; 21,38). Isus îi avertiza pe ucenicii Săi contra venirii de hristoşi sau mesia mincinoşi (Matei 24,4.5).

15 Isus, fiindcă ştia că au de gând să vină să-L ia cu sila ca să-L facă împărat, S-a dus iarăşi la munte, numai El singur.

Să-L ia cu sila. [Isus umblă pe lac, Ioan 6,15-24=Matei 14,22-36=Marcu 6,45-56. Comentariu major: Matei.]. Gr. harpazo, a apuca cu grabă, probabil sursa cuvântului harpie, o făptură mitologică care se presupunea că smulge şi duce prada ei. Cuvântul acesta descrie grafic intenţia poporului pe care Isus îl hrănise cu puţin mai înainte şi care acum era convins că El era Mesia. Reticenţa Lui de a pretinde împărăţia doar sporea râvna lor de a-L face împărat, iar convingerea pare că a devenit generală că ei trebuie să-L ia repede cu sila şi să-L proclame Împărat. Fără îndoială ei îşi închipuiau că, odată proclamat ca atare, El ar fi trebuit să apere pretenţiile pe care le ridicau cu privire la El. Întrucât aproape că venise Paştele, poate vor fi intenţionat să-L prezinte mulţimilor care curând trebuia să se adune la Ierusalim.

Având în vedere râvna ulterioară a ucenicilor pentru aşezarea imediată a unei împărăţii pământeşti (vezi Marcu 10,35-40; cf. Luca 24,19-21), nu este nelogic de a trage concluzia că ei acum încurajau mulţimea să constrângă pe Isus să afirme împărăţia Sa (vezi DA 378). Vezi la Ioan 6,64.65.

Împărat. Vezi la v. 14.

S-a dus. Gr. anachoreo, a se retrage, a merge din nou înapoi, implicând poate că Isus coborâse de pe munte sau din ţinutul muntos unde căutase odihnă împreună cu ucenicii Săi şi întâmpinase mulţimea pe ţărmul lacului. Deci, El acum Se înapoia în munţi pentru meditaţie. În loc de anachoreo un manuscris grec timpuriu are pheugo, a fugi. Exprimarea aceasta este păstrată şi în unele versiuni vechi. Oricare ar fi exprimarea corectă, este clar că Isus Îşi dădea seama că o criză era aproape şi S-a retras în linişte.

Munte. Vezi la v. 3.

Singur. Faptul că Isus S-a retras singur, în timp ce înainte de venirea mulţimii luase pe ucenici cu Sine pentru meditaţie şi odihnă, este o nouă indicaţie că ei înşişi nu înţelegeau scopul Lui în refuzarea împărăţiei (vezi la Matei 14,22). Ziua aceasta, care începuse ca o zi de relaxare cu ucenicii Săi după călătoria lor prin Galileea, devenise, în schimb, un punct crucial în lucrarea lui Isus, iar sfârşitul ei L-a găsit cu totul greşit înţeles şi pe deplin singur. Vezi la Matei 14,23.

Din nou Isus a fost biruitor asupra aceleiaşi ispite cu care Satana Îl confruntase în pustie, ispita de a trăda natura spirituală a Împărăţiei Sale pentru slavă lumească. Încă odată El încercase să arate urmaşilor Săi neînţelegători că împărăţia Lui nu era din lumea aceasta (Ioan 18,36), ci că era o împărăţie a harului (vezi Matei 5,3.10; 13,18-52), o împărăţie spirituală în care credincioşii intrau prin experienţa naşterii din nou (Ioan 3,3). Numai la cea din urmă trâmbiţă împărăţia harului va fi transformată în împărăţia slavei (1 Corinteni 15,51-57; vezi la Matei 4,17; 5,2).

16 Când s-a înserat, ucenicii Lui s-au coborât la marginea mării.

S-a înserat. [Seara, KJV]. Vezi la Matei 14,23.

Ucenicii Lui s-au coborât. Relatările din Matei şi Marcu arată că Isus a îndepărtat pe ucenici în timp ce El a dat drumul mulţimii şi în felul acesta, înainte ca El să Se retragă în munţi. Ioan, pe de altă parte, spune că Isus S-a dus în munţi şi când a venit seara, ucenicii au pornit să treacă lacul. Această nepotrivire aparentă poate fi reconciliată înţelegând că, deşi Isus spusese ucenicilor Săi să plece, ei n-au pornit faptic cu corabia o vreme şi anume, până seara (vezi DA 379, 380).

17 S-au suit într-o corabie şi treceau marea, ca să se ducă în Capernaum. Se întunecase, şi Isus tot nu venise la ei.

Treceau. [Au mers, KJV]. Literal, au început să meargă peste mare; anume, au pornit să treacă peste.

Capernaum. Marcu afirmă că Isus a spus ucenicilor Săi să meargă cu corabia în direcţia Betsaidei, care era aproape la capul nordic al lacului (vezi Marcu 6,45; vezi la Matei 14,22). Atât Marcu, cât şi Matei declară că atunci când în cele din urmă au ajuns la uscat, ajunseseră în regiunea Ghenezaret (Marcu 6,53; Matei 14,34), cam la 8 km spre sud-vest de Betsaida. Ioan, pe de altă parte, spune că ucenicii au pornit către Capernaum, sediul lui Isus în Galileea, care se află pe ţărmul de nord-est al lacului, între Betsaida şi Ghenezaret. Sosirea lor finală în ţinutul Ghenezaret s-a datorat probabil abaterii lor din drum din cauza furtunii.

18 Sufla un vânt puternic şi marea era întărâtată.

Marea era întărâtată. Literal, era trezită, era stârnită. Furtuni bruşte, violente, sunt frecvente pe Lacul Galileei, cauzate de aerul rece de pe înălţimile înconjurătoare care se prăbuşeşte prin prăpăstiile adânci până la suprafaţa lacului. Acestea apar repede şi se potolesc deodată. Din cauza asprimii acestor furtuni, chiar în vremurile moderne se spune că, de obicei, corăbiile mici de pescuit se ţin aproape de ţărm afară de cazul că apa este extrem de calmă. De la punctul lor de plecare la est de Betsaida, în mod normal nu ar fi fost de loc departe de ţărm în drumul lor către Capernaum, totuşi Matei vorbeşte de ei ca fiind de astădată în mijlocul mării (Matei 14,24) şi pot fi citate dovezi textuale (cf. p. 146) pentru exprimarea Ei erau la multe stadii departe de uscat. Dacă

o astfel de exprimare este sau nu cea originală, pare să fie evident faptul că, din cauza furtunii, n-au ajuns la destinaţie şi au debarcat mai departe la sud de Ghenezaret. Deci, ei fuseseră mânaţi departe de uscat. Vezi la Matei 8,24; 14,24).

19 După ce au vâslit cam douăzeci şi cinci sau treizeci de stadii, văd pe Isus umblând pe mare şi apropiindu-Se de corabie. Şi s-au înfricoşat.

Stadii. Gr. stadioi (vezi p. 50). Ucenicii făcuseră cam 5-6 km, care uşor i-ar fi dus la Capernaum, dacă n-ar fi fost abătuţi din drumul lor de vânt.

Zăresc. [Văd, KJV]. Gr. theoreo, a lua notă, a da atenţie inteligentă. Folosirea timpului prezent aici, atât în textul grec, cât şi în traducere, dă o deosebită viaţă arătării lui Isus într-un fel atât de neaşteptat.

Pe mare. Gr. epi tes thalasses. Expresia aceasta apare din nou în cap. 21,1, unde se referă la umblarea lui Isus pe ţărm, pe lângă lac. În consecinţă s-a zis că Ioan nu vrea neapărat să relateze o minune aici şi că ucenicii, fiind aproape de uscat, L-au văzut pe Isus umblând de-a lungul ţărmului. Deşi este adevărat că relatarea lui Ioan şi poate şi a lui Marcu, ar putea fi interpretată în felul acesta, istorisirea paralelă din Matei cu umblarea lui Petru pe apă arată clar că Isus a umblat faptic pe apă.

Pentru ucenicii lui Isus minunea aceasta a fost o mărturie cu privire la divinitatea Lui, aşa cum arată reacţia lor (vezi Matei 14,33). Iov vorbeşte despre Dumnezeu ca despre Cel care singur... umblă pe valurile mării [KJV] (cap. 9,8).

Un comentariu vechi iudaic citează Psalmii 86,8 şi apoi întreabă: De ce zice: ‘Nu este nimeni ca Tine între dumnezei, O, Doamne’?... Pentru că nu este nimeni care să facă fapte ca ale Tale. De pildă, un om poate să-şi taie o cale pe un drum, dar nu poate să-şi facă un drum pe mare, dar Dumnezeu Îşi taie o cărare în mijlocul mării (Midrash Rabbah, la Exod 16,4, ed. Soncino, p. 306).

20 Dar Isus le-a zis: „Eu sunt, nu vă temeţi!”

Eu sunt. Gr. ego eimi, Eu sunt. Cuvintele aceasta se găsesc repetate în LXX-a ca traducere a ebr. ’ani hu’, Eu [sunt] el, o declaraţie din partea lui Iehova că El este Dumnezeu (vezi Deuteronom 32,39; Isaia 43,10; 46,4). Ioan relatează despre Isus că a făcut uz de această afirmaţie de repetate ori în punctele cruciale din viaţa Lui. Astfel afirmând preexistenţa Sa divină, El declara: Înainte de a fi fost Avraam, Eu sunt (Ioan 8,58); când prezicea trădarea Sa, El a spus ucenicilor Săi: Vă spun lucrul acesta de pe acum, înainte de a se întâmpla, pentru ca atunci când se va întâmpla, să credeţi că Eu sunt (cap. 13,19); şi când a fost întâmpinat de Iuda şi de ostaşi în grădină, ca răspuns la declaraţia lor că erau în căutarea lui Isus din Nazaret, a afirmat din nou: Eu sunt (cap. 18,5). Cu privire la această ultimă ocazie Ioan adaugă: Când le-a zis Isus: ‘Eu sunt’, ei s-au dat înapoi şi au căzut jos la pământ (v. 6). În timp ce în multe contexte cuvintele simple: Eu sunt nu ar trebui probabil să fie luate ca având o însemnătate specială (ca de pildă cap. 6,35; 8,12), totuşi, când sunt folosite singure de Isus într-un timp de criză pentru declararea identităţii Sale, ele par să aibă o însemnătate similară cu aceea din Vechiul Testament şi astfel să fie o afirmare a divinităţii Sale. Lucrul acesta pare să fie destul de clar în cap. 8,58; 13,19; 18,5. În timp ce în contextul prezent o astfel de interpretare poate nu este indicată atât de clar, totuşi reacţia ucenicilor când declarau: Cu adevărat, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu! (Matei 14,33), lasă să se înţeleagă că cuvintele lui Isus ego eimi, “Eu sunt, implicau şi aici mai mult decât o simplă afirmare a identităţii Sale omeneşti.

21 Voiau deci să-L ia în corabie. Şi corabia a sosit îndată la locul spre care mergeau.

Voiau. [Voind, KJV]. Gr. thelo, a voi, a dori. Forma verbului folosit aici poate fi tradusă ei au început să dorească. Verbul aceasta scoate în evidenţă schimbarea de atitudine care s-a petrecut cu ucenicii când au auzit cuvintele lui Isus. Mai înainte, erau înspăimântaţi; acum nu numai că erau dispuşi să-L primească, ci doreau prezenţa Lui. Ei erau voioşi să-L ia în corabie (RSV).

Îndată la locul spre care mergeau. [Îndată... la uscat, KJV]. Aceasta putea fi interpretată ca încă o minune, indicând că îndată ce Isus a intrat în corabie, corabia a fost transportată în chip supranatural la ţărm. Pe de altă parte, cuvintele lui Ioan pot fi înţelese ca indicând că furtuna mânase corabia aproape de ţărmul apusean al lacului când a apărut Isus. Lucrul acesta pare să fie sprijinit de faptul că Matei şi Marcu nu dau nici o indicaţie că voiajul nu ar fi fost altfel decât normal de îndată ce Isus Se urcase în corabie. Afirmaţia lui Matei că ucenicii erau în mijlocul mării (Matei 14,24) când L-au văzut pe Isus s-ar putea înţelege atunci nu ca însemnând că ei erau în centrul geografic al lacului, ci că apa era de jur împrejurul lor. Vezi la v. 17.

22 Norodul care rămăsese de cealaltă parte a mării băgase de seamă că acolo nu era decât o corabie şi că Isus nu Se suise în corabia aceasta cu ucenicii Lui, ci ucenicii plecaseră singuri cu ea.

Norodul care rămăsese. [Oamenii care stăteau, KJV]. Fără îndoială mulţi din cei 5.000 se înapoiaseră acasă în regiunea învecinată în seara precedentă, dar se pare că unii, mai zeloşi decât alţii, rămăseseră pe ţărm toată noaptea şi poate că alţii din cei care fuseseră hrăniţi ziua precedentă s-au reîntors acum, căutând o repetare a minunii. Vezi la v. 24.

De cealaltă parte a mării. Adică, ţărmul apusean al Lacului Galileea, partea opusă faţă de aceea pe care se relatase că debarcase Isus şi ucenicii (v. 21).

Băgase de seamă. [A văzut, KJV]. Nu este uşor de specificat timpul exact la care se referă fiecare din verbele acestui verset, dar se pare că văzut de aici trebuie să fie înţeles în sensul că şi-au dat seama, adică, în dimineaţa următoare oamenii rămaşi pe ţărmul răsăritean al Galileii şi-au dat seama de însemnătatea a ceea ce observaseră ziua precedentă, că ucenicii luaseră singura corabie disponibilă şi că Isus nu plecase cu ei.

Decât o corabie. [Decât acea una singură, KJV]. Dovezile textuale sunt împărţite (cf. p. 146), cu privire la cuvintele decât acea una singură în care se suiseră ucenicii dacă ele fac parte din textul original. Datorită faptului că unele manuscrise vechi importante nu conţin aceste cuvinte şi, pe de altă parte, pentru că ele pot fi privite ca o adăugire pentru a explica un pasaj altminteri ambiguu, unii traducători moderni nu le-au considerat originale şi astfel nu le-au cuprins în versiunile lor. Nu este esenţial pentru naraţiunea lui Ioan dacă ele sunt sau nu sunt originale.

23 A doua zi sosiseră alte corăbii din Tiberiada, aproape de locul unde mâncaseră ei pâinea, după ce Domnul mulţumise lui Dumnezeu.

Dar. Versetul acesta este destinat să explice sursa corăbiilor pe care oamenii le-au folosit pentru a trece lacul în dimineaţa de după minune (vezi v. 24), deoarece elementul temporal este indicat de cuvintele a doua zi (v. 22). Nu trebuie înţeles ca având loc în ziua precedentă, când ucenicii plecaseră fără Isus şi lăsând astfel să se înţeleagă că El ar fi putut să fi obţinut trecere pe corăbiile din Tiberiada.

Corăbii din Tiberiada. Vezi la v. 1. Acestea ar fi putut să fie echipaje de pescuit care fuseseră pe lac în timpul nopţii (vezi cap. 21,3) şi care fuseseră mânate spre ţărm de furtună.

După ce. Elementul de timp al expresiei, după ce Domnul mulţumise se referă la timpul când oamenii au mâncat, nu la sosirea corabiilor din Tiberiada, care nu a avut loc decât a doua zi.

Mulţumise. Menţiunea specifică a lui Ioan de aici că oamenii mâncaseră după ce Domnul mulţumise adaugă accent gândului că minunea lui Isus cu hrănirea celor cinci mii era rezultatul direct al rugăciunii Sale şi astfel minunea era lucrarea Tatălui mijlocită prin El. Vezi la v. 11.

24 Când au văzut noroadele că nici Isus, nici ucenicii Lui nu erau acolo, s-au suit şi ele în corăbiile acestea şi s-au dus la Capernaum să caute pe Isus.

S-au suit şi ele în corăbiile acestea. [Şi ei s-au îmbarcat, KJV]. Literal, şi ei s-au urcat în corabii, şi anume, în corăbiile care sosiseră dimineaţa de la Tiberiada. Acestea trebuie să fi fost ambarcaţiuni mici, şi astfel oamenii care putuseră trece lacul nu puteau fi decât o parte din miile care se adunaseră în ziua precedentă.

Capernaum. Sediul lui Isus din Galileea şi locul unde oamenii în mod natural L-ar fi căutat. Vezi la v. 17. Să caute pe Isus. [Căutând pe Isus, KJV]. Vezi la v. 26.

25 Când L-au găsit, dincolo de mare, I-au zis: „Învăţătorule, când ai venit aici?”

L-au găsit. [Predica despre Pâinea vieţii; Respingerea din Galileea, Ioan 6,25 la 7,1. Vezi harta p. 220; diagrama p. 231.]. Versetul 59 arată că în sinagoga din Capernaum oamenii de dincolo de lac Îl găsiseră pe Isus.

Dincolo de mare. Aici, în contrast cu v. 22, cuvintele acestea se referă la ţărmul apusean al Galileii. Ele sunt folosite în termeni ai contextului precedent, unde scena este pe partea răsăriteană a lacului.

Învăţătorule. [Rabi, KJV]. Vezi la Matei 23,7. Folosirea din partea lor a acestui titlu pentru Isus ilustrează greşita lor concepţie cu privire la El şi la lucrarea Lui.

26 Drept răspuns, Isus le-a zis: „Adevărat, adevărat vă spun că Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut semne, ci pentru că aţi mâncat din pâinile acelea şi v-aţi săturat.

Adevărat, adevărat. Vezi la Matei 5,18; Ioan 1,51.

Mă căutaţi. Isus a trecut cu vederea întrebarea lor şi a început imediat să discute motivele lor în căutarea Lui. El a descoperit motivele lor materialiste aplicate nu numai la satisfacerea apetitului lor fizic, dar şi la întregul şir al aşteptărilor lor ambiţioase că El Se va afirma ca un cuceritor militar şi conducător politic.

Semne. [Minuni, KJV]. Vezi p. 208.

27 Lucraţi nu pentru mâncarea pieritoare, ci pentru mâncarea care rămâne pentru viaţa veşnică şi pe care v-o va da Fiul omului; căci Tatăl, adică însuşi Dumnezeu, pe El L-a însemnat cu pecetea Lui.”

Lucraţi nu. Munca pe care o mustră aici Isus nu este cea necesară pentru a câştiga cele necesare traiului. Mustrarea Lui este îndreptată mai degrabă contra acelora care duc o astfel de muncă până acolo încât să neglijeze hrănirea sufletului. Ceea ce mustră Isus aici este obiceiul răspândit de a lucra numai pentru lucrurile vremelnice şi de a le ignora pe cele veşnice.

Mâncarea. Gr. brosis, referindu-se la ceva ce este mâncat, de unde hrană în general.

Viaţa veşnică. Vezi la v. 53, 54.

Însemnat cu pecetea Lui. [Sigilat, KJV]. În vechime sigiliul era folosit în mare măsură cum este folosită azi semnătura; el era un semn al atestării personale sau de proprietate. În cap. 3,33 cuvântul acesta este folosit în primul dintre aceste sensuri, iar în cazul de faţă pare să fie folosit la fel, arătând că Tatăl a certificat că Isus este Fiul Său. Toate minunile lui Isus, săvârşite cu puterea Tatălui, erau astfel de mărturii; totuşi, întrucât sigilarea este legată de Pavel îndeosebi cu primirea Duhului Sfânt, care de obicei însoţea botezul (vezi Efeseni 1,13; 4,30), nu pare nelogic să înţelegem că referirea specifică a lui Isus de aici este la propria Sa primire a Duhului însoţită de aprobarea Tatălui Său la data botezului Său (vezi Matei 3,16.17).

28 Ei I-au zis: „Ce să facem ca să săvârşim lucrările lui Dumnezeu?”

Ce să facem? Gr. ti poiomen? ce ar trebui să facem? Timpul prezent poate fi înţeles că implică faptul că iudeii întrebau cu privire la felul obişnuit de viaţă şi nu la un oarecare act izolat. În aceasta ei erau corecţi, aşa cum este arătat de răspunsul lui Isus din v. 29. Întrebarea lor era o recunoaştere tacită că ei îşi dădeau seama că cuvintele lui Isus erau o încriminare a vieţii lor religioase în general.

Lucrările lui Dumnezeu. Cuvintele acestea se găsesc şi în Ieremia 48,10 (LXX-a are pluralul ca aici), unde ei se referă la lucrările dorite de Dumnezeu. Concepţia iudeilor cu privire la adevărata religie era într-o mare măsură în termeni ai lucrărilor, aşa că era natural ca întrebând cum ar putea să placă lui Dumnezeu, să întrebe despre ce lucrări să facă.

29 Isus le-a răspuns: „Lucrarea pe care o cere Dumnezeu este aceasta: să credeţi în Acela pe care L-a trimis El.”

Lucrarea pe care o cere Dumnezeu. [Lucrarea lui Dumnezeu, KJV]. Isus i-a întâmpinat pe iudei pe propriul lor teren şi a alcătuit răspunsul Său în termenii propriei lor întrebări. Astfel El a căutat să conducă mintea lor de la o concepţie greşită a religiei la o înţelegere a ceea ce înseamnă cu adevărat să placă lui Dumnezeu.

Să credeţi. Dovezi textuale atestă (cf. p. 146) exprimarea pisteuete, care lasă să se înţeleagă deprinderea de continuă credinţă, în loc de pisteusete, care ar indica un anumit act de credinţă la un anumit timp. Cel dinainte pare mai plin de înţeles în contextul acesta.

Cuvintele lui Isus de aici prezintă adevărul fundamental al mântuirii prin credinţă. A crede (sau a avea credinţă; cuvântul grec pisteuo poate fi tradus în ambele feluri) este actul cel dintâi al vieţii creştine; nici un alt act nu poate fi cu adevărat o lucrare pe care o cere Dumnezeu, o faptă dorită de Dumnezeu şi deci plăcută Lui, decât numai dacă este precedată de credinţă, deoarece numai prin credinţă un om vine în adevărată legătură cu Dumnezeu (vezi Evrei 11,6). Cuvintele lui Isus de aici sunt asemănătoare cu îndemnul lui Pavel şi Sila către temnicerul din Filipi. Temnicerul a strigat: Ce trebuie să fac ca să fiu mântuit? Apostolii au răspuns: Crede în Domnul Isus Hristos (Fapte 16,30,31). Vezi 1 Ioan 3,23.

30 „Ce semn faci Tu deci”, I-au zis ei, „ca să-l vedem şi să credem în Tine? Ce lucrezi Tu?

Semn. Gr. semeion, acelaşi cuvânt tradus minuni în v. 26. Vezi p. 208, 209. Interlocutorii lui Isus văzuseră deja minunea cu pâinile şi cu peştii şi ajunseseră să creadă că El era Mesia, dar pentru că El nu a împlinit aşteptarea lor cu privire la ceea ce ar face Mesia, ajunseseră dezamăgiţi. Acum când El a început să sondeze pentru a vedea adevărata condiţie a inimilor lor şi să ceară ca ei să creadă în ciuda dezamăgirii lor, ei au cerut cu voce tare o nouă minune. Atitudinea lor când făceau această cerere este probabil aceeaşi cu cea indicată de un vechi comentariu iudaic la Deuteronom 18,19, care zice: Dacă un profet începe să profetizeze şi dă un semn sau o minune, atunci oamenii ascultă la el; dar dacă nu, atunci oamenii nu ascultă de el (Siphre Deuteronom 18,19, secţiunea 177 [108a], citat în Strack şi Billerbeck, Kommentar zum Neuen Testament, vol. 1,

p. 727).

Să credem în Tine. Gr. pisteusomen soi. Declaraţia aceasta este în viu contrast cu îndemnul lui Isus din v. 29, pisteusete eis hon, să credeţi în Acela pe care L-a trimis Dumnezeu. Isus declarase că ei trebuiau să creadă în El; iudeii replicau cerând o minune aşa încât să-L poată crede pe El, adică, să creadă ceea ce El le spunea. Din nou ei au dat greş în a înţelege că mântuirea se găseşte nu doar în consimţire intelectuală ci, mai important, în unirea prin credină cu o Persoană.

31 Părinţii noştri au mâncat mană în pustiu, după cum este scris: „Le-a dat să mănânce pâine din cer.”

Mană. Vezi la Exod 16,15. Un vechi comentariu iudaic la Eclesiast 1,9 declară cu privire la Mesia: După cum răscumpărătorul de mai înainte [Moise] a făcut să coboare mană, ...tot aşa Răscumpărătorul din urmă [Mesia] va face să coboare mană (Midrash Rabbah, ed. Soncino, p. 33). În timp ce afirmaţia aceasta, cel puţin în forma ei prezentă, este numai din secolul al IV-lea d.Hr., ea pare să reflecte o tradiţie mai timpurie care se pare că era în mintea iudeilor care discutau cu Isus la Capernaum. Astfel 2 Baruh 29,8 declară: Şi se va întâmpla în acel timp [când Mesia va începe să se descopere] că comoara manei va coborî din nou de sus şi ei vor mânca din ea în anii aceia, deoarece aceştia sunt aceia care au ajuns la sfârşitul timpului. Isus dăduse de curând pâine poporului în mod miraculos dar, punând la îndoială mesianitatea Lui, ei au declarat acum că Moise făcuse o minune şi mai mare dând părinţilor lor pâine din cer. Mai mult, ei parcă voiau să spună că minunea lui Moise trebuia să fie repetată de adevăratul Mesia; Din punctul lor de vedere Isus nu adusese pâine din cer, ci doar înmulţise simple pâini de orz şi peşte care deja erau la îndemână. Şi trebuie să fi judecat că, dacă Isus era cu adevărat Mesia, El trebuia să facă o minune cel puţin tot atât de mare cum credeau ei că făcuse Moise.

Le-a dat. Cuvintele citate aici nu sunt găsite exact în forma aceasta nici în Vechiul Testament ebraic, nici în LXX-a. Ele par să fi fost luate liber din Psalmii 78,24 şi cu Neemia 9,15 de asemenea în gând. În fiecare din pasajele acestea se notează faptul că Dumnezeu a dat mana, nu Moise.

32 Isus le-a zis: „Adevărat, adevărat vă spun că Moise nu v-a dat pâinea din cer, ci Tatăl Meu vă dă adevărata pâine din cer;

Adevărat, adevărat. Vezi la Matei 5,18; Ioan 1,51.

Nu Moise v-a dat. Iudeii păreau să creadă că Moise purtase răspunderea pentru darea manei (vezi la v. 31). Răspunsul de aici al lui Isus a fost luat de unii ca fiind o tăgăduire a acestei credinţe, şi o susţinere a adevărului că mana (pâinea aceea din cer) venise de fapt de la Dumnezeu. Alţii au înţeles că Isus nu a intrat în discuţie pe chestiunea dacă Moise coborâse mana, ci că doar declara că mana, care era hrană fizică, nu era de fapt pâine din cer în înţelesul spiritual şi că nu era deci adevărata pâine din cer. Nu pare nelogic să-L înţelegem pe Isus aici ca proclamând amândouă aceste adevăruri: că Dumnezeu, nu Moise, era dătătorul manei fizice şi, de asemenea, că adevărata pâine din cer trebuie să fie recunoscută ca un dar spiritual, nu material.

Vă dă. Folosirea timpului prezent atât în textul grec, cât şi în traducere, scoate în evidenţă faptul că Darul lui Dumnezeu le era dat chiar atunci în persoana Aceluia care stătea înaintea lor.

33 căci Pâinea lui Dumnezeu este aceea care Se coboară din cer şi dă lumii viaţa.”

Se pogoară. Forma verbului în textul grec lasă să se înţeleagă un act continuu. Cuvintele acestea vorbesc despre venirea lui Isus în lumea aceasta ca un act etern. (Vezi, prin contrast, la v. 38, 41). Până la acest punct iudeii consideraseră pe Isus un dătător de pâine. El a început acum să Se declare că este Pâinea însăşi, deşi în punctul acesta, în textul grec, afirmaţia poate fi luată ca aplicându-se fie la pâine, fie la Hristos. Că iudeii au înţeles că Isus Se referă la pâine ca aceea care se coboară este clar din răspunsul lor din v. 34. În acelaşi timp gândirea iudaică nu era cu totul nepregătită pentru o concepţie mai spirituală.

Viaţa. Gr. zoe. Vezi la cap. 1,4; 8,51; 10,10. Aşa cum pâinea fizică promovează viaţa fizică, tot aşa Hristos, Pâinea lui Dumnezeu... care se pogoară din cer este izvorul vieţii spirituale.

34 „Doamne”, I-au zis ei, „dă-ne totdeauna această pâine.”

Dă-ne totdeauna. Prin cererea aceasta iudeii au arătat că n-au înţeles implicaţia din v. 33 că Isus Însuşi era pâinea din cer. Ei încă creeau despre El ca fiind numai cineva care dă hrană. În mare măsură aşa cum femeia Samariteancă ceruse apă care să-i stingă pentru totdeauna setea ca să nu mai aibă nevoie să mai vină să scoată apă din nou (cap. 4,15), tot aşa iudeii au cerut acum o provizie continuă de pâine. Moise, aşa cum credeau ei, aprovizionase pe Israel cu pâine cerească timp de 40 de ani; dacă Isus era cu adevărat Mesia, cu siguranţă putea săvârşi o minune şi mai mare şi să-i aprovizioneze pentru totdeauna (vezi la v. 31, 32).

35 Isus le-a zis: „Eu sunt Pâinea vieţii. Cine vine la Mine nu va flămânzi niciodată; şi cine crede în Mine nu va înseta niciodată.

Eu sunt Pâinea. Acum Isus Se declară clar că este pâinea cerească de care vorbise. De trei ori în cuvântarea de faţă El a repetat afirmaţia aceasta cu privire la Sine (v. 41, 48, 51).

Cine vine. Gr. ho erchomenos, literal, cel care vine. Forma greacă a verbului lasă să se înţeleagă nu un singur act al venirii la Hristos, ci un obicei constant al vieţii. Cine vine la Mine este aici clar în paralelă cu cine crede în Mine, deoarece venirea la Hristos poate fi săvârşită numai prin credinţă (vezi la v. 29). Şi venirea şi credinţa sunt lucrări ale lui Dumnezeu.

Nu va flămânzi niciodată. Cuvintele lui Isus sunt în viu contrast cu acele ce se află în Eclesiasticus (o carte bine cunoscută de iudeii de pe vremea Sa), unde înţelepciune este pusă să declare: Aceia care mă mănâncă încă vor flămânzi şi cei care mă beau vor mai înseta (cap. 24,21).

36 Dar v-am spus că M-aţi şi văzut, şi tot nu credeţi.

Verset ce nu a fost comentat.

37 Tot ce-Mi dă Tatăl va ajunge la Mine; şi pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară:

Tot. Gr. pan, un adjectiv la genul neutru, care poate fi înţeles astfel în sensul cel mai cuprinzător. Isus exprima aici adevărul că toate lucrurile, puterea şi autoritatea Lui, pâinea Lui zilnică, urmaşii Lui, Îi fuseseră date de Tatăl Său. El declara: De la Mine nu pot să fac nimic (cap. 5,30; vezi la cap. 6,11). Versetul acesta nu trebuie să fie luat ca indicând că Dumnezeu alesese anumite persoane spre mântuire şi că ele în mod neapărat vor veni la Hristos şi vor fi salvate (vezi la v. 40). Mai degrabă este o declaraţie în termenii cei mai cuprinzători ai legăturii lui Isus cu Tatăl,

o legătură de supunere completă, de dependenţă absolută şi de încredere deplină că tot ce Dumnezeu ar fi voit pentru El cu siguranţă se va fi întâmplat.

Pe cel ce vine. A doua parte a acestui verset este o aplicaţie specifică a adevărului general afirmat în partea prima. Numai în iubirea lui Dumnezeu este procurat har prin care păcătosul poate veni la Isus şi prin El, la Tatăl.

Nu-l voi izgoni afară. Un exemplu de figură de vorbire cunoscută ca o litotă menită să dea accent. Astfel Isus vrea să spună că El primeşte din toată inima pe cel care vine la El.

38 căci M-am coborât din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis.

M-am pogorât. Literal, am venit jos. Timpul perfect, în textul grec, arată către un act specific şi de asemenea reflectă rezultatele existente ale acelui act. În v. 33 se face referire la întrupare ca fiind un fapt veşnic; aici este privită din punctul de vedere al evenimentului specific al naşterii lui Isus între oameni, iar rezultatul acelui eveniment văzut în lucrarea Lui şi prezenţa Lui sălăşluitoare este de asemenea reflectat. Vezi la v. 33, 41.

Voia Mea. Deplina supunere a lui Isus faţă de Tatăl Său este o asigurare pentru credincios că tot ce face Isus pentru el îşi are sursa în inima iubitoare a lui Dumnezeu. Cuvintele lui Hristos de aici demonstrează lămurit falsitatea părerii că Dumnezeu este mânios faţă de om şi că mântuirea pentru păcătoşi îşi are temeiul în faptul că Hristos a potolit mânia Tatălui. Dimpotrivă, viaţa de slujire a lui Hristos şi moartea Lui ca jertfă pentru om erau expresii ale iubirii Tatălui Său.

39 Şi voia Celui ce M-a trimis este să nu pierd nimic din tot ce Mi-a dat El, ci să-l înviez în ziua de apoi.

[Tatălui, KJV]. Dovezile textuale atestă (cf. p. 146) omiterea acestui cuvânt şi exprimarea: Aceasta este voia Aceluia care M-a trimis. Dacă cuvântul acesta era sau nu în textul original, referirea este, natural, la Tatăl.

Tot. Gr. pan (vezi la v. 37). Că versetul acesta nu trebuie să fie luat ca indicând că un om care L-a acceptat cândva pe Hristos, este inevitabil al Lui pe veci, este clar din pasaje ca Luca 9,62; Ioan 15,9,10; Evrei 6,4-6. Şi, de asemenea, versetul acesta nu învaţă predestinaţia în sensul că alegerea omului de către Dumnezeu din veşnicie este factorul determinant în mântuirea unui om şi pierzania altuia (vezi la Ioan 6,40). Dimpotrivă, ea este expresia încrederii depline a lui Isus în Tatăl Său. Vezi la cap. 3,17-20.

Să-l înviez. Gr. anasteso auto. La fel ca mai înainte în acest capitol, şi aici obiectul este neutru, cuprinzând nu numai pe oameni, ci tot ce este dat lui Hristos de Tatăl. În v. 37 Isus afirmase că este voia Tatălui ca toate lucrurile să ajungă la El; acum El duce ideea mai departe pentru a afirma că voia lui Dumnezeu în privinţa aceasta se extinde până în ziua de apoi. Aici Isus privea înainte la sfârşit când El va da împărăţia în mâinile lui Dumnezeu Tatăl (1 Corinteni 15,24); când fiecare făptură din univers va declara: A Celui ce şade pe scaunul de domnie şi a Mielului să fie lauda, cinstea, slava şi stăpânirea în vecii vecilor! (Apocalipsa 5,13).

40 Voia Tatălui Meu este ca oricine vede pe Fiul şi crede în El să aibă viaţa veşnică; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi.”

Voia Tatălui Meu. [M-a trimis, KJV]. Dovezile textuale favorizează (cf. p. 146) exprimarea: Aceasta este voia Tatălui Meu şi nu: Aceasta este voia Acelui care M-a trimis. Aici Isus reafirmă enunţarea pe care o făcuse în v. 37, că este voia Tatălui să mântuiască. Acum El lămureşte că nu numai că Tatăl doreşte ca păcătoşii să vină la Hristos, ci că scopul Lui se extinde până la terminarea planului mântuirii la vremea învierii.

Oricine. Gr. pas, un adjectiv masculin indicând o persoană, în contrast cu pan, toate [lucrurile] din v. 37, 39. Aşa cum v. 37 expune mai întâi un adevăr general şi apoi face o aplicaţie specifică a acelui adevăr la cazul omului care vine la Hristos, tot aşa v. 39 expune acelaşi principiu general într-un mod şi mai cuprinzător, iar v. 40 aplică acel adevăr la cazul specific al oricui Îl vede pe Isus şi crede în El. Asigurarea Tatălui că Fiul Său va primi în cele din urmă toate lucrurile care I se cuvin Lui, oferă asigurarea că fiecare om în parte care crede în Fiul va fi înviat de El când, în cele din urmă, El cere ce este al Lui.

Vede pe Fiul. Natural, aceasta nu înseamnă că numai aceia care L-au văzut pe Isus în trup vor avea parte de înviere. Cuvântul vede lasă să se înţeleagă aici înţelege spirituală, vedere cu ochiul credinţei, aşa cum este arătat de cuvântul însoţitor crede. Vezi cap. 12,45.

Crede. Ca în v. 35, Isus a afirmat aici din nou funcţia proeminentă a credinţii în El. Accentul acesta pus asupra credinţei arată clar că nu este de ajuns o admitere intelectuală; aceia care urmează să aibă parte la învierea celor drepţi sunt cei care cred, care au credinţă care acţionează dincolo de limitele simţurilor lor naturale.

Viaţa veşnică. Vezi la Ioan 8,51; 10,10; 1 Ioan 5,12; cf. DA 388.

Eu îl voi învia. În contrast cu pasajul similar din v. 39, afirmaţia aceasta este demnă de notat întrucât obiectul, îl (gr. auton), este masculin, indicând o persoană şi nu neutru ca în v. 39 (vezi comentariile acolo). Aici Hristos vorbeşte în mod specific despre neprihăniţii care vor fi înviaţi din mormintele lor, având în vedere faptul că toate lucrurile care sunt ale lui Hristos vor fi cerute de El.

Pasajul acesta mai este însemnat pentru poziţia emfatică a pronumelui Eu. Sensul declaraţiei lui Isus este: Eu, Eu Însumi, îl voi învia. După cum Hristos este Acela care mijloceşte între Dumnezeu şi om şi care mântuieşte pe om de păcat, tot aşa El este Acela care îl înviază pe om în ziua de apoi. Vezi cap. 5,25-27.

41 Iudeii cârteau împotriva Lui, pentru că zisese: „Eu sunt Pâinea care S-a coborât din cer.”

Care s-a pogorât. Gr. ho katabas. Aici pogorârea lui Hristos din cer este privită din punct de vedere al întrupării Lui (vezi la cap. 3,13; 6,33,38). Neajungând să Îl recunoască pe Isus ca adevăratul Fiu al lui Dumnezeu, iudeii s-au iritat la simpla idee cu privire la pretenţia Lui că a venit din cer.

42 Şi ziceau: „Oare nu este Acesta Isus, fiul lui Iosif, pe al cărui tată şi mamă îi cunoaştem? Cum deci zice El: „Eu M-am coborât din cer”?

Fiul lui Iosif. Cuvintele acestui verset par să reflecte aramaicul Yeshua’ bar Yoseph, Isus fiul lui Iosif, numele cu care Isus era probabil cunoscut printre vecinii Săi. Pentru ei, ideea că El era fiul lui Iosif şi al Mariei, pe care îi cunoşteau, înlătura cu totul posibilitatea ca El să aibă o origine cerească.

M-am pogorât. Literal, eu am venit jos (vezi la v. 38).

43 Isus le-a răspuns: „Nu cârtiţi între voi.

Nu cârtiţi. Lucru plin de însemnătate, Isus nu a încercat să explice taina naşterii Sale şi a descendenţei Sale divine. Ci, El imediat a trecut la problema spirituală care se afla înapoia greşitei înţelegeri a cuvintelor Sale din partea iudeilor. Cârtirea nu le putea aduce iluminare.

44 Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl, care M-a trimis; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi.

Dacă nu-l atrage Tatăl. Esenţial, mântuirea este lucrarea lui Dumnezeu, nu a omului. Omul trebuie să vină la Dumnezeu din propria sa liberă alegere, dar venirea lui este posibilă numai având în vedere faptul că Dumnezeu îl atrage prin iubirea Sa. Vezi la Ieremia 31,3.

Eu îl voi învia. Vezi la v. 40.

45 În Proroci este scris: „Toţi vor fi învăţaţi de Dumnezeu.” Aşa că oricine a ascultat pe Tatăl şi a primit învăţătura Lui vine la Mine.

Prooroci. Cuvintele acestea sunt folosite evident într-un sens tehnic ca referindu-se la secţiunea profetică a Bibliei ebraice, care era numită aşa pe vremea lui Isus (vezi Luca 24,44; Fapte 7,42; 13,40; vol. I, p. 37; cf. Prologul la Eclesiastul).

Toţi vor fi învăţaţi. Citatul acesta este luat din Isaia 54,13, dar nu urmează exact nici textul ebraic tradiţional (reflectat în KJV), nici LXX-a, care ar putea fi tradusă: Şi toţi copiii tăi [vor fi] învăţaţi de Dumnezeu. În pasajul de faţă el a fost probabil adaptat ca să se potrivească contextului.

Comentatorii iudei din vechime înţelegeau pasajul acesta din Isaia ca fiind profetic, privitor la lucrarea lui Dumnezeu pe timpul când urma să vină Mesia. Ei declarau: Dumnezeu a spus lui Avraam: Tu ai învăţat pe copiii tăi Legea în lumea aceasta, dar în lumea viitoare îi voi învăţa Legea şi slava Mea, după cum spune ea: Şi toţi fiii tăi vor fi ucenicii lui Iehova (din Tanchuma B, citat în Strack şi Billerbeck, Kommentar zum Neuen Testament, vol. 4, p. 919). Dacă o astfel de înţelegere era ceva obişnuit pe vremea lui Isus, folosirea din partea Lui a acestui text ar părea să aibă o implicaţie mesianică pentru ascultătorii Săi şi aceasta face mai clară concluzia Lui că oricine a învăţat de la Tatăl vine la El.

Pe Tatăl. Literal de la Tatăl. Aceasta arată că nu numai auzirea şi învăţătura despre Tatăl aduce oamenii la Hristos, ci şi acela care aude de la Tatăl solia pe care El ar vrea ca omul să o cunoască despre mântuirea ce se poate găsi în Isus. Aceeaşi expresie apare în cap. 8,26.40 referitor la cuvântul predicat de Isus, pe care El l-a primit de la Tatăl Său şi în cap. 7,51 cu privire la mărturia cuiva cu privire la sine. Cuvântul pe care Dumnezeu l-a vorbit lumii în Isus este într-adevăr

o mărturie despre propria Sa iubire pentru om. Aici mai este învăţat adevărul important că auzirea de la Dumnezeu este neîndestulătoare dacă cineva nu învaţă, adică dacă nu ia aminte la ceea ce aude.

46 Nu că cineva a văzut pe Tatăl, afară de Acela care vine de la Dumnezeu; da, Acela a văzut pe Tatăl.

De la Dumnezeu. Literal de lângă Dumnezeu. Hristos, care este El Însuşi Dumnezeu, a venit pe acest pământ de la locul Său de lângă Tatăl. Vezi capitolele 7,29; 16,27; 17,8; vezi la cap. 1,1; 3,13.

47 Adevărat, adevărat vă spun că cine crede în Mine are viaţa veşnică.

Adevărat. Vezi la Matei 5,18; Ioan 1,51. Cine crede. Adică, cel care are credinţă. În Mine. Dovezile textuale sunt împărţite (cf. p. 146) cu privire la faptul dacă cuvintele acestea ar trebui să fie considerate o parte din textul original. Vezi la cap. 1,12.

Are viaţa veşnică. Prin credinţa în Hristos creştinul se împărtăşeşte de viaţa lui Dumnezeu. Aşa cum are credinţă acum, tot aşa primeşte din viaţa aceea veşnică acum (vezi la Ioan 8,51; 10,10; 1 Ioan 5,12; cf. DA 388).

48 Eu sunt Pâinea vieţii.

Eu sunt. Vezi la v. 35.

49 Părinţii voştri au mâncat mană în pustiu, şi au murit.

Au murit. [Sunt morţi, KJV]. Iudeii susţinuseră cu mândrie că Moise dăduse părinţilor lor să mănânce mană din cer (vezi v. 33, 31) şi Îl provocaseră pe Isus să-Şi demonstreze mesianitatea săvârşind o minune şi mai mare. El nu le-a împlinit cererea, ci le-a atras atenţia la însemnătatea spirituală a mesianităţii, faptul că El le-a oferit hrană pentru viaţă veşnică. Acum, cu îndemânare, lea reamintit că părinţii lor, de care erau mândri, care mâncaseră mană, erau totuşi morţi. Ca dovadă a pretenţiei Sale că este mai mare decât Moise, Isus a declarat că El, Însăşi Pâinea din cer, putea să le dea viaţă veşnică (vezi la v. 50).

50 Pâinea care Se coboară din cer este de aşa fel, ca cineva să mănânce din ea şi să nu moară.

Se pogoară. Isus nu vorbeşte aici anume despre naşterea Sa, ci despre faptul că din veşnicie El este mijlocitor între Dumnezeu şi om, Acela prin care Dumnezeu comunică cu lumea şi prin care El mântuieşte lumea (vezi 1 Corinteni 8,6).

Să nu moară. Mana, pe care iudeii pretindeau că Moise o dăduse părinţilor lor (vezi v. 31), nu prevenise moartea lor; dar Isus oferă o hrană din cer care asigură viaţa veşnică.

51 Eu sunt Pâinea vie care s-a coborât din cer. Dacă mănâncă cineva din pâinea aceasta, va trăi în veac; şi pâinea pe care o voi da Eu este trupul Meu pe care Îl voi da pentru viaţa lumii.”

Eu sunt. Vezi la v. 35.

Care s-a pogorât din cer. Aici, în contrast cu versetul anterior, textul grec afirmă doar faptul că Hristos a venit din cer la data întrupării. Pe faptul acesta Îşi întemeia Isus pretenţia că are viaţă veşnică pentru lume.

Mănâncă cineva din pâinea aceasta. Comparaţi v. 53; vezi DA 390, 391.

O voi da. Vorbind despre dăruirea lui Hristos lumii în v. 32, 33 este folosit timpul prezent, scoţând în evidenţă faptul că El este un dar continuu, veşnic. Dar aici, ca în v. 27, este folosit viitorul, care se concentrează la evenimentul specific al crucii, când Hristos Şi-a dat trupul Său într-un act culminant pentru viaţa lumii.

Dovezi textuale favorizează (cf. p. 146) o exprimare mai simplă la punctul acesta, dar o exprimare care în nici un sens nu modifică înţelesul propoziţiei: Şi pâinea pe care o voi da este carnea Mea, pentru viaţa lumii.

Trupul. [Carnea KJV]. Gr. sarx, un cuvânt pe care Ioan l-a folosit deja cu privire la întruparea lui Hristos (vezi la cap. 1,14; cf. folosirii lui în cap. 17,2). În pasajul de faţă trup [carne] pare că se referă în mod clar la natura omenească a lui Hristos, fără vreun gând la nedesăvârşirea implicată de acest cuvânt în cap. 3,6; 6,63. Deoarece El a luat asupra Sa natura omenească, Fiul lui Dumnezeu a putut să dea trupul Său, adică, să moară şi în felul acesta să facă natura Sa omenească desăvârşită să fie la îndemâna acelora care se împărtăşesc din El prin credinţă.

52 La auzul acestor cuvinte, iudeii se certau între ei şi ziceau: „Cum poate Omul acesta să ne dea trupul Lui să-L mâncăm?”

Se certau. Gr. machomai, a lupta, şi astfel folosit ca aici cu privire la confruntare verbală, a disputa, a se certa. Când Isus a susţinut că este Pâinea din cer, iudeii începuseră să cârtească

(v. 41); acum, când i-a invitat să mănânce din trupul Său, emoţiile lor au crescut şi mai mult. În aparenţă unii din ei au văzut un înţeles mai adânc în cuvintele Lui, de cum au făcut alţii, dar toţi pare să fi fost puşi în încurcătură dând o interpretare prea literală cuvintelor Lui. Vezi la v. 53.

53 Isus le-a zis: „Adevărat, adevărat vă spun că, dacă nu mâncaţi trupul Fiului omului şi dacă nu beţi sângele Lui, n-aveţi viaţa în voi înşivă.

Beţi sângele Lui. Declaraţia aceasta trebuie să fi şocat şi mai mult pe ascultătorii Săi cu concepţii literale (vezi v. 52), deoarece Legea oprea în mod specific întrebuinţarea sângelui ca hrană (Geneza 9,4; Deuteronom 12,16). Dacă iudeii şi-ar fi reamintit motivul acestei opriri, ei ar fi putut înţelege mai bine înţelesul cuvintelor lui Isus. Motivul dat pentru interzicerea aceasta este că sângele este viaţa (Geneza 9,4). Astfel ei şi-ar fi putut da seama că a mânca trupul Lui şi a bea sângele Lui înseamnă a-şi însuşi viaţa Lui prin credinţă. A mânca trupul şi a bea sângele lui Hristos înseamnă a-L primi pe El ca Mântuitor personal, crezând că El iartă păcatele noastre şi că noi suntem făcuţi desăvârşiţi în El (DA 389; cf. 8T 169, 170; EGW RH 23 nov. 1897). Numai pentru că Hristos Şi-a dat viaţa Sa omenească pentru noi putem să ne împărtăşim din viaţa lui dumnezeiască, veşnică.

54 Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţa veşnică; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi.

Cine mănâncă. Gr. ho trogon, un participiu prezent, implicând mâncare continuă, o hrănire continuă. Nu este de-ajuns să ne fi împărtăşit odată din Hristos; urmaşii Lui trebuie să-şi hrănească fără încetare fiinţa lor spirituală hrănindu-se cu El care este Pâinea vieţii. Isus declarase că cine crede în Mine are viaţa veşnică (v. 47); acum a adăugat: Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu, are viaţa veşnică.

Eu îl voi învia. Vezi la v. 40.

55 Căci trupul Meu este cu adevărat o hrană, şi sângele Meu este cu adevărat o băutură.

Trupul Meu este adevărată hrană. Vezi la v. 53.

56 Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne în Mine, şi Eu rămân în el.

Rămâne în Mine. În altă parte Ioan declară că omul care ţine poruncile lui Dumnezeu rămâne în El (1 Ioan 3,24). Aceasta, comparată cu pasajul de faţă, scoate în evidenţă natura practică a mâncării trupului şi a faptului de a bea sângele lui Hristos.

57 După cum Tatăl, care este viu, M-a trimis pe Mine, şi Eu trăiesc prin Tatăl, tot aşa, cine Mă mănâncă pe Mine va trăi şi el prin Mine.

Tatăl care este viu. De repetate ori Divinitatea este numită viul Dumnezeu (vezi Deuteronom 5,26; Matei 16,16; Fapte. 14,15; 2 Corinteni 6,16). El este Cel care trăieşte prin Sine Însuşi, fără să depindă de nimeni altul în ce priveşte viaţa lui; în felul acesta El este, de asemenea, sursa vieţii tuturor celorlalţi din univers. Ceea ce este adevărat în privinţa aceasta cu privire la Tatăl este adevărat şi cu privire la Fiul, deoarece în Hristos este viaţă originară, neîmprumutată, nederivată (DA 530). Vezi Nota adiţională la Ioan 1.

Prin Tatăl. Literal, datorită Tatălui. Deşi El este Dumnezeu totuşi, pe când era pe pământ în trup omenesc, Isus era complet dependent de Tatăl Său (vezi la v. 11). El trăia prin Tatăl [datorită Tatălui]. Astfel creştinul urmează să fie dependent de Hristos şi să primească de la El viaţa divină şi natura divină (vezi DA 123). Tocmai la viaţa aceasta veşnică creştinul poate participa acum şi, de asemenea, viaţa aceasta îl va ridica dintre morţi la înviere (vezi cap. 5,26-29; cf. DA 388).

58 Astfel este Pâinea care S-a coborât din cer, nu ca mana pe care au mâncat-o părinţii voştri, şi totuşi au murit: cine mănâncă Pâinea aceasta va trăi în veac.”

Mana. Pot fi citate dovezi textuale (cf. p. 146) pentru omiterea acestui cuvânt. Oricare ar fi exprimarea, este clar că referirea este la mană.

59 Isus a spus aceste lucruri în sinagogă, când învăţa pe oameni în Capernaum.

Învăţa... în Capernaum. Sunt unele dovezi textuale (cf. p. 146) pentru adăugarea în Sabat la v. 59. Deşi este virtual sigur că textul original nu conţinea aceste cuvinte, manuscrisele acestea păstrează tradiţia interesantă că Predica lui Isus cu privire la Pâinea vieţii a fost ţinută în ziua de Sabat. Ucenicii nu ar fi făcut călătoria înapoi la Capernaum după apusul soarelui vineri seara (vezi p. 50; vezi la Matei 14,22-36).

Că Isus a învăţat de repetate ori în sinagogă este clar dintr-un număr de afirmaţii (vezi Matei 4,23; 9,35; 12,9; 13,54; Marcu 1,39; 3,1; Ioan 18,20). Ca centru al vieţii de comunitate, sinagoga era un loc logic unde El să vină în contact cu oamenii şi să le stimuleze gândirea religioasă (vezi p. 56).

Sinagoga aceasta din Capernaum era probabil aceea făcută dar iudeilor din cetatea aceea de către sutaş (vezi Luca 7,5). Mai înainte se credea că ruinele încă existente la Tell Hum (în general recunoscut ca vechiul Capernaum) erau acelea ale sinagogii. Acum este clar însă, că ruinele în discuţie nu sunt probabil mai timpurii de secolul al III-lea d.Hr; totuşi, fără îndoială, stau pe resturile unei construcţii mai timpurii care ar fi putut să fie clădirea în care a învăţat Hristos. Dacă lucrurile stau astfel, ar fi logic să credem că ruinele care pot fi văzute astăzi reproduc în general schiţa sinagogii de pe vremea lui Isus.

Ruinele actuale, late cam de 50 de picioare şi lungi de 70 de picioare, sunt din piatră albă de var şi orientate aşa încât oamenii erau aşezaţi cu faţa spre sud, adică spre Templul din Ierusalim. De trei părţi ale încăperii principale era un balcon pentru femei şi copii, susţinut de coloane, iar la el se ajungea pe o scară din afară. Parterul pare să fi fost rezervat pentru bărbaţi. Alături de clădire este o curte.

60 Mulţi din ucenicii Lui, după ce au auzit aceste cuvinte, au zis: „Vorbirea aceasta este prea de tot: cine poate s-o sufere?”

Ucenicii Lui. Că aceştia nu erau în primul rând cei doisprezece, ci alţii din marile mulţimi care se ţinuseră după Isus, reiese clar din v. 66, 67. Fără încetare de când cu dezamăgirea lor la hrănirea celor cinci mii, când Isus refuzase să-i lase să-L facă împărat, oamenii aceştia se făcuseră din ce în ce mai critici faţă de El. Ei Îl urmaseră la Capernaum cu nădejdea de a continua să primească hrana procurată pe cale miraculoasă, dar când El i-a mustrat pentru aceasta şi le-a spus că de fapt ei ar trebui să caute hrana spirituală şi să se hrănească cu El, critica lor s-a dezvoltat în respingere pe faţă.

S-o sufere. [S-o audă, KJV]. Verbul grec folosit aici, akouo, poate însemna fie a asculta la, fie a fi ascultător (cam în acelaşi sens ca şi ebr. shema‘; vezi la Matei 7,24). De asemenea autou poate fi tradus fie o, referindu-se la afirmaţia pe care tocmai o făcuse Isus, fie îl, arătând spre Isus Însuşi. Astfel întrebarea nemulţumită a ucenicilor poate să fie înţeleasă fie ca: Cine poate să asculte la ea [sau, la El]? fie: Cine poate să asculte de ea [sau de El]? Refuzând să recunoască adevărul spiritual al cuvintelor lui Isus şi insistând numai asupra înţelesului lor literal, ei au protestat arătând deplina imposibilitate de a mânca trupul Lui sau a bea sângele Lui. Pentru mintea lor lipsită de bunăvoinţă cuvintele lui Isus erau cu adevărat prea de tot [grele].

61 Isus, care ştia în Sine că ucenicii Săi cârteau împotriva vorbirii acesteia, le-a zis: „Vorbirea aceasta este pentru voi o pricină de poticnire?

Ştia în Sine. Vezi cap. 2,25.

Ucenicii săi cârteau. Până la punctul acesta se spunea numai despre iudei că cârteau împotriva lui Isus (vezi v. 41). Acum aceia care fuseseră urmaşii Lui făţişi se întorc de la El şi se alătură concetăţenilor lor care I se opuneau lui Isus. În timpul acestei cuvântări pare să fi fost de faţă în sinagogă trei grupe: cei doisprezece, care trecuseră lacul în timpul furtunii; urmaşii lui Isus care trecuseră la Capernaum a doua zi şi aceia de care vorbeşte Ioan numindu-i iudeii, care pe cât se pare erau de la început porniţi contra lui Isus.

Pricină de poticnire. Gr. skandalizo (vezi la Matei 5,29).

62 Dar dacă aţi vedea pe Fiul omului suindu-Se unde era mai înainte?…

Dar dacă? [Ce şi dacă?, KJV]. Întrebarea lui Isus este pusă fără concluzie. Ea poate fi luată ca însemnând că dacă L-ar vedea pe Fiul Omului înălţându-se la cer, atunci în încăpăţânarea lor ei s-ar poticni şi mai mult; sau poate fi înţeleasă ca implicând faptul că, dacă L-ar vedea înălţându-Se, ar fi o dovadă pentru ei că El cu adevărat venise din cer, şi ar înţelege adevăratul sens spiritual al cuvintelor Sale. Faptul că Isus aparent nu a exprimat concluzia la întrebarea Sa este plin de însemnătate în el însuşi, deoarece oricare din concluziile acestea putea fi corectă, depinzând de inima omului care ar fi putut vedea înălţarea Lui.

Unde era mai înainte. Vezi cap. 3,13.

63 Duhul este acela care dă viaţă, carnea nu foloseşte la nimic; cuvintele pe care vi le-am spus Eu sunt duh şi viaţă.

Care dă viaţă. Literal care face viu. Isus îi îndemnase pe ascultătorii Săi să se hrănească din mâncarea cerească dătătoare de viaţă; acum El a arătat şi mai lămurit că o astfel de hrană este spirituală, un fapt pe care ascultătorii Săi nu-l înţeleseseră până acum.

Carnea. Aceasta nu este carnea la care se face referire în v. 51-56. Acolo carnea şi sângele sunt folosite împreună când se vorbeşte despre hrana spirituală primită de acela care se împărtăşeşte din viaţa Domnului său. Aici cuvântul carne este folosit într-un context diferit; este pus în contrast cu duh şi în felul acesta se referă lămurit la lucrurile materiale ale acestei vieţi şi îndeosebi la hrana materială, care nu poate întreţine viaţa veşnică, spirituală.

Spus. [spun, KJV]. Dovezile textuale atestă (cf. p. 146) exprimarea am spus. Referirea este astfel direct la cuvintele cuvântării pe care Isus tocmai o ţinuse şi, de fapt, încă o mai ţinea.

Sunt duh. [Ele sunt duh, KJV]. Adevărurile pe care Hristos le rostea se ocupă de lucruri spirituale şi a le primi în inimă prin credinţă însemna a primi viaţă spirituală (vezi la cap. 3,16; cf. cap. 17,3).

64 Dar sunt unii din voi care nu cred.” Căci Isus ştia de la început cine erau cei ce nu cred şi cine era cel ce avea să-L vândă.

Care nu cred. Din nou Isus scotea în evidenţă importanţa credinţei. Cuvintele Lui erau spirit şi viaţă numai pentru cei care credeau. Vezi la v. 29, 40. Ştia de la început. Vezi cap. 2,25.

Cine era cel ce avea să-L vândă. Se pare că afirmaţia: Sunt unii din voi care nu cred îl cuprindea şi pe Iuda, ca şi pe iudeii necredincioşi. Dificultatea lui Iuda se găsea în faptul că refuza să accepte adevărul că Împărăţia lui Isus urma să fie spirituală. În schimb, el aştepta o împărăţie materială, pământească, în care nădăjduia să aibă un loc de frunte (vezi DA 718-721). Primirea din partea sa a cuvintelor lui Isus cu prilejul acesta ar fi corectat greşita lui concepţie fundamentală.

65 Şi a adăugat: „Tocmai de aceea v-am spus că nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu i-a fost dat de Tatăl Meu.”

Dacă nu-i este dat. Versetul acesta este urmarea logică la afirmaţia lui Isus: Sunt unii din voi care nu cred (vezi la v. 64). Pentru Iuda cuvintele acestea ar fi trebuit să aibă o însemnătate specială (vezi la v. 64). În propria lui mândrie şi încredere în sine Iuda încerca să manevreze evenimentele aşa încât Isus să fie proclamat împărat de către iudei (vezi la v. 15). El încerca prin propria sa iscusinţă să aducă la existenţă împărăţia viitoare, aşa cum o concepea el că trebuia să fie. Dar în toate acestea el a dat greş în a recunoaşte că omul nu este autorul planului de mântuire şi nu se poate mântui singur; şi că deşi omul poate să conlucreze cu Dumnezeu pentru a grăbi triumful cauzei Lui în lume, darul mântuirii şi venirea Împărăţiei sunt lucrarea lui Dumnezeu. Vezi la

v. 37, 39.

66 Din clipa aceea, mulţi din ucenicii Lui s-au întors înapoi şi nu mai umblau cu El.

S-au întors înapoi. Aceasta maschează momentul critic al lucrării lui Isus în Galileea, şi de fapt, al întregii Sale lucrări. Până la data aceasta El fusese larg acceptat ca un învăţător şi profet popular. Acum mulţi din urmaşii Lui L-au părăsit şi de aici înainte El a stat mai mult sau mai puţin în umbra crucii.

67 Atunci Isus a zis celor doisprezece: „Voi nu vreţi să vă duceţi?”

Celor doisprezece. Aceasta este singura ocazie când Ioan se referă la cei doisprezece ucenici numindu-i cei doisprezece şi el face lucrul acesta fără ca mai înainte să fi relatat alegerea de către Isus a acelui grup. La fel el îl introduce pe Pilat (cap. 18,29) şi pe Maria Magdalena (cap. 19,25) în naraţiunea sa fără a explica cine erau. Lucrul acesta pare să arate destul de lămurit că Ioan, scriind la câteva decade după ce celelalte Evanghelii intraseră în circulaţie, era conştient de faptul că aceia care citeau relatarea sa sunt deja cunoscători, prin Evangheliile sinoptice şi din alte relatări, ai personajelor principale cuprinse în viaţa lui Isus. O înţelegere a faptului acestuia face să se priceapă mai uşor de ce Evanghelia a patra nu dă cuprinsul sistematic din sinoptice, ci este, mai degrabă, o interpretare teologică a unor evenimente importante din lucrarea lui Hristos.

Voi nu vreţi să vă duceţi? [Vreţi şi voi să vă duceţi?, KJV]. Construcţia acestei întrebări în textul grec lasă să se înţeleagă un răspuns negativ, aşa că forţa propoziţiei este: Voi nu vreţi să vă duceţi, nu-i aşa? Aşa după cum afirmase mai înainte Ioan, Isus ştia care din urmaşii Lui erau sinceri faţă de El şi care nu (v. 64). În consecinţă, întrebarea pusă de El nu era pentru propria Sa informare, ci pentru a pune la încercare pe cei doisprezece în ce priveşte motivele pentru care Îl urmau.

68 „Doamne”, I-a răspuns Simon Petru, „la cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice.

La cine să ne ducem? Puneţi cuvintele acestea în contrast cu spusele lui Petru cu o altă ocazie, Luca 5,8.

Cuvintele vieţii veşnice. Deşi Petru încă nu înţelegea pe deplin natura spirituală a împărăţiei lui Hristos, totuşi, declaraţia lui de aici arată că el începuse să priceapă ceva din faptul că cuvintele pe care Isus le spusese erau cu adevărat o cheie pentru viaţa veşnică spirituală.

Un vechi comentariu iudaic descrie cuvintele pe care Dumnezeu le rostise de pe Sinai ca fiind cuvinte de viaţă (Midrash Rabbah, la Exod 20,2, ed. Soncino, p. 343). Folosirea de către Petru a unui termen similar aici pentru a se referi la ceea ce spusese Isus ca Mesia îndată după aceea (v. 69), arată că el îşi dădea seama de sursa divină a cuvintelor lui Isus.

69 Şi noi am crezut şi am ajuns la cunoştinţa că Tu eşti Hristosul, Sfântul lui Dumnezeu.”

Noi... am ajuns la cunoştinţa. [Suntem siguri, KJV]. Verbul din textul grec poate fi tradus: noi am descoperit, lăsând să se înţeleagă că ei deja ajunseseră să cunoască adevărul de aici şi încă îl credeau a fi adevărat, în ciuda multora care acum Îl respingeau pe Isus. Petru, vorbind din partea celor doisprezece, declara nu numai că ei aveau credinţă că Isus era Mesia, dar şi că, datorită minunilor pe care le văzuseră şi cuvintelor pe care le auziseră, acum puteau să spună că ştiau că El era Fiul lui Dumnezeu. Iudeii care nu puteau înţelege văzuseră aceleaşi minuni şi auziseră aceleaşi cuvinte, dar le lipsea credinţa şi drept urmare se îndepărtaseră cu necredinţă. Ucenicii, acceptând cuvintele şi lucrările lui Isus prin credinţă, ajunseseră la concluzia opusă erau şi acum convinşi că Isus era Mesia. În cele ale duhului, credinţa duce la cunoştinţă.

Hristosul. [Acel Hristos, KJV]. Dovezile textuale arată că în vremurile de demult era o considerabilă diferenţă între manuscrise în ce priveşte exprimarea ultimei părţi a versetului acestuia. Astfel textul lui Tertulian zice simplu: Hristosul, în timp ce altele zic Hristosul, Sfântul lui Dumnezeu. Totuşi, dovezile par să favorizeze (cf. p. 146) exprimarea Sfântul lui Dumnezeu.

Titlul acesta Sfântul, apare de repetate ori în literatura iudaică produsă în perioada intertestamentală ca un titlu pentru Dumnezeu (vezi Eclesiasticus 4,14; 23,9; 43,10; Baruc 4,22.37; 5,5). În sensul acesta era probabil familiar pentru ucenici şi astfel folosirea lui din partea lui Petru pentru Hristos ar părea să constituie o recunoaştere a divinităţii Lui.

70 Isus le-a răspuns: „Nu v-am ales Eu pe voi cei doisprezece? Şi totuşi unul din voi este un drac.”

Le-a răspuns. Ioan recunoaşte că Petru vorbea în numele celor doisprezece.

Un diavol. Adică, unul inspirat de diavolul (vezi cap. 13,2). Cuvintele lui Isus pot fi comparate cu afirmaţia Lui similară către Petru cu altă ocazie (Marcu 8,33). Isus recunoştea aici că, deşi Petru se considera că vorbeşte din partea celor doisprezece, Iuda nu lua parte la consacrarea lui Petru (vezi la v. 64, 65).

71 Vorbea despre Iuda, fiul lui Simon Iscarioteanul; căci el avea să-L vândă: el, unul din cei doisprezece.

Iuda, fiul lui Simon Iscarioteanul. [Iuda Iscarioteanul, KJV]. Vezi la Marcu 3,19. Dovezi textuale favorizează (cf. p. 146) exprimarea Iuda, fiul lui Simon Iscarioteanul. Dacă, aşa cum este probabil, numele Iscarioteanul se referă la locul de obârşie al lui Iuda, el ar fi logic şi numele său şi acela al tatălui său.

Să-L vândă. Expresia zice literal, el urma să vândă. Textul grec nu arată în nici un sens că Iuda era predestinat ca în mod inevitabil să Îl trădeze pe Isus. Din punctul său de vedere, mulţi ani mai târziu, Ioan pur şi simplu priveşte în viitor şi exclamă: Deoarece acesta urma să-L trădeze – unul din cei doisprezece.COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1–13 DA 364–371 1–71 CH 370; FE 456

5 DA 293; MH 45

5–10 DA 365

7 DA 293

7, 9 MH 45

9 DA 369

9–13 6T 345

12 AH 381; CD 271, 298; CG 135; CH 300; CM 151; COL 352; CS 37, 269; DA 368, 380; MH 48, 207; MM 176; TM 257, 345; 2T 292, 435; 4T 451, 573; 5T 400,

413, 415; 6T 209, 451; 7T 206, 239; WM 154

14 DA 377

14–21 DA 377–382

15 DA 378; FE 382

21 DA 382

22–71 DA 383–394

24 DA 383

25–27 DA 384

26 EW 57, 95, 121

27 CT 31; FE 185; MB 112; 6T 153

27–31 DA 385

28 MYP 141

28, 29 MB 87

30 DA 626

31 MH 311

32 6T 132

32–36 DA 386

33 COL 129; SC 68

33–35 FE 455

35 Ev 501; MB 18; MH 441; 3T 190; 6T 345; 8T 288, 307

37 AA 28; COL 206, 280; DA 387, 429, 821; MH 66; PK 320; PP 431; TM 517; 8T 101

38 DA 330; 3T 107

40 AA 513; DA 387; SR 319

42, 44, 45 DA 387

44, 45 FE 460

45 DA 388, 412; ML 361; TM 488

45–51 CW 120

47 MH 441; 6T 88

47–51 DA 388; FE 383, 518

47–57 8T 170

47–63 8T 299

48–51 PP 297, 354

50 6T 165; 7T 31

51 CD 89; COL 223; CT 430; DA 24; FE 456; MB 112; TM 385, 488; 7T 226; 8T 308

52–58 CW 121

53 CH 593; CS 27; DA 719; SC 88; TM 339, 345, 487; 7T 205, 270; 8T 193; WM 19

53, 54 CH 371; PP 277; 6T 165

53–56 FE 386, 470; ML 275

53–57 DA 389, 660; 5T 575

54 CH 423; DA 388, 787; FE 378, 474; GW 252; TM 390; 6T 444

54–57 FE 457

54–63 COL 130

56 TM 441; 6T 52; 9T 168

57 DA 21; GW 252; 8T 288

58 CT 422; FE 237; 6T 150, 163; 7T 165, 203

60 COL 48; DA 390, 392; 1T 543; 4T 469; 5T 431

61–63 DA 390; FE 518

63 COL 38; CSW 43; CT 207, 379, 439; CW 121; DA 251; Ed 126; FE 182, 378, 383, 408, 456; GW 252; MH 441; MM 324; PP 227; SC 88; TM 160, 389, 492; 1T

361; 5T 433, 576; 8T 288, 307; 9T 136, 168

64 Ed 92

64, 65 DA 391

66 DA 392; FE 460; 4T 90; 6T 133

67–69 DA 393; 6T 156

68 TM 285

70 DA 655, 673, 720; 4T 41