1 Între farisei era un om cu numele Nicodim, un fruntaş al iudeilor.

Nicodim. [Discuţia cu Nicodim, Ioan 3,1-21. Vezi harta p. 217; diagrama p. 230.] Un nume grec însemnând biruitor al oamenilor. În vremurile NT mulţi iudei adoptaseră nume greceşti. Discipolii Andrei, Filip, Didimus şi Alfeu purtau astfel de nume. Nicodim era un om cu avere, un Fariseu şi membru al consiliului naţional, Sinedriul.

Împărţirea pe capitole întunecă legătura naraţiunii din cap. 3 cu versetele finale din cap. 2. Convorbirea cu Nicodim ilustrează enunţarea din cap. 2,25, că Isus ştia ce este în om (vezi la cap. 3,3). El a recunoscut în acest fruntaş un sincer căutător după adevăr, un om căruia putea să-i încredinţeze o cunoaştere mai clară şi mai deplină a misiunii Sale de cum ar fi putut încredinţa celor mai mulţi oameni (cap. 2,24). Nicodim era o excepţie demnă de notat la principiul general enunţat în cap. 2,24.25. Astfel, chiar la începutul lucrării Sale publice, Isus a câştigat un prieten a cărui influenţă a dejucat planurile conducătorilor de a pune capăt lucrărilor Lui înainte de vreme (vezi cap. 7,50.51; cf. cap. 19,39; DA 176, 460).

Fruntaş. [Conducător, KJV]. Adică un membru al Sinedriului (vezi p. 67).

Iudeilor. Vezi la cap. 1,19.

2 Acesta a venit la Isus, noaptea, şi I-a zis: „Învăţătorule, ştim că eşti un Învăţător venit de la Dumnezeu; căci nimeni nu poate face semnele pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el.”

A venit la Isus. Vizita aceasta a avut loc pe Muntele Măslinilor (DA 168; cf. p. 685, 686), probabil nu la mult timp după prima curăţire a Templului, relatată în cap. 2,13-17. Nicodim fusese martor la întâmplarea aceea dramatică (vezi DA 168) şi fără îndoială Îl auzise pe Isus şi fusese martor la unele din minunile lui Mesia (cap. 2,23). Cu siguranţă el împărtăşea împreună cu alţi iudei nădejdea unui Mesia politic care să elibereze naţiunea din cătuşele Romei (vezi la Luca 4,19) şi trebuie să fi fost pus în nedumerire când Isus i-a explicat natura spirituală a împărăţiei Lui. Nicodim era din fire precaut şi nu s-a declaratpe faţă ca urmaş al umilului Nazarinean decât după crucificare (Ioan 19,39; cf. DA 177). Sămânţa sădită cu ocazia aceasta a căzut în pământ roditor, pentru ca să aducă mai târziu o recoltă bogată.

Noaptea. Dându-şi şi seama de atitudinea generală a conducătorilor faţă de Isus, Nicodim a considerat că este înţelept să nu-şi compromită reputaţia sau poziţia îngăduind să se ştie că Îl lua destul de mult în serios pe Isus pentru a căuta o întrevedere personală cu El. Precauţia aceasta a dat greutate eforturilor lui Nicodim de a-i abate pe conducători de la scopul lor de a-L aresta pe Isus.

Învăţătorule. Vezi la cap. 1,38.

Ştim. Nicodim era satisfăcut cu dovada aprobării divine ce reieşea din cuvintele şi faptele lui Isus. Ceilalţi conducători se bucurau de acelaşi prilej de a observa şi a considera natura împuternicirilor lui Isus (vezi cap. 2,18-20) şi fără îndoială ştiau tot atât de bine ca şi Nicodim concluzia la care arătau dovezile, dar îngâmfarea şi stricăciunea inimii i-a împiedicat să recunoască temeinicia ei, aşa cum a făcut Nicodim. El era unul din acei mulţi din cap. 2,23 care au crezut.

Un învăţător. Gr. didaskalos (vezi la cap. 1,38), un titlu de respect. Nicodim însuşi era învăţător [didaskalos] al lui Israel (cap. 3,10), dar era gata să-L accepte pe Isus – care nu avea o educaţie formală şi nici o permisiune oficială de a-i învăţa pe alţii – ca egal al său. Singura explicaţie a acestei vizite era că el simţea în propria inimă faptul că Isus era mai mult decât un simplu învăţător. La început, totuşi, mândria l-a împiedicat să dea pe faţă gândul său cel mai intim, că Isus ar putea să fie Mesia. Dar când reacţia lui este pusă în contrast cu aceea a celorlalţi conducători ai naţiunii, măsura în care dorinţa aprinsă după adevăr a biruit mândria este surprinzătoare.

De la Dumnezeu. Cuvintele acestea sunt în poziţia emfatică în textul grecesc. Prin ele Nicodim recunoaşte că minunile lui Isus constituiau împuterniciri care depăşeau orice autoritate omenească.

Nimeni. Minunile (vezi cap. 2,23) constituiau dovada puterii divine ce nu putea fi tăgăduită. La ocazii ulterioare Isus a îndreptat atenţia conducătorilor iudei la semnificaţia minunilor Sale ca atestând minunea Sa divină (vezi cap. 5,36; 10,38; cf. DA 406; vol. V, p. 209).

Pe care le faci Tu. Pronumele personal Tu este emfatic. Minunile lui Isus difereau de acelea alea altor oameni; ele dădeau dovada că erau autentice.

Dacă nu este Dumnezeu cu el. Minunile atestau aprobarea şi recunoaşterea divină. Nicodim urmărea dovezile până la concluzia lor logică.

3 Drept răspuns, Isus i-a zis: „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.”

Adevărat. [Adevărat, adevărat, KJV]. Vezi la cap. 1,51. Isus a trecut peste complimentul adus şi a adresat răspunsul Său la apelul după adevăr nerostit, dar ascuns în faptul că Nicodim Îl căutase pentru o convorbire particulară.

Din nou. Gr. anothen, care în altă parte în Ioan înseamnă de sus (cap. 3,31; 19,11; etc.). Cuvântul poate fi folosit bine în oricare sens şi nu este singur ce înţeles intenţiona Isus aici. Este clar că Nicodim l-a înţeles în sensul de din nou (v. 4), dar Isus poate vrea să spună de sus sensul în care anothen este folosit ulterior în acelaşi capitol (v. 31). De fapt, naşterea la care Isus Se referă aici este o a doua naştere, dar nu este o repetare a primei naşteri, aşa cum ar putea lăsa să se înţeleagă expresia din nou.

În acord cu teologia iudaică, a fi născut ca fiu al lui Avraam era aproape sigur o garanţie a primirii în Împărăţia cerului (cap. 8,33). Dar pentru ca să fie mântuiţi, neiudeii trebuia să devină fii ai lui Avraam prin adopţie. Nu l-ar fi mirat pe Nicodim să-L audă pe Isus spunând că neiudeii trebuiau să fie născuţi din nou pentru ca să poată vedea Împărăţia lui Dumnezeu, dar ideea că el, un iudeu precaut se afla în afară de cercul mântuirii era un gând nou şi tulburător. Doi ani şi jumătate mai târziu (cap. 8,39) Isus a declarat explicit că descendenţa din Avraam trebuie să fie socotită după asemănarea morală şi nu prin legătura fizică. Comparaţi învăţăturile lui Pavel asupra aceluiaşi punct (Romani 2,28.29; 9,6.7; 10,12.13; Galateni 3,9.28.29; etc.). Convertirea şi naşterea sunt la fel prin aceea că ambele marchează începutul unei vieţi noi (vezi la Ioan 1,13; Rom 6,3-6; 2 Corinteni 5,17; cf. Efeseni 4,22-24; Col 3,9-11).

Vedea. Adică, intra în (v. 5).

Împărăţia lui Dumnezeu. Isus Se referă în primul rând la împărăţia Sa spirituală, împărăţia harului divin (vezi la Matei 4,17; 5,2).

4 Nicodim I-a zis: „Cum se poate naşte un om bătrân? Poate el să intre a doua oară în pântecele maicii sale şi să se nască?”

Poate el să intre? Nicodim ştia că Isus nu vorbea de renaşterea fizică şi răspunsul lui nu lasă să se înţeleagă că el gândea aşa. El doar recunoaşte imposibilitatea. Dar concluzia alternantă îi pare să fie la fel de incredibilă – ideea că el, un iudeu evlavios să aibă nevoie de experienţa pe care o menţionează Isus. El întâmpină dilema neînstare să accepte prima alternativă şi nedispus să o accepte pe cealaltă.

5 Isus i-a răspuns: „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu.

Adevărat, adevărat. Vezi la Matei 5,18; Ioan 1,51.

Din apă şi din Duh. Acum Isus explică ce înseamnă a fi născut de sus (vezi la cap. 1,12.13). Referirea la apă este o aluzie clară la botezul cu apă, care era administrat prozeliţilor iudei şi era practicat de Esenieni (vezi p. 63, 91). În plus, de multe luni de zile Ioan boteza pe conaţionalii săi iudei în râul Iordan (Matei 3,5.6.11). Dar Fariseii, care afectau o măsură superioară de dreptate, refuzau botezul (Luca 7,30), pentru că Ioan făcea din el un simbol al pocăinţei (vezi la Matei 3,6). Fără îndoială Nicodim îl ascultase pe Ioan şi se poate să fi auzit cuvintele lui cu privire la botezul cu apă (Ioan 1,26) şi cu Duhul Sfânt (v. 33). Nicodim aştepta primirea în împărăţia lui Dumnezeu ca un iudeu născut în mod natural, evlavios, dar Isus declara că nimic mai puţin decât o transformare deplină a vieţii prin puterea Duhului Sfânt, nu era corespunzătoare. Vezi la Romani 6,3-6.

A fi născut din apă şi din Duh este echivalent cu a fi născut din nou, adică de sus (vezi la Ioan 3,3). Aceia care sunt născuţi de sus Îl au pe Dumnezeu ca Tată al lor şi seamănă cu El la caracter (vezi 1 Ioan 3,1-3; cf. Ioan 8,39.44). De aici înainte, ei aspiră, prin harul lui Hristos să trăiască mai presus de păcat (Romani 6,12-16) şi nu-şi predau voinţa la săvârşirea de păcat (1 Ioan 3,9; 5,18).

6 Ce este născut din carne este carne, şi ce este născut din Duh este duh.

Născut din carne. Adică, prin naştere naturală (vezi cap. 1,13). Principiul din lumea naturală, că toate cele vii se reproduc, după felul lor (Geneza 1,21) este la fel de adevărat în lumea spirituală. În NT carnea şi Duhul sunt opuse şi reprezintă două planuri de existenţă antitetice şi exclusive. Comparaţi Romani 6,12-18.

7 Nu te mira că ţi-am zis: „Trebuie să vă naşteţi din nou.”

Verset ce nu a fost comentat.

8 Vântul suflă încotro vrea şi-i auzi vuietul; dar nu ştii de unde vine, nici încotro merge. Tot aşa este cu oricine este născut din Duhul.”

Vântul. Gr. pneuma, duh, suflare, vânt. Aici evident este intenţionat înţelesul de pe urmă.

Aşa este cu oricine. Ca şi vântul, naşterea din nou este invizibilă. Argumentul că din cauză că naşterea din nou nu este evidentă pentru vederea naturală este deci o născocire a imaginaţiei şi nu este mai valabil decât dacă ar fi folosit cu privire la vânt. În fiecare caz judecata trebuie să fie bazată pe efectele produse.

9 Nicodim I-a zis: „Cum se poate face aşa ceva?”

Verset ce nu a fost comentat.

10 Isus i-a răspuns: „Tu eşti învăţătorul lui Israel şi nu pricepi aceste lucruri?

Învăţătorul lui Israel. [Un învăţător al lui Israel, KJV]. Literal, învăţătorul lui Israel. Nicodim era personal în încurcătură cu privire la lucrurile pe care ar fi trebuit să îi înveţe pe alţii.

11 Adevărat, adevărat îţi spun că Noi vorbim ce ştim şi mărturisim ce am văzut; şi voi nu primiţi mărturia Noastră.

Adevărat, adevărat. Vezi la Matei 5,18; Ioan 1,51.

Noi vorbim. Isus momentan vorbeşte la plural, poate pentru că afirmă un principiu general, un lucru adevărat şi cu privire la Sine şi cu privire la Nicodim. Ceea ce spusese Nicodim (v. 9) dădea la iveală faptul că, pentru un învăţător al lui Israel (v. 10), el nu ştia prea multe. Afirmaţiile şi întrebările lui Nicodim dau dovadă că el nu ştia. Cunoştinţa lui cu privire la mântuire era numai teoretică şi era întemeiată pe o teorie falsă despre ea. Dacă Nicodim ar fi încercat naşterea din nou, el nu numai că ar fi înţeles-o personal, dar ar fi fost în stare să vorbească în chip inteligent altora. Unii sugerează că prin noi Isus Se referă la persoanele Dumnezeirii.

Voi nu primiţi. Dacă persistă în a nu înţelege despre ce vorbeşte Isus, Nicodim s-ar clasa la un loc cu sufletele stricate din cap.1,11, care nu L-au primit.

12 Dacă v-am vorbit despre lucruri pământeşti, şi nu credeţi, cum veţi crede când vă voi vorbi despre lucrurile cereşti?

Lucruri pământeşti. Deosebirea aici între lucrurile pământeşti şi lucrurile cereşti nu este cu totul clară. Poate că prin lucrurile pământeşti Isus se referă la principiile elementare ale mântuirii, ca naşterea din nou. În contrast, lucrurile cereşti ar fi tainele mai adânci ale lui Dumnezeu în care poate, numai un învăţător al lui Israel s-ar fi putut aştepta să aibă pătrundere. Nicodim se mai lupta încă cu principiile elementare şi era cu totul nepregătit să discute adevăruri mai profunde (cf.1 Corinteni 3,1.2; Evrei 5,12-14).

13 Nimeni nu s-a suit în cer, afară de Cel ce S-a coborât din cer, adică Fiul omului care este în cer.

Nimeni. Nimeni nu poate vorbi cu autoritate despre lucrurile cereşti decât dacă a fost în cer (cf. v. 11). Oamenii discern tainele cerului numai prin revelaţie, niciodată prin speculare cu privire la ele.

S-a suit în cer. Adică, nici o fiinţă omenească nu a mers la cer pentru a ajunge să cunoască lucrurile cereşti (v. 12). Numai Fiul Omului, care a venit din cer a fost acolo şi numai El singur poate să le descopere. Aici nu este o referire la înălţarea la cer a lui Hristos după înviere.

S-a pogorât din cer. Comparaţi cap. 6,33.38.41.42.50.51.58; vezi la cap. 1,14.

Fiul Omului. Titlul caracteristic al lui Isus pentru Sine, a cărui folosire aici este dovada că Isus încă vorbeşte. Vezi la Marcu 2,10.

Care este în cer. Pot fi citate dovezi textuale importante (cf. p. 146) pentru omiterea acestei propoziţii. Dacă este păstrată, se referă la existenţa din veşnicie a lui Isus în cer, locaşul Său permanent. Poate, însă, expresia a fost adăugată de un copist ulterior şi astfel într-un timp când Isus era din nou în cer.

14 Şi, după cum a înălţat Moise şarpele în pustiu, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul omului,

Şarpele. Vezi la Numeri 21,6-9.

Tot aşa. În pustie privirea sinceră a credinţei aducea vindecare. Tot aşa credinţa în jertfa nemărginită de pe Calvar aduce vindecare de ravagiile păcatului. În cea din urmă zi a Sa de învăţătură în Templu, Isus a declarat, După ce voi fi înălţat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toţi oamenii (cap. 12,32). În Ioan expresia înălţat se referă totdeauna la crucificare (vezi cap. 8,28; 12,34; etc). Raportul evanghelic nu citează nici un alt caz în această perioadă timpurie a lucrării Lui când Isus să fi descoperit adevărul adânc făcut cunoscut aici lui Nicodim. Când L-a văzut pe Isus atârnând pe cruce, Nicodim trebuie să-şi fi amintit viu de figura cu Moise care a înălţat şarpele în pustie şi de cuvintele lui Isus că El va fi înălţat. Dar acest eveniment care a nimicit nădejdile ucenicilor, l-a convins pe Nicodim cu privire la divinitatea Fiului lui Dumnezeu (DA 775, 776). Dintre sinoptici, numai Matei (cap. 20,19) Îl citează pe Isus ca precizându-Şi moartea prin crucificare.

Trebuie. Sau este necesar ca. Oriunde foloseşte acest cuvânt cu privire la Sine (vezi cap. 9,4; 10,16; 12,34; cf. cap. 20,9) Isus afirmă necesitatea divină care L-a adus pe acest pământ pentru realizarea planului mântuirii. Vezi la Luca 2,49.

Cei mai mulţi comentatori sunt de părere că cuvintele lui Isus se încheie cu v. 15 şi că începând cu v. 16 avem comentarii ale evanghelistului.

15 pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.

Crede. Vezi la cap. 1,12; 3.16.

Să nu piară. Dovezi textuale favorizează (cf. p. 146) omiterea acestor cuvinte în v. 15, dar le atestă în v. 16.

16 Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.

Atât de mult a iubit Dumnezeu. Cuvântul englezesc love este cu totul necorespunzător pentru a exprima adâncimea interesului preocupat exprimat de cuvântul grecesc agape, iubire, şi agapao, a iubi (vezi la Matei 5,43). Iubirea este atributul suprem al Creatorului cu privire la făpturile Sale. Ea este forţa care domină în cârmuirea divină. Dumnezeu este iubire (1 Ioan 4,8).

Ioan vorbeşte despre sine ca fiind ucenicul pe care îl iubea Isus (cap. 21,7; cf. cap. 13,23; 19,26; 20,2; 21,20), adică, îl iubea mai presus de orice. Motivul era pur şi simplu acela că Ioan, mai mult decât oricare din ceilalţi ucenici colegi cu el, se supunea influenţei vieţii desăvârşite a lui Isus şi cu timpul a ajuns să înţeleagă şi să reflecteze desăvârşirea acelei vieţi mai deplin ca ei (vezi p. 891, 892). Ioan era astfel mai bine calificat decât ceilalţi ucenici să aprecieze mărimea şi măreţia iubirii divine şi să o explice semenilor săi. Lucrul acesta încearcă să-l facă în Ioan 3,16 – Atât de mult a iubit Dumnezeu. În 1 Ioan 3,1 el explică din nou: Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl. Cuvintele îi lipsesc ca să exprime adâncimea acelei iubiri veşnice, neschimbătoare şi Ioan pur şi simplu îi invită pe oameni să o vadă [privească]. Expresia supremă a iubirii divine este darul Tatălui în Fiul Său (Ioan 3,16), prin care se ajunge să fie posibil ca noi să ne numim copii ai lui Dumnezeu (1 Ioan 3,1). Nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi (Ioan 15,13).

Lumea. Gr. kosmos, lumea ca o entitate creată şi organizată (vezi la Matei 4,8). Iubirea lui Dumnezeu cuprinde toată omenirea, dar trag folos direct numai aceia care răspund la ea (vezi la Ioan 1,12). Iubirea cere reciprocitate pentru a fi pe deplin eficientă. Dar lucrul plin de însemnătate, iubirea lui Dumnezeu cuprinde atât pe aceia care o resping, cât şi pe aceia care o primesc. Nimeni din cei pierduţi nu Îl poate acuza pe Dumnezeu că nu i-a iubit. A afirma că Dumnezeu a predestinat anumite persoane să se piardă indiferent de propria lor alegere în chestiune înseamnă a spune că El le urăşte. Înseamnă a-L stigmatiza ca nedrept şi a arunca asupra Lui vina sorţii lor. Vezi Romani 5,8; 2 Corinteni 5,19; vezi la Ioan 3,17-20.

Că a dat. Iubirea este adevărată numai când este în acţiune. Iubirea lui Dumnezeu pentru păcătoşi L-a determinat să dea tot ce a avut pentru mântuirea lor (vezi Romani 5,8). Esenţa iubirii este jertfirea de sine pentru alţii; egoismul este antiteza iubirii.

Singurul Său Fiu. [Singurul născut Fiul al Său, KJV]. Literal, singurul Său Fiu (vezi Nota adiţională la capitolul 1; vezi la Luca 1,35; Ioan 1,14).

Oricine. Nu există limite la iubirea lui Dumnezeu. Nu există nimeni căruia El să-i refuze arbitrar beneficiile harului mântuitor. Există doar o singură condiţie - credinţa în Hristos şi conlucrarea binevoitoare cu El (vezi la cap. 1,12). Bunătatea lui Dumnezeu este ceea ce conduce la pocăinţă (Romani 2,4). Lumina dragostei Lui topeşte inimile împietrite, aduce înapoi pe cei pierduţi şi face sfinţi din păcătoşi.

Crede. Vezi la cap. 1,12.

Piară. Gr. apollumi, a nimici cu totul, a şterge, a se topi în nefiinţă. Plata păcatului este moartea (Romani 6,23). Opusul vieţii veşnice nu este chin veşnic, ci desfiinţare veşnică. Păcatul are în sine seminţele nimicirii. Moartea are loc, nu doar pentru că Dumnezeu o vrea, ci pentru că păcătosul alege să se despartă de Dumnezeu care este izvorul vieţii.

Viaţa veşnică. Gr. zoe aionios. În Ioan adjectivul aionios, veşnic apare numai cu cuvântul zoe, viaţă (cap. 3,15.16.36; 4,14.36; 5,24.39; 6,27.40.47.54.68; 10,28; 12,25.50; 17,2.3). Pentru însemnătatea cuvântului zoe vezi cap. 1,4 şi a lui aionios, vezi al Matei 25,41. Textul grec la Ioan 3,16 zice literal să poată stărui în viaţa veşnică. Viaţa veşnică este viaţă care dăinuieşte pururi, viaţă care nu are sfârşit. Ea devine posibilă numai prin legătură neîntreruptă cu Izvorul vieţii.

În 1 Ioan 5,11 evanghelistul subliniază faptul că Dumnezeu ne-a dat viaţa veşnică [zoen aionion]. Darul vieţii veşnice a fost adus atunci când Dumnezeu a dat darul de neexprimat al Fiului Său. Este privilegiul creştinului sincer să se bucure că are viaţa veşnică acum, ca dar de la Dumnezeu şi că viaţa aceasta este în Fiul Său (1 Ioan 5,11; cf. cap. 3,2), Cine are pe Fiul, are viaţa; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu, n-are viaţa (1 Ioan 5,12). Posedarea vieţii veşnice este condiţionată de rămânerea lui Hristos în inimă prin credinţă. Cel care crede are viaţa veşnică şi a trecut de la moarte la viaţă (vezi la Ioan 5,24.25; 6,54; 8,51).

17 Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El.

Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis. Echivalent cu Dumnezeu a dat (Ioan 3,16; cf. Matei 15,24; Marcu 9,37; Luca 4,18.43). Ioan nu este preocupat aici cu legăturile teologice între Cel trimis şi Cel care L-a trimis, ci cu scopul trimiterii (vezi la Matei 1,2.3). Trimiterea lui Isus nu lasă să se înţeleagă nici superioritate în Trimiţător, nici inferioritate în Cel trimis. În toată veşnicia trecută Hristos a fost egal cu Dumnezeu (Ev 615; vezi la Ioan 1,1).

Fiul Său. Vezi la Luca 1,35; Ioan 1,14.

În lume. Adică, la întrupare (vezi la cap. 1,14).

Să judece lumea. [Să osândească lumea, KJV]. Ioan se grăbeşte să explice (v. 18.19) că aceia care nu cred în Fiul au şi fost judecaţi [deja condamnaţi], pur şi simplu pentru că refuză să creadă. Scopul lui Dumnezeu în trimiterea Fiului Său în lume este de a mântui lumea. Dacă datorită venirii Mântuitorului, unii semeni au parte de condamnare, Dumnezeu nu poate fi învinovăţit. Condamnarea nu rezultă din venirea adevăratei Lumini (vezi la cap. 1,4-9), ci din depărtarea oamenilor de la Lumină datorită unei preferinţa pentru întuneric. Iudeii şi-L închipuiau pe Mesia că vine ca judecător să condamne pe necredincioşi (vezi la Luca 4,19) şi că îngerii se bucură de nimicirea celor pierduţi (vezi la cap. 15,7). Dar Hristos nu a venit să condamne lumea, aşa cum merita, ci să o mântuiască (cf. DA 25).

Prin El. Vezi la Matei 1,21; Luca 19,10. Dumnezeu voia ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi prin marele dar al Fiului Său S-a îngrijit de mântuirea lor. Dar voia lui Dumnezeu trebuie să fie confirmată de voia fiecărui om în parte pentru ca ea să fie lucrătoare pentru el. Mântuirea este numai pentru cei care cred şi Îl primesc pe Hristos (vezi la Ioan 1,12; 3,16).

18 Oricine crede în El nu este judecat; dar cine nu crede a şi fost judecat, pentru că n-a crezut în Numele singurului Fiu al lui Dumnezeu.

A şi fost judecat. [A şi fost condamnat, KJV]. După cum cei care cred în Hristos sunt îndreptăţiţi în virtutea credinţei lor în El, aşa şi cei care nu cred sunt automat condamnaţi din cauza lipsei lor de credinţă. N-a fost niciodată voia Tatălui ca unii să respingă pe Hristos iar aceia care fac aşa ceva îşi atrag prin aceasta osânda. Tot ce nu vine din încredinţare este păcat (Romani 14,23). Această condamnare nu era scopul venirii Mântuitorului în lume, dar pentru aceia care nu cred ea este un rezultat inevitabil al venirii Sale. Dumnezeu a predeterminat ca aceia care cred să fie mântuiţi şi aceia care nu cred să fie pierduţi, dar El a lăsat pe seama fiecărui om să aleagă dacă să creadă sau să nu creadă. În sensul acesta cazul fiecărui credincios şi a fiecărui necredincios, a fiecărui sfânt şi a fiecărui păcătos, a fost hotărât când a fost statornicit de prima dată planul mântuirii, dar a fost lăsat pe seama fiecărei persoane să aleagă dacă să fie sfânt sau păcătos. Aceasta este predestinaţia biblică. La judecata finală , sentinţa va fi pronunţată asupra oamenilor individual aşa cum, cu multă vreme înainte, a fost pronunţată asupra lor colectiv. Vezi la Ioan 3,19; 5,29; Efeseni 1,3-12.

Numele. Vezi la cap. 1,12.

Singurul Fiu. [Singurului născut, KJV]. Vezi la cap. 1,14.

Fiu al lui Dumnezeu. Vezi Nota adiţională la capitolul 1; vezi la Luca 1,35.

19 Şi judecata aceasta stă în faptul că, odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele.

Judecata. [Condamnarea, KJV]. Gr. krisis, procesul de judecare, nu krima, sentinţa sau rezultatul judecării.

Lumina a venit. Vezi la cap. 1,4.5.9. Aici Ioan explică cum vine condamnarea asupra oamenilor. Nu pentru că Dumnezeu a voit ca unii oameni să fie pierduţi (vezi la cap. 3,18), ci pentru că unii oameni au preferat întunericul şi nu lumina. Sentinţa nu este arbitrară, ci rezultatul inevitabil al legii că plata păcatului este moartea (Romani 6,23). Soarta fiecărui om e determinată de propria sa reacţie la lumină. Câtă vreme oamenii rămân neluminaţi nu există condamnare (Psalmii 87,4.6; Ezechiel 3,18-21; 18,2-32; 33,12-20; Luca 23,34; Ioan 15,22; Romani 7,7.9; 1 Timotei 1,13), dar când lumina adevărului străluceşte în inima lor n-au nici o dezvinovăţire pentru păcatul lor (Ioan 15,22). Oameni care nu sunt dispuşi să renunţe la căile lor rele preferă întunericul şi în felul acesta ei se orbesc faţă de lumină (2 Corinteni 4,4). Pe de altă parte, Isus a făgăduit că aceia care aleg să-L urmeze, nu vor umbla în întuneric (Ioan 8,12) şi nimeni nu-i va smulge din mâna Lui (cap. 10,28).

20 Căci oricine face răul urăşte lumina şi nu vine la lumină, ca să nu i se vădească faptele.

Urăşte lumina. Numai cine urăşte lumina adevărului va fi orbit de cel rău (vezi la v. 19). El evită lumina pentru acelaşi motiv pentru care un hoţ evită un poliţist.

21 Dar cine lucrează după adevăr vine la lumină, pentru ca să i se arate faptele, fiindcă sunt făcute în Dumnezeu.”

Lucrează după adevăr. [Face adevăr, KJV]. Adică, doreşte tot mai înfocat ca principiile adevărului să devină mai pe deplin lucrătoare în viaţa lui. Împreună cu Pavel, o astfel de persoană recunoaşte că în el nu locuieşte nimic bun (Romani 7,18) şi că meritul pentru o viaţă biruitoare aparţine lui Dumnezeu, care a făcut lucrul acesta posibil prin Isus Hristos (Romani 8,1-4; 1 Corinteni 15,57; Galateni 2,20). Vezi la Matei 5,48.

22 După aceea, Isus şi ucenicii Lui au venit în ţinutul Iudeii; şi stătea acolo cu ei şi boteza.

După aceea. [După aceste lucruri, KJV] [Lucrarea în Iudea, Ioan 3,22-36. Vezi harta p. 221; diagrame p. 229, 230]. Gr. meta tauta, o expresie tranziţională obişnuită (vezi cap. 5,1; 6,1; 7,1). Aceste lucruri, evenimentele din cap. 2,13 la 3,21 au avut loc la Paştele din anul 28 d.Hr., sau la scurt timp după aceea.

Ucenicii Săi. Ioan, Andrei, Petru, Filip şi Natanael (vezi cap. 1,40-45).

În ţinutul Iudeii. Evenimentele din cap. 2,13 la 3,21 au avut loc în Ierusalim sau în apropiere de el. Din Ierusalim, Isus Şi-a extins acum lucrarea în oraşele şi satele Iudeii, unde a lucrat timp de vreo opt luni de zile, cam din aprilie până în decembrie în anul 28 d.Hr. (vezi diagramele p. 229, 230; vezi Nota adiţională din Luca 4). Cu excepţia scurtei relatări din Ioan 3,22-36 relatarea evanghelică tace cu privire la amănuntele acestei perioade a lucrării Domnului.

Isus a devotat faza de început a lucrării Sale publice Ierusalimului şi Iudeii, cu obiectivul specific de a da conducătorilor un prilej să vadă dovezile misiunii Sale divine, să-L accepte ca Mesia şi să conducă naţiunea mai departe la împlinirea sarcinii încredinţate de Dumnezeu (DA 231; vezi vol. IV, p. 26-30). Dar, în ciuda succesului aparent, lucrarea iudeană a fost în cea mai mare măsură lipsită de rezultate practice (vezi DA 194, 245). De fapt, mai multe convertiri adevărate au avut loc în Ziua Cincizecimii decât în cursul întregii lucrări de pe pământ a lui Hristos (vezi Materialul suplimentar EGW la Fapte 2,1-4.14.41). Marea popularitate a lui Isus (Ioan 3,26) a trezit gelozia ucenicilor lui Ioan pentru învăţătorul lor, care predica şi boteza în acelaşi timp şi în acelaşi ţinut. De aceea, cam prin luna decembrie, Isus S-a retras temporar în Galileea (cap. 4,1-3). El S-a reîntors la Ierusalim pentru Paştele anului 29 d.Hr., când lucrarea Lui iudeană timpurie a ajuns la o încheiere oficială şi El Şi-a mutat eforturile în Galileea (vezi Nota adiţională la Luca 4; diagrama p. 229; vezi la Matei 4,12; Luca 4,16).

Sta acolo…boteza. Verbul din textul grec indică o lucrarea prelungită. Botezând, Isus a dat propria Sa aprobare lucrării înainte mergătorului Său, dar a lăsat botezarea propriu-zisă pe seama ucenicilor Săi (cap. 4,2). Ca şi Ioan, Isus căuta fără îndoială locuri unde erau multe ape (cap. 3,23). Cu privire la ritualul botezului însuşi vezi la Matei 3,6.

23 Ioan boteza şi el în Enon, aproape de Salim, pentru că acolo erau multe ape; şi oamenii veneau ca să fie botezaţi.

Ioan boteza şi el. Lucrarea lui Ioan a continuat până cel puţin după retragerea temporară a lui Isus din Iudea, cam prin luna decembrie. El a fost arestat şi întemniţat între timpul acela şi Paştele următor (vezi Nota adiţională la Luca 4; diagrama p. 229; vezi la Luca 3,19.20).

Enon aproape de Salim. Aşezarea acestor vechi locuri nu este certă. Conform cu W.F.Albright, identificarea cea mai probabilă pare să fie modernul Salim, cam la 4 mile la sud-est de Nablus şi Şechem şi satul modern învecinat Ainun (W.F.Albright, The Background of the New Testament and Its Eschatology, în Studies in Honor of C.H.Dodd, p. 159). Satele acestea sunt în apropiere de izvoarele de apă Wadi Far’ah, unde sunt numeroase izvoare. Amplasarea tradiţională târzie la câteva mile sud-est de Scythopolis (Bet-şan) este aproape de Râul Iordan, dar ar fi fără rost ca Ioan să sublinieze că acolo erau multe ape. Descrierea aceasta a fi semnificativă numai pentru o localitate comparativ obscură unde posibila lipsă a unei cantităţi abundente de apă ar putea ridica

o bănuială cu privire la felul în care putea să fie săvârşit ritualul botezului. Vezi harta din faţa, p. 321.

Multe ape. Comentariul acesta atrage atenţia la botezul prin scufundare în care multe ape ar fi indispensabile. Vezi la Matei 3,6; Romani 6,3-6.

24 Căci Ioan încă nu fusese aruncat în temniţă.

Aruncat în temniţă. Ioan a fost în temniţă cam un an, de prin jurul Paştelui, anul 29 d.Hr., până prin acelaşi timp în anul următor (vezi la Luca 3,19.20).

25 Între ucenicii lui Ioan şi între un iudeu s-a iscat o neînţelegere cu privire la curăţare.

S-a iscat o neînţelegere. Deşi de frica poporului (Matei 21,26), autorităţile iudaice au evitat un atac pe faţă contra lui Ioan, ei au căutat căi mai puţin bătătoare la ochi pentru a-i stingheri lucrarea. Botezul era ceva central în predica lui Ioan (Marcu 1,4; Luca 3,3), ca un simbol de pocăinţă şi de curăţire de păcat. Iudeii practicau botezul prozeliţilor, pentru curăţirea ceremonială a convertiţilor dintre Neamuri (vezi la Ioan 3,3-5). Dar Ioan cerea iudeilor să accepte ritualul şi făcea din el un semn de pocăinţă şi de întoarcere de la o viaţă de păcat. Este adevărat că Esenienii practicau botezul mult mai aproape de sensul în care îl întrebuinţa Ioan (vezi p. 63, 91), dar ei erau puţini la număr şi aveau o slabă influenţă asupra vieţii şi gândirii naţiunii.

Un iudeu. [Iudei, KJV]. Pot fi citate dovezi textuale importante (cf. p. 146) pentru exprimarea un iudeu. Curăţire. Anume, spălare ceremonială.

26 Au venit deci la Ioan şi i-au zis: „Învăţătorule, Cel ce era cu tine dincolo de Iordan şi despre care ai mărturisit tu, iată că botează, şi toţi oamenii se duc la El.”

Învăţătorule. [Rabi, KJV]. Vezi la cap. 1,38.

Cel ce era cu tine. Vezi cap. 1,29-36.

Iată că botează. Vezi la cap. 4,2.

Toţi se duc la El. [Toţi oamenii vin la El, KJV]. Predica lui Ioan fusese primită cu atâta aclamaţie din partea poporului încât cărturarii şi Fariseii au ajuns geloşi pe el (vezi la cap. 1,19-25). Dar aici era un Învăţător şi mai popular ca Ioan. Ucenicii lui Ioan luau în nume de rău succesul aparent al lui Isus şi au ajuns geloşi pentru învăţătorul lor (cf, Marcu 9,38). Ei socoteau că întrucât botezul lui Ioan era ceva caracteristic lui (vezi Ioan 3,25), Isus şi alţii care nu erau direct asociaţi cu Ioan şi cu ei nu aveau dreptul să administreze ritualul botezului în felul şi pentru scopul pentru care îl făcea Ioan.

27 Drept răspuns, Ioan i-a zis: „Omul nu poate primi decât ce-i este dat din cer.

Un om nu poate să ia. [Un om nu poate primi, KJV]. Ioan recunoştea că succesul lui venise din cer şi îşi afirma credinţa lui că succesul mai mare care însoţea acum ostenelile lui Isus trebuia să fie la fel din cer. În amândouă cazurile iniţiativa era din partea lui Dumnezeu şi ce drept aveau oamenii să discute faptele lui Dumnezeu? Ioan avea încredere în propria sa însărcinare dumnezeiască şi prezisese de la început venirea Unuia mai mare decât el (cap. 1,26.27). De ce să ia el în nume de rău împlinirea propriei sale preziceri?

Umilinţa deplină şi supunerea neegoistă a lui Ioan sunt trăsături caracteristice ale adevăratului urmaş al lui Hristos. Ioan era în stare să spună: El trebuie să crească, iar eu să mă micşorez (cap. 3,30) numai pentru că înţelegea clar propria sa legătură cu Mesia şi pentru că atingerea iubirii divine îl transformase (vezi DA 179).Mândria şi gelozia îi asaltau în zadar echilibrul intelectual şi emoţional.

28 Voi înşivă îmi sunteţi martori că am zis: „Nu sunt eu Hristosul, ci sunt trimis înaintea Lui.”

Îmi sunteţi martori. Atitudinea lui Ioan faţă de Hristos era deja înregistrată în memoria ucenicilor lui.

Nu sunt eu Hristosul. Vezi la cap. 1,20.

Sunt trimis înaintea Lui. Vezi la Matei 3,3.

29 Cine are mireasă este mire; dar prietenul mirelui, care stă şi-l ascultă, se bucură foarte mult când aude glasul mirelui: şi această bucurie, care este a mea, este deplină.

Cine are mireasă. Legătura lui Dumnezeu cu poporul Său este comparată adesea cu aceea a unui mire faţă de mireasă (vezi Isaia 54,5; Ieremia 2,2; 3,20; Ezechiel 16,18; 23,4; Osea 2,19.20; 2 Corinteni 11,2; Efeseni 5,25-27; etc.) Acum Isus părea că câştigă cu succes poporul Israel pentru Sine.

Prietenul mirelui. Prietenul mirelui era mijlocitorul care făcea aranjamente între familia mirelui şi aceea a miresei. Lui i-ar fi făcut plăcere când tranzacţia ajungea la un punct culminant fericit. Ioan îşi împlinise rolul încredinţat lui de a-l chema pe Israel să accepte pe Dumnezeu şi Învăţătorul lui spiritual şi acum se bucura de succesul evident al Aceluia în favoarea Căruia lucrase. Propria lui bucurie se împlinea în felul acesta. Vezi la Marcu 2,19.

Stă şi-l ascultă. Poate Ioan vorbeşte despre prietenul mirelui ca fiind atent să afle dorinţele mirelui şi să le împlinească. Sau, Ioan s-ar putea referi la momentul când mirele salută pe mireasa sa pentru prima dată faţă către faţă şi cavalerul de onoare se bucură de încheierea cu succes a sarcinii sale. La fel, Ioan nu putea să regrete că oamenii erau atraşi la Hristos; de fapt aceasta împlinea nădejdile lui cele mai dragi.

30 Trebuie ca El să crească, iar eu să mă micşorez.

Trebuie ca El să crească. Vezi la v. 27, 29. Nu ar fi putut să fie altcumva, declară Ioan. Acestea sunt aproape cele mai de pe urmă cuvinte relatate ale lui Ioan înainte de întemniţarea lui. Cu siguranţă, niciodată nu au fost rostite cuvinte mai umile, mai supuse, mai neegoiste ca acelea ale lui Ioan cu ocazia aceasta. În floarea vieţii şi a lucrării Lui el este chemat să se retragă şi să lase câmpul altora. Cu siguranţă că nu s-a sculat nici unul mai mare decât Ioan Botezătorul (Matei 11,11).

31 Cel ce vine din cer este mai presus de toţi; cel ce este de pe pământ este pământesc şi vorbeşte ca de pe pământ. Cel ce vine din cer este mai presus de toţi.

Cel care vine. Un idiom tehnic iudaic însemnând Mesia (vezi Matei 11,3; 21,9; 23,39; Luca 7,19; etc.; vezi la Ioan 1,14).

De sus. Gr. anathen (vezi la v. 3). Hristos a venit de sus pentru ca oamenii să poată fi născuţi de sus. Pentru că Hristos a venit de sus declară Ioan este numai drept şi vine – de fapt, este necesar – ca El să fie mai presus de toţi cei ca căror obârşie este de pe pământ.

De pe pământ. Ceea ce este de origine pământească este pământesc şi în natură.

Vorbeşte ca de pe pământ. Ioan era de pe pământ şi vorbea ca un om. Isus era de sus şi vorbea cu înţelepciune de sus. Nu e de mirare că oamenii se întorceau de la Ioan la Isus, de la cel mai mic la cel mai mare.

Este mai presus de toţi. Pot fi arătate dovezi textuale (cf. p. 146) pentru omiterea acestei expresii folosite a doua oară în v. 31. Dacă cuvintele acestea sunt omise, v. 31 se contopeşte cu v. 32 pentru a zice: Cel care vine din cer mărturiseşte despre ce a văzut şi auzit. Dacă este păstrată expresia aceasta, Ioan admite că Hristos este infinit mai mare decât el însuşi, mai mare, de fapt, decât toţi oamenii şi refuză să se considere un rival al lui Isus.

32 El mărturiseşte ce a văzut şi a auzit, şi totuşi nimeni nu primeşte mărturia Lui.

A văzut şi a auzit. Adică, ceea ce Hristos a văzut şi auzit cu privire la caracterul şi voia Tatălui (vezi la v. 11-13). Ioan reaminteşte mereu cititorilor săi că mărturia lui Isus cu privire la lucrurile cereşti îşi avea obârşia în Tatăl (vezi cap. 8,40; 15,15; etc.).

Nimeni nu primeşte. O hiperbolă retorică scoţând în evidenţă cât de puţini din mulţimea care Îl urma pe Isus Îl acceptau cu adevărat ca Trimis al lui Dumnezeu (cf. cap. 1,11; 2,24). Că unii oameni, într-adevăr au primit şi au crezut mărturia lui Isus reiese din cap. 3,33 (cf. cap. 1,11.12).

33 Cine primeşte mărturia Lui adevereşte prin aceasta că Dumnezeu spune adevărul.

Cine primeşte. [A primit, KJV]. Vezi la cap. 1,12. Unii oameni stau ca excepţii demne de notat faţă de enunţarea generală a versetului precedent.

Adevereşte. [A pus pecetea sa, KJV]. Punând pecetea sa personală pe un document, o persoană atestă acurateţea şi valabilitatea lui, adăugând în felul acesta mărturia lui personală la cele declarate de document. Primind pe Isus Hristos cineva exprimă propria sa convingere că solia lui Dumnezeu cu privire la El este adevărată.

Că Dumnezeu spune adevărul. [Că Dumnezeu este adevărat, KJV]. Adică, solia lui Dumnezeu cu privire la Isus ca Hristos este adevărată. Pentru expresia negativă a acestui acelaşi adevăr vezi 1 Ioan 5,10.

34 Căci Acela pe care L-a trimis Dumnezeu vorbeşte cuvintele lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu-I dă Duhul cu măsură.

L-a trimis Dumnezeu. Adică, Hristosul (vezi la cap. 1,14; 3,31). Cu privire la sensul în care Tatăl a trimis pe Fiul pe acest pământ vezi la v. 17, Isus a venit nu în numele Său personal şi vorbind cuvintele Lui, ci în numele Tatălui, vorbind cuvintele Tatălui (cf. cap. 5,19.30; etc.).

Cu măsură. Adică, cu economie. Ioan declară că motivul pentru care lucrarea lui Isus a fost atât de plină de succes este faptul că El a venit de sus (v. 31) şi că trăind aici ca om între oameni, El a fost umplut de Duhul Sfânt. Ioan nu putea pretinde nici una din calificările acestea în aceeaşi măsură în care le avea Isus şi Isus este deci infinit superior lui Ioan. În cel mai bun caz, Ioan putea să cunoască în parte şi…să prorocească în parte (1 Corinteni 13,9). Ca fiinţă divină Isus nu avea nici o nevoie ca să-I fie dat Duhul Sfânt; dar ca fiinţă omenească, tot ce avea El primise de la Tatăl.

35 Tatăl iubeşte pe Fiul şi a dat toate lucrurile în mâna Lui.

Iubeşte pe Fiul. Aşa cum fusese atestat de glasul din cer la botezul Lui (vezi la Matei 3,17). Înainte de venirea pe acest pământ, Tatăl şi Fiul erau asociaţi într-o comuniune veşnică (vezi la Ioan 1,1). Dar Ioan vorbeşte aici de iubirea Tatălui pentru Fiul Său în starea Lui întrupată, trăind pe pământ ca om între oameni. Iubirea infinită care exista între Tatăl şi Fiul în decursul veşniciei nu fusese slăbită de întrupare.

A dat toate. Chiar ca om între oameni Isus avea deplină autoritate să lucreze în numele Tatălui. Comparaţi Ioan 5,22.27.26; 13,3; 17,2.24; etc.; vezi la Matei 11,27; 28,18).

36 Cine crede în Fiul are viaţa veşnică; dar cine nu crede în Fiul nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el.”

Cine crede. Literal, cine stăruie să creadă. A ajunge odată în har nu este de ajuns; un om trebuie să rămână în har dacă vrea să intre în împărăţie. Situaţia unui om înaintea Tatălui este determinată de atitudinea lui faţă de Fiul. Vezi la cap. 1,12; 3,15.16.

N-ascultă. [Nu crede, KJV]. Gr. apeitheo, literal a fi neascultător ca în 1 Petru 2,7.8. Totuşi, apeitheo se referă la o stare de răzvrătire a minţii şi a voinţei şi nu la fapte de neascultare. Comparaţi Efeseni 5,6, unde forma substantivală a aceluiaşi cuvânt este tradusă neascultători. Starea minţii determină cursul vieţii. Comparaţi Ioan 3,18.

Nu va vedea viaţa. Adică, nu va participa la viaţa veşnică (vezi v. 16; vezi la v. 3). Un om nu Îl poate respinge pe Hristos şi să aştepte să câştige viaţa veşnică direct de la Tatăl.

Mânia lui Dumnezeu. Vezi la Romani 1,18. Pentru acelaşi cuvânt tradus mânie şi folosit cu privire la Hristos vezi la Marcu 3,5. Mânia lui Dumnezeu este îndreptată contra oricărui păcat. Dumnezeu a oferit o cale prin care oamenii să poată scăpa din ghearele păcatului, dar dacă refuză să fie despărţiţi de el, în mod inevitabil vor avea parte de soarta lui şi vor fi desfiinţaţi odată cu el.

COMETARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1–3 AA 104; DA 168 1–17 DA 167–177

2 FE 383

2, 3 TM 367

3 AA 387; AH 206; CE 13; COL 48, 112; CS 142; CSW 64; DA 189; FE 279, 459; GC 467; ML 314, 331; SC 18, 67; TM 369; 8T 149; 9T 156

3–8 COL 98

4 CSW 65; DA 171, 389

4–9 TM 368

5, 6 DA 172

5–7 CSW 66

7 COL 48; Ev 286; FE 459; MYP 71; SC 19; 5T 189, 339; 8T 149

8 DA 172; SC 57; 4T 585

8–10 Ev 289

9 DA 175; FE 178

9, 10 DA 173; FE 459, 517; 6T 154

10–12 TM 369

11 Ev 296

11–13 FE 190

12 DA 173

12–16 TM 370

14 AA 104; DA 174, 175, 176, 485; FE 284

14, 15 DA 415, 660, 775; GC 74; PP 431; 8T 50

14–16 AA 226

15 PP 475

16 CH 222, 507; COL 301, 316, 331; CS 19, 46; CSW 12; CT 29, 338; DA 22, 25, 390, 493; Ev 530, 546, 614; EW 115, 125, 151; FE 164, 177, 230, 295, 300, 383, 397, 427, 429, 447; GC 417, 467; GW 155, 157; MB 119; MH 62, 94, 396, 424; ML 7, 218, 361; MM 19, 20, 52; MYP 29, 138, 346; PP 63, 154; SC 13, 14; Te 289; TM 48, 81, 93, 123, 185, 189, 271, 307, 376, 486; 2T 200; 3T 369; 4T 19, 80, 145, 293, 375, 418; 5T 629, 730, 739; 6T 66, 88, 236, 283, 358, 386, 446; 7T 111, 225; 8T 10, 25, 177, 204, 234, 287; 9T 44, 50, 60, 208, 254

16, 17 6T 273

16–18 8T 208

17 COL 212; DA 210; Ed 79; 4T 387

19 DA 588; Ed 74; FE 258; GC 229, 265; 3T 38, 214, 426; 4T 230

19, 20 FE 295; TM 90; 2T 352, 449, 689

19–21 CS 226

20 GC 458; PP 74, 608; 1T 624; 2T 453; 3T 37; 5T 74

22–36 DA 178–182

26–31 5T 224

27–30 GW 56; 8T 333

29 DA 276

30 DA 181; Ed 157; 5T 729

31 DA 180; GW 57

31–34 8T 334

31–36 TM 93

32, 33 DA 181

33 AA 556; MH 461; SC 112; 8T 321

33–36 TM 486

34 DA 180; Ev 699; GW 57; ML 59

34–36 FE 392

36 DA 181, 396; GC 533; PP 207