Legile. Adică poruncile după care trebuia să fie administrată judecata. Cu toate că multe din aceste legi mozaice erau fără îndoială cele vechi, care au fost în vigoare de un timp, acum toate aveau să fie întărite prin aprobarea divină. Unele dispoziţii pot să fi izvorât din deciziile judecătoreşti luate de Moise în pustie (cap. 18,16). Toate aceste legi civile respirau spiritul Legii morale; ele reflectau şi aplicau principiile celor Zece Porunci.

Aceste rânduieli civile se ocupau cu datinile vremii şi se întemeiau pe ele. În unele chestiuni, rânduielile reafirmă în mod simplu practicile legale deja în vigoare. Unele din ele sunt asemănătoare cu legile Codului lui Hammurabi (vezi nota suplimentară de la încheierea capitolului). Se poate să pară că nu se potriveşte cu concepţia noastră despre caracterul lui Dumnezeu ca El să aprobe cel puţin în mod tacit lucruri ca sclavia, concubinajul şi formele de pedepsire în aparenţă aspre. Cu toate acestea, trebuie să fie amintit că scoţând pe poporul evreu afară din Egipt, Dumnezeu i-a luat aşa cum erau, cu scopul ca, treptat, să facă din ei ce dorea El ca să fie – demni reprezentanţi ai Săi.

Deşi naşterea din nou împărtăşeşte unui om noi idealuri şi putere divină din belşug, ea nu aduce o înţelegere pe moment a plinătăţii idealului lui Dumnezeu pentru om. Înţelegerea şi ajungerea acestui ideal constituie lucrarea unei vieţi întregi (vezi Ioan 1,12; Galateni 3,13.14; 2 Petru 3,18). Dumnezeu nu face o minune spre a aduce acest lucru la îndeplinire într-o clipă, mai ales când este vorba de obiceiuri şi practici generale. Dacă El ar proceda astfel, caracterul nu s-ar mai putea dezvolta. Din cauza aceasta, Dumnezeu ia pe oameni aşa cum îi găseşte şi, prin descoperirea în creştere şi tot mai clară a voinţei Lui, îi călăuzeşte mereu înainte spre idealuri mai înalte. Astfel, prin unele legi civile date la Sinai, Dumnezeu a îngăduit pentru o vreme ca anumite obiceiuri să continue, dar a ridicat o stavilă împotriva abuzului lor. Părăsirea finală a obiceiurilor propriu-zise a avut loc mai târziu. Principiul unei creşteri continue şi tot mai clare şi mai bune a descoperirii voinţei lui Dumnezeu a fost enunţat de Hristos (Matei 19,7-9; Ioan 15,22; 16,13; Fapte 17,30; 1 Timotei 1,13).

Un rob evreu. Un evreu nu trebuia să fie robul unui alt evreu (Levitic 25,25-55). Totuşi, pentru că sclavia era o instituţie universal statornicită, Dumnezeu a îngăduit practicarea ei, însă a căutat să micşoreze relele care o însoţeau. În ţările păgâne, robii erau consideraţi, de obicei, mai mult ca bunuri mobile decât ca oameni. Lucrul acesta era cel mai reprobabil, deoarece sclavia nu însemna în mod necesar nici o lipsă morală sau mintală a unui rob. Adesea robii se dovedeau a fi mai inteligenţi şi mai capabili decât stăpânii lor. Mare parte din cei ce sufereau sclavia fără voie erau fie născuţi robi, fie făcuţi astfel cu ocazia războaielor. În felul acesta, sclavia nu era o pedeapsă meritată, ci mult mai o nenorocire nemeritată. Aceşti nenorociţi nu aveau drepturi politice, ci numai câteva privilegii sociale, cu toate că adesea erau legaţi de un stăpân care le era inferior în toate privinţele. Familiile lor puteau fi oricând desfăcute şi împărţite cu alţi stăpâni. Ei erau obiectul bătăilor nemiloase, fără despăgubire, cu excepţia poate a cazurilor de vătămare serioasă. Lor li se putea cere cea mai grea muncă, în ateliere ceva mai bune decât închisorile, în mine nesănătoase, sau legaţi la vâslele galerelor pentru o slujire istovitoare de-a lungul anilor fără sfârşit.

Spre deosebire, Domnul a ocrotit cu grijă drepturile robilor evrei, ba a făcut chiar şi soarta robilor străini mult mai plăcută decât era în altă parte. Tratamentul aspru era în mod categoric interzis (Levitic 25,43). Faţă de stăpân, sclavul mai era fratele tău (Deuteronom 15,12; Filimon 16). Ba mai mult, după plata pentru partea neexpirată a preţului de vânzare, stăpânul era obligat să-l elibereze pe rob (Levitic 25,48-52). Spiritul acestor legi referitoare la robi este acelaşi ca acela enunţat de Pavel în Coloseni 4,1 şi exprimat prin trimiterea robului creştin Onisim înapoi la Filimon, stăpânul lui creştin (Filimon 8-16).

În spirit, legea lui Moise este împotriva sclaviei. Accentuarea demnităţii omului ca fiind făcut după chipul lui Dumnezeu şi recunoaşterea descendenţei întregului neam omenesc dintr-o singură pereche conţin, în principiu, afirmaţia oricărui drept al omului (vezi Levitic 25,39-42; 26,11-13). De obicei, izraeliţii deveneau robi în propriul neam prin sărăcie (Levitic 25,35, 39) şi uneori prin crimă (Exod 22,3). Uneori, copiii erau vânduţi în locul unei datorii (2 Regi 4,1-7). Mai târziu, ca urmare a războiului, erau duşi departe ca robi în ţări străine (2 Regi 5,2, 3).

În al şaptelea. Acesta nu se referă la anul sabatic (Exod 23,11; Levitic 25,4), ci la începutul celui de-al şaptelea an, după ce omul a devenit rob (Deuteronom 15,12). Când venea anul jubiliar, robul evreu trebuia să fie eliberat, indiferent câţi ani slujise (Levitic 25,40). Altminteri, robia lui se termina la sfârşitul celui de-al şaselea an. Stăpânul nu numai că trebuia să-i acorde libertatea, ci mai era obligat să-i dea parte din turmă, din arie şi din teasc (Deuteronom 15,12-15), pentru ca astfel să poată începe viaţa din nou. Astfel că, în prima dintre legile civile găsim prevederi binefăcătoare al căror spirit umanitar caracterizează toată legislaţia mozaică.

Singur. Adică necăsătorit.

Ia dat o nevastă. Dacă, devenind rob, bărbatul era burlac sau văduv, şi dacă stăpânul lui îi dădea de soţie o femeie sclavă, stăpânul nu avea să piardă femeia sclavă, care rămânea proprietatea lui. În cazul acesta, soţul avea să fie eliberat singur din robie. Copiii unui sclav căsătorit aveau să fie proprietatea stăpânului şi trebuiau să rămână membri ai casei lui.

Eu iubesc pe stăpânul meu. Având în vedere că sclavia ebraică era blândă şi înţelegătoare (Levitic 25,39.40.43), nu era ceva neobişnuit să apară afecţiunea între stăpân şi rob. Astfel de ocazii aveau loc chiar şi printre păgâni. Iubirea putea chiar să facă aşa încât condiţiile robiei să pară mai de preferat decât libertatea. Legăturile de iubire leagă mai strâns decât orice alte legături, dar ele nu constrâng, nici nu încătuşează.

Să-l apropie de uşă. În urma hotărârii sclavului de a nu se elibera, stăpânul trebuia să-l aducă înaintea judecătorilor (literal, înaintea lui Dumnezeu) care, ca reprezentanţi ai lui Dumnezeu, împărţeau dreptatea şi slujeau ca martori la astfel de tranzacţii legale. Robul devenea un membru permanent al familiei, în urma unei ceremonii în care i se găurea urechea la intrarea în casă şi era legat printr-un semn fizic, rămânând astfel pe tot timpul vieţii lui. Urechea străpunsă mărturisea despre inima străpunsă. Semnul robiei devenea semn al iubirii. Tot aşa a fost şi cu Domnul nostru, robul suferind (Isaia 42,1; 53,10.11) care, pentru iubirea pe care a avut-o faţă de fiii şi fiicele Sale de pe pământ (Evrei 12,2.3), a fost nespus de înălţat (vezi Filipeni 2,7-9; Evrei 5,8.9).

Pentru totdeauna. Din ‘olam, literal timp ascuns, adică timp de durată nedefinită. Limitele lui sunt fie necunoscute, fie nespecificate, şi trebuie să fie determinate de natura persoanei, a lucrului sau împrejurării la care se referă. În sens absolut, aplicat la Dumnezeu, ‘olam, veşnic (Geneza 21,33), înseamnă etern, pentru că Dumnezeu este etern – fără început sau sfârşit. Întrun sens mai restrâns, sfinţii înviaţi intră în ‘olam, viaţa veşnică (Daniel 12,2), o viaţă care, cu toate că are un început, este fără sfârşit, datorită acordării nemuririi. Într-un sens şi mai limitat, ‘olam poate avea atât un început precis, cât şi un sfârşit hotărât, fiecare din ele putând fi nesigure în momentul când are loc vorbirea. De exemplu, Iona era în pântecele peştelui pe vecie (Iona 2,6), pentru că în acel timp nu ştia când, sau dacă avea să ajungă vreodată din nou afară. În acest caz, pe vecie s-a întâmplat să fie numai trei zile şi trei nopţi (Iona 1,17).

Cuvintele noastre întotdeauna şi veşnic nu înseamnă în ele însele un timp fără început, sau fără sfârşit. De exemplu, se poate spune despre un om că întotdeauna a locuit în valea în care s-a născut. Faptul că el a murit acolo în cele din urmă, în nici un caz nu invalidează afirmaţia că el întotdeauna a locuit acolo. Tot aşa, la căsătorie, soţul şi soţia făgăduiesc să fie credincioşi unul faţă de altul pentru totdeauna, însemnând atâta timp cât vor trăi. Dacă, după moartea unuia, celălalt se va recăsători, nimeni nu-l va acuza că a călcat jurământul făcut la prima lui căsătorie. Nu mai este justificat a citi în cuvântul ebraic ‘olam, mai mult decât se înţelege din context.

Cât despre rob, el îi slujise deja stăpânului său o perioadă precisă şi limitată de şase ani. Acum, la propria alegere, el trebuia să înceapă o perioadă de slujire de durată nedefinită. Evident că înţelegerea avea să se termine cel puţin la moartea robului, eveniment care desigur că nu putea fi prezis. Acest termen nedefinit de slujire este, de aceea, descris potrivit ca ‘olam, care aici ar fi mai clar redat ca perpetuu.

Traducătorii Septuagintei au redat cuvântul ebraic ‘olam ca aion, echivalentul lui grecesc. Ce s-a spus despre ‘olam este valabil şi pentru aion. A încerca să se determine lungimea timpului în cauză, sau a stabili pentru o persoană sau un lucru descris însuşirea de continuitate fără sfârşit pe temeiul lui ‘olam sau aion este cu totul neîntemeiată. În fiecare caz, durata lui ‘olam sau aion depinde numai de contextul în care este folosit, în mod deosebit de natura persoanei sau lucrului la care este aplicat cuvântul.

Îşi vinde fata. La popoarele antice, autoritatea tatălui era atât de mare, încât putea să vândă ca sclavi proprii copii. Herodot ne spune că tracii au făcut o practică obişnuită din vânzarea fiicelor. Într-un timp, după cele spuse de Plutarh, vânzarea fiilor era ceva obişnuit la Atena. Femeile roabe erau, de obicei, vândute ca să slujească în calitate de concubine sau soţii de mâna a doua pentru stăpânii lor.

Dacă nu va plăcea. Dacă acela care a cumpărat femeia sclavă avea să o refuze în calitate de concubină, sau a doua soţie a lui, atunci, literal, trebuia să-i îngăduie răscumpărarea. El trebuia să caute pe cineva s-o cumpere de la el şi astfel să se elibereze de obligaţia de căsătorie (v.11, compară cu Levitic 25,48).

Nu va avea dreptul. Atât primul cumpărător, cât şi cel care a răscumpărat-o trebuiau să fie evrei, iar nu străini. Nici un evreu nu trebuia să se căsătorească vreodată cu un străin (Deuteronom 7,1-3). Făgăduind fetei s-o facă a doua soţie a lui şi nefăcând lucrul acesta, primul ei cumpărător a lucrat cu înşelăciune, adică a violat făgăduinţa lui.

Fiului său. Stăpânul putea să obţină femeia sclavă la început pentru scopul acesta, dar, negăsind-o potrivită pentru sine (vezi v.8), putea s-o dea fiului său. În ambele cazuri, ea trebuia să aibă situaţia unei fiice în familie.

O altă nevastă. Dacă, pe lângă luarea acestei femei sclave ca soţie aflată pe o poziţie secundară, mai târziu stăpânul lua o altă soţie legitimă, întreţinerea şi dreptul conjugal al soţiei secundare nu trebuiau să i se nege.

Putea ieşi. Femeia sclavă nu trebuia să fie tratată ca o simplă servitoare a familiei, ci să i se îngăduie să se întoarcă de îndată la tatăl ei, ca femeie liberă, cu dreptul de recăsătorire. Tatăl ei nu era obligat să restituie nici o parte din preţul plătit pentru ea.

Lovi pe altul. În versetele 12-14 se are în vedere omuciderea. Legea aceasta este asemenea aceleia date de Noe (Geneza 9,6). Crima premeditată nu trebuia să fie, în nici un caz, iertată.

Să-i cadă în mână. Literal, dacă Dumnezeu îl lasă să cadă. Aceasta arată numai că Dumnezeu îngăduise ca decedatul să cadă pe neaşteptate în mâinile celui care îl omorâse, fără ca ucigaşul să aştepte în mod deliberat să facă acest lucru.

Îţi voi hotărî un loc. Un om care omora un vrăjmaş care l-a atacat pe neaşteptate nu era considerat criminal, ci ucigaş fără premeditare sau omucidere îndreptăţită. Pentru aceasta nu exista nici o pedeapsă legală specifică. El era lăsat pur şi simplu la dreptatea bruscă a obiceiului statornicit, la pedeapsa răzbunătorului sângelui (Numeri 35,12; Deuteronom 19,6.12). Legea aceasta n-a schimbat practica generală orientală, fie de a lua viaţă pentru viaţă, fie de a da o compensaţie financiară. Legea lui Moise a pus între răzbunătorul sângelui sau rudenia care urma şi victima sa, ocazia pentru cel din urmă să ajungă la un loc de azil. Acesta trebuia să fie în una dintre cele şase cetăţi de scăpare, unde putea fi în siguranţă, până când cazul lui putea fi ascultat de bărbaţii din propria cetate (Numeri 35,9-28; Deuteronom 19,1-13; Iosua 20).

Legile ar trebui să se combine întotdeauna cu îndurarea. Dacă sunt prea aspre, legile zădărnicesc propriile scopuri, deoarece prea marea lor severitate va face improbabilă aducerea la îndeplinire. Conştiinţa morală a poporului se revoltă contra lor. Când, de exemplu, contrafacerea era în Anglia o crimă care merita moartea, curţile cu juri n-au putut fi câştigate să-i convingă pe oameni de această crimă. Decretele legale trebuie să fie în acord cu conştiinţa colectivităţii, sau vor înceta să mai dispună de respect. Oamenii buni le vor călca, curţile de judecată vor ezita să fie ascultate prin constrângere şi legiuitorii înţelepţi vor căuta să le schimbe mereu spre a le armoniza cu simţul moral cel mai bun al colectivităţii.

Să-l omoare cu viclenie. Ucigaşul care în mod deliberat şi cu intenţie ia viaţa omului trebuia să fie luat chiar şi de la altar (de altfel, un loc de siguranţă) dacă el căuta refugiu acolo, şi pedepsit fără întârziere (1 Regi 2,28-34).

Va lovi pe tatăl său. Adică, îl bate. Aceasta înseamnă opoziţie deliberată şi permanentă faţă de autoritatea părintească. În versetul acesta şi următoarele două este vorba de crime care merită moartea. A lovi nu înseamnă a omorî, crimă de care se ocupă v.12. Totuşi, pedeapsa severă pentru bătaie accentuează cu tărie demnitatea şi autoritatea părinţilor. Dacă ne gândim că părinţii ţin locul lui Dumnezeu faţă de copiii lor până la vârsta răspunderii morale (PP 308), că părinţii se îngrijesc de ei şi-i ocrotesc în timpul anilor când sunt slabi, şi că chiar natura aşază în mintea copiilor un respect instinctiv pentru părinţii lor, pedeapsa aceasta nu pare ciudată sau excesivă. Societatea nu este niciodată în siguranţă şi nici nu poate exista timp îndelungat, acolo unde este dispreţuită autoritatea părintească. Aici este vorba de ceva mult mai mult decât un simplu fapt de dispreţ.

Va fura un om. A fura, sau a răpi oameni spre a-i face robi constituia de timpuriu, o crimă larg răspândită (vezi Geneza 37,25-28). De obicei, cei furaţi erau străini. A-i fura pe străini nu era considerat ca o crimă. Dar, dacă persoana răpită era un concetăţean, pedeapsa era gravă (Deuteronom 24,7).

Blestema pe tatăl său. Deoarece părinţii ţin locul lui Dumnezeu faţă de copiii lor în primi lor ani (vezi comentariul pentru v.15), pedeapsa pentru blestemarea lor este egală cu pedeapsa pentru blasfemie faţă de Dumnezeu (Levitic 24,16).

Cu o piatră. Folosirea unei pietre sau pumnului dovedeşte că nu este vorba de un plan premeditat de a ucide, cum ar fi fost adevărat, dacă ar fi fost pregătită spre folosire o armă.

Se va scula. Comentatorii rabini afirmă că delicventul era reţinut la închisoare până ce se afla dacă cel rănit avea să moară. Dac murea, atacantul era judecat pentru crimă. Dacă se însănătoşea, se impunea o amendă pentru acoperirea pierderii timpului omului rănit.

Va lovi pe robul său. În vremurile vechi, un rob era considerat ca proprietate absolută a stăpânului său şi putea fi rău tratat, se putea abuza de el, sau putea fi chiar omorât fără vreun amestec legal. La Roma, un stăpân putea să facă tot ce-i plăcea cu robul lui, îl putea vinde, pedepsi sau omorî. Legile lui Moise, totuşi, au îmbunătăţit în mare măsură situaţia robilor băştinaşi, acordându-le anumite drepturi legale. Deşi disciplina robilor cerea uneori să fie bătuţi, Dumnezeu cerea ca acest fapt să fie motivat. O slujnică era de obicei pedepsită de stăpâna ei sau de o altă slujnică mai mare sub autoritatea stăpânei. În Orient, criminalii erau adesea omorâţi prin bătaie. Bătaia cu bâte putea să le fie fatală unora din cauza unei sensibilităţi speciale ale sistemului nervos. Având în vedere că stăpânul a plătit o sumă pentru rob, dacă robul mai trăia o zi sau două după bătaie, nu era pedepsit.

Lovesc pe o femeie. O rănire neintenţionată, probabil din cauza amestecului femeii într-o ceartă dintre bărbaţi.

Altă nenorocire. Aici nenorocire înseamnă moarte (Geneza 42,4.38; 44,29). Judecătorii trebuiau să aplice o amendă spre a-l ocroti pe delincvent de a plăti o sumă excesivă pe care putea s-o ceară soţul femeii.

Viaţă pentru viaţă. Această pedeapsă, după cât se pare excesivă pentru o leziune care a fost în mare măsură accidentală şi fără intenţia de a lua viaţa, probabil că a fost reflectarea unei legi vechi, aceea a răzbunătorului sângelui (vezi v.13). Trebuie să fie amintit că în aceste legi erau unele prevederi pe care Moise le-a îngăduit, precum cartea de despărţire din cauza împietririi inimii lor (Deuteronom 24,1-4; Matei 19,3-8). Este de asemenea de reţinut că unele dintre aceste porunci mozaice nu erau absolut cele mai bune din punct de vedere divin, ci erau nedesăvârşite (Exod 20,25; Psalmi 81,12). Ele erau relativ cele mai bune pe care poporul lui Dumnezeu, pe vremea aceea şi în starea lor de moralitate şi dezvoltare spirituală avea să le primească şi să le asculte (vezi v.1).

Ochi pentru ochi. Şi legea aceasta era foarte răspândită printre naţiunile antice. Această lege a fost introdusă parţial de Solon în codul Atenei, iar la Roma a fost inclusă în cele Douăsprezece Table. Numeroase legi de natură asemănătoare au fost incluse în vechiul Cod al lui Hammurabi, rege al Babilonului care a trăit pe vremea lui Avraam (vezi nota suplimentară de la sfârşitul capitolului).

Dacă s-a insistat asupra interpretării literale a acestei legi pe timpul Domnului Isus (vezi Matei 5,38-42), trebuie că acest lucru a fost făcut de saduchei, pentru că ei au refuzat să citească în lege o interpretare spirituală. La nimic bun n-ar fi servit a pretinde literal ochi pentru ochi. Aceasta ar fi însemnat o mare pierdere pentru persoana căreia i se făcea rana, fără a i se aduce nici cel mai mic câştig celui lezat. O cerere stăruitoare de compensare este mult diferită de o pătimaşă dorinţă de răzbunare.

Loveşte ochiul. Versetul acesta şi următorul stabilesc legea care se referă la atacuri asupra robilor. Este amintit în mod deosebit ochiul şi dintele, deoarece primul este considerat ca organul fizic cel mai de preţ, iar pierderea celui de-al doilea ca fiind cel care este de cea mai mică importanţă. Legea generală a represaliilor nu se aplica la robi. Loviturile obişnuite date unui rob nu atrăgeau după sine nici o idee de despăgubire diferită de acelea date unui copil. Totuşi, vătămarea permanentă a unui organ, sau pierderea unui membru îi acorda robului dreptul de plângere şi despăgubire. Răzbunarea în natură era cu neputinţă, pentru că aceasta l-ar fi pus pe rob în situaţia de a aplica represalii împotriva stăpânului său, dar aici era prevăzută despăgubire obligatorie. Regula susţinea că orice pierdere fizică permanentă îi dădea robului dreptul la libertate, privilegiu care trebuie să fi acţionat ca o frână efectivă faţă de brutalitatea stăpânului.

Dacă un bou va împunge. Pentru a statornici cât mai ferm posibil principiul sfinţeniei vieţii omeneşti, Moise se ocupă în v.28-32 cu rănirile pricinuite de animale domestice. Amintind declaraţia făcută deja lui Noe (Geneza 9,5), boul trebuia să fie ucis, iar stăpânul să nu fie pedepsit. Nefiind ucis după regula cerută, animalul nu putea fi mâncat. Ba mai mult, animalul se afla sub blestem.

După comentatorii rabini, nu era legal nici măcar să fie vândut păgânilor cadavrul. Fiind ucis cu pietre, boul suferea aceeaşi pedeapsă care ar fi fost aplicată la un ucigaş uman.

Dacă boul avea obicei. Dacă proprietarul ştia că animalul este periculos şi trebuia să fie păzit şi, cu toate acestea, a fost nepăsător şi a neglijat să-l păzească, el era vinovat în calitate de complice la omucidere şi de aceea merita moartea. Este stabilit principiul sănătos, că un om este răspunzător pentru toate urmările faptei sale care puteau fi prevăzute.

Răscumpărarea vieţii lui. Deoarece era puţin probabil ca un om să fie omorât pentru crima unui animal, indiferent de neglijenţă, era prevăzută plata unei sume de bani ca amendă, suma fiind proporţională cu valoarea vieţii luate.

Dacă boul împunge. Adică străpunge un rob. Chiar şi în cazul acesta, boul trebuia să fie ucis pentru a întări concepţia sfinţeniei vieţii omeneşti. În locul unei răscumpărări variate, sau amendă, trebuia să fie plătit stăpânului robului, în toate cazurile, un preţ mediu al unui rob, de 30 sicli de argint, drept despăgubire pentru pierderea sa. Treizeci de sicli de argint ar fi echivalentul aproximativ de 8,75 dolari astăzi [1968] (vezi comentariul pentru Geneza 20,16).

Descoperă o groapă. Literal lasă descoperită o groapă (RSV). Restul capitolului se ocupă cu vătămări ale proprietăţii care printre evrei consta în mare măsură din vite, corturi şi turme. Gropile, sau rezervoarele de apă erau necesare în Palestina pentru depozitarea de apă. De obicei erau acoperite de o piatră plată. Era datoria celui care a scos apă era să acopere din nou rezervorul de apă după ce a luat apă din el.

Sapă o groapă. În câmpurile neîmprejmuite ale Palestinei întotdeauna era posibil ca animalul unui vecin să se rătăcească şi să se rănească din cauza neglijenţei altuia. Neînstare să iasă singur, un animal care a căzut într-o groapă putea să se înece. Proprietarul fântânii trebuia să despăgubească pierderea animalului şi să primească cadavrul.

Vor vinde boul cel viu. Cei doi proprietari cu pricina trebuiau să împartă între ei valoarea atât a boului viu, cât şi a celui mort şi pierderea s-o suporte în mod egal. Dacă, totuşi, unul din animale era cunoscut ca fiind nărăvaş, proprietarul care a suferit pierderea trebuia să primească despăgubire completă, dar pierdea partea sa din animalul sacrificat. Dumnezeu condamnă cu stricteţe nepăsarea şi neglijenţa. Tot ce facem trebuie să facem bine (Eclesiast 9,10; Ieremia 48,10).

Note suplimentare pentru capitolul 21

În timp ce se făceau săpături la acropola din Susa, -Şuşan-ul biblic – în decembrie 1901 şi ianuarie 1902, J. de Morgan a găsit trei fragmente mari de piatră diorit neagră. Ele se potriveau perfect şi când au fost unite, au format o stelă, sau stâlp vertical înalt de 2,23 metri, a cărui bază avea un diametru de aproximativ 61 cm. În partea superioară, stela avea un relief care îl reprezenta pe Hammurabi, al şaselea rege al primei dinastii a Babilonului (1728-1686 î.Hr.), aflat în faţa zeuluisoare Şamaş, care şedea. De altfel, suprafaţa întreagă era acoperită cu inscripţie lungă, scrisă în cuneiforma babiloniană, constând din aproape 300 de legi. Acesta s-a dovedit a fi faimosul cod al lui Hammurabi, găsindu-se acum în Louvre din Paris. Un facsimil poate fi văzut la Institutul Oriental din Chicago.

Publicarea acestui cod în anul descoperirii lui de către V. Scheil, cuneiformistul expediţiei, a pricinuit o senzaţie cutremurătoare în lumea erudiţiei biblice. Aceasta se datora faptului că el a dovedit greşeala declaraţiilor multor cercetători ai şcolilor înaltei critici, care negaseră posibilitatea că ar fi putut exista coduri de legi ca acela al lui Moise înainte de primul mileniu înainte de Hristos. Opinia lumii erudite cu privire la legea lui Moise, pe vremea descoperirii codului lui Hammurabi, este bine reflectată de Johannes Jeremias în cartea sa Moses und Hammurabi (ed. II-a, Leipzig, 1903):

Dacă acum optsprezece luni un teolog educat ştiinţific ar fi întrebat: Există un cod al lui Moise?, el ar fi fost lăsat să stea în câmp, exact aşa ca păstorul necredincios din codul lui Hammurabi (256). Declaraţia critică literară a şcolii Kuenen-Wellhausen mai susţine încă: Existenţa unui cod înaintea secolului al nouălea (î.Hr.) este cu neputinţă. (p. 60,61).

Amintindu-le cititorilor săi o declaraţie făcută de Wellhausen, că Moise este într-adevăr tot atât de puţin autorul Legii, după cum Domnul Isus este întemeietorul disciplinei bisericeşti în Hessia inferioară, Jeremias pune întrebarea, Cum ar judeca el astăzi? (p.60). Cercetători critici au negat cu tărie că Moise este autorul legilor aflate în Pentateuc, deoarece erau convinşi că existenţa unor astfel de legi în perioada celui de al doilea mileniu î.Hr. era imposibilă din punct de vedere istoric.

Deodată apare la lumină o colecţie de legi despre care nimeni n-ar putea tăgădui că fuseseră scrise în prima jumătate a celui de al doilea mileniu, exact înainte de vremea lui Moise. Spre marea surprindere a cercetătorilor critici, codul lui Hammurabi a scos la iveală că obiceiurile ciudate ale epocii patriarhale, aşa cum sunt descrise în Geneza, existaseră într-adevăr, precum şi că legile civile ale vechiului Israel prezentau mare asemănare cu acelea ale vechiului Babilon.

Din cauza importanţei acestui cod, aici este prezentată o descriere a istoriei acestui stâlp care-l conţine, precum şi cuprinsul legilor lui. La început, stâlpul a conţinut 3624 de rânduri, împărţite în 39 de coloane de scriere. El fusese ridicat de Hammurabi în Babilon, capitala lui. Când cetatea a fost cucerită de un rege elamit, stâlpul a fost dus la Susa ca trofeu de război şi aşezat în palatul regal de acolo. Elamiţii au şters cinci coloane din inscripţie, dar din motive necunoscute nu le-au mai înlocuit cu propria inscripţie. În cele din urmă, stâlpul a fost spart în bucăţi în una din distrugerile Susei, şi era deja îngropat pe vremea regilor persani, când au trăit Estera şi Mardoheu.

Codul conţine o prefaţă, sau prolog, în care regele pretinde că a fost împuternicit de zei să procedeze ca un stăpân înţelept şi drept şi să judece în împărăţie. În epilog, sau observaţii de încheiere, regele reafirmă intenţia sa de a veni în ajutorul celor oprimaţi şi nedreptăţiţi şi invită pe oricine are o pricină de judecată să vină să citească pe stâlp cum se încadrează cazul său conform cu legea regelui. Între prolog şi epilog sunt 282 secţiuni ale legii, toate de natură civilă. Ele se ocupă cu actele ilegale de crimă şi sclavie, chirii regulate, lefuri şi datorii, şi statorniceşte chestiuni cu privire la proprietate, căsătorie, drepturi de navigaţie şi obligaţiile medicilor, constructorilor şi ale altora.

Faptul că acest cod al lui Hammurabi ilustrează şi lămureşte unele dintre obiceiurile din perioada patriarhală, care ar părea ciudate, a fost explicat în comentariile corespunzătoare asupra mai multor date din Geneza (vezi comentariul pentru Geneza 16,2.6; 31,32.39). Un studiu atent al prevederilor codului lui Hammurabi are drept rezultat un foarte interesant tablou al vieţii sociale şi al obiceiurilor din zilele lui Avraam şi pe parcursul întregii perioade patriarhale.

Pentru cercetătorul Bibliei prezintă un interes deosebit acele legi care arată asemănări cu legea lui Moise. Aici este alăturată o comparaţie a unora dintre legile lui Hammurabi (prescurtat CH) cu prevederile corespunzătoare din legea lui Moise.

CH 8. Dacă un cetăţean fură un bou sau o oaie, ori un măgar sau un porc, ori o capră, dacă aceasta îi aparţine zeului (sau) aparţine palatului, ar trebui să dea înapoi de treizeci de ori, dacă îi aparţine unui cetăţean, trebuie să dea înapoi de zece ori. Dacă hoţul nu are îndeajuns să dea înapoi trebuie să fie omorât.

Exod 22,1-4. Dacă un om fură un bou sau o oaie, şi-l taie sau îl vinde, să dea cinci boi pentru boul furat şi patru oi pentru oaia furată.... Hoţul trebuie să dea înapoi ce este dator, dacă n-are nimic, să fie vândut rob ca despăgubire pentru furtul lui. Dacă animalul furat, fie bou, fie măgar, sau oaie, se găseşte încă viu în mâinile lui, să dea îndoit înapoi.

Se va observa că legea biblică referitoare la furt este mai umană decât cea babiloniană, cea din urmă prevăzând chiar pedeapsa capitală în unele cazuri. Totuşi, principiul că hoţul trebuie să dea înapoi ce a furat este acelaşi în ambele legi.

Comerţul cu sclavi era considerat ca un delict grav împotriva societăţii atât de către Hammurabi cât şi de către Moise:

CH 14. Dacă un cetăţean a furat fiul altui cetăţean, va fi omorât.

Exod 21,16. Cine va fura un om şi-l va vinde, sau îl va ţine în mâinile lui să fie pedepsit cu moartea.

Legile care se ocupă cu slujirea voluntară sunt asemănătoare ca principiu:

CH 117. Dacă un cetăţean are o datorie şi, de aceea, şi-a vândut pe soţia, fiul sau fiica, sau i-a dat ca garanţie, ei trebuie să lucreze în casa cumpărătorului lor, sau a deţinătorului de zălog timp de trei ani, iar în anul al patrulea se va stabili eliberarea lor.

Deuteronom 15,12-14. Dacă unul din fraţii tăi evrei, bărbat sau femeie, se vinde ţie, să-ţi slujească şase ani, dar în anul al şaptelea să-i dai drumul de la tine şi să fie slobod. Şi când îi vei da drumul ca să se ducă slobod de la tine, să nu-i dai drumul cu mâna goală. Să-i dai daruri din cireada ta.

Când un babilonian cădea în robie pentru datorie, el trebuia să slujească timp de trei ani fără nici o compensare, în timp ce sclavul evreu slujea o perioadă mai lungă, dar primea o răsplată la sfârşitul termenului lui de slujire.

CH 138 Dacă un străin doreşte să divorţeze de nevasta lui care nu i-a născut copii, îi va da bani în suma preţului ei de căsătorie şi o va compensa pentru zestrea pe care a adus-o din casa tatălui ei, apoi poate să se despartă de ea.

Deuteronom 24,1. Când cineva îşi va lua o nevastă şi se va însura cu ea şi s-ar întâmpla ca ea să nu mai aibă trecere înaintea lui, pentru că a descoperit ceva ruşinos în ea, să-i scrie o carte de despărţire, şi, după ce-i va da-o în mână, să-i dea drumul din casa lui.

Legea babiloniană îngăduia divorţul în caz de sterilitate a femeii, dacă se făcea compensarea, în timp ce legea ebraică permitea divorţul, numai dacă soţul aflase că fusese înşelat şi că soţia lui n-a fost femeia curată şi sănătoasă cum susţinuse ea că este.

CH 125. Dacă un fiu loveşte pe tatăl său, să i se taie mâna.

Exod 21,12. Cine va lovi pe tatăl său sau pe mama sa să fie pedepsit cu moartea.

Severitatea legii lui Moise se datorează faptului că în conformitate cu ordinea divină, paternitatea era mai sfântă la evrei decât la babilonieni.

CH 196. Dacă un cetăţean nimiceşte ochiul fiului unui cetăţean, ochiul lui să fie nimicit.

CH 197. Dacă rupe osul unui cetăţean, osul lui să fie rupt.

CH 198. Dacă nimiceşte ochiul unui supus sau rupe osul unui supus, el să plătească o mina de argint.

CH 200. Dacă un cetăţean scoate un dinte unui cetăţean, să fie scos dintele lui.

Levitic 24,19.20. Dacă cineva răneşte pe aproapele lui, să i se facă aşa cum a făcut şi el: frântură pentru frântură, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte; să i se facă aceeaşi rană pe care a făcut-o el aproapelui său.

Deuteronom 19,21. Să n-ai nici o milă, ci să ceri: viaţă pentru viaţă, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mână pentru mână, picior pentru picior.

Amândouă legile garantează fiecărui om viaţa, sănătatea şi bunăstarea. Există o deosebire însemnată în faptul că în Babilon existau două clase de cetăţeni, cei care erau întru totul liberi (cetăţenii) şi o altă clasă care ar putea fi numită şerbi (tradus aici ca subordonaţi), în timp ce evreii n-au făcut astfel de deosebiri. Concepţia că toţi oamenii erau egali pare să-şi fi avut originea la poporul lui Dumnezeu. Demnitatea omului nu poate fi pe deplin înţeleasă fără recunoaşterea adevăratului Dumnezeu şi a principiilor împărtăşite de Israel.

CH 199. Dacă el nimiceşte ochiul robului unui cetăţean, sau rupe osul robului unui cetăţean, el trebuie să plătească jumătate din preţul cumpărării lui. Exod 21, 26. Dacă un om loveşte ochiul robului său, fie bărbat fie femeie, şi-l face să-şi piardă ochiul, să-i dea drumul, ca despăgubire pentru ochiul lui.

Deosebirea dintre aceste legi este evidentă. Legea babiloniană vorbeşte numai despre răni provocate robului altui om şi le tratează ca şi când ele ar fi pricinuite stăpânului robului, dar legea biblică recunoaşte drepturile umane ale unui rob care trebuia să fie lăsat liber, dacă din oricare motiv stăpânul lui l-a rănit. Aceasta arată clar că legea ebraică nu considera robul ca proprietate necondiţionată a stăpânului său, principiu nerecunoscut niciunde în altă parte în Orientul Apropiat antic.

CH 206. Dacă un cetăţean a lovit un cetăţean într-un scandal şi i-a pricinuit răni, acest cetăţean trebuie să jure: Nu l-am lovit cu intenţie, dar el trebuie să plătească nota de plată a medicului.

Exod 21,18. Dacă se vor certa doi oameni, şi unul din ei va lovi pe celălalt cu o piatră sau cu pumnul, fără să-i pricinuiască moartea, dar silindu-l să stea în pat, cel ce l-a lovit să nu fie pedepsit, dacă celălalt se va scula şi se va plimba afară, sprijinit pe un toiag. Numai să-l despăgubească pentru încetarea lucrului şi să-l îngrijească până la vindecare.

Aceste două legi sunt aproape identice. CH 209. Dacă un cetăţean a lovit fiica unui cetăţean şi-i pricinuieşte un avort, el să plătească zece sicli de argint pentru fătul ei.

Exod 21,22. Dacă se ceartă doi oameni şi lovesc pe o femeie însărcinată, şi o fac doar să nască înainte de vreme, fără altă nenorocire, să fie pedepsiţi cu o gloabă, pusă de bărbatul femeii, şi pe care o vor plăti după hotărârea judecătorilor.

Pedeapsa pentru crima aceasta era mai severă la evrei decât la babilonieni, din cauza concepţiei evreilor despre sfinţenia vieţii. Totuşi, este vrednic de reţinut că făptaşul delicvent evreu nu era lăsat întru totul la discreţia soţului, deoarece orice cerere a soţului trebuia să fie confirmată de judecător.

CH 210. Dacă femeia aceea a murit, fiica lui să fie ucisă.

Exod 21,23. Dar dacă se întâmplă o nenorocire, vei da viaţă pentru viaţă.

Aici, prevederile sunt aproape egale, pentru că s-a pierdut o viaţă omenească.

Totuşi, legea babiloniană îngăduia unui om să plătească pentru crima sa cu viaţa fiicei lui, în locul propriei vieţi, o nedreptate faţă de copil care nu era îngăduită de legea mozaică (vezi Exod 18,20).

CH 249. Dacă un cetăţean ia cu chirie un bou, iar zeul îl loveşte şi moare, cetăţeanul care a luat cu chirie boul să jure pe zeu (că este nevinovat), şi apoi să fie liber.

CH 251. Dacă boul unui cetăţean este unul care împunge, şi sfatul cetăţii lui i-a făcut cunoscut că obişnuia să împungă, dar el nu i-a tăiat coarnele, sau n-a legat boul lui, şi boul a împuns mortal pe fiul unui cetăţean, el trebuie să dea o jumătate de mina de argint.

Exod 22,10-11. Dacă un om dă altui om un măgar, un bou, o oaie sau un dobitoc oarecare să i-l păstreze, şi dobitocul moare, îşi strică un mădular, sau este luat cu sila de la el, fără să fie văzut cineva, să se facă un jurământ în Numele Domnului între cele două părţi, şi cel ce a păstrat dobitocul va mărturisi că n-a pus mâna pe avutul aproapelui său; stăpânul dobitocului va primi jurământul acesta şi celălalt nu va fi dator să i-l înlocuiască.

Exod 21,28. Dacă un bou va împunge şi va omorî pe un bărbat sau pe o femeie, boul să fie ucis cu pietre, carnea să nu i se mănânce, iar stăpânul boului să nu fie pedepsit.

Exod 21,29. Dar dacă boul avea obiceiuri mai dinainte să împungă, şi stăpânul fusese înştiinţat de lucrul acesta, şi nu l-a închis, boul să fie ucis cu pietre, dacă va ucide un bărbat sau o femeie, şi stăpânul lui să fie pedepsit cu moartea.

Acestea sunt unele exemple de felul cum legile lui Hammurabi prezintă o mare asemănare cu legile mozaice. Există anumite deosebiri fundamentale care se datorează în primul rând deosebirii de concepţii cu privire la drepturile fiinţelor omeneşti şi la sfinţenia vieţii. De asemenea, trebuie să fie reamintit totuşi, că multe din legile lui Hammurabi nu prezintă nici un fel de asemănare cu legile biblice.

Cu toate acestea, pentru oricine care studiază aceste legi este evident faptul că există unele legături între codul biblic şi cel babilonian. Faptul acesta poate fi explicat în trei feluri: 1. Legile mozaice stau la baza codului lui Hammurabi. 2. Legile lui Hammurabi au fost împrumutate de Moise.

3. Ambele colecţii au aceeaşi origine.

Prima dintre cele trei teorii nu poate fi adevărată, deoarece codul lui Hammurabi a fost scris cu mult înainte de vremea lui Moise. Faptul că legile biblice au fost împrumutate de la babilonieni sa susţinut de către cercetătorii critici, care cred că Pentateucul a apărut numai după ce evreii au venit în contact cu babilonienii, în timpul primului mileniu î.Hr. Teoria aceasta nu este acceptabilă pentru cei care cred că Moise a primit legile de la Dumnezeu pe muntele Sinai, pe la mijlocul mileniului al doilea î.Hr. De aceea, cea mai bună explicaţie este a concluziona că ambele legi au o origine comună.

Deoarece este dovedit că Avraam cunoştea deja legile şi poruncile lui Dumnezeu cu patru secole înainte de Exod (Geneza 26,5), legile date pe muntele Sinai puteau fi doar o repetare a preceptelor divine, care fuseseră comunicate omenirii cu mult înainte de acel timp. Asemenea lui Avraam, popoarele Mesopotamiei cunoşteau aceste legi şi le-au trecut de la o generaţie la alta, mai întâi pe cale orală, iar mai târziu în scris. Dar concepţiile idolatre şi politeiste au corupt treptat nu numai practicile morale şi religioase, ci şi principiile legale. Din această cauză, legile lui Hammurabi diferă de duplicatele lor biblice şi sunt mai puţin umane.

Timp de 45 de ani s-a crezut că acest cod al lui Hammurabi era cea mai veche colecţie de legi. Totuşi, în ultimii ani au fost găsite mai multe colecţii de legi mult mai vechi. Din Nippur vine Codul lui Lipit-Iştar, publicat în 1948. El a fost scris în limba sumeriană cu un secol sau două înainte de Codul lui Hammurabi, dar este foarte asemănător cu el şi chiar conţine un număr de legi identice cu cel din urmă. În acelaşi an, 1948, a fost publicat un alt cod, care fusese descoperit în Harmad, aproape de Bagdad, codul regelui Bilalama din Eşnuna, care a domnit cu vreo 300 de ani înainte de Hammurabi. Acest cod este în mod evident un precursor al legilor lui Lipit-Iştar şi Hammurabi. În 1954 a fost descoperit un codul lui Ur-Nammu, mai vechi decât oricare dintre celelalte trei publicate şi care conţinea legi cu mult mai umane decât cele cunoscute până atunci. Aceasta dovedeşte că, în măsura în care document de acest fel este mai apropiat de izvorul original, care a fost divin, cu atât descoperă mai mult caracterul adevăratului dătător al legii – pe Dumnezeu.

În orice cod de legi ar fi cuprinse, toate principiile drepte reflectă dreptatea şi îndurarea Autorului dreptăţii şi adevărului.

Comentariile lui Ellen G. White

1-27 PP 310

1 FE 506; SR 148

1,2,12 PP 310

14 PP 516

15,16 PP 310

17 PP 407

20,26,27 PP 310

28,29 Te 288