1 Moise și Aaron s-au dus apoi la faraon și i-au zis: „Așa vorbește Domnul Dumnezeul lui Israel: „Lasă pe poporul Meu să plece ca să prăznuiască în pustiu un praznic în cinstea Mea.”

S-au dus la Faraon şi i-au zis. După ce Moise şi Aaron fuseseră acceptaţi de bătrânii lui Israel spre a fi conducătorii lor numiţi de Dumnezeu, cei doi bărbaţi au mers la Faraon şi au obţinut o audienţă înaintea regelui. Rapoartele vechi arată că nu era aşa uşor pentru un om din clasa de jos să obţină o audienţă la rege. Experienţa lui Moise la curte i-a fost acum de mare folos, pentru că ştia cum să se apropie de rege.

Un praznic. Cererea prezentată lui Faraon era o cerere rezonabilă. Izraeliţii nu puteau aduce animalele de jertfă în prezenţa egiptenilor, fără să provoace o explozie de animozitate religioasă, deoarece printre animalele care urmau să fie ucise erau unele pe care egiptenii le considerau sfinte şi de aceea nu trebuiau să fie omorâte în nici un fel de împrejurări. Spre a evita acest pericol, praznicul izraeliţilor trebuia să fie ţinut în pustie, dincolo de graniţele Egiptului.


2 Faraon a răspuns: „Cine este Domnul ca să ascult de glasul Lui și să las pe Israel să plece? Eu nu cunosc pe Domnul și nu voi lăsa pe Israel să plece.”

Cine este Domnul? Faraon fie că nu cunoştea numele Dumnezeului izraeliţilor, fie că pretindea a nu-l cunoaşte. Oricum ar fi putut să fie, el se socotea superior oricărui Dumnezeu străin. Nu i-au asuprit tatăl şi bunicul lui pe izraeliţi fără ca Dumnezeul lor să intervină? De ce să se deranjeze el să ia seama la un Dumnezeu atât de evident dezinteresat de treburile propriului Lui popor, şi, după cum s-ar părea, neînstare să-l ajute.


3 Ei au zis: „Ni S-a arătat Dumnezeul evreilor. Dă-ne voie să facem un drum de trei zile în pustiu ca să aducem jertfe Domnului, pentru ca să nu ne bată cu ciumă sau cu sabie.”

Ca să nu ne bată. Refuzul lui Faraon nu i-a înspăimântat pe Moise şi Aaron pentru că încrederea lor era în puterea Aceluia care va împlini, la timp, scopul Său milostiv. Totuşi, cunoaşterea faptului că ei erau aliaţi cu puterea divină nu i-a făcut să fie îngâmfaţi. Ei au rămas politicoşi şi respectuoşi şi au depus toate eforturile spre a-l convinge pe rege să-şi schimbe hotărârea. Ei au arătat cât era de necesar pentru popor să se supună faţă de cererile lui Dumnezeu şi să serbeze praznicul poruncit. În loc să-l ameninţe pe rege cu pedeapsă dacă va persista să refuze a lăsa pe Israel să plece, ei au protestat înaintea lui Faraon pentru că pedeapsa va veni asupra izraeliţilor, dacă nu vor asculta de o poruncă atât de clară a Dumnezeului lor.


4 Și împăratul Egiptului le-a zis: „Moise și Aaron, pentru ce abateți poporul de la lucrul lui? Plecați la lucrările voastre.”

Plecaţi la lucrările voastre. Faraon nici nu voia să audă de aşa ceva şi n-a dat nici un răspuns direct la cererea lor. Bănuind că Moise şi Aaron complotau în taină o revoltă din cauza slujbei lor, el le-a poruncit să se întoarcă înapoi la îndatoririle lor de robi. Aceasta dovedeşte clar că identitatea lui Moise n-a fost recunoscută. Regele nu ştia că Moise trăise pe vremuri la curte, sau că locul lui recent de domiciliu nu era Egiptul, ci ţara Madian.


5 Faraon a zis: „Iată că poporul acesta s-a înmulțit acum în țară, și voi mai voiți să-l faceți să-și înceteze lucrările?”

Poporul acesta. Era ca şi cum regele ar fi spus: Turma de jos deja nu mai este bună de nimic, şi voi voiţi să-i opriţi să nu mai lucreze deloc? Moise şi Aaron instituiseră o reformă în păzirea Sabatului şi lucrul acesta ajunsese în atenţia regelui (PP 258). Poporul era inactiv şi avea nevoie de muncă mai multă spre a le consuma energiile. Aşa raţiona el.


6 Și chiar în ziua aceea, faraon a dat următoarea poruncă isprăvniceilor norodului și logofeților:

Isprăvniceilor norodului. Cuvântul tradus aici isprăvnicei nu este acelaşi ca acela din cap. 1,11 şi probabil că indică o altă clasă de slujbaşi. Isprăvniceii din textul de mai înainte erau supraveghetorii muncii, probabil puţini la număr şi mari în grad, în timp ce isprăvniceii erau egipteni din clasa de jos şi mult mai numeroşi. Logofeţii, literal scribii, fără îndoială că erau evrei, după cum reiese din expresia logofeţii copiilor lui Israel din cap. 5,14 şi din tratamentul crud pe care l-au primit. Probabil că ei erau folosiţi ca şefi şi trebuiau să dea socoteală de munca făcută.


7 „Să nu mai dați poporului paie, ca mai înainte, pentru facerea cărămizilor; ci să se ducă singuri să strângă paie.

Paie pentru facerea cărămizilor. Neavând de gând să se lase intimidat de Dumnezeul evreilor, şi mândru de siguranţa propriei puteri, Faraon era hotărât să-şi impună voinţa. Bănuind că dorinţa lor de a merge în pustie nu era altceva decât un motiv inventat de cei leneşi şi insuflat de setea lor de libertate, care putea păgubi regatul, el a născocit un plan pentru a face asuprirea mai crudă decât era deja.

În vechiul Egipt, cărămizile erau făcute exact aşa cum sunt şi astăzi, uneori cu paie, alteori fără paie. În mod mai obişnuit, cărămizile conţineau un soi de plantă legată împreună cu lutul, de obicei paie, numită teben în ebraica biblică şi tibn în araba egipteană de astăzi. Procesul de facere a cărămizilor în vechiul Egipt este reprezentat de mai multe matriţe găsite în mormintele egiptene, precum şi pe o pictură murală din mormântul vizirului Rekhmire, care a trăit sub Thutmose III în mijlocul sec. al 15-lea î.Hr. Ea arată bărbaţi scoţând apă dintr-o baltă, amestecând noroi cu o sapă, cărând amestecătura în vase la cei ce fac cărămizile, şi cărămidarii dând formă cărămizilor în matriţe de lemn. Un şef cu un baston în mână veghează asupra grupei de muncitori. Bărbaţii care poartă cărămizile sunt descrişi drept captivi pe care i-a adus maiestatea sa pentru muncile templului lui Amon. Unii dintre captivii zugrăviţi sunt semiţi şi se aseamănă cu evreii.

Moise nu prezintă pe evrei ca făcând cărămizi fără paie, după cum s-a afirmat uneori în mod eronat. Mai degrabă, decretul lui Faraon le cere în mod special să folosească paie, dar să şi le asigure singuri. Dacă evreii ar fi continuat să confecţioneze cărămizi fără paie, ei ar fi călcat decretul şi acest lucru cu greu ar fi fost îngăduit de isprăvnicei. Astfel de cărămizi ar fi fost în mod categoric de o calitate inferioară, deoarece paiele tocate măresc de mai multe ori rezistenţa cărămizilor de pământ. Aceasta se datorează în parte prezenţei firului de paie şi în parte acţiunii chimice de putrezire a materiilor vegetale asupra amestecului de cărămidă. Când amestecul este lăsat să stea câteva zile, cărămizile sunt şi mai rezistente şi mai uşor de făcut. Unii au interpretat în mod eronat prezenţa cărămizilor fără paie în zidurile unor vechi clădiri egiptene drept dovadă care confirmă istorisirea din cap. 5,7.8. Astfel de relatări, însă, sunt întemeiate pe înţelegerea greşită a raportului biblic şi necunoaşterea felului de a face cărămizi, aşa cum se practica în valea Nilului. (vezi The Biblical Archaeologist, vol.13, nr. 2 [Mai 1950], p. 22-28).


8 Totuși să le cereți același număr de cărămizi, pe care le făceau mai înainte; să nu le scădeți nimic din ele, căci sunt niște leneși; de aceea strigă mereu: „Haidem să aducem jertfe Dumnezeului nostru.”

Acelaşi număr de cărămizi. (The tale of the bricks – engleză). Cuvântul tradus aici tale, înseamnă mai degrabă numărul cerut zilnic, şi arată că evreilor li se cerea să producă în fiecare zi un număr fix de cărămizi. Cu toate că acum trebuiau să-şi asigure ei înşişi paiele, strângându-le de pe câmp, numărul de cărămizi cerut trebuia să rămână acelaşi ca mai înainte.


9 Să se dea mult de lucru oamenilor acestora, ca să aibă de lucru și să nu mai umble după năluci.”
10 Isprăvniceii poporului și logofeții au venit și au spus poporului: „Așa vorbește faraon: „Nu vă mai dau paie;
11 duceți-vă singuri de vă luați paie de unde veți găsi; dar nu vi se scade nimic din lucrul vostru.”
12 Poporul s-a răspândit în toată țara Egiptului ca să strângă miriște în loc de paie.
13 Isprăvniceii îi sileau, zicând: „Isprăviți-vă lucrul, zi de zi, ca și atunci când erau paie!”
14 Au bătut chiar pe logofeții copiilor lui Israel, puși peste ei de isprăvniceii lui faraon. „Pentru ce”, li se zicea, „n-ați isprăvit ieri și azi, ca mai înainte, numărul de cărămizi care vă fusese hotărât?”

Logofeţii. Supraveghetorii egipteni, de obicei, sunt zugrăviţi cu bastoane în mâinile lor. O pictură de pe un zid de templu din Teba de pe vremea lui Thutmose III arată un isprăvnicel cu un baston ridicat în mâna lui, zicând către muncitor: Bastonul este în mâna mea; nu fii leneş. Când noua poruncă a regelui a intrat în vigoare, curând a fost imposibil pentru izraeliţi să producă numărul de cărămizi cerut. Drept urmare, logofeţii evrei a căror treabă era să dea zilnic socoteală de lucrarea făcută, au fost pedepsiţi de isprăvniceii egipteni.


15 Logofeții copiilor lui Israel s-au dus să se plângă la faraon și i-au zis: „Pentru ce te porți așa cu robii tăi?

Să se plângă la Faraon. După cum se pare, logofeţii evrei aveau acces la rege. Când oamenii aceştia au fost bătuţi pe nedrept pentru neputinţa lor de a-i obliga pe oamenii lor să producă numărul de cărămizi cerut, ei s-au plâns la rege, crezând că sunt de vină isprăvniceii.


16 Robilor tăi nu li se mai dau paie ca mai înainte, și totuși ni se spune: „Faceți cărămizi!” Ba încă, robii tăi sunt și bătuți, ca și când poporul tău ar fi vinovat.”
17 Faraon a răspuns: „Sunteți niște leneși și niște trântori! De aceea ziceți: „Haidem să aducem jertfe Domnului!”

Sunteţi nişte leneşi. Se pare că Faraon a fost satisfăcut de ideea fericită de a interpreta ca lenevie dorinţa izraeliţilor de a se închina Dumnezeului lor. După cât se pare, el a considerat un lucru înţelept să acuze poporul suprasolicitat că este leneş şi foloseşte religia ca scuză pentru aceasta.


18 Acum, duceți-vă îndată de lucrați; nu vi se vor da paie, și veți face același număr de cărămizi.”
19 Logofeții copiilor lui Israel au văzut în ce stare nenorocită erau, când li se zicea: „Nu vi se scade nimic din numărul de cărămizi; ci în fiecare zi să faceți lucrul cuvenit unei zile.”
20 Când au ieșit de la faraon, au întâlnit pe Moise și pe Aaron, care îi așteptau.
21 Și le-au zis: „Să vă vadă Domnul și să judece! Voi ne-ați făcut urâți lui faraon și slujitorilor lui; ba încă le-ați dat sabia în mână ca să ne omoare.”

Urâţi. Neplăcute au fost cuvintele pe care logofeţii evrei le-au spus solilor lui Dumnezeu. Cuvintele de mânie de obicei sunt neraţionale. Aceasta poate să explice metafora lor încurcată, făcând aluzie la efectul mirosului lor urât pe care avea să-l aibă în ochii, în loc de în nasul lui Faraon. Ei au mers chiar mai departe, acuzând în mod figurat de punerea unei săbii în mâinile egiptenilor pentru a-i omorî. Ei au presupus că Moise şi Aaron l-au făcut pe rege şi sfetnicii lui să-i bănuiască de trândăvie. La drept vorbind, logofeţii fără îndoială că n-ar fi suferit o bătaie severă (v.14), probabil administrată prin lovituri de baston, obişnuita formă de pedeapsă corporală din Egipt. Această bătaie pe tălpile goale ale picioarelor este extrem de dureroasă şi nu rareori duce la moarte.


22 Moise s-a întors la Domnul și a zis: „Doamne, pentru ce ai făcut un astfel de rău poporului acestuia? Pentru ce m-ai trimis?

Moise s-a întors la Domnul. Cei doi fraţi n-au dat nici un răspuns cuvintelor logofeţilor. Poate că inimile lor au fost prea pline pentru a vorbi, dar în orice caz, nu ştiau ce să spună. În schimb, s-au întors la Dumnezeu, singurul lor izvor de mângâiere şi călăuzire.

Doamne, pentru ce. Cuvintele lui Moise nu reflectă un spirit de nemulţumire sau nesupunere, ci de încurcătură uluitoare şi de informare. Întrebarea şi plângerea proveneau dintr-o credinţă care nu putea să înţeleagă procedeele lui Dumnezeu. În acelaşi timp, el a apelat după ajutor în acest ceas de nevoie şi pentru îndepărtarea a ceea ce se părea contrar naturii şi voinţei lui Dumnezeu. Comentariile lui Ellen G. White

1-23 PP 257-259; SR 112-115

1,2 PP 333

1-5 PP 257

2 DA 51; Ev 560; GC 269; PP 280; SR 117

10-17,21 PP 258

22,23 PP 259


23 De când m-am dus la faraon ca să-i vorbesc în Numele Tău, el face și mai rău poporului acestuia; și n-ai izbăvit pe poporul Tău.”