În luna a treia. Adică, Sivan, corespunzător cu sfârşitul lui mai al nostru, sau începutul lui iunie. Versetele 1 şi 2 se ocupă cu ultima parte a călătoriei izraeliţilor spre muntele Sinai. La muntele Sinai a avut loc unul din cele mai mari evenimente din istoria iudaică, încorporarea lui Israel ca biserică şi naţiune sub teocraţie (PP 303). Forma aceasta de guvernare a continuat, până când, prin cuvintele Noi n-avem alt împărat decât pe Cezarul (Ioan 19,15), iudeii s-au lepădat de ea (DA 738). Procesul de organizare de la Sinai a cuprins proclamarea celor Zece Porunci, ratificarea legământului, construirea sanctuarului, darea legilor ceremoniale şi civile şi perfectarea diferitelor proceduri militare şi civile. A fost făcută o legătură unică între Domnul şi urmaşii lui Avraam, una în care n-avea să intre niciodată, nici o altă naţiune. Scopul ei a fost să pregătească o cale pentru venirea lui Hristos ca Mântuitor al omului.

În ziua aceea. Literal, chiar în acea zi, poate că prima zi a lui Sivan, sau a 15-a. Tradiţia iudaică aşază evenimentul acesta pe prima zi a lunii a treia din anul iudaic. Dacă este aşa, probabil că de la Ramses la Sinai călătoria a durat 45 de zile.

Pustia Sinai. Se consideră, în general, că aceasta este câmpia el-Raha, o câmpie sau deşert aproape neted, acoperit cu tufişuri pe o lungime aproximativă de 3? km şi lăţime de 0,9 km (vezi comentariul pentru cap. 3,1). Acesta era un loc potrivit ca să se adune evreii să primească Legea pe care Dumnezeu avea s-o proclame în curând, înconjurat cum era de munţii care formau un amfiteatru natural. La capătul de sud-est al lui se înălţa o stâncă de granit aproape perpendiculară, care constituie un amvon înalt, sau altar, de unde putea fi auzit glasul lui Dumnezeu. La picioarele acestei stânci era o serie de movile scunde care au putut să hotărască marginile (v.12) destinate să oprească poporul de a atinge muntele.

Legea a fost dată lui Israel într-o astfel de ambianţă maiestuoasă, inspiratoare. S-a observat, pe drept, că nici un loc din lume nu poate fi indicat care să întrunească într-un fel mai remarcabil condiţiile unei înălţimi dominante şi a unei câmpii în care în orice parte vederea şi sunetul descrise în Exod să ajungă la mulţimea adunată. Era un loc al singurătăţii, unde poporul putea să fie întru totul singur cu Dumnezeu, departe de orice ar fi putut atrage gândirea şi atenţia lor de la lucrurile divine. Israel avea să rămână la Sinai mai bine de 11 luni. Aici, în afară de primirea legii şi ratificarea legământului, aveau să aibă timp pentru construirea sanctuarului şi pentru dezvoltarea în continuare a organizării lor. Aceasta avea să le ofere o ocazie pentru reflectare liniştită cu privire la răspunderea lor faţă de Dumnezeu.

Au tăbărât în faţa muntelui. De la Refidim, evreii au înaintat într-o direcţie sud-estică spre muntele Sinai. Probabil că cea mai mare parte din popor şi-au întins corturile în faţa câmpiei amintite, dar unii poate că le-au aşezat prin văile învecinate spre nord-est şi vest, de unde putea fi văzut chiar şi muntele Sinai.

Moise s-a suit. Versetele 3-9 prezintă primul legământ dintre Dumnezeu şi Israel. Moise era obişnuit cu regiunea aceasta, pentru că acest era locul unde I se descoperise Dumnezeu în rugul aprins. Dumnezeu avea să se descopere servului Său în acelaşi loc, acum fără să mai fie un fugitiv singuratic, ci înălţat să fie conducătorul poporului lui Dumnezeu. Mintea lui Moise trebuie că a fost năpădită de un potop de amintiri în timp ce urca muntele. Trebuie că credinţa lui a fost puternic întărită pentru sarcina cea grea de conducător, pentru că făgăduinţa lui Dumnezeu, că el şi fraţii lui izraeliţi aveau să se închine lui Dumnezeu în locul acesta, era aproape de împlinire (vezi Exod 3,12). Putem fi siguri că Moise a urcat muntele cu pas încrezător, şi reverenţios.

Casei lui Iacov. Această referire la strămoşul lor era o aducere aminte a făgăduinţei care i-a fost făcută lui (vezi Geneza 28,13.14; 35,11). Menţionarea numelui său avea să amintească binecuvântările revărsate cu atâta îndurare asupra lui şi acestea erau o garanţie a binecuvântărilor oferite lor acum de Dumnezeu. Era inevitabil ca Dumnezeu să ia iniţiativa de a propune un legământ, pentru că omul nu este în situaţia de a pune Cerului condiţii. Totuşi, legământul nu este numai o expresie a suveranităţii lui Dumnezeu, ci şi a harului şi îndurării Sale. El este acela care caută pe om – nu omul pe Dumnezeu (vezi 1 Ioan 4,10.19).

Egiptului. Faptul că Dumnezeu atrage atenţia la dovezile iubirii Sale din trecut, înainte de a descoperi Legea Sa, este vrednic de luat în seamă. În felul acesta, El avea să câştige încrederea lor, să întărească credinţa lor în El şi să-i încurajeze să facă voia Sa. El avea să confirme binecuvântările viitorului prin binecuvântările de care s-au bucurat în trecut. Ceea ce făcuse Dumnezeu pentru Israel, eliberându-i din Egipt, conducându-i în siguranţă prin Marea Roşie, şi dându-le mană, era o garanţie despre ce avea să facă El pentru ei dacă aveau să rămână credincioşi faţă de El. Fără această asigurare, groaza Sinaiului putea fi cu greu suportată.

Aripi de vultur. După cum pasărea ia puiul de vultur din cuibul lui, îl învaţă să zboare, şi-l ocroteşte prin propria lui viaţă, tot aşa a luat Domnul pe poporul Său din robia egipteană, ca să-l poată duce în ţara Canaanului. El avea să-i poarte pe aripile Lui şi să-i ocrotească de primejdie. Ca puiul de vultur cel slab şi neajutorat, care, plin de teamă în pericol, avea încredere în puterea ocrotire a părintelui său, tot aşa şi Israel, slab, neajutorat şi fricos de ceea ce-i mai stă în faţă, putea să aibă credinţă în puterea divină (Deuteronom 32,11.12).

Dacă veţi asculta. Mai degrabă decât să le poruncească evreilor să respecte legământul Său, după cum şi era dreptul Său suveran, Dumnezeu, în mod binevoitor, l-a invitat pe poporul Său să facă ceva ce avea să fie spre folosul lor. Singura cale pe are putem umbla cu Dumnezeu este aceea a ascultării. Dumnezeu nu putea consimţi să fie Dumnezeul lor, sau ei să fie poporul Lui ales, decât cu condiţia ascultării. Harul Evangheliei lui Isus Hristos care aduce mântuire pentru toţi oamenii (Tit 2,11) nu-i dezlega de obligaţia de a asculta de legea divină (Romani 3,31). Credinţa în Hristos care mântuieşte este unită inseparabil de puterea lui Hristos care locuieşte înăuntru şi îl face pe om în stare să respecte cele Zece Porunci (Romani 8,1-4). Isus şi apostolii au afirmat în modul cel mai accentuat principiul ascultării de Legea divină (Matei 5,17.18; 19,16.17; 1 Corinteni 7,19; Iacov 1,25; 2,10-12; 1 Ioan 2,3.4).

Legământul meu. Legământul pe care l-a făcut Dumnezeu cu Israel la Sinai este numit de obicei vechiul legământ (Evrei 8,13). Datorită neputinţei poporului de a aprecia pe deplin scopul lui Dumnezeu şi de a intra în adevăratul spirit al legământului, el se afla în contrast faţă de cel nou, sau legământul Evangheliei, după cum urmează: (1) Acesta era mai simplu (Galateni 4,1-5). (2) Era mai strâns legat de rituri şi ceremonii exterioare (Evrei 9,1). (3) Prevederile lui erau în mare măsură pedepse şi răsplătiri, deoarece fiind nişte copii acestea erau singurele stimulente pe care Israel era pregătit să le priceapă (Galateni 4,3; PP 371). (4) Binecuvântările lui erau în mare măsură vremelnice. (5) Se întemeia pe împlinire omenească şi pe fapte bune, mai degrabă decât pe har divin şi Mântuitor din păcat (vezi comentariul pentru Exod 19,8). Binecuvântarea principală a noului legământ este că prin credinţa în Hristos, credinciosului îi este împărtăşită puterea de a împlini dreptatea Legii (Romani 8,1-4; compară cu Fapte 13,37-39)

Dumnezeu i-a îngăduit lui Israel să încerce să respecte legea, ca astfel să-şi poată da seama de neputinţa lor de a face ceva ce, în mod greşit, considerau că sunt în stare să facă. În felul acesta, aveau să fie călăuziţi de la încrederea în ei înşişi la încrederea în Dumnezeu, de la încrederea în propriile străduinţe la credinţa în împlinirea divină. Astfel, Legea avea să devină mijlocul de a-i conduce la Hristos ca singurul lor Mântuitor din păcat (Galateni 3,23-26). Astfel a fost pregătită calea pentru legătura noului legământ, Evanghelia harului divin, Legea respectată în şi prin Hristos (Ieremia 31,31-34; Romani 3,21-31; 8,1-4; Evrei 8,7-11). Cum declară şi Pavel, această relaţie a noului legământ nu desfiinţează prin credinţă legea (Romani 3,31). Legea rămâne standardul datoriei, norma practicei sfinte. Noul legământ statorniceşte Legea ca veşnicul cod al dreptăţii fără de care nu poate fi nici un fel de conduită sfântă.

Veţi fi ai mei. Mai degrabă avutul meu (RSV; vezi şi Psalmi 135,4; Isaia 43,1-4). În faţa lui Dumnezeu, nici o altă naţiune nu era egală cu Israel. Fiecare copil al lui Dumnezeu, fiecare creştin consacrat este un giuvaer în coroana Domnului nostru, şi aşa şi este considerat de El (Maleahi 3,17; vezi comentariul pentru 1 Petru 2,9).

Împărăţie de preoţi. În conformitate cu planul şi scopul divin, izraeliţii aveau să fie atât un neam împărătesc, cât şi preoţesc. Într-o lume rea, ei trebuiau să fie regi, morali şi spirituali, în care ei trebuiau să stăpânească asupra împărăţiei păcatului (Apocalipsa 20,6). Ca preoţi, ei trebuiau să se apropie de Domnul cu rugăciune, laude şi jertfe. Ca mijlocitori între Dumnezeu şi păgâni, ei trebuiau să slujească de instructori, predicatori şi profeţi, şi să fie pilde de vieţuire sfântă – exponenţi ai Cerului, ai adevăratei religii. În Împărăţia Sa care vine, Dumnezeu are un loc împărătesc pentru copiii Săi (Matei 19,28; Luca 19,17-19; Ioan 14,1-3; Apocalipsa 1,6; 2,26; 3,21; compară cu Zaharia 6,13).

Un neam sfânt. Ca popor închinat în slujba lui Dumnezeu, ei trebuiau să fie altfel decât celelalte naţiuni. Acest lucru trebui să fie exteriorizat prin circumciziune (Geneza 17,9-14), iar înăuntru prin evlavie (2 Corinteni 7,1; 1 Petru 2,9). Un Dumnezeu sfânt cerea un popor sfânt (Matei 5,48; 1 Petru 1,16).

Bătrânii. Nu era nevoie de cuvinte multe spre a prezenta subiectul important sau pentru a răspunde la imperioasa întrebare dacă poporul va accepta legământul în condiţiile cerute de Dumnezeu. Totuşi, înainte de a prezenta aceste condiţii poporului, Moise a adunat bătrânii (cap. 24,3; PP 303).

Tot ce a zis Domnul. Fiind convinşi şi siguri în inimile lor că prevederile legământului aveau să fie drepte şi bune şi doritori de a-şi asigura pentru ei înşişi şi pentru urmaşii lor binecuvântările pe care le făgăduise Domnul, bătrânii au acceptat de îndată legământul, înainte de a cunoaşte care aveau să fie condiţiile lui exacte. Era de dorit ca poporul să exprime bunăvoinţă de a intra într-un astfel de legământ propus de Dumnezeu şi să se aibă timp de cugetare asupra problemei, înainte de a fi chemat să facă ratificarea formală a acestuia. Dacă erau dispuşi să asculte de Dumnezeu, amănuntele legământului aveau să urmeze. Cu toate acestea, în timp ce nu există nici o îndoială în ce priveşte dorinţa nobilă a izraeliţilor de a răspunde la chemarea la ascultare a lui Dumnezeu, ei au intrat în legământ, cunoscându-se prea puţin pe ei înşişi şi fără nici o apreciere a capacităţii lor de a respecta preceptele divine şi a împlini astfel partea lor de legământ. Ca atâtea suflete înşelate, ei au crezut că n-aveau decât să încerce să facă. Dumnezeu a îngăduit încercarea cu scopul ca ei să poată descoperi neputinţa lor şi astfel să fie călăuziţi a-şi pune nădejdea în Dumnezeu. Propria experienţă a lui Pavel este un potrivit caz în acest sens (vezi Romani 7).

Strigătul spontan: Vom face tot ce a zis Domnul, a fost fără îndoială o demonstraţie de entuziasm religios superficial, o reacţie de moment faţă de un adevăr măreţ şi sublim. Lipsea spiritul de convertire adâncă, dorinţa serioasă de a îndeplini cerinţele lui Dumnezeu (Deuteronom 5,29). Nu este de mirare că poporul a apostaziat curând şi s-a închinat la viţelul de aur (Exod 32).

Într-un nor gros. Întotdeauna când le vorbeşte oamenilor, Dumnezeu trebuie să-Şi acopere slava, pentru că oamenii păcătoşi nu pot s-o suporte (Exod 33,20; Ioan 1,18; 1 Ioan 4,12). Dacă Dumnezeu Însuşi se îmbracă în natura omenească, vălul este forma omenească. Dacă apare într-un rug aprins, vălul este focul însuşi. Aici, la Sinai, deoarece mulţi din popor erau neevlavioşi şi nepocăiţi, era cu atât mai necesar ca El să Se acopere. Norul din care a vorbit Dumnezeu era stâlpul de nor care i-a însoţit pe izraeliţi la ieşirea din Egipt şi a îndrumat marşul lor (Exod 13,21, 22; Numeri 11,25; 12,15; PP 301).

Să aibă întotdeauna încredere în tine. Unul dintre scopurile pentru care Dumnezeu i-a apărut în mod vizibil la Moise a fost ca să-i dea poporului o dovadă de netăgăduit că Moise stătea înaintea lor ca reprezentant al lui Dumnezeu.

Sfinţeşte-i. Domnul era gata să proclame personal sfânta Sa Lege, cu scopul de a îndepărta orice suspiciune că Moise ar avea ceva de-a face cu alcătuirea ei. Prezenţa lui Dumnezeu cerea sfinţire, fără de care nimeni nu-L poate vedea (Evrei 12,14). Sfinţirea este prin excelenţă o problemă a spiritului, a fi curat cu inima (Matei 5.8), Faptele exterioare de pregătire aveau ca scop să imprime asupra poporului nevoia de pregătire a inimilor lor în vederea întâlnirii cu Dumnezeu (1 Tesaloniceni 5,23; 1 Ioan 3,3). Deşi pentru egipteni curăţirea însemna spălarea corpului, cuprinzând tăierea părului de pe cap, şi uneori de pe corpul întreg, se pare că izraeliţii s-au curăţit numai prin spălare.

Sfinţenia trebuie să fie considerată în mod serios de fiecare dată când ne apropiem de Dumnezeu. Cei care sunt nesfinţi nu vor fi respinşi de El, dacă vin cu pocăinţă şi acceptă harul lui Hristos. El îl primeşte pe cel păcătos ca să-l poată face sfânt, şi astfel să-l califice pentru părtăşia cu Dumnezeu (Efeseni 1,4; 5,25-27; Tit 2,11-14). Deoarece Legea care avea să fie dată în curând este

o expresie a sfinţeniei lui Dumnezeu, era numai potrivit ca poporul să se pregătească s-o primească, sfinţindu-se ei înşişi. Daca izraeliţii aveau să fie poporul lui Dumnezeu, era imperios ca ei să aprecieze sfinţenia acestei legături. De aceea, putem înţelege de ce a făcut Dumnezeu din darea legii o ocazie de a impresiona adânc şi în mod dramatic poporul cu convingerea sfinţeniei şi importanţei ei. Acest lucru a fost în mod deosebit necesar, deoarece evreii oprimaţi de stăpânii lor egipteni pierduseră în mare măsură cunoştinţa caracterului şi maiestăţii lui Dumnezeu

Azi şi mâine. După tradiţia iudaică, aceasta ar fi ziua a patra şi a cincia a lunii Sivan, Decalogul fiind dat în ziua a şasea. Cele două zile de pregătire trebuiau să scoată în evidenţă sfinţenia evenimentului.

Spele. Cei bogaţi îşi puteau schimba hainele când era necesar, dar cei din popor, în general din clasele mai sărace, neavând haine de schimb, trebuiau să le spele pe acelea pe care le purtau (Levitic 15,5).

Se va pogorî. În general, Dumnezeu este prezentat în Biblie ca locuind sus în ceruri (1 Regi 8,30.49; Ioan 8,23). De aceea, când apare pe pământ, se spune despre El că Se pogoară (Geneza 11,5-7; 18,21; Exod 3,8).

Să hotărăşti margini. Moise trebuia să ridice o barieră la poalele muntelui. Aceasta poate că s-a întins de-a lungul liniei de movile joase de la poalele stâncii. Atâta timp cât s-a abţinut să treacă de aceste margini, poporul a fost în siguranţă.

S-a observat pe drept că Sinai, cu toate grozăviile lui descrise, n-a fost un Vezuviu. Poporul de la poalele lui nu era adunat într-un Herculane sau Pompei blestemat. Scopul Domnului a fost doar să manifeste realitatea, întinderea şi apropierea puterii Sale de nimicire. Oamenii au fost făcuţi să simtă ce era în stare să producă acea putere, dacă erau atât de prezumţioşi, sau neglijenţi, încât să vină înlăuntrul limitelor exerciţiului ei.

Oricine se va atinge. Pentru că stânca se ridica brusc din câmpie, unii puteau foarte uşor să vină în contact cu ea fie din neglijenţă, fie din curiozitate.

Va fi pedepsit cu moartea. Această pedeapsă severă a fost anunţată în mod deosebit de Dumnezeu spre a imprima asupra poporului în termeni siguri cu privire la ce înseamnă a fi în prezenţa unui Dumnezeu sfânt. Pedeapsa era în deplină concordanţă cu solemnitatea teribilă a ocaziei. Mai mult, nu trebuie să uităm că numai prin serioase ameninţări cu pedeapsa, izraeliţii, înclinaţi uneori să fie înfumuraţi şi rebeli contra voinţei divine, puteau să fie respectuoşi (vezi 2 Samuel 6,6.7). Nu poate exista un adevărat simţământ religios fără un profund simţ de respect. Spre a întipări o astfel de atitudine printre izraeliţi, era imperios se imprime lecţia într-un fel uimitor şi dramatic.

Nici o mână să nu se atingă de el. Sau Nici o mână nu-l va atinge (RSV). Cel care călca porunca divină nu trebuia să fie prins, pentru că cel care urma să-l aresteze ar fi trebuit să treacă de margini spre a face acest lucru. În schimb, infractorul trebuia să fie omorât cu pietre, sau săgeţi trase în interiorul marginilor. Acelaşi lucru trebuia să fie făcut cu oricare animal care se rătăcea în regiunea oprită, ca să nu fie cineva ispitit să intre în spre a readuce animalul său rătăcit. Totul era făcut spre a-i impresiona pe izraeliţi cu maiestatea cea înfricoşătoare a lui Dumnezeu şi spiritul de solemnitate care trebuia să umple inima cuiva, când se apropia de prezenţa divină.

Dumnezeu este veşnic prezent (Psalmi 139,1-12), dar El Îşi ascunde prezenţa. Deşi El este cu noi, noi nu ne dăm seama (de prezenţa Lui, n.trad.) (Iov 23,8.9). Dar când Îşi descoperă prezenţa, toţi tremură înaintea Lui (Geneza 28,16.17; Iov 42,5.6; Habacuc 3,16). Slăbiciunea tremură înaintea puterii, micimea se dă înapoi în faţa mărimii, omul mărginit devine neînsemnat în prezenţa Celui Nemărginit. Ceea ce îl face pe om să tremure în faţa unui Dumnezeu sfânt este conştienţa păcatului (Geneza 3,10). Stricăciunea tremură în faţa neprihănirii, depravarea morală în faţa curăţeniei absolute.

Ei vor înainta spre munte. Pronumele ei nu se poate referi la popor, pentru că acest fapt ar fi contrazis porunca din versetul anterior. Poporul n-a urcat niciodată pe munte, ci Moise, Aaron, Nadab, Abihu şi cei 70 de bătrâni (vezi Exod 24,1.2) şi probabil că ei sunt aceia la care se referă aici.

Moise s-a pogorât. Întorcându-se la poalele muntelui Sinai, ascultând de porunca din versetul 10, Moise a instruit poporul cu privire la pregătirea pentru darea Legii. În acelaşi timp trebuie că a poruncit să fie făcut gardul care urma să reţină poporul departe de munte şi la care face aluzie în v.23.

Tunete. Versetele 16-20 se ocupă cu manifestările prezenţei divine de pe Sinai. Descoperindu-Se omului, Domnul foloseşte diferite metode. La Ilie, El a venit ca un susur blând şi subţire (1 Regi 19,12), la profetul Daniel şi apostolul Ioan, El a folosit vedenii, ucenicilor El le-a vorbit direct prin Fiul Său. Lui Pavel, Dumnezeu i-a apărut în viziune extatică, apostolul auzind cuvinte care nu se pot spune, şi pe care nu-i este îngăduit unui om să le rostească (2 Cor 12,1-5). Aici, când Dumnezeu vrea să-i impresioneze pe toţi cu importanţa şi maiestatea Legii Sale în calitate de Constituţie a Împărăţiei Sale spirituale, El apare în grandoare înfricoşătoare (Evrei 12,18-21).

A scos poporul. Este evident că tabăra însăşi trebuie să fi fost mai în urmă, la o oarecare distanţă de poalele muntelui, cu un spaţiu liber între primele corturi şi bariera pusă de Moise aproape de munte. Moise a condus poporul în acest loc liber, aducându-l astfel aşa de aproape, încât au îndrăznit să intre în contact cu prezenţa divină.

Moise vorbea. Priveliştea era atât de înfricoşătoare, muntele fiind acoperit de fum (v.18), şi atât de înspăimântător sunetul trâmbiţei (v.16), încât Moise n-a putut rămâne liniştit. Pentru a slăbi tensiunea, el a izbucnit în cuvinte, poate acelea care sunt raportate în Evrei 12,21. Se sugerează un sens profund în cuvintele: Moise vorbea şi Dumnezeu îi răspundea, fapt ce oferă o remarcabilă definiţie a naturii legii divine. Toate poruncile lui Dumnezeu sunt, ca să zicem aşa, răspunsuri la adâncile noastre nevoi sufleteşti. Ele izvorăsc din acţiunea reciprocă a lui Dumnezeu şi a inimii omeneşti. În Romani 7, Pavel ilustrează acest lucru. Fiind chiar de la creaţiune după chipul lui Dumnezeu (Geneza 1,27), omul nu poate găsi niciodată satisfacţia, până ce viaţa lui nu este în armonie cu Creatorul său. Decalogul este instrumentul care realizează această armonie. El nu este doar un cod care exprimă voinţa şi suveranitatea lui Dumnezeu. El mai este şi un instrument de instruire spirituală, ca să ne ajute să trăim aşa cum intenţionează Dumnezeu să trăim (Psalmi 19,7.8; 119,97.98; Matei 19,16.17).

Vârful muntelui. Probabil că nu Jebel Musa, (vezi harta Sinaiului p. 5.9.9) care nu se vedea din câmpia unde era adunat poporul, ci Ras es-Safsaf, cea mai înaltă culme a munţilor Sinai în faţa câmpiei (vezi comentariul pentru v.1 şi cap. 3,1).

A chemat pe Moise. Contextul ne-ar conduce să credem că Aaron s-a urcat cu Moise, pentru că Aaron era prezent acolo (v.24) şi este inclus probabil în ne- din v.23.

Porunceşte poporului. În versetele de încheiere a acestui capitol, poporul şi preoţii sunt avertizaţi din nou să nu treacă de margini. Această repetare ar sugera că erau unii care nu luaseră în serios restricţia, şi erau gata să dea buzna peste margini, să privească în mod nereverenţios slava lui Dumnezeu (vezi Numeri 4,20; 1 Samuel 6,19; 2 Samuel 6,6.7).

Preoţii. Menţionarea specială a preoţilor ar arăta că dorinţa de a trece era puternică mai ales printre ei. Instruiţi spre a exercita funcţiuni sfinte, poate că ei s-au considerat egali cu Moise şi Aaron. Poate că ei s-au supărat din cauza excluderii lor de la prezenţa divină. Nu erau ei mijlocitori numiţi între Dumnezeu şi om?

Să se sfinţească. Din această poruncă ar reieşi că preoţii nu ţinuseră seamă de porunca din versetul 10 ca aplicându-li-se lor, astfel că nu s-au supus faţă de ea. De aceea, porunca de a face aşa a fost îndreptată în special spre ei. Sfinţenia slujbei nu înseamnă în mod necesar sfinţenia persoanei care o deţine. Slujitorilor lui Dumnezeu nu le este acordată nici o imunitate specială faţă de dreptate, după cum demonstrează adesea Scriptura (vezi Levitic 10,1.2; 1 Samuel 2,12-17; 4,17). Versetul acesta şi Exod 24,5 arată că erau din cei puşi deoparte pentru slujbele preoţeşti înainte de instituirea ordinului levitic (vezi PP 350).

Nu va putea să se suie. Deoarece porunca lui Dumnezeu din v.12 fusese adusă la îndeplinire, Moise Îl asigură pe Dumnezeu că poporul nu va putea trece nepremeditat peste marginile teritoriului delimitat ale sfântului munte.

Pogoară-te. Dumnezeu respinge pledoaria lui Moise, care spusese că nu mai era nevoie să fie avertizat poporul. Dumnezeu ştia ceva ce slujitorul Său nu ştia şi, spre a preveni necazul, a insistat asupra unei noi avertizări.

Cu Aaron. Cu toate că aceasta este prima menţiune expresă a lui Aaron ca fiind numit să se suie pe munte cu Moise, se pare veridic faptul că el se suise şi mai înainte (vezi v.3, 20.23; compară cu cap. 10,1.3).

Moise s-a pogorât. Supus faţă de mustrarea divină, Moise s-a întors în tabără spre a-i avertiza atât pe preoţi, cât şi pe popor.

Comentariile lui Ellen G. White

1-25 Ev 232; PP 301-304

1, 2 PP 301

1-5 FE 505

2-8 SR 137

3,4 PP 303

5 PK 293

5,6 PP 303, 371; 2T 450

6 PK 426

7 FE 506; PP 303

8 FE 506; PK 293; PP 303

9 PP 303; SR 137

10 2T 611

10,11 MH 279; PP 304; SR 138

11 FE 506

12,13 DA 156; PP 304; SR 138

16 MB 73; PP 339; SL 54

16,17 PP 304

16-22 SR 139

18,19 PP 304

20 FE 237, 287, 506; PP 366; SR 148

21 PP 339