Să luăm dar bine seama. Aceeaşi avertizare este dată şi în 1 Corinteni 10,1–12. Trecând cu vederea propria lor primejdie, creştinii pot fi înclinaţi să privească critic la prostia israeliţilor care n-au intrat în Canaan şi a generaţiilor de mai târziu, care n-au reuşit să intre în odihna spirituală pe care Dumnezeu o plănuise pentru poporul Israel (vezi Evrei 3,11). Începând cu cap. 4,1 scriitorul aplică învăţătura luată din istoria lui Israel în pustie la experienţa bisericii creştine din vremurile apostolice. În principiu, creştinii de astăzi sunt în aceeaşi primejdie şi au nevoie de acelaşi îndemn la credincioşie.

Cât rămâne în picioare făgăduinţa. Făgăduinţa de a intra în odihna lui Dumnezeu nu fusese retrasă ca un rezultat al greşelilor repetate ale lui Israel. Făgăduinţa rămâne valabilă şi îi este adresată fiecărei generaţii la rând.

Odihna Lui. Vezi cap. 3,11. Voi. Adică iudeo-creştinii cărora le-a fost adresată epistola. De fapt acelaşi lucru este adevărat cu privire la toţi creştinii. Venit prea târziu. [Rămas mai prejos, KJV]. Adică să dea greş, aşa cum vechiul Israel a dat greş în a intra în odihna făgăduită a lui Dumnezeu.

Veste bună. [Evanghelie, KJV]. Vezi Marcu 1,1. Prima parte a versetului poate fi tradus astfel: căci am fost şi noi evanghelizaţi, la fel ca şi ei. În timpurile Vechiului Testament Evanghelia a fost predicată prin simboluri şi ceremonii, prin sacrificiu şi ritual, dar era aceeaşi Evanghelie ca cea proclamată mai recent de Hristos (vezi Evrei 1,1.2).

Cuvântul… propovăduit. Literal, cuvântul auzit.

Nu le-a ajutat. Dacă nu este primit cu credinţă de ascultător, cuvântul propăvăduit nu poate fi de folos (vezi Matei 7,24–27). Eficacitatea soliei lui Hristos, pe când era aici pe pământ, a fost şi ea mărginită de dispoziţia ascultătorilor de a o primi. După ce a vizitat Nazaretul, despre Isus se spune că n-a făcut multe minuni în locul acela din pricina necredinţei lor (Matei 13,58). Acest principiu este bine ilustrat în parabola semănătorului (vezi Matei 13,3).

Credinţă. Vezi cap. 3,12; 11,1.

Noi, fiindcă am crezut. [Noi, care am crezut, KJV]. Adică noi, creştinii, referindu-se mai ales la iudeii din biserică primară. Intrăm. Invitaţia este încă valabilă; aşadar unii acceptă chemarea şi intră, prin credinţă, în odihna Lui Dumnezeu.

Odihna. [Odihnă, KJV]. Literal, odihna, însemnând exact aceeaşi odihnă la care s-a făcut deja referire în cap. 3,11.18; 4,1 (vezi cap. 3,11). Odihna în care intră creştinii, inclusiv iudeii convertiţi, este exact aceeaşi odihnă spirituală la care îl chemase Dumnezeu pe vechiul Israel – odihna sufletului, care este rezultatul unei depline predări a vieţii lui Hristos (compară cu Isaia 30,15; Ieremia 6,16; Matei 11,29).

Când a zis. Scriitorul tocmai a afirmat că, unul câte unul, credincioşii creştini intră în aceeaşi odihnă spirituală în care a intenţionat Dumnezeu să intre israeliţii, dar de la care ei, ca naţiune, erau acum înlăturaţi. Începând de la acest punct şi continuând până la v. 8 el subliniază dovezile pe care îşi bazează concluzia, o concluzie şocantă pentru iudeii necreştini şi poate o enigmă pentru mulţi, dacă nu pentru cei mai mulţi iudei convertiţi. În v. 9 el încheie firul acestui raţionament, reafirmând valabilitatea premizei sale majore, şi anume că intrarea în odihna lui Dumnezeu este posibilă acum prin credinţa creştină, aşa cum pe vremuri era posibilă prin iudaism.

Firul argumentaţiei din v. 3–8 poate fi rezumat după cum urmează:

1. Dumnezeu jurase că poporul Israel nu va intra în odihna Sa.

1. 2. Cu toate acestea, lucrările lui Dumnezeu – aici, scopul Său pentru omenire – fuseseră isprăvite încă de la întemeierea lumii. La început Dumnezeu hotărâse ca oamenii să intre în odihna Sa. Astfel jurământul lui prin care îl opreşte pe Israel de la odihna făgăduită ar putea să pară, aparent, în conflict cu intenţia Lui originală. Înseamnă jurământul acesta că Dumnezeu a anulat intenţia Lui de la început? Sau urmăreşte El un obiectiv până când îl realizează?

2. 3. Pentru a dovedi că Dumnezeu Îşi realizează scopurile, scriitorul atrage atenţia la lucrările creaţiunii (v. 4). Dumnezeu a început să creeze lumea şi a dus la capăt lucrările creaţiunii; odihna Sa în ziua a şaptea mărturiseşte despre o creaţiune terminată. Observaţi cuvintele

sfârşit şi făcuse din Geneza 2,1–3 şi accentul pus asupra încheierii lucrării.

1. 4. În Evrei 4,5 jurământul lui Dumnezeu că Israelul nu va intra în odihna Sa este repetat şi pus alături de ideea din v. 4, că Dumnezeu împlineşte ceea ce începe să facă, aşa cum s-a întâmplat la creaţiune.

2. 5. O creaţiune încheiată, aşa cum este atestată de odihna lui Dumnezeu în ziua a şaptea a săptămânii, e o dovadă a imutabilităţii scopurilor lui Dumnezeu. Aceasta este premiza majoră a lui Pavel. Premiza lui minoră este faptul că Dumnezeu intenţionase ca poporul Său să intre în odihna Sa, dar că aceia cărora li s-a vestit întâi vestea bună n-au intrat în ea, din pricina neascultării [necredinţei, KJV] lor. Aceasta îl duce la concluzia că rămâne ca să intre unii în odihna aceasta

(v. 6).

1. 6. Ca o dovadă în plus pentru validitatea concluziei sale, în v. 7 autorul atrage din nou atenţia asupra cuvintelor din Psalmi 95, sugerând că eşecul generaţiilor mai timpurii n-a schimbat scopul original al lui Dumnezeu. Compară cu invitaţia repetată la praznicul cel mare (vezi Luca 14,16–24).

2. 7. În v. 8, pe baza observaţiei făcute în v.7, autorul concluzionează că, deoarece Dumnezeu a vorbit, pe vremea lui David, de o altă zi , înseamnă că, deşi Iosua într-adevăr îi dăduse lui Israel odihnă în ţara Canaan (vezi cap. 3,11), cu siguranţă că nu-i aduse la odihna spirituală de care Dumnezeu dorea ca ei să se bucure.

3. 8. Din întregul şir de argumente prezentat în v. 3–8 scriitorul trage concluzia că, fără îndoială, rămâne dar o odihnă… pentru poporul lui Dumnezeu (v. 9). Am jurat. [Cum am jurat, KJV]. În greacă cuvintele acestea sunt identice cu cele din cap.

3,11, traduse tot am jurat [aşadar am jurat, KJV].

Mânia. Vezi cap. 3,11.

Nu vor intra. [Dacă vor intra, KJV]. În greacă propoziţia aceasta este identică cu cea din cap. 3,11, tradusă la fel: nu vor intra.

Odihna. Vezi cap. 3,11.

Măcar că. Legătura dintre cele două afirmaţii astfel legate poate fi tradusă liber astfel: În ciuda faptului că planurile Sale pentru lumea aceasta au fost fixate la începutul timpului, Dumnezeu Şi-a revocat făgăduinţa solemnă pentru Israel, cu privire la odihnă în ţara făgăduită. Astfel, se admite că Dumnezeu nu Se schimbă şi că Îşi va realiza mai departe planurile până la încheiere (vezi Vol. IV, p. 34; Maleahi 3,6). Aparent, imutabilitatea lui Dumnezeu şi anularea făgăduinţei date lui Israel sunt în conflict. Autorul lasă să se înţeleagă o incompatibilitate între cele două. Această dilemă aparentă este rezolvată în Evrei 4,4–8. Răspunsul este că natura neschimbătoare a scopurilor lui Dumnezeu n-a fost afectată de anularea făgăduinţei Sale faţă de Israel. Concluzia este expusă în v. 6: deci, … rămâne ca să intre unii în odihna aceasta şi în v. 9: rămâne dar o odihnă… pentru poporul lui Dumnezeu. Soluţia dilemei dovedeşte ceea ce deja s-a afirmat în v. 1–3: că Dumnezeu a … propovăduit creştinilor făgăduinţa intrării în odihna Lui, numită în v. 2 o veste bună [Evanghelia, KJV], aşa cum făcuse mai înainte pentru poporul Israel, şi că toţi creştinii care cred intră cu adevărat în adevărata odihnă spirituală a lui Dumnezeu.

Lucrările. Aici se face referire nu la lucrările lumii naturale, ci la scopul şi planul lui Dumnezeu pentru om, care a fost creat în săptămâna creaţiunii. Cu alte cuvinte, aici lucrările creaţiunii sunt scopul lui Dumnezeu la crearea acestui pământ şi planul Lui pentru atingerea acelui scop. De fapt lucrările materiale ale creaţiunii erau subsidiare faţă de scopul infinit la care ele erau menite să contribuie. În v. 4 se face referire specifică la lucrările materiale din săptămâna creaţiunii.

Isprăvite. Literal, au devenit, au luat fiinţă, însemnând că au fost încheiate sau isprăvite atunci, deci nesupuse la schimbări ulterioare. Lumea materială, aşa cum a ieşit din mâinile Creatorului, era un produs perfect, complet (Geneza 1,31). În acelaşi fel, legile fizice sau biologice care guvernează lumea naturală au fost şi ele isprăvite, adică nu sunt supuse vreunei modificări sau schimbări. De pildă, gravitaţia încă acţionează aşa cum a făcut la început. Legea geneticii, pe baza căreia fiecare planetă şi fiecare animal se reproduce după felul său (vezi Geneza 1,12), n-a fost niciodată revocată sau ameliorată. Rostul argumentaţiei din Evrei 4,3.4 este de a demonstra că scopul original al lui Dumnezeu pentru acest pământ, de a fi odihnă sau loc de locuit (vezi cap. 3,11), pentru un neam de fiinţe neprihănite şi fericite, era o parte integrală a lucrării săptămânii creaţiunii. Intrarea păcatului în lume n-a anulat acest scop bun, întrucât planul mântuirii prevedea un mijloc prin care să fie realizat, în ciuda păcatului. Astfel stând lucrurile, faptul că vestea bună (v. 2) nu le-a ajutat la nimic (v. 2), şi că, drept urmare, Dumnezeu Şi-a revocat făgăduinţa pe care le-o dăduse, nu putea să schimbe scopul Său ca să intre unii în odihna aceasta

(v. 6). De la întemeierea lumii. Adică de la creaţiune.

Într-un loc. [Într-un anumit loc, KJV]. Aceste cuvinte sunt citate din Geneza 2,2.

S-a odihnit. Gr. katapauo, a se opri, a înceta, a se odihni. Ca şi substantivul înrudit, katapausis, verbul katapauo denotă încetarea muncii sau a altei activităţi, împreună cu starea sau condiţia de inactivitate care urmează (vezi cap. 3,11). Cuvântul ebraic echivalent, shabath, tradus odihnit în Geneza 2,2 (vezi comentariul acolo) – pasajul din Scriptură citat aici – înseamnă literal a se opri din muncă sau din activitate. Astfel cuvintele katapauo şi shabath implică atât încetarea unei activităţi cât şi starea de inactivitate care urmează. Ambele aspecte ale sensului acestor cuvinte sunt potrivite pentru odihna lui Dumnezeu din acea primă zi de Sabat; El a încetat să creeze şi a continuat într-o stare de inactivitate în ce priveşte crearea în continuare. Lucrările creaţiunii au fost încheiate în toate privinţele, şi în cea primă zi de Sabat, un memorial al creaţiunii, Dumnezeu Şi-a început odihna în urma creării acestui pământ. Cât priveşte lumea noastră, Dumnezeu nu a reluat niciodată lucrarea încheiată atunci, şi nici nu a revocat sau ameliorat legile stabilite atunci pentru a guverna lumea naturală. Aici scriitorul Epistolei către Evrei îşi concentrează atenţia asupra creaţiunii – incluzând lumea materială, legile care o guvernează, omul şi scopul lui Dumnezeu pentru el şi pentru lume – ca un act încheiat, nesupus unei revizuiri ulterioare. Aşadar se accentuează încetarea lui Dumnezeu de a mai crea.

Sabatul săptămânii creaţiunii a fost de asemenea întâia zi întreagă din viaţa lui Adam. Experienţele pe care le-a avut în ziua aceea au fost o pregustare a odihnei veşnice care îi era rezervată dacă ar fi rămas credincios lui Dumnezeu. Păzirea zilei a şaptea a săptămânii, Sabatul, mărturiseşte despre credinţa noastră în adevăratul Dumnezeu, Creator al tuturor lucrurilor, şi este o exprimare vizibilă a acestei credinţe. Ea mai mărturiseşte şi despre dorinţa noastră de a trăi în armonie cu marele Său scop veşnic pentru lumea aceasta – implicit în crearea lumii acesteia şi a omului care urma să trăiască în ea – şi cu scopul Său pentru noi ca indivizi. Vezi Exodul 20,8; Ezechiel 20,12.20; Isaia 58,13. Întrucât scopul original al lui Dumnezeu pentru această lume – odihna Sa – rămâne neschimbat, Sabatul zilei a şaptea, ziua de odihnă pe care El a stabilit-o ca un monument de aducere aminte a creaţiunii şi în felul acesta un monument de aducere aminte a scopului Său în crearea lumii, de asemenea rămâne neschimbat. Astfel păzirea Sabatului zilei a şaptea mărturiseşte nu numai cu privire la credinţa că Dumnezeu este Creatorul tuturor lucrurilor, dar şi cu privire la credinţa în puterea Lui de a transforma viaţa şi de a-i califica pe oameni pentru odihna cea veşnică pe care El a intenţionat-o la început pentru locuitorii acestui pământ. În felul acesta Sabatul mărturiseşte atât despre puterea creatoare cât şi despre puterea sfinţitoare a lui Dumnezeu, iar păzirea lui este o mărturisire a credinţei în puterea Lui de a crea şi de a recrea, sau a sfinţi, viaţa fiecărei persoane.

Ziua a şaptea. Vezi Geneza 2,1–3.

Toate lucrările Lui. În Geneza 2,2 se face referire la lucrările create ale lumii naturale, aşa cum sunt descrise în capitolul precedent.

Aici. [În acest loc, KJV]. Adică în Psalmi 95,11.

Iarăşi. Declaraţia aceasta este citată aici pentru a treia oară (vezi cap. 3,11; 4,3). Întreaga argumentaţie (de la cap. 3,11 până la 4,10) se învârte în jurul retragerii invitaţiei lui Dumnezeu de a intra în odihna Sa. Aici autorul aşază citatul din Psalmi 95,11 lângă cel din Geneza 2,2 (în Evrei 4,4), pentru a explica de ce în v. 3,4 se referă la odihna lui Dumnezeu din ziua a şaptea a săptămânii creaţiunii. Scriitorul a introdus ideea că lucrările lui Dumnezeu au fost isprăvite (vezi

v. 3) şi că El S-a odihnit (v. 4), pentru a dovedi că retragerea făgăduinţei Sale faţă de vechiul Israel nu era absolută. Cu alte cuvinte, făgăduinţa nu era retrasă definitiv de la toţi oamenii, ci numai de la aceia care n-au intrat în ea, din pricina neascultării lor (v. 6).

Odihna. Vezi cap. 3,11; vezi şi cap. 4,4.

Deci. [Văzând deci, KJV]. Sau aşadar. Versetul 6 expune concluzia care trebuie trasă în urma argumentaţiei din v. 3–5. Rămâne. Sau este lăsată, adică făgăduinţa de a intra în odihna lui Dumnezeu rămâne valabilă chiar şi după ce a fost retrasă de la vechiul Israel.

Ca să intre unii. Literal, pentru unii, ca să intre. În ciuda prostiei acelora care n-au putut să intre din pricina necredinţei lor (cap. 3,19), planul original al lui Dumnezeu, şi anume ca acest pământ să fie locuit de un neam de fiinţe neprihănite, fericite, va fi în cele din urmă împlinit. Dar aceia care vor avea parte de realizarea acestui plan trebuie mai întâi să intre, prin credinţă, în odihna Lui spirituală, odihna sufletului eliberat de păcat şi de propriile sale eforturi pentru a câştiga mântuirea. Aici este vorba despre odihna sufletului (vezi cap. 3,11).

În odihna aceasta. Adică în odihna sufletului.

Aceia cărora. Vezi v. 2.

Li s-a vestit întâi. Şi anume întâia proclamare a invitaţiei Evangheliei, amintită în v. 21.

N-au intrat în ea. Generaţia de israeliţi care au părăsit Egiptul n-au intrat în ţara făgăduită, iar aceia care au intrat aici, n-au intrat, ca naţiune, în odihna spirituală pe care Dumnezeu o intenţionase pentru ei (vezi cap. 3,11; vezi Vol. IV, pp. 30–34).

Din pricina neascultării. [ Din cauza necredinţei, KJV]. Vezi cap. 3,19.

El. Adică Dumnezeu, vorbind lui Israel prin servul Său, David. Hotărăşte. [Stabileşte, KJV]. Literal, a numi, a pune. Din nou. În v. 7,8 scriitorul adaugă o altă dovadă pentru a declaraţia sa că rămâne … o odihnă … pentru poporul lui Dumnezeu.

O zi. [O anumită zi, KJV]. Adică Dumnezeu stabilise domnia lui David ca un alt timp potrivit, când Israel ar fi putut să intre în odihna Sa (vezi Vol. IV, p. 31). În versiunea greacă este clar că astăzi este o [anumită] zi la care se face referire.

În David. Adică în unul din psalmii lui David – psalmul 95 (vezi Evrei 3,7.8). Compară cu Romani 11,2.

După atâta vreme. [După un timp atât de îndelungat, KJV]. În versiunea greacă este clar că aceste cuvinte determină verbul zicând. Ele nu aparţin citatului din Psalmi 95,7.8. Epoca lui David a fost după atâta vreme de la epoca lui Iosua – vreo trei sute de ani.

Cum s-a spus. [Cum se spune, KJV]. Şi anume în cap. 3,7.15.

Astăzi. În ce priveşte comentariul la citat, vezi cap. 3,7. Făgăduinţa lui Dumnezeu de a intra în odihna Sa spirituală, făgăduinţă dată lui Israel când a ieşit din Egipt, a rămas valabilă sute de ani de la data aceea. Cu toate că a fost mereu trecută cu vederea sau respinsă de generaţiile care au urmat apoi, ea încă mai era valabilă pe vremea lui David. Mai mult chiar, invitaţia făcută de Dumnezeu pe timpul lui David (cap. 4,8) dovedeşte că Iosua nu îi conduse la odihna spirituală intenţionată de Dumnezeu pentru ei, ca naţiune (vezi cap. 3,7).

Ziua (de la cuvântul astăzi, în engleza din KJV: to day, day= zi) mântuirii a fost o zi lungă. Ea a început când a păcătuit Adam şi se va sfârşi o dată cu încheierea timpului de probă al oamenilor. Păcătoşii I-au dat lui Dumnezeu destule motive să pună capăt zilei harului (vezi PP 92; DA 37). Dar Dumnezeu este plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate (Exodul 34,6); El doreşte ca nici unul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă (2 Petru 3,9).

Căci, dacă. Din afirmaţia (în v.7) cu privire la înnoirea, pe vremea lui David, a invitaţiei de a intra în odihna lui Dumnezeu, se trage concluzia că Iosua nu îi dăduse lui Israel această odihnă. Altminteri, dacă în zilele lui Iosua Israel ar fi intrat în odihna spirituală intenţionată de Dumnezeu pentru ei ca naţiune, atunci El nu Şi-ar fi repetat invitaţia în zilele lui David, la sute de ani mai târziu.

Le-ar fi dat… odihna. Iosua, într-adevăr, i-a dat lui Israel odihnă în Canaan, adică i-a condus în cucerirea şi colonizarea unor porţiuni ale ţării (vezi Vol. II, pp. 43, 44). Dar, din cauza încăpăţânării lor, el nu i-a condus la odihna spirituală pe care Dumnezeu o intenţionase pentru ei (vezi cap. 3,11).

Iosua. [Isus, KJV]. Numele englez Jesus (Isus) este o transliterare a celui grec, care la rândul lui este o transliterare a echivalentului ebraic, Iosua (vezi Matei 1,1).

N-ar mai vorbi. [N-ar mai fi vorbit, KJV]. Şi anume cuvintele din Psalmi 95,7–11.

După aceea. Adică după zilele lui Iosua, pe vremea lui David.

O altă zi. Adică, ziua lui David, aşa cum reiese evident din v. 7 (vezi comentariul de acolo). Faptul că pe vremea lui David şi a lui Solomon Israelul era stăpân asupra întregului Canaan arată clar că odihna la care se face aici referire nu era ocuparea acestei ţări, ci rolul glorios pe care îl intenţionase Dumnezeu pentru naţiune (vezi Vol. IV, pp. 26–30).

Rămâne dar. Vezi v. 6. Versetul 9 exprimă concluzia, la care deja s-a făcut aluzie în v. 6 şi care este trasă din şirul de argumente început în v. 3 pentru a dovedi declaraţiile din v. 1 şi v. 3. Şirul acesta de argumente este prezentat pe scurt în continuare.

1. 1. Aşa cum a fost dată la început vechiului Israel, făgăduinţa odihnei lui Dumnezeu cuprinde: (a) reşedinţă permanentă în ţara Canaan, (b) o transformare a caracterului, care avea să facă din popor un reprezentant al principiilor împărăţiei lui Dumnezeu, şi (c) rolul de a fi instrumentul ales de Dumnezeu pentru mântuirea lumii (vezi Vol. IV, pp.26–30; vezi cap. 3,11).

2. 2. Generaţia căreia i s-a dat pentru prima dată făgăduinţa odihnei nu a intrat în Canaan din cauza necredinţei (vezi cap. 3,19).

3. 3. Iosua a condus generaţia următoare în ţara făgăduită (vezi cap. 3,11), dar, din cauză că erau încăpăţânaţi în cele spirituale, el nu i-a putut conduce la odihna pe care Dumnezeu vroia ca ei să o găsească acolo (vezi cap. 4,7.8).

4. 4. Aceeaşi făgăduinţă fusese repetată pe vremea lui David (v. 7). Acesta era o dovadă că Israel, la data aceea, nu intrase în odihna spirituală şi, de asemenea, că eşecul lor de a realiza lucrul acesta pe vremea lui Moise şi a lui Iosua nu anulase făgăduinţa originală.

5. 5. Împlinirea finală a scopurilor lui Dumnezeu este sigură, în ciuda eşecului generaţiilor succesive de oameni (vezi v. 3, 4).

6. 6. Apelul călduros al scriitorului faţă de poporul lui Dumnezeu din vremurile apostolice, de a intra în odihna aceasta (v. 11, 16) este o dovadă în plus că invitaţia rămâne valabilă şi că poporului lui Dumnezeu, ca grup, nu intrase cu adevărat în odihna aceea nici în timpurile

apostolice.

7. Aşadar făgăduinţa şi invitaţia de a intra în odihna spirituală a lui Dumnezeu, rămâne valabilă (v. 6, 9) şi creştinii ar trebui să se grăbească să intre în această odihnă (v. 11).

Ar trebui observat faptul că odihna care rămâne în vremurile creştine erau odihna spirituală făgăduită la început poporului Israel (vezi v. 3). Evident, dacă rămâne, atunci înseamnă că a existat.

Odihnă. Gr. sabbatismos, o odihnă [din activitatea anterioară], o încetare [a unei activităţi anterioare], mai târziu, ţinerea Sabatului, de la verbul sabbatizo, a se odihni, a înceta, a ţine Sabatul. Cuvântul sabbatismos nu apare în altă parte, nici în Biblie, nici în literatura veche până în secolul al II-lea; cu o singură excepţie posibilă: Plutarh în Moralia 166A. Prin urmare, unii au tras concluzia că scriitorul epistolei către Evrei a creat acest cuvânt atunci când a scris pasajul acesta (vezi Moulton şi Milligam Vocabulary of the Greek New Testament).

Sabbatismos şi sabbatizo sunt variantele greceşti ale substantivului ebraic shabbath şi respectiv ale verbului înrudit, shabath, iar înţelesul celui din urmă poate să arunce lumină asupra sensului celui dintâi. Shabbath apare de 101 ori în Vechiul Testament, unde de obicei înseamnă Sabat –ziua a şaptea a săptămânii– sau săptămână, o perioadă de şapte zile delimitată de Sabate succesive. Acest cuvânt este folosit şi pentru anul sabatic (Levitic 25,6; 26,34.43; 2 Cronici 36,21). Verbul shabath apare de 70 de ori, de 7 ori cu referire la odihna de Sabat şi de 63 de ori cu referire la alte feluri de odihnă. În ce priveşte acest ultimul sens, vezi Geneza 8,22; Iosua 5,12; Neemia 6,3; Plângeri 5,14; Isaia 14,4; 24,8; 33,8. Sensul de bază al verbului shabath este de a înceta, a se odihni. Uneori cuvântul face referire la odihna Sabatului săptămânal. Dar substantivul shabbath, derivat de la shabath, se referă de obicei la odihna Sabatului săptămânal, precum şi la perioada de timp delimitată de Sabate succesive, adică săptămâna (Leviticul 23,15), şi la anii sabatici (cap. 26,35; etc.). Se poate observa, de asemenea, că shabbathon, care este simplul shabbath cu terminaţia on, este folosit cu privire la Ziua Ispăşirii (Leviticul 16,31; 23,32), la anul sabatic (Leviticul 25,4.5), la Sărbătoarea Trâmbiţelor (Leviticul 23,24), şi la prima şi ultima zi a Sărbătorii Corturilor (Leviticul 23,39) – precum şi pentru Sabatul zilei a şaptea.

Sabbatizo este folosit de şapte ori în LXX, o dată cu privire la Sabatul zilei a şaptea (Exodul 16,30), o dată cu privire la alte Sabate (Leviticul 23,32), şi de cinci ori cu privire la odihna pământului în anul sabatic (Leviticul 26,34.35; 2 Cronici 36,21). În LXX, la Exodul 16,30; Leviticul 23,32; 26,34.35, sabbatizo vine de la cuvântul ebraic shabath. Aşadar ideea fundamentală exprimată de sabbatizo în LXX este aceea de odihnă sau încetare a muncii sau a altei activităţi. De aceea, folosirea cuvintelor înrudite greceşti şi ebraice dă de înţeles faptul că substantivul sabbatismos poate să însemne fie odihna de Sabat, fie pur şi simplu odihnă sau încetare, întrun sens mai general. În felul acesta, un studiu lingvistic al cuvântului sabbatismos din Evrei 4,9 nu clarifică dacă aici se face referire la odihna săptămânală de Sabat sau pur şi simplu odihnă sau încetare, într-un sens general. Numai contextul poate decide asupra acestei probleme.

Se pare că scriitorul Epistolei către Evrei foloseşte cuvintele katapausis şi sabbatismos, mai mult sau mai puţin, ca sinonime:

1. Din cauză că Iosua nu a putut să-i conducă pe israeliţi la odihna spirituală (katapausis,

v. 8), rămâne un sabbatismos (v. 9) pentru creştini. Logic, înseamnă că ceea rămâne este aceeaşi cu ceea ce trebuie să se înceapă. Faptul că Iosua nu l-a condus pe Israel la odihna spirituală, nu ar fi un motiv pentru creştini să ţină Sabatul.

1. 2. Din v. 1 şi v. 6 este clar că ceea ce rămâne pentru poporul lui Dumnezeu în timpurile NT este katapausis; în v. 9 se spune că rămâne un sabbatismos. A declara că ceea ce rămâne pentru poporul lui Dumnezeu este Sabatul săptămânal, înseamnă că Sabatul săptămânal este lucrul la care Iosua nu a reuşit să-l conducă pe Israel.

2. 3. Faptul că în LXX, Biblia bisericii primare, katapauo (Geneza 2,2.3; Exodul 20,11) şi sabbatizo (Exodul 16,30; Leviticul 23,32) sunt folosite unul în locul altuia pentru Sabatul zilei a şaptea, tinde să înlăture sugestia că scriitorul, în Evrei 3,4, ar fi intenţionat să facă o distincţie între aceste forme substantivale.

Se poate observa faptul că iudeii de pe timpul lui Pavel, creştini sau necreştini, erau minuţioşi în ţinerea poruncii a patra. Fără îndoială că, scriindu-le iudeilor, autorul acestei epistole na considerat necesar să le dovedească faptul că păzirea Sabatului rămâne. Dacă în urma acestei extinse argumentaţii (care începe la cap. 3,7) scriitorul ajunge la concluzia că Sabatul rămâne pentru poporul lui Dumnezeu, atunci se pare că el este vinovat de un non sequitur, deoarece concluzia aceasta nu decurge logic din argumentaţie. N-ar fi existat nici un motiv pentru un efort atât de elaborat de a-i convinge pe iudei să facă ceea ce făceau deja – ţineau Sabatul. În plus, în timpurile apostolice Sabatul zilei a şaptea era ţinut de toţi creştinii, atât dintre iudei cât şi dintre neamuri, şi orice argument pentru a dovedi valabilitatea Sabatului în acea perioadă de început a bisericii creştine, ar fi fost fără rost. În plus, se poate observa că secţiunea alcătuită din cap. 3 şi 4 începe cu invitaţia de a privi la Apostolul şi Marele Preot al mărturisirii noastre, adică Isus (cap. 3,1) şi se încheie cu îndemnul călduros să ne apropiem cu deplină încredere de El ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, pentru ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie (cap. 4,16). Ce legătură ar putea exista între o extinsă argumentare, menită să arate că Sabatul rămâne obligatoriu pentru biserica creştină şi tema declarată a cap. 3 şi 4 – lucrarea lui Hristos ca Marele nostru Preot în sanctuarul ceresc – este într-adevăr neclar.

Odihna de care se vorbeşte aici este odihna harului (EGW Materialul Suplimentar la Evrei 4,9; compară cu GC 253). Este adevărata odihnă a credinţei (MB 1).

Noi intrăm în odihna lui Dumnezeu atunci când ne aţintim privirile la Isus (cap. 3,1) şi ascultăm de glasul Său (cap. 3,7.15; 4,7), când avem credinţă în El (cap. 4,2.3) când rămânem tari în mărturisirea noastră (v. 14) şi când ne apropiem … de scaunul harului (v. 16). Aceia care vor să intre în experienţa aceasta trebuie să se ferească de o inimă rea şi necredincioasă (cap. 3,12) şi de împietrirea inimii (cap. 3,8.15; 4,7). Ei trebuie să se străduiască să intre în odihna lui Dumnezeu (cap. 4,11).

Aceia care intră în odihna lui Dumnezeu, vor rămâne tari în mărturisirea lor (v. 14). Ei se vor apropia cu deplina încredere de scaunul harului, ca să capete îndurare şi să găsească har, ca să fie ajutaţi la vreme de nevoie (v. 16).

Poporul lui Dumnezeu. Adică biserica creştină, care este acum poporul ales al lui Dumnezeu, aşa cum era Israelul din vechime (Exodul 19,5.6; 1 Petru 2,9.10; vezi Vol. IV, pp. 35, 36).

Cine intră. [Cine a intrat, KJV]. Adică oricine din poporul lui Dumnezeu (v. 9). Construcţia din versiunea greacă arată că unii deja au intrat în odihna lui Dumnezeu.

Odihna. Gr. katapausis (vezi cap. 3,11). Deşi cuvântul folosit în cap. 4,10 pentru odihnă este diferit de acela din v. 9 (sabbatismos), contextul dovedeşte că ambele se referă la acelaşi lucru (vezi v. 9). Odihna care rămâne (v. 9) este, evident, odihna în care intră creştinul credincios din

v. 10. Cuvântul fiindcă din v. 10 face ca v. 10 să fie condiţionat de v. 9 şi deci o concluzie a acestuia.

Se odihneşte. [A încetat, KJV]. Gr. katapauo, acelaşi cuvânt tradus în v. 4 S-a odihnit şi în v. 8 cu ar fi dat… odihna (vezi cap. 3,11). Deşi traducerea cu a încetat (KJV) întunecă legătura dintre afirmaţia făcută aici şi alte situaţii din cap. 3 şi 4, în care apar katapauo şi katapausis, această traducere este totuşi mai potrivită cu ideea din v. 10, deoarece aceasta subliniază mai degrabă ideea încetării activităţii (lucrările) decât continuarea odihnei care urmează.

Şi el. Adică pe lângă, sau în acelaşi fel ca Dumnezeu.

Lucrările lui. Intrând în odihna lui Dumnezeu, care constă în credinţa în harul mântuitor al lui Isus Hristos, creştinul a încetat (se odihneşte, după Cornilescu) să mai încerce să fie neprihănit prin faptele sale. Scriitorul s-ar putea să aibă în minte odihna creştinului de lucrările păcatului, lucrări care i-au împiedicat pe evreii care ieşiseră din Egipt să intre în ţara făgăduită şi pe cei din generaţiile de mai târziu să intre în odihna spirituală (vezi cap. 3,8.9; 4,8).

Să ne grăbim. [Să ne străduim, KJV]. Sau să fim plini de râvnă, să depunem efort. Pentru a intra în odihna lui Dumnezeu este necesar un efort sârguincios şi hotărât.

Dar. Versetele 11–16 arată aplicaţia practică a principiului stabilit de argumentaţia în pasajul dintre cap. 3,7 şi cap. 4,10, că rămâne o odihnă pentru poporul lui Dumnezeu (v. 9). Această aplicaţie practică la experienţa creştină constă într-un apel triplu: (1) să ne grăbim … să intrăm în odihna lui Dumnezeu, cap. 4,11; (2) să rămânem tari în mărturisirea noastră, v. 14; şi (3) să ne apropiem cu deplină încredere de scaunul harului, v. 16. Cel care urmează îndemnul acesta se va bucura de odihna sufletului, pe care Dumnezeu intenţionează ca fiecare creştin sincer să o guste în viaţa aceasta.

Ca nu cumva. Acela care se străduieşte din toată inima să intre în odihna aceasta, evită astfel prăpastia necredinţei în care a căzut vechiul Israel.

Cadă. Opusul acţiunii de a intra. Faptul că israeliţii din vechime au căzut în pustie (cap. 3,17) arată că ei părăsiseră Egiptul cu intenţia de a intra în ţara făgăduită. Când un om nu ajunge la odihna lui Dumnezeu, înseamnă că el, cândva, avusese de gând să intre în ea. Creştinii cu jumătate de inimă sunt aceia care cad astăzi în aceeaşi pildă de neascultare. Soluţia la această problemă este oferită în parabola Semănătorului (vezi Matei 13,5–7).

Aceeaşi pildă. Adică exemplul alegerii şi a sorţii vechiului Israel la Cadeş-Barnea şi mai târziu, după ce au intrat în Ţara Făgăduită. Neascultare. Sau necredinţă (ca în KJV). Vezi cap. 3,19.

Căci. La prima vedere se pare că v. 12 şi 13 nu au nici o legătură directă cu tema din cap. 3 şi 4. Totuşi, aşa cum arată cuvântul căci, există o legătură strânsă şi logică. Versetele 12 şi 13 explică cum să evităm căderea în neascultare (v. 11) şi cum să încetăm lucrările noastre personale (v. 10), şi arată mijloacele pe care le-a pus la îndemână Dumnezeu pentru a-i ajuta pe copiii Săi să intre în odihna Sa.

Cuvântul. Gr. logos (vezi Ioan 1,1). Cuvântul la care se face referire aici este cuvântul care a fost propovăduit atât în vechiul Israel cât şi creştinilor (Evrei 4,2), fiind vorba mai ales de invitaţia de a intra în odihna lui Dumnezeu. Aşa cum lămureşte v. 2, cuvântul acesta este o veste bună (Evanghelia, KJV). Într-un sens mai larg, cuvântul din v. 12 poate de asemenea considerat ca fiind scrierile Canonului Sacru, întrucât întreaga Biblie este cuvântul lui Dumnezeu şi cuprinde acea veste bună [Evanghelia] a lui Isus Hristos.

Viu. Pentru a crea în om o inimă curată şi un duh nou şi statornic, este nevoie de o forţă vie şi activă (vezi Psalmi 51,10). Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi dătător de viaţă. Aşa a fost la creaţiune (Psalmi 33,6.9) şi aşa este şi la crearea din nou a chipului lui Dumnezeu în om. Hristos, Cuvântul întrupat, de asemenea are viaţă în Sine (Ioan 1,4.12; 5,26). Cuvântul lui Dumnezeu este forţa care dă energie atunci când omul se converteşte. Creştinii sunt născut din nou… prin cuvântul lui Dumnezeu, care este viu şi care rămâne în veac (1 Petru 1,23).

Lucrător. [Puternic, KJV]. Gr. energes, eficient, activ, puternic (compară cu 1 Corinteni 12,6). Cuvântul energie vine de la grecescul energes. În cuvântul lui Dumnezeu există puterea de a-i transforma pe păcătoşi în sfinţi.

Mai tăietor. [Mai ascuţit, KJV]. Natura acestei calităţi este explicată în restul v. 12. Cuvântul lui Dumnezeu este viu, puternic şi tăietor, pe deplin în stare să împlinească scopurile Sale bune pentru omenire (vezi Isaia 46,10; 55,10.11).

Sabie cu două tăişuri. Vezi Efeseni 6,17; Apocalipsa 1,16.

Desparte Gr. merismos, divizare, separare.

Sufletul şi duhul. Gr. psuche kai pneuma, aici, viaţa şi respiraţia. În ce priveşte psuche, vezi Matei 10,28, iar în ce priveşte pneuma, vezi Luca 8,55. Această expresie, la fel ca şi următoarea, încheieturile şi măduva, este figurată. Ideea de a desparte sufletul şi duhul şi încheieturile şi măduva sugerează ascuţimea cuvântului lui Dumnezeu. Valoarea figurii este bazată pe ideea că viaţa şi respiraţia sunt, practic, inseparabile.

Încheieturile şi măduva. Şi acestea sunt, practic, inseparabile.

Judecă. [Distinge, KJV]. Gr. kritikos, în stare să deosebească, capabil să judece, capabil să distingă, adică are putere de discernământ. Cuvântul critic este derivat de la grecescul kritikos. Printr-un răspuns favorabil la impresia făcută de cuvântul lui Dumnezeu asupra conştiinţei, creştinul sincer evită căderea în neascultare, îşi încetează lucrările şi intră în odihna lui Dumnezeu (v. 6,10.11; vezi şi cap. 3,10.12).

Simţirile şi gândurile. [Intenţiile şi gândurile, KJV]. Sau motivele şi gândurile, scopurile şi gândurile (RSV). După cum o lamă ascuţită desparte încheieturile şi măduva, tot aşa principiile sfinte ale cuvântului lui Dumnezeu fac deosebire între gândurile bune şi rele, între motivele sfinte şi cele nesfinte.

Inimii. Adică minţii.

Făptură. Gr. ktisis, orice creatură, adică ceva care constituie o entitate în sine şi prin sine (vezi Romani 9,19); fără îndoială că aici este vorba de omul din v. 12, ale cărui gânduri şi motive au fost judecate de cuvântul lui Dumnezeu. Oamenii sunt capabili să judece doar pe temeiul cuvintelor şi al faptelor, dar cuvântul lui Dumnezeu merge dincolo de cuvinte şi Fapte, merge până acolo unde îşi au ele originea, judecându-l astfel pe om după ceea ce se petrece în mintea sa. Omul se uită la ceea ce izbeşte ochii, dar Domnul se uită la inimă (1 Samuel 16,7).

Nu este ascunsă. Nimeni nu-şi poate ascunde gândurile şi motivele de Dumnezeu. Oricât ar încerca, nimeni nu poate fugi departe de El (vezi Psalmi 139,7–10).

Totul. [Toate lucrurile, KJV]. Adică simţirile şi gândurile fiecărei făpturi sau ale fiecărui om.

Gol şi descoperit. Sau descoperit şi dat în vileag. Nimic nu poate fi ascuns de Dumnezeu.

Aceluia cu care avem a face. Literal, care, pentru noi, socoteala, adică înaintea Căruia trebuie să dăm socoteală cu privire la viaţa noastră. Înţelegerea faptului că omul trebuie să dea socoteală pentru cuvintele şi faptele sale înaintea unui Judecător atât de drept, ar putea foarte bine să-l trezească şi pe cel mai îndărătnic păcătos; şi cu siguranţă că ar trebui să-l facă pe cel ce se declară creştin să fie mai atent cu simţămintele şi gândurile sale. Compară cu Romani 14,10–12; 2 Corinteni 5,10.

Astfel. [Atunci, KJV]. Adică ţinând cont de cuvântul lui Dumnezeu, care cercetează gândurile omului, având în vedere că nimic este ascuns de Dumnezeu (v. 12, 13), şi mai ales că avem un Mare Preot înţelegător şi milos, care a trecut prin exact acelaşi probleme cu care trebuie să dăm şi noi piept (cap. 2,17; 4,15).

Mare Preot. Vezi cap. 2,17. Tema acestei epistole este lucrarea de Mare Preot a lui Hristos (vezi Introducerea, tema). După ce s-a arătat acest rol al lui Hristos (cap. 3, 1), capitolele 3 şi 4 dezvoltă nevoia noastră ca El să slujească în curţile din cer şi conceptul experienţei odihnei sufletului, care vine atunci când ne-o însuşim. Capitolele de la 5 la 10 se ocupă de diferite aspecte ale lucrării Sale în folosul nostru. Mântuirea prin credinţă îşi găseşte centrul în persoana lui Hristos, ca Mare Preot al nostru.

A străbătut. [A trecut în, KJV]. Literal, a trecut prin, fără îndoială referindu-se la trecerea prin cerurile atmosferice şi stelare. Vezi Faptele Apostolilor 1,9; compară cu Geneza 1,8.

Isus. Vezi Matei 1,1.

Fiul lui Dumnezeu. Vezi Luca 1,35; Ioan 1,14; 3,16.

Să rămânem tari. [Să ţinem strâns, KJV]. Gr. krateo, a apuca, a se agăţa cu putere, ca pentru a-şi salva viaţa. Hristos este vrednic de deplina noastră credinţă şi încredere şi n-ar trebui să îngăduim nici unui lucru să se aşeze între noi şi El (vezi Romani 8,38.39). Vezi Matei 24,13; Evrei 10,35.36.

Mărturisirea noastră. Vezi cap. 3,1.

Să n-aibă milă. [Să nu fie mişcat, KJV]. Gr. sumpatheo, a simpatiza, literal, a experimenta împreună cu. Întrucât prin natura Sa umană a experimentat slăbiciunile care îi sunt obişnuite omului – deşi fără nici o urmă de păcat – Hristos înţelege pe deplin problemele şi dificultăţile pe care le întâmpină creştinul sincer. De fapt unul din scopurile întrupării a fost ca Dumnezeirea să poată veni atât de aproape de natura umană încât să experimenteze aceleaşi probleme şi slăbiciuni cu care ne confruntăm noi toţi. Făcând aşa, Hristos S-a calificat pentru a deveni Marele nostru Preot şi pentru a ne reprezenta înaintea Tatălui.

Slăbiciunile. [Infirmităţile, KJV]. Forma negativă a declaraţiei (N-avem un Mare Preot care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre) o face mult mai impresionantă decât dacă ar fi fost o afirmaţie.

În toate lucrurile. [În toate privinţele, KJV]. Adică fiecare fel de ispită. În ce priveşte unele aspecte în care a fost ispitit, vezi Matei 4,1–11; compară cu DA 687–694. Într-un fel oarecum misterios, pe care noi nu-l putem înţelege, Domnul nostru a suportat deplina povară a fiecărei ispite cu care stăpânitorul lumii acesteia (Ioan 12,31) L-a putut ispiti, dar fără să cedeze nici în cea mai mică măsură, nici măcar în gând, la vreuna din ele (vezi Ioan 14,30). Satana n-a găsit la Isus nimic care să fi răspuns la uneltirile sale iscusite (vezi DA 123). Vezi Evrei 2,18.

Ca şi noi. [Cum suntem noi, KJV]. În toate privinţele, cu excepţia păcatului. El S-a făcut una cu noi (vezi Vol. V, p. 918; vezi Filipeni 2,6–8).

Fără păcat. Aceasta este marea taină a vieţii desăvârşite a Mântuitorului nostru. Pentru prima dată natura umană şi-a biruit tendinţa naturală spre păcat, şi, datorită victoriei lui Hristos, noi de asemenea putem înfrânge păcatul (vezi Romani 8,1–4). În El putem fi chiar mai mult decât biruitori (Romani 8,37), deoarece Dumnezeu ne dă biruinţa prin Domnul nostru Isus Hristos (1 Corinteni 15,57), atât asupra păcatului cât şi asupra morţii, care este plata acestuia (vezi Galateni 2,20).

Dar. [De aceea, KJV]. Versetul 16 trage concluzia practică a întregului şir de idei prezentat în cap. 3 şi 4. Rămâne îndurare şi … har pentru poporul lui Dumnezeu (v. 9); să ne apropiem dar cu deplină încredere de scaunul harului.

Cu deplina încredere. [Cu curaj, KJV]. Gr. parresia, tradus încredere în cap. 3,6 (vezi comentariul de acolo; vezi cap. 10,35). Noi venim cu încredere nu pentru că Dumnezeu ne este îndatorat, ci pentru că El oferă harul Său, fără plată, tuturor celor care îl caută.

Scaunului harului. Adică un tron caracterizat prin belşug de har (vezi Romani 3,24; 1 Corinteni 1,3). În locul încercărilor zadarnice şi obositoare de a obţine mântuirea printr-o riguroasă conformare faţă de sistemului iudaic sau faţă de oricare alt sistem de îndreptăţire prin fapte, creştinul are accesul liber la harul unui Părinte iubitor.

Să căpătăm îndurare. Adică să fim iertaţi de păcate (vezi 1 Ioan 1,9). La judecată toţi vor găsi dreptate strictă, neîmbinată cu îndurare. Singura nădejde a păcătosului este îndurarea oferită acum, cât timpul de probă nu s-a sfârşit încă.

Har. Gr. charis (vezi Ioan 1,14; Romani 1,7; 3,24; 1 Corinteni 1,3).

Ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie. Adică în ispite. Avem nevoie de har pentru a suporta greutăţile şi suferinţele, dar şi pentru a birui ispitele. Acela care vine zilnic la tronul harului, pentru a îndurare şi har de la Dumnezeu, întră în odihna sufletului, pe care Dumnezeu a prevăzut-o pentru fiecare credincios sincer.

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

3 Ed 130; PP 115

7 COL 281; FE 335, 367

9 EW 31; ML 358; 1T 155

9, 10 DA 207; 4T 247

10–12EW 25

11 5T 701

12 AA 562; Ev 148, 151, 236, 336, 698; GW 267, 383; TM 144; 2T 560; 7T 155; 8T 55, 315; 9T 143, 239

12, 13 CH 412; LS 322; TM 463; 3T 82; 4T 469, 583, 590; 5T 147

13 Ed 225; MB 67, 100; ML 10; PK 252; PP 217, 721; 1T 163, 468; 4T 646; 5T 485; 8T 272

14–16DA 166; SR 155; TM 20, 355

15 CH 528; DA 24, 329, 389; Ed 78; FE 106, 276; GC 416; GW 266; MH 71, 164, 249, 424; ML 292, 300; MM 19; MYP 165; SC 37, 93; Te 120; TM 187, 391;

1T 391; 1T 391; 2T 201, 313, 438, 509; 3T 371; 4T 86, 294; 5T 346, 347, 422, 426, 639, 649; 8T 209, 287; 9T 68

15, 16 GC 347; 2T 509

16 GC 518; 7T 42