Legea. Cuvântul acesta este folosit aici cu acelaşi sens ca în cap. 7,11, pentru a descrie sistemul legilor instituite la Sinai. Termenul este aproape echivalent cu expresia întâiul legământ, aşa cum o foloseşte autorul (vezi cap. 8,7). Legea, sau întâiul legământ, reprezenta sistemul instituit la Sinai şi care a fost valabil în timpul Vechiului Testament.

Umbra. O umbră arată doar trăsăturile generale ale originalului. Prin urmare, nu ar trebui ca cineva să se aştepte la o asemănare prea mare între umbră şi obiectul care aruncă umbra. Cuvântul acesta este pus în contrast cu chipul (eikon), un cuvânt care sugerează o reprezentare mult mai fidelă (vezi 2 Corinteni 4,4; Apocalipsa 13,14).

Bunurilor viitoare. Adică acela care vor apărea o dată cu venirea realităţii.

Înfăţişarea adevărată. Sau chiar înfăţişarea. Vezi mai sus, la umbră.

Niciodată. Este scoasă în evidenţă incapacitatea legii de a face desăvârşiţi.

Aceleaşi jertfe. [Acele jertfe]. Este vorba în deosebi de sacrificiile Zilei Ispăşirii, deşi s-ar potrivi şi pentru jertfele zilnice. Motivul pentru care se vorbeşte aici de sacrificiile anuale pare să fie faptul că acestea erau săvârşite de marele preot, iar Isus este prezentat în această carte ca Mare Preot al legământului mai nou şi mai bun (cap. 8,1; 9,11). Vezi cap. 9,25.26, unde lucrarea lui Hristos este din nou pusă în contrast cu cea săvârşită în Ziua Ispăşirii de către marelui preot de pe pământ.

Neîncetat. [Continuu, KJV]. Gr. eis to dienekes, pururea, tot timpul, neîncetat. Comentatorii nu au ajuns la un acord dacă acest adverb stă pe lângă verbul se aduc sau pe lângă verbul să facă (desăvârşiţi). Ambele variante oferă un înţeles clar, dar ultima pare să fie favorizată de v. 14, unde se spune despre jertfa unică a lui Hristos că a făcut desăvârşiţi pentru totdeauna [eis to dienekes] pe cei ce sunt sfinţiţi. Vechile sacrificii aveau o valoare temporară, educativă şi nu avea deloc menirea de a-i face desăvârşiţi pe credincioşi. Trebuia ca ele să fie repetate până când avea să sosească realitatea, jertfa unică a lui Hristos, o dată pentru totdeauna.

Desăvârşiţi. Vezi cap. 7,18.19; 9,9; 10,14.

Cei ce se apropie. Adică cei care iau parte la serviciile Zilei Ispăşirii.

N-ar fi încetat ele oare să fie aduse? Adică ar fi încetat dacă ar fi putut împlini ceea ce a făcut jertfa lui Hristos, care a desăvârşit pentru totdeauna (v. 14). Hristos a rezolvat problema păcatului o dată pentru totdeauna. Nu era nevoie ca jertfa Lui să fie repetată (vezi cap. 9,25.26).

Fiind curăţiţi o dată. Curăţirea aceasta a avut loc doar atunci când Hristos… S-a adus pe Sine Însuşi Jertfă (cap. 9,14). Numai atunci a fost adusă iertarea pentru păcatele săvârşite sub primul legământ (cap. 9,15).

Să mai aibă cunoştinţă. În cel mai bun caz credinciosul din Vechiul Testament putea, prin credinţă, să privească înainte către timpul când avea să fie adusă adevărata jertfă pentru păcat. Dacă nu avea credinţă, închinarea lui era moartă şi cu adevărat formală.

Aducerea aminte. Sacrificiile anuale aminteau mereu de faptul că adevăratul sacrificiu pentru păcat încă nu fusese adus.

Este cu neputinţă. Incapacitatea sângelui animalelor de a ierta păcatul a fost deja scoasă în evidenţă (vezi cap. 9,9–14).

Când intră. Adică în momentul întrupării. Versetul acesta declară că, la intrarea Sa în lume, Hristos a rostit cuvintele din Psalmi 40,6–8. Preexistenţa lui Hristos este implicită.

Nici jertfă, nici prinos. Afirmaţia că Dumnezeu nu dorea aceste lucruri pare să facă referire la aducerea acestor jertfe numai ca o împlinire a cerinţelor rituale, fără o adevărata evlavie şi consacrare a inimii. Hristos a fost Acela care a instituit sistemul ceremonial. Folosit corect, acesta ar fi adus binecuvântare închinătorului conştiincios. Dar Dumnezeu nu găsea nici o plăcere în jertfele credinciosului nesincer (vezi 1 Samuel 15,22; Osea 6,6).

Mi-ai pregătit un trup. Aceste cuvinte sunt luate din LXX. În ce priveşte exprimarea din ebraică şi însemnătatea ei, vezi Psalmi 40,6. Scriitorul acestei epistole cunoştea, cu siguranţă, ambele versiuni şi a ales-o pe cea din LXX. Formularea în LXX conţine un adevăr însemnat, iar folosirea din partea autorului a acestei versiuni înseamnă o aprobare a adevărului prezentat aici, fără a însemna neapărat că el este de acord că traducerea LXX este fidelă a versiunii ebraice.

În ce priveşte sensul pe care autorul îl dă cuvântului trup, vezi v. 10.

N-ai primit. [N-ai avut plăcere, KJV]. Vezi v. 5. Închinătorul nesincer credea că lui Dumnezeu îi făceau plăcere sacrificiile formale.

Sulul cărţii. Vezi Psalmi 40,7. Vin. Mai degrabă am venit. Se pare că acest cuvânt este un răspuns imediat la o situaţie care cerea un remediu. Să fac voia Ta. În contextul original expresia aceasta descrie ascultarea de voia lui Dumnezeu. Autorul cărţii foloseşte cuvintele acestea pentru a arăta că sacrificiul lui Hristos a

împlinit voia lui Dumnezeu, aducând ispăşirea, pe care sacrificiile de animale nu puteau să o ofere. Scriitorul va dezvolta în continuare ideea aceasta.

După ce a zis. [Când a zis, deasupra, KJV]. Literal, mai sus, când a zis. Se face referire la citatele din v. 5 şi 6. Ele sunt repetate în mare în v. 8 şi 9.

Nici jertfe, nici prinoase. [Jertfe şi daruri, KJV]. Vezi v. 5 şi 6.

După Lege. Sau potrivit legii. În ce priveşte Legea la care se face referire aici, vezi v. 1.

Să fac voia Ta. Vezi v. 7.

El desfiinţează astfel pe cel dintâi. Autorul a citat mai întâi pasajul din Psalmi (v. 5–7), apoi a repetat părţile care erau semnificative pentru ce vroia el să zică (v. 8, 9), iar acum face aplicaţia. El foloseşte pasajul acesta pentru a dovedi că vechiul sistem a fost desfiinţat când Hristos a venit să facă voia lui Dumnezeu, adică să aducă o jertfă eficientă. Desfiinţarea celui vechi este dovedită prin afirmaţia că Dumnezeu nu avea nici o plăcere faţă de sacrificiile aduse de lege. Stabilirea celui nou este dovedită prin afirmaţia că Hristos a îndeplinit voia lui Dumnezeu prin adevăratul sacrificiu. Vezi cap. 8,13. Evreilor creştini le era greu să înţeleagă faptul că vechiul sistem era perimat. Aici autorul le arată că lucrul acesta era prezis în Vechiul Testament, scriere socotite sfântă de către cei care trăiau sub vechiul sistem.

Prin această voie. Se poate ca aceste cuvinte să însemne fie că prin împlinirea acestei voinţe în sacrificiul desăvârşit al lui Hristos, noi suntem sfinţiţi, fie că, în această voie, adică moartea lui Hristos, este prevăzută sfinţirea noastră (compară cu 1 Tesaloniceni 4,3).

Am fost sfinţiţi. [Suntem sfinţi, KJV]. Versiunea greacă accentuează ideea că noi am fost sfinţiţi şi că acum ne aflăm într-o stare de sfinţire. Aici ea nu este văzută ca un proces continuu (pentru aspectul acesta, vezi Romani 6,19), ci ca o întorsătură de la păcat la sfinţenie şi ca o continuare în starea aceasta. Înţelesul aceasta este găsit peste tot. În altă parte Pavel li se adresează credincioşilor din Corint ca unora care au fost sfinţiţi în Hristos Isus (vezi 1 Corinteni 1,2). El le reaminteşte apoi că au fost sfinţiţi (1 Corinteni 6, 11).

Jertfa trupului. Aici este aplicaţia propoziţiei ci Mi-ai pregătit un trup (vezi v. 5). Hristos a luat un trup uman, în care a fost jertfit (vezi cap. 2,14). Prin jertfirea trupului Său, oamenii au căpătat sfinţirea. Isus Hristos a fost făcut… pentru noi, înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare (1 Corinteni 1,30).

O dată pentru totdeauna. Nu era nevoie ca sacrificiul să fie repetat. El îndeplinea curăţirea necesară pentru păcat (cap. 9,14). El nu era, ca sacrificiile legii, doar o umbră.

Face. Se pare că acestui cuvânt i se oferă un accent deosebit. El sugerează o acţiune neîncheiată. Prin contrast, Hristos S-a aşezat (v. 12), însemnând că lucrarea Lui, în ceea ce priveşte jertfa Sa, s-a sfârşit. Natura continuă a sacrificiilor preoţeşti este accentuată în continuare prin cuvintele în fiecare zi şi de multe ori.

Să şteargă păcatele. [Să îndepărteze păcatele, KJV]. Vezi v. 4.

El. [Omul acesta, KJV]. Mai bine, Acesta. În greacă nu există cuvânt pentru om. Natura umană a lui Isus nu este negată, ci doar neexprimată..

O singură. În contrast cu multele jertfe aduse de preoţii de pe pământ (v. 11).

S-a aşezat. Verbul acesta sugerează o acţiune încheiată (vezi v. 11).

Pentru totdeauna. Gr. eis to dienekes (vezi v. 1). Traducerea pentru totdeauna pare cea mai potrivită aici. Foloasele acelei singure jertfe aveau o valoare permanentă.

La dreapta lui Dumnezeu. Vezi cap. 1,3.

Aşteaptă. Hristos este prezentat aici ca aşteptând momentul triumfului final asupra tuturor

vrăjmaşilor Săi.

De acum. [De acum înainte, KJV]. Gr. to loipon, de acum încolo, în viitor.

Ca vrăjmaşii Lui. [Până când vrăjmaşii Lui, KJV]. O aluzie la Psalmi 110,1 (vezi Evrei 1,13;

compară cu 1 Corinteni 15,24–28).

O singură jertfă. Ideea acestor cuvinte este de mai multe ori scoasă în evidenţă în acest capitol (vezi v. 10, 12).

A făcut desăvârşiţi. Acea singură jertfă a lui Hristos a îndeplinit ceea ce nu puteau să facă jertfele neîncetate aduse de preoţi, adică să cureţe conştiinţa (vezi cap. 9,9.14; 10,2). Când păcătosul acceptă prin credinţă avantajele acelui singur sacrificiu, atunci el este primit de Dumnezeu, fiind considerat desăvârşit, deoarece Hristos stă în locul său (vezi Romani 5,1; compară cu SC 62).

Pentru totdeauna. Gr. eis to dienekes (vezi v. 1). Nu înseamnă că omul o dată mântuit nu poate cădea din har, căci autorul acestei epistole a negat deja o asemenea propunere (vezi cap. 6,4–6). Prin această expresie se accentuează eficacitatea neîntreruptă a sacrificiului unic al lui Hristos (vezi cap. 10,10.12).

Sunt sfinţiţi. În greacă forma verbului folosit aici este diferită de forma tradusă am fost sfinţi în v. 10 (vezi comentariul de acolo). Aici traducerea ideală ar fi sunt în curs de a fi sfinţiţi. Totuşi, forma aceasta nu implică în mod necesar că autorul vorbeşte de sfinţire ca un proces care se continuă. Nu e probabil ca el să folosească acelaşi cuvânt cu sensuri atât de diferite, într-o legătură contextuală atât de apropiată. Aici expresia sunt în curs de a fi sfinţiţi descrie probabil afluxul continuu de noi credincioşi în biserica creştină.

Duhul Sfânt. Mărturia Scripturii e prezentată aici ca mărturia Duhului Sfânt (vezi 2 Petru 1,21).

A zis. [A spus mai înainte, KJV]. Dovezile textuale favorizează omiterea cuvintelor mai înainte. În v. 15–17 apare o oarecare dificultate. Explicaţia cea mai simplă este că v.15 şi 16 sunt afirmaţia la care face referire propoziţia după ce a zis. Atunci v. 17 devine concluzia propoziţiei. Dacă adăugăm nişte cuvinte, ca de pildă atunci el zice, pentru a introduce v. 17, legătura sugerată devine clară. Accentul pasajului cade asupra iertării păcatelor (v. 17, 18). Versetul 16 este introdus numai pentru a arăta că noul legământ este cel care oferă acest avantaj.

Iată legământul. Vezi cap. 8,10. Exprimarea diferă de cea din cap. 8,10. Poate că autorul citează din memorie sau poate că doar selectează din profeţia lui Ieremia ideile care sunt suficiente pentru ce vrea el să sublinieze aici.

Nu-Mi voi mai aduce aminte. Vezi cap. 8,12. Acum păcatele puteau fi iertate, deoarece jertfa pentru ele fusese adusă, lucru care nu era adevărat sub vechiul legământ (vezi cap. 10,2).

Iertare. Gr. aphesis (vezi cap. 9,22).

Astfel dar, … fiindcă … avem. [Având deci, KJV]. Aici începe o secţiune nouă. Scriitorul rezumă pe scurt ceea ce a stabilit deja, şi anume că prin Isus Hristos avem acces direct la Dumnezeu, şi trage învăţături practice pentru evreii creştini. Secţiunea aceasta practică continuă până la sfârşitul epistolei.

Fraţilor. Vezi cap. 3, 1. Este prima dată când apare această formă de adresare, după cap. 3,12.

Prin sângele lui Isus. Nu ca marele preot pământesc, cu sângele animalelor, care nu puteau să ierte păcate (v. 4), ci prin sângele jertfei aduse de Hristos o dată pentru totdeauna.

Intrare. [Să intrăm, KJV]. Sub vechiul legământ acest privilegiu îi era acordat doar marelui preot, şi aceasta numai o dată pe an (cap. 9,7.25). Acum fiecare credincios are intrarea liberă în Locul prea sfânt.

Nouă. Este nouă în sensul că nu existase şi mai înainte. Vechiul legământ nu prevăzuse o astfel de cale. Mai este nouă în sensul că nu se învecheşte niciodată, e mereu eficace.

Vie. Hristos trăieşte pururea ca să mijlocească pentru ei (cap. 7,25). Calea cea nouă are în centru o persoană care este pururea vie. Hristos este calea, adevărul şi viaţa (Ioan 14,6). Toate acestea vin în contrast cu sacrificiile moarte ale vechiului legământ.

Ne-a deschis. Gr. egkainizo, a inaugura, a dedica. Calea a fost inaugurată [deschisă] prin moartea lui Hristos.

Perdeaua. Gr. katapetasma (vezi cap. 6, 19). Înainte comentatorii credeau în general că perdeaua de aici reprezintă intrarea prin care ne apropiem de Dumnezeu. Totuşi, se pare că perdeaua este folosită aici în sensul de ceva care ascunde prezenţa divină. Această interpretare pare să fie mai potrivită cu simbolismul din cap. 6,19, cât şi cu semnificaţia sfâşierii perdelei la moartea lui Hristos (vezi Matei 27,51). Această sfâşiere însemna nu numai că sistemul sacrificiilor se terminase, dar şi că este pregătită o cale nouă şi vie (DA 757).

Adică, trupul Său. Trupul înseamnă aici natura umană a lui Isus (vezi cap. 5,7). Cuvântul acesta poate include toată viaţa Sa pe acest pământ, inclusiv jertfa Lui. Se naşte următoarea întrebare: Este cuvântul trupul apoziţie pentru substantivul

perdeaua, sau pentru substantivul calea? Din punct de vedere gramatical, în original sunt posibile ambele variante, deşi a doua pare mai naturală. Totuşi prima alternativă oferă o interpretarea mai simplă. Există adepţi ai ambelor păreri. Dacă trupul este apoziţie pentru calea, atunci întruparea lui Hristos, viaţa şi moartea Lui sunt calea pe care a deschis-o El prin perdea, pentru a intra în prezenţa lui Dumnezeu. Versetul 20 este atunci doar o amplificare a v. 19, unde sângele lui Isus este considerat mijlocul prin care avem intrarea în Locul prea sfânt.

Dacă trupul este apoziţie pentru perdeaua, atunci sensul este că trecerea lui Hristos prin experienţa întrupării a făcut cu putinţă intrarea noastră în Locul prea sfânt (v. 19). Dacă nu este forţată prea mult, nu există nici o dificultate în legătură cu interpretarea aceasta. Trebuie evitate alte comparaţii între cuvintele trup şi perdea, ca de pildă că Hristos, după ce S-a înălţat, S-a dezbrăcat de natura Sa umană (vezi Ioan 1,14), sau că natura umană a lui Hristos a acţionat ca o barieră, tăgăduindu-le oamenilor accesul la Dumnezeu.

Indiferent de sensul acestui text, înţelesul general este clar. Cele mai multe dificultăţi ale acest pasaj sunt rezultatul încercării de a înţelege mai mult decât a intenţionat autorul să spună.

Trebuie observat faptul că acesta este unul din cele câteva pasaje în care scriitorul epistolei oferă atenţie specială ideii că prin Hristos omul are intrare directă la Dumnezeu. Aceasta pare să fie ideea centrală a întregii cărţi. Datorită sacrificiului lui Hristos în favoarea noastră nu mai există nici o perdea între noi şi Dumnezeu. Nădejdea noastră pătrunde dincolo de perdeaua dinlăuntrul Templului, unde Isus a intrat pentru noi ca înainte mergător (cap. 6,19.20). Hristos n-a intrat întrun locaş de închinare făcut de mână omenească, … ci a intrat chiar în cer, ca să Se înfăţişeze acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu (cap. 9,24). Scriitorul vrea să stabilească superioritatea lucrării cereşti a lui Hristos faţă de serviciul îndeplinit de preoţii de pe pământ. El citează ca una din dovezile cele mai bune faptul nemaipomenit că nu mai este nici o perdea, nici o barieră între noi şi Dumnezeu. Vezi Nota Suplimentară de la sfârşitul capitolului. Vezi Exodul 25,9; Daniel 8,14.

Un Mare Preot. Scriitorul atrage din nou atenţia supra idei care este şi tema cărţii, şi anume preoţia lui Hristos în sanctuarul din cer (vezi Introducerea). Vezi cap. 2,17; 4,14.

Casa lui Dumnezeu. Adică biserica (vezi cap. 3,3–6).

Să ne apropiem. Nu este de ajuns să credem în Hristos şi în lucrarea Lui de Mare Preot în sanctuarul de sus. Credinciosul sincer se va folosi de avantajele pe care Cerul le-a pus la îndemână şi va căpăta îndurare şi har pentru a fi ajutat la vreme de nevoie (vezi cap. 4,16). Ascultarea de îndemnul să ne apropiem implică relaţie personală şi tovărăşie.

O inimă curată. Aceasta este prima din cele patru condiţii stabilite aici pentru cei care vor să beneficieze de meritele mântuitoare ale Marelui nostru Preot. O inimă curată înseamnă sinceritate, lipsa ipocriziei şi nici o rezervă. Compară cu acea inimă curată din Isaia 38,3.

Credinţă. Gr. pistis (vezi cap. 11,1).

Deplină. [Asigurare deplină, KJV]. Cei care se apropie trebuie să facă lucrul acesta cu credinţă neclintită în puterea lui Hristos de a curăţi sufletul de păcat şi de a-i da credinciosului har pentru o viaţă sfântă. Îndoiala şi necredinţa jefuiesc pe om de capacitatea de a-şi însuşi meritele Mântuitorului. Importanţa credinţei pentru o experienţă creştină vie constituie tema pasajului dintre cap. 10,38 şi cap. 11,40.

Inimile stropite. În vechime, stropirea persoanelor şi a îmbrăcămintei reprezenta dedicarea într-o slujbă sfântă (vezi Leviticul 8,30; etc.). Legământul vechi a fost ratificat prin stropirea cu sânge (Evrei 9,19). Într-un fel asemănător, cel care se apropie de Hristos va accepta din inimă condiţiile noului legământ şi se va consacra vieţii noi oferite de acesta.

Cuget rău. [Conştiinţă rea, KJV]. Cuvintele acestea sunt aici echivalente cu omul vechi din Romani 6,6; Efeseni 4,22; Coloseni 3,9. O inimă nouă a înlocuit-o pe cea veche, iar dorinţele fireşti, care conduceau înainte viaţa, au fost părăsite. Acum la cârma vieţii sunt gândul şi iubirea lui Hristos (vezi 2 Corinteni 5,14; Filipeni 2,5).

Trupul spălat. Există şi dovezi externe care mărturisesc despre schimbarea interioară care a avut loc. Prin ritualul botezului cel convertit mărturiseşte înaintea tuturor oamenilor intenţia sa de a accepta privilegiile şi responsabilităţile inerente convertirii. Cu privire la însemnătatea ritualului botezului, vezi Romani 6,3–6.

Apă curată. În lumea fizică apa este un mijloc de curăţire şi astfel este un simbol al curăţirii de păcate.

Să ţinem. Hristos şi scriitorii Noului Testament subliniază de nenumărate ori importanţa perseverenţei şi a stăruinţei (vezi Matei 10,22; 24,13; Coloseni 1,23; etc.). Există primejdia ca cei care au intrat în viaţa cea nouă oferită de Hristos să obosească în facerea binelui (Galateni 6,9) şi să nu se mai ţină cu tărie de adevărurile veşnice ale Cuvântului lui Dumnezeu. Vezi Evrei 3,6.

Fără şovăire. Şovăirea este opusul stăruinţei (vezi Matei 24,13; compară cu Evrei 4,14; 10,35.36). Ca rezultat al şovăirii de la Cadeş-Barnea, israeliţii care ieşiseră din Egipt n-a putut să intre în ţara făgăduită. Şovăirea lor era rezultatul lipsei de credinţă (vezi Evrei 3,12.18.19; 11,1).

Mărturisirea. Vezi cap. 3,1.

Nădejdii noastre. [Credinţei noastre, KJV]. Literal, nădejdii noastre (ca în traducerea Cornilescu), adică speranţa mântuirii prin Isus Hristos (vezi Tit 2,13; compară cu Evrei 4,14; 4,11.18.19).

Credincios este cel. Adică Dumnezeu este credincios în împlinirea făgăduinţelor Sale – de eliberare din Egipt şi intrare în Canaan, şi de eliberare de păcate şi intrare în binecuvântările mântuirii prin Isus Hristos. Întrucât Dumnezeu este credincios şi nu şovăie în împlinirea făgăduinţelor Sale, ar trebui ca şi noi să fim credincioşi şi să nu şovăim în primirea lor. Credincioşia lui Hristos ca Mare Preot al nostru este subliniată în cap. 3,2.5.6.

Cel ce a făcut făgăduinţa. [Cel care a făgăduit, KJV]. Fără îndoială că scriitorul se gândeşte la date lui Avraam şi descendenţilor săi, cu privire la ţara Canaan (vezi Geneza 15,18; Evrei 4,1). Dar în primul rând se gândeşte la făgăduinţa mântuirii prin Isus Hristos (Ioan 3,16; Matei 1,21).

Să veghem. Versetul acestea ar putea fi tradus astfel: Să ne gândim cum să ne îndemnăm unul pe altul la dragoste şi la fapte bune! În loc de a face şi a zice ceva care i-ar împiedica pe alţii să se ţină fără şovăire (v. 23), adevăratul creştin se va gândi la ce trebuie să facă pentru a-i ajuta în această privinţă. Aceasta este una din aplicaţiile marelui principiu al iubirii faţă de semeni, care este reflectat în a doua tablă a Decalogului (vezi Matei 5,43.44; 22,39). Preocuparea sinceră de binele temporar şi veşnic al altora este măsura prin care Cerul determină sinceritatea iubirii cuiva pentru Dumnezeu (vezi 1 Ioan 2,9–11; 3,10.14).

Fapte bune. Adică iubirea în acţiune, iubirea manifestată prin fapte de bunătate şi îndurare. Îi încurajăm pe alţii să fie buni şi politicoşi, fiind noi înşine buni şi politicoşi. Un astfel de exemplu este irezistibil. Vezi Iacov 1,27; 2,18.

Să nu părăsim. Sau să nu neglijăm.

Adunarea. Autorul se referă aici la adunările creştine destinate închinării şi încurajării reciproce, care în vremurile Noului Testament erau ţinute de obicei în casele credincioşilor (vezi Vol. VI, p. 47).

Cum au unii obicei. Se pare că unii neglijau, în propriul lor detriment, tovărăşia cu fraţii la ocaziile de închinare şi devoţiune. Făcând aşa ei nu ţineau seama de sfatul din v. 24, de a-i încuraja pe ceilalţi credincioşi la iubire şi fapte bune. Având în vedere situaţia politică predominantă din vremea când a fost scrisă Epistola lui Pavel către Evrei, se poate că unii lipsea la adunări de teama de a nu atrage dizgraţia autorităţilor şi poate chiar unele penalităţi civile. Alţii lipseau de la serviciile religioase din nepăsare sau lipsă de interes (vezi v. 26, 27).

Să ne îndemnăm. Sau să ne încurajăm. Cuvintele de îndemn îi încurajează pe alţii să ţină cu tărie mărturisirea nădejdii (v. 23). Cei care sunt bine statorniciţi în credinţă nu ar trebui niciodată să uite că s-ar putea ca unii din fraţii lor de credinţă, care au avut parte de mai puţine ocazii de a-şi dezvolta un caracter creştin, să treacă prin îndoială şi descurajare. O vorbă de înviorare pentru cel doborât de întristare (Isaia 50,4) ar putea să fie, în providenţa lui Dumnezeu, mijlocul de a-l întoarce pe … păcătos de la rătăcirea căii lui, de a mântui un suflet de la moarte şi de a acoperi o sumedenie de păcate (Iacov 5,20).

Cu atât mai mult. Pe măsură ce necazul, greutăţile şi persecuţia cresc, încurajarea reciprocă se va dovedi de un şi mai mare folos. Primejdia care ar decurge din participarea la adunările de închinare ar fi mult mai mică decât curajul şi tăria dobândite prin tovărăşia creştină.

Ziua. Aici este vorba de ziua înfricoşată a judecăţii şi văpaia unui foc (v. 27), ziua când Cel ce vine va veni (v. 37). Îndemnul vedeţi că ziua se apropie atrage cu siguranţă atenţia înapoi la răspunsul dat de Domnul la întrebarea ucenicilor: Când se vor întâmpla aceste lucruri? Şi care va fi semnul venirii Tale şi al sfârşitului veacului acestuia? (Matei 24,3). Întrebarea ucenicilor, ca şi răspunsul Domnului, face referire şi la distrugerea Ierusalimului în anul 70 d.Hr., şi la sfârşitul lumii (vezi Matei 24,3). Având în vedere faptul că Epistola lui Pavel către Evrei a fost fără îndoială scrisă doar la scurt timp înainte de anul 70 d.Hr. (vezi Introducerea), este probabil ca scriitorul să se fi gândit şi la evenimentele acelui an. Totuşi, aşa cum reiese din context (vezi mai ales Evrei 10,27.37) el se referă mai ales la a doua venire a lui Hristos (vezi Nota Suplimentară de la Romani 13).

Căci dacă. În v. 26–31 scriitorul explică mai pe larg natura şovăirii la care face referire în v. 23 şi starea celor menţionaţi în v. 25, care neglijau participarea la adunările credincioşilor.

Păcătuim cu voia. Adică dacă continuăm să păcătuim cu voia, aşa cum arată verbul din versiunea greacă. Aşa cum lămureşte contextul (vezi v. 29), aici nu este vorba despre păcatele izolate, comise în deplină cunoştinţă de caracterul lor atroce, ci este vorba de atitudinea minţii celui care în mod voit renunţă la Hristos, refuză mântuirea şi Îl respinge pe Duhul Sfânt. Acesta este păcatul cu voia, stăruitor şi sfidător. Este opusul deciziei anterioare de a accepta mântuirea în Hristos şi de a-I preda Lui inima şi viaţa. Este apostazie premeditată şi duce la păcatul de neiertat (vezi Matei 12,31.32). Este o stare de continuă revoltă împotriva lui Dumnezeu.

După ce. Fără îndoială că toţi păcătoşii sunt într-o stare de revoltă împotriva lui Dumnezeu (vezi Romani 8,7). Dar, aşa cum le explica Pavel atenienilor, înainte ca ei să fi primit adevăr, Dumnezeu le-a trecut cu vederea neştiinţa (Faptele Apostolilor 17,30). Înainte ca lumina adevărului să strălucească în inima oamenilor, Dumnezeu nu ţine cont de întunericul care stăpâneşte acolo (vezi Ioan 15,22; compară cu Ezechiel 3,18–21; 18,2–32; 33,12–20; Luca 23,34; 1 Timotei 1,13). Dumnezeu îi iubeşte pe păcătoşi şi L-a trimis pe Fiul Său ca să-i mântuiască (vezi Ioan 1,4.5.9–12; 3,16; compară cu Matei 9,13). Dar dacă lumina vine, iar ei aleg întunericul, atunci se osândesc singuri înaintea lui Dumnezeu (Ioan 3,19) şi nu mai rămâne nici o jertfă pentru păcate (Evrei 10,26; compară cu Iacov 4,17).

Cunoştinţa. Gr. epignosis, cunoaştere deplină. Persoanele la care se face referire îşi dau pe deplin seama de rezultatele căii pe care au ales-o.

Adevărului. Şi anume adevărul cu privire la iubirea Tatălui pentru păcătoşi, aşa cum e descoperită în planul de mântuire şi în darul oferit prin jertfa Fiului Său (vezi cap. 2,1–3).

Nu mai rămâne nici o jertfă. Legea mozaică prescria moartea – nu vreo jertfă – pentru apostaziaţii înveteraţi şi împietriţi (vezi v. 28). Aşa au fost şi Nadab şi Abihu (vezi Leviticul 10,1–5), Core, Datan, Abiram şi cei 250 de bărbaţi care erau de partea lor (vezi Numeri 16,1–35). Dumnezeu nu ar fi acceptat jertfa unor astfel de oameni, deoarece sacrificiile aveau valoare numai în măsura în care închinătorul avea o inimă pocăită.

Aşteptare înfricoşată. Sau o perspectivă înfricoşată (RSV). Judecăţii. Gr. krisis, actul executării judecăţii, aici judecata finală, aşa cum reiese din expresia văpaia unui foc (vezi Faptele Apostolilor 17,31; Evrei 9,27).

Văpaia unui foc. [Mânia înfocată, KJV]. Mai degrabă văpaia unui foc (ca în traducerea Cornilescu), adică focul din ziua de apoi (vezi 2 Petru 3,7.10–12; Apocalipsa 20,9–15). Este vorba de intensitatea focului, nu de atitudinea divină care îşi găseşte expresie în foc (vezi Romani 1,18).

Va mistui. [Va devora, KJV]. Sau va mânca de tot, va consuma.

Cei răzvrătiţi. [Adversari, KJV]. Adică pe cei care au păcătuit cu voia, păcătoşii înrăiţi, cei despre care se vorbeşte în v. 26.

A călcat. [A dispreţuit, KJV]. Gr. atheteo, a refuza să recunoască, a respinge, a anula. Cine a călcat legea lui Moise a făcut lucrul acesta prin încălcarea făţişa a perceptelor ei. Ei şi-au bătut joc de autoritatea legii şi au refuzat să i se supună.

Legea lui Moise. Este vorba de întregul cod de legi promulgat de Moise sub îndrumarea divină, mai ales aşa cum apare în cartea Deuteronom (vezi Deuteronom 31,24–26).

Omorât fără milă. Nu exista drept la apel, şi nici vreo curte superioară care să arate îndurare. Nu era scăpare de sub pedeapsa prescrisă de lege. Trebuia ca apostaţii recunoscuţi ca atare să moară, ca nu cumva să-i influenţeze şi pe alţii.

Pe. Literal, pe baza [mărturiei].

Doi sau trei martori. Moise prevăzuse ca în cazul unei fapte grave, ca de pildă omorul, cel puţin doi martori să confirme detaliile esenţiale, înainte de a se putea pronunţa un verdict de vinovăţie (Deuteronom 17,6; compară cu Matei 26,60; vezi Vol. V, p. 539). Această prevedere milostivă şi înţeleaptă tindea să descurajeze acuzaţiile false şi să asigure justiţia. Acelaşi principiu este valabil astăzi.

Mai aspră pedeapsă. [Mai dureroasă pedeapsă, KJV]. Sau răsplată mai severă. Sub legea lui Moise pedeapsa cea mai severă cu putinţă era moartea. Ea îi lua omului restul vieţii. Dar văpaia unui foc care va mistui pe cei răzvrătiţi (v. 27) în ziua de pe urmă, îi va lipsi pe oameni de viaţa veşnică. Există înviere din prima moarte, dar nu şi din a doua, iar moartea a doua este o mai aspră pedeapsă.

Credeţi. [Vă închipuiţi, KJV]. Adevărul este mult mai bine evidenţiat aici sub forma unei întrebări.

Va lua. Adică va primi din partea Marelui Judecător al universului.

Călca în picioare. [A călcat în picioare, KJV]. Acesta este un act deliberat de dispreţ (compară cu Matei 7,6). Cei la care se face referire aici nu numai că resping îndurarea lui Hristos, ci se şi străduiesc să arate că o dispreţuiesc.

Fiul lui Dumnezeu. Vezi Luca 1,35.

Va pângări. [Va socoti ca ceva nesfânt, KJV]. Omul care respinge iubirea lui Dumnezeu nu apreciază valoarea supremă a acestui dar. Vezi contrastul dintre atitudinea acestui om şi cea a negustorului de mărgăritare (vezi Matei 13,45.46) sau a omului care a descoperit comoara ascunsă într-un ogor (v. 44).

Va batjocori. [Va dispreţui, KJV]. Gr. enubrizo, a insulta, a ofensa. Refuzul persistent de a lua seama la îndemnurile Duhului Sfânt reflectă dispreţul pentru ele. În ce priveşte căile prin care oamenii pot să-L insulte pe Duhul Sfânt şi să săvârşească păcatul de neiertat, vezi Matei 12,31.32; Efeseni 4,30.

Duhul harului. Adică Duhul, prin a cărui mijlocire harul lui Hristos este aplicat fiecărui păcătos care se pocăieşte.

Răzbunarea. Citatul este din Deuteronom 32,35. În ce priveşte comentariul, vezi Romani 12,19.

Eu voi răsplăti. Dumnezeu va răsplăti fiecăruia după faptele lui (Romani 2,5–10; compară cu Apocalipsa 22,12). În marea zi a judecăţii aceia care au dispreţuit îndurarea lui Dumnezeu şi L-au batjocorit pe Duhul Sfânt nu trebuie să se aştepte la milă. Li se va da răsplata cuvenită.

Va judeca. Un citat din Deuteronom 32,36, care repetă ideea din v. 35.

Grozav lucru. E înspăimântător numai gândul cu privire la spaima care îi va cuprinde pe păcătoşi atunci când vor fi în prezenţa lui Dumnezeu (compară cu Apocalipsa 6,14–17). Cu cât mai înspăimântătoare trebuie să fie însăşi experienţa aceasta!

Să cazi în mâinile. Mulţi uită că deşi Dumnezeu într-adevăr este plin de îndurare şi milostiv, totuşi nu socoteşte pe cel vinovat drept nevinovat (Exodul 34,6.7). Aceia care dispreţuiesc mila lui Dumnezeu n-ar trebui să uite că ce seamănă omul, aceea va şi secera (Galateni 6,7).

Dumnezeului celui viu! Dumnezeu este viu! Avertizările Sale cu privire la răsplătire nu trebuie considerate simple ameninţări, ca acelea făcute în numele unei zeităţi păgâne, care nu e decât lemn sau piatră (vezi Isaia 37,19).

Aduceţi-vă aminte. Scriitorul face din nou un apel direct. Reflectând la experienţa lor creştină din trecut, cititorii pot să înţeleagă ce intenţionează el să le spună.

Zilele de la început. Adică experienţele pe care le-au avut imediat după convertire. Destinatarii originali ai acestei epistole au fost evreii (vezi Introducerea). După cum dovedesc numeroase pasaje din cartea Faptele Apostolilor, iudeii necredincioşi i-au persecutat chiar de la început pe conaţionalii lor care acceptaseră creştinismul.

După ce aţi fost luminaţi. Şi anume prin lumina Evangheliei.

Aţi dus. [Aţi suportat, KJV]. Cei cărora li se adresează aici suferiseră cu răbdare persecuţie şi necazuri în trecut; de ce să devină acum laşi?

Luptă. Gr. athlesis, luptă, conflict. Trebuia ca, după ce răbdaseră o mare luptă, să fie bine pregătiţi pentru a face faţă greutăţilor din prezent. Natura acestei lupte de suferinţe este explicată mai departe în v. 33 şi 34.

Pe de o parte. [În parte, KJV]. Sau uneori.

Eraţi puşi ca privelişte. Gr. theatrizo, a expune public [ca la teatru], a face de ocară. Pe vremuri criminalii erau adesea expuşi batjocurii publice şi apoi executaţi într-o arenă sau într-un teatru.

Ocărilor. Gr. oneidismoi, insultă, abuzuri, ocară. Necazurilor. Sau suferinţelor, cuprinzând, poate, experienţe cum ar fi dezmoştenirea, ostracizarea şi lipsa mijloacelor de a-şi câştiga existenţa.

Părtaşi. [Tovarăşi, KJV]. Chiar şi atunci când nu erau ei înşişi persecutaţi, erau gata să fie părtaşi ai ocărilor şi necazurilor la care erau supuşi fraţii lor. Versetul următor dă un exemplu în acest sens.

Aţi avut milă. [Aţi avut milă de mine, KJV]. Literal, aţi suferit împreună cu. Cuvintele de mine (în engleză, KJV) au fost adăugate de traducători. Această milă cuprindea, fără îndoială, vizitarea lui Pavel în închisoare şi hrană adusă acestuia pentru a-i completa porţia săraca pe care o primea ca deţinut.

De cei din temniţă. [(Aţi avut milă de mine) în lanţurile mele, KJV]. Dovezile textuale sunt împărţite între exprimarea în lanţurile mele (KJV) şi exprimarea de cei din temniţă [desmioi] (ca în traducerea Cornilescu). Pot fi citate dovezi textuale şi pentru exprimarea de cei în lanţuri [desmoi]. Din cauza acestor variante ale textului grecesc nu este sigur dacă scriitorul se referă la o anumită experienţă personală anterioară sau dacă se include şi pe sine printre deţinuţii la care face referire cuvântul aceia din v. 33. Contextul tinde să favorizeze exprimarea cei din temniţă. Compară cu Efeseni 3,1; 2 Timotei 1,8.

Aţi primit cu bucurie. Vezi Matei 5,12; Iacov 1,2; compară cu 1 Petru 4,13. Răpirea. [Jefuirea, KJV]. Sau luarea. Unora le erau confiscate proprietăţile şi bunurile personale. Ca unii care ştiaţi că aveţi. [Ştiind voi înşivă că aveţi, KJV]. Dovezile textuale favorizează exprimarea …ştiaţi voi înşivă că aveţi, adică ştiaţi că voiaveţi. În ceruri. [În cer, KJV]. Dovezile textuale favorizează omiterea acestor cuvinte, deşi nu

există îndoială că acea avuţie a creştinului este în ceruri (compară cu Matei 6,19–21).

Avuţie. Sau existenţă, bunuri.

Mai bună. Sau de preferat, mai folositoare, mai avantajoasă.

Să nu vă părăsiţi. [Să nu lepădaţi, KJV]. Aşa cum se pare că făceau unii (vezi v. 25). Îndemnul să nu părăsiţi este acelaşi cu să ţinem fără şovăire (v. 23). Vezi Matei 24,13; Evrei 3,14.

Încrederea. Gr. parresia (vezi cap. 3,6).

Răsplătire. Răsplata credincioşiei este viaţa veşnică (vezi Romani 2,6.7).

Răbdare. Răbdarea este o virtute. Ea cere perseverenţă, persistenţă şi acţiune, în ciuda oboselii, a descurajării şi a obstacolelor care ar putea să blocheze calea. Aţi împlinit voia lui Dumnezeu. Pentru un comentariu cu privire la împlinirea voii lui Dumnezeu, vezi Matei 7,21–27.

Ce v-a fost făgăduit. [Făgăduinţa, KJV]. Adică răsplata făgăduită, viaţa veşnică. După cum după o victorie un atlet îşi primeşte premiul, tot aşa creştinul, după ce a împlinit voia lui Dumnezeu, va primi ce i-a fost făgăduit. În Epistola lui Pavel către Evrei făgăduinţa se referă în deosebi la odihna lui Dumnezeu şi la veşnica moştenire (cap. 4,1; 9,15; vezi şi cap. 11,13).

Încă puţină, foarte puţină vreme. Literal, încă foarte puţină [vreme]. Vezi Nota Suplimentară de la Romani 13. Cel ce vine. [Cel ce trebuie să vină, KJV]. Şi anume Acela care a făgăduit să revină (vezi Ioan 14,1–3). Compară cu Luca 21,27; Iacov 5,8.

Zăbovi. Gr. chronizo, a pierde timpul a amâna. Compară cu Habacuc 2,3, unde în LXX este folosit acelaşi cuvânt grecesc. Se poate ca făgăduinţele lui Dumnezeu să pară că întârzie, dar cu timpul ele se vor împlini cu siguranţă.

Cel neprihănit. Prima parte a versetului este citată din Habacuc 2,4 (vezi comentariul de acolo şi de la Romani 1,17; vezi şi Galateni 3,11). Aici se arată că cel neprihănit va trăi prin credinţă, aşteptând împlinirea făgăduinţei revenirii lui Hristos. Credinţa îi va da răbdare în vremurile timpurile grele de dinaintea venirii Sale.

Dă înapoi. Adică îşi pierde încrederea (vezi v. 35).

Sufletul Meu. O expresie biblică obişnuită, însemnând eu (vezi Psalmi 16,10).

Nu găseşte plăcere. [Nu are nici o plăcere, KJV]. Acela care dă înapoi de la calea credinţei nu trebuie să se aştepte să aducă cuvintele: Bine rob bun şi credincios, … intră în bucuria stăpânului tău (Matei 25,21)

Noi însă nu suntem din aceia. Cu tact, scriitorul îi include pe toţi cititorii în grupul celor care vor trăi prin credinţă (v. 38). Mustrarea din v. 23–36 implică faptul că unii din ei erau în primejdia de a da înapoi, astfel încât să se piardă. Dar scriitorul înlătură acum ideea că vreunul din ei ar fi în situaţia asta.

Ca să se piardă. Adică să fie nimiciţi pentru totdeauna (vezi Ioan 17,12).

Mântuirea. Gr. peripoiesis, rezervarea, achiziţionarea, conservarea. Vezi Efeseni 1,14, unde peripoiesis e tradus răscumpărarea celor câştigaţi. NOTĂ ADIŢIONALĂ LA CAPITOLUL 10

Biblia face repetate declaraţii cu privire la planul minunat pe care Dumnezeu l-a făcut pentru mântuirea oamenilor, plan care îşi găseşte centrul în sacrificiul lui Hristos la Golgota şi în lucrarea pe care El o îndeplineşte în ceruri pentru noi. Când Dumnezeu Şi-a ales un popor, unul din primele lucruri pe care i le-a descoperit a fost planul de mântuire. Dumnezeu i-a poruncit lui Moise să construiască un sanctuar, ca El să poată locui în mijlocul lor (vezi Exodul 25,8). Sanctuarul acesta era alcătuit din două încăperi (vezi Exodul 26,31–37), în fiecare din ele fiind aşezate anumite obiecte. În prima încăpere, în care se aflau masa pentru punerea pâinilor, sfeşnicul cu şapte braţe şi altarul tămâierii, erau îndeplinite zilnic anumite slujbe. În a doua încăpere, în care se afla chivotul legământului, avea loc o singură slujbă, şi asta doar în cea mai importantă zi a anului, Ziua Ispăşirii.

Serviciile din ambele încăperi includeau jertfele de animale şi vărsarea de sânge (vezi Vol. I, pp. 698–710).

Sanctuarul acesta era făcut după chipul [modelul, KJV] care îi fusese arătat lui Moise pe munte (Exodul 25,40; vezi Exodul 25,9; Faptele Apostolilor 7,44). În ceruri se găseşte originalul a cărui umbră (vezi Evrei 8,5; 9,23) este sanctuarul de pe pământ. Ioan, căruia i s-au descoperit de mai multe ori imagini din cer, declară că a văzut în cer Templul cortului mărturiei (vezi Apocalipsa 15,5). În templul acela el a văzut chivotul legământului (cap. 11,19). A mai văzut în viziune şi altarul tămâierii (vezi cap. 8,3). Pavel, cel care a scris Epistola lui Pavel către Evrei, vorbeşte despre Marele nostru Preot din cer (vezi Evrei 3,1; 9,24), care S-a adus jertfă o dată pentru totdeauna, vărsându-Şi sângele în favoarea păcătoşilor care se pocăiesc (vezi cap. 9,24–26; 10,12).

Din pasajele acestea şi din altele care ar putea fi citate reiese că sanctuarul de pe pământ, cu cele două încăperi ale sale şi cu serviciile care se îndeplineau în ele, este o umbră, sau o schiţă, a lucrării îndeplinite de Hristos la Golgota şi în cer. Într-adevăr, despre slujba din sanctuarul din cer putem să vorbim cu mai multă certitudine decât o putem face despre oricare alt aspect al lucrării lui Dumnezeu în favoarea omului, deoarece ne este prezentat, în măsura în care simbolurile pot să reprezinte, marele original din cer.

Din lucrurile pe care le ştim cu privire la sanctuarul de pe pământ putem trage anumite concluzii cu privire la cel din cer. După cum serviciul pământesc nu putea începe decât numai după ce preotul avea o jertfă de adus, tot aşa Hristos Şi-a început lucrarea de Mare Preot al nostru în sanctuarul ceresc după ce S-a adus pe Sine Însuşi ca jertfă. După cum serviciul pământesc avea două etape, reprezentate prin cele două încăperi, tot aşa lucrarea din cer are două faze. Şi după cum serviciul pământesc îşi desfăşura prima fază până în marea Zi a Ispăşirii, tot aşa serviciul ceresc şi-a desfăşurat prima fază până la data când, aproape de sfârşitul istoriei pământului, Marele nostru Preot a intrat în a doua etapă a lucrării Sale preoţeşti. Profeţia din Daniel 8,14 (vezi comentariul de acolo) arată că în anul 1844 El Şi-a început această a doua fază a lucrării Sale.

Totuşi, aşa cum s-a observat în comentariul la Exodul 25,9, sunt zadarnice speculaţiile cu privire la dimensiunile, înfăţişarea exactă sau amenajarea precisă a sanctuarului din cer, deoarece nici o construcţie pământească nu ar putea reprezenta vastitatea şi slava lui (PP 357). Omul este chipul lui Dumnezeu (Geneza 1,27), dar numai Hristos este întipărirea fiinţei Lui (Evrei 1,3). Sanctuarul de pe pământ a fost construit după modelul celui din cer, în sensul că este o reprezentare vie a diferitelor aspecte ale lucrării lui Hristos în favoarea omului căzut (PP 357). Putem vorbi pe bună dreptate despre Locul sfânt (Sfânta) şi despre Locul prea sfânt (Sfânta Sfintelor) din sanctuarul ceresc, deoarece în felul acesta folosim limbajul şi simbolurile sanctuarului pământesc (Exodul 26,33.34), pentru a înţelege, cât se poate de bine, adevărul cu privire la sanctuarul ceresc. Dar nu ar trebui să permitem ca vreo nedumerire în vizualizarea un sanctuarului din cer după modelul celui de pe pământ, să estompeze în mintea noastră marile adevăruri transmise de acea umbră pământească, dintre care unul este că lucrarea lui Hristos pentru noi este săvârşită în cele două etape, sau două mari părţi, pentru a împrumuta cuvintele lui Ellen G. White (PP 357). Adevărul acesta este vital pentru o bună înţelegere a lucrării Marelui nostru Preot. Pentru o discuţie mai detaliată cu privire la acest subiect, cititorul este invitat să vadă comentariile la textele citate.

Epistola lui Pavel către Evrei tratează lucrarea lui Hristos ca Mare Preot al nostru. În anumite locuri, de pildă în cap. 9, Pavel vorbeşte despre cele două încăperi ale sanctuarului de pe pământ şi face o anumită aplicaţie la lucrarea lui Hristos din cer. De aceea, cartea aceasta a fost uneori centrul discuţiilor teologice cu privire la interpretarea cuvintelor pe care le foloseşte Pavel vorbind despre acest subiect şi s-a pus în deosebi problema dacă apostolul susţine existenţa a două încăperi în sanctuarul din cer – sau două mari etape în slujba preoţească al lui Hristos.

În comentariul de faţă se susţine categoric că lucrarea cerească a lui Hristos este dusă la îndeplinire în cele două părţi ale sanctuarului din cer, sau, pentru a împrumuta simbolismul Scripturii, în Locul sfânt şi apoi în Locul prea sfânt (vezi mai ales Exodul 25,9; Daniel 8,14); dar se mai susţine şi că Epistola lui Pavel către Evrei nu este locul ideal pentru a găsi o prezentare definitivă a acestei chestiuni.

În timpurile Noului Testament evreii creştini erau frământaţi de cum ar trebui să se raporteze la serviciul sanctuarului pământesc, pe care ei şi strămoşii lor îl consideraseră, timp de cincisprezece secole, a fi centrul adevăratei vieţi religioase (vezi Vol. VI, pp. 30–33). Pavel încearcă să le arate, printr-o serie de paralele şi contraste, că sanctuarul pământesc nu ar trebui să mai fie centrul loialităţii şi devoţiunii lor, deoarece Dumnezeu a zidit acel sanctuar pentru care cel pământesc nu era mai mult decât o umbră (vezi Introducere la Evrei, pentru o tratare mai extinsă a acestor paralele). De exemplu, scriitorul acestei epistole vorbeşte despre preotul nemuritor din cer, în comparaţie cu preoţii muritori de pe pământ (vezi Evrei 7,23.24.28), despre sacrificiul nepreţuit al lui Hristos, în contrast cu jertfele de animale (vezi cap. 9,11–24.23–26; 10,11–14). Şi ajunge la concluzia că acum copiii lui Dumnezeu beneficiază de o slujbă … mai înaltă (vezi cap. 8,6). Nu trebuie să mai apelăm la preoţii pământeşti pentru a prezenta înaintea lui Dumnezeu dorinţa de a fi iertaţi. Acum putem să venim noi înşine, cu încredere şi fără mijlocitori, la tronul harului, prin meritele slăvitului nostru Mare Preot din cer (vezi cap. 4,14–16; 10,19–22).

Pentru a-i convinge pe iudeo-creştini să-şi mute privirile de la sanctuarul pământesc şi preoţii lui la sanctuarul ceresc şi Marele Preot de aici, Pavel trebuie mai întâi să stabilească adevărul primar al superiorităţii sanctuarului din cer. Asupra acestui adevăr îşi concentrează Pavel argumentaţia sa înfocată cu privire la sanctuar. În comentariul de faţă se susţine că dacă declaraţiile lui Pavel din Evrei sunt puse alături de alte pasaje biblice care se ocupă mai de aproape de cele două mari părţi ale serviciului sanctuarului, apare un tablou bine conturat atât al naturii cât şi al superiorităţii lucrării de Mare Preot a lui Hristos pentru noi.COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1–397T 40

5–7DA 23

7 DA 757; 4T 121

16 MB 50; SC 60

19, 20 FE 309

21 DA 52

21, 22 4T 121

22 ML 129; TM 515

23 SR 247; 1T 121; 5T 630; 7T 274

25 1T 548; 6T 365; 7T 190

26, 27 PP 405, 517; TM 97

27 MB 26; SC 24

29 FE 434; GC 601; TM 91; 1T 429; 9T 48

31 PP 329; 4T 533

32 GC 39; SR 320; 6T 365; 8T 113

32, 33 3T 319

35 GC 408; MYP 111; SL 89; 2T 509; 5T 578

35–37COL 177; PK 732; 9T 287

35–39EW 25; GC 407; SR 374

37 5T 485; 9T 11

37, 38 GC 408

38 SC 69; TM 424; 4T 237

38, 39 5T 693