1 După aceste lucruri, sub domnia lui Artaxerxe, împăratul perşilor, a venit Ezra, fiul lui Seraia, fiul lui Azaria, fiul lui Hilchia,

După aceste lucruri. Autorul face o delimitare clară între prima şi a doua parte a cărţii cu ajutorul unei expresii care este folosită decât aici în cartea lui Ezra. Intervalul real de timp dintre evenimentele descrise în capitolul 6 şi cele din capitolul 7 este probabil de aproape 58 de ani, din primăvara anului 515 î.Hr. (vezi cap. 6,15) până la primele luni ale anului 457 î.Hr. (vezi cap. 7,7).

Artaxerxe. Cu privire la ortografierea numelui împăratului, vezi nota suplimentară de la capitolul 4. Pentru majoritatea învăţaţilor conservatori, comentariul de faţă susţine că Artaxerxe menţionat aici este Artaxerxe Longimanus, care a domnit între 465-423 î.Hr. Pentru un rezumat al dovezilor în favoarea acestei opinii, vezi nota suplimentară de la sfârşitul acestui capitol.

Ezra, fiul lui Seraia. Ezra era probabil stră-stră-nepotul lui Seraia. În limbajul scriitorilor biblici, fiecare descendent este un "fiu" şi fiecare strămoş este un "tată". Hristos este "fiul lui David", iar David, "fiul lui Abraam" (Matei 1,1). Ioram "a născut pe Ozia" (Matei 1,8), stră-stră-nepotul lui (vezi 1 Cronici 3,11.12, unde este folosit celălalt nume al lui Ozia, Azaria). Probabil că Ezra omite numele tatălui său, al bunicului şi al străbunicului său, care nu fuseseră oameni deosebiţi, şi pretinde să descinde din Seraia, ultimul mare preot care a slujit în timpul lui Solomon (2 Regi 25,18).

Azaria, tatăl lui Seraia, este amintit numai în lista genealogică din 1 Cronici 6,13.14 şi Ezra 7,1, dar tatăl lui Azaria, Hilchia, este fără îndoială marele preot de pe timpul lui Iosia (2 Regi 22,4-14; 2 Cronici 34,14-22).

2 fiul lui Şalum, fiul lui Ţadoc, fiul lui Ahitub,

Verset ce nu a fost comentat.

3 fiul lui Amaria, fiul lui Azaria, fiul lui Meraiot,

Verset ce nu a fost comentat.

4 fiul lui Zerahia, fiul lui Uzi, fiul lui Buchi,

Verset ce nu a fost comentat.

5 fiul lui Abişua, fiul lui Fineas, fiul lui Eleazar, fiul lui Aaron, marele preot.

Fiul lui Aron. În versetele 1-5, Ezra trasează genealogia sa până la Aaron, primul mare preot. O comparaţie cu lista genealogică oferită în 1 Cronici 6, 3-15 arată că Ezra a omis şase nume între Azaria şi Meraiot din v. 3, care se găsesc în 1 Cronici 6,7-10 şi un alt nume (Meraiot) dintre Ţadoc şi Ahitub din v. 2 (vezi 1 Cronici 9,11). Prescurtarea genealogiilor prin omiterea numelor lipsite de însemnătate era o practică obişnuită la iudei. Un exemplu notabil este omiterea câtorva nume în genealogia lui Hristos din Matei (vezi la Matei 1,5.11.15.17).

Cu toate că Ezra era un urmaş al lui Aaron, aparţinând astfel familiei marelui preot, nu era el însuşi mare preot, ci numai "preot" (Ezra 7,11.12; Neemia 8,2).

6 Acest Ezra a venit din Babilon: era un cărturar iscusit în Legea lui Moise dată de Domnul Dumnezeul lui Israel. Şi, fiindcă mâna Domnului Dumnezeului său era peste el, împăratul i-a dat tot ce ceruse.

Ezra a venit. [S-a suit, KJV]. Vezi cap. 2,1, unde aceeaşi expresie "s-a suit" este folosită cu privire la prima grupă de exilaţi care s-a înapoiat.

Iscusit. Ebr. mahir, un cuvânt folosit şi în aramaică şi egipteană pentru a reprezenta un scriitor rapid, înzestrat. În papirusurile de la Elfantina, Ahikar se numeşte pe sine însuşi "un scriitor înţelept şi iscusit" şi foloseşte acelaşi cuvânt mahir. În Egipt, unde mahir devenise un titlu profesional pentru scribi iscusiţi, un astfel de om era mai bine educat în orice ramură a învăţăturii profane. Ezra folosea însă talentele sale în domeniul religiei, fiind un învăţat "în Legea lui Moise" (vezi la v. 11).

Domnul, Dumnezeul. E caracteristic pentru evlavia lui Ezra de a nu uita niciodată că Legea nu era un simplu cod omenesc dat de un legiuitor pământean, ci un dar dumnezeiesc direct - "Legea Domnului" (v. 10), "poruncile şi legile Domnului cu privire la Israel" (v. 11), "legea pe care Domnul

o poruncise prin Moise" (Neemia 8,14) [KJV].

Tot ce ceruse. Ezra făcuse o impresie favorabilă asupra împăratului şi îi câştigase încrederea. Nu se ştie cum s-a realizat acest lucru.

7 Mulţi din copiii lui Israel, din preoţi şi din leviţi, din cântăreţi, din uşieri şi din slujitorii Templului au venit şi ei la Ierusalim, în al şaptelea an al împăratului Artaxerxe.

Copiii lui Israel. Aceleaşi şase categorii de colonişti sunt menţionate aici că s-au întors împreună cu Ezra, care potrivit cu relatării anterioare (cap. 2,70) îl însoţiseră pe Zorobabel. Ordinea citării este aproximativ dar nu exact aceeaşi.

Al şaptelea an al domniei lui Artaxerxe. Ezra a socotit probabil anul al 7-lea al domniei lui Artaxerxe după obiceiul iudaic, adică în termenii anului calendaristic civil iudaic, care începea toamna (vezi vol. II, p. 110, 112, 138, 140). Prin urmare, anul al 7-lea de domnie al lui Artaxerxe I a început în toamna anului 458 î.Hr. şi s-a sfârşit în toamna anului 457. Pentru o explicaţie a acestor date şi a acelor din v. 8.9, vezi p. 100-103 ale acestui volum.

8 Ezra a venit la Ierusalim în a cincea lună a anului al şaptelea al împăratului.

A venit la Ierusalim. Din v. 9 reiese că ziua întâia a lunii întâia (Nisan) a anului religios fusese aleasă pentru începutul călătoriei. Lucrul acesta nu e surprinzător, întrucât sezonul uscat era folosit în mod obişnuit pentru o astfel de călătorie, care cerea unei caravane câteva luni pentru a o încheia. Tot astfel, toate campaniile militare erau începute primăvara. Ziua plecării, în termenii calendarului iulian, a fost cel mai probabil 27 martie 457 î.Hr. Timpul necesar călătoriei a fost de aproape patru luni (vezi p. 108). Exilaţii au sosit la Ierusalim în ziua întâi a lunii a cincea (Ab) sau aproximativ 23 iulie 457 î.Hr. Faptul că grupa lui Ezra a avut nevoie de patru luni pentru a ajunge la Ierusalim pare, la prima vedere, prea mult, dar nu trebuie uitat faptul că o caravană de felul acesta avea un număr de popasuri prelungite, dintre care una se spune că a avut loc la Ahava (cap. 8,15). Raportul marşului oştirii lui Cir cel tânăr de la Efes la Cunaxa, aproape de Babilon, oferă un raport real a unei astfel de călătorii. Cu toate că la Cunaxa s-a ajuns în aproape 91 de zile de marş, întreaga călătorie, incluzând zilele de odihnă, a luat aproape o jumătate de an (Xenofon, Anabasis ii, 1. 6). O oarecare întârziere trebuie să fi fost aproape sigur pricinuită de primejdiile drumului (vezi cap. 8,31). Cât priveşte itinerariul probabil, vezi la cap. 2,68.

9 Plecase din Babilon în ziua întâi a lunii întâi şi a ajuns la Ierusalim în ziua întâi a lunii a cincea, mâna bună a Dumnezeului său fiind peste el.

Mâna bună. Favoarea divină specială la care se face aici referire include probabil răspunsul împărătesc la cererea lui Ezra (vezi v. 6) şi faptul că au fost scăpaţi de vrăjmaşii care intenţionaseră să atace caravana pe drum (vezi cap. 8,21-23.31).

10 Căci Ezra îşi pusese inima să adâncească şi să împlinească Legea Domnului, şi să înveţe pe oameni în mijlocul lui Israel legile şi poruncile.

Îşi pusese inima. Ezra era un bărbat consacrat. Ţinta şi ambiţia vieţii sale erau de a cunoaşte voia lui Dumnezeu, de a conlucra cu Dumnezeu şi de a învăţa pe alţii să facă la fel. Acesta era omul pe care îl chema Dumnezeu acum să facă o lucrare specială.

11 Iată cuprinsul scrisorii date de împăratul Artaxerxe preotului şi cărturarului Ezra, care învăţa poruncile şi legile Domnului cu privire la Israel:

Preotului. Genealogia din v. 1-5 dă de înţeles că Ezra era preot, dar v. 11 oferă unica afirmaţie specifică a acestui fapt. Şi Neemia îl numeşte pe Ezra (cap. 8,2.9).

Cărturarului. Aici pentru prima dată sopher e folosit în sensul N.T. de grammateus, "cărturar", însemnând un om instruit să explice Scripturilor. Ezra se afla în fruntea unui şir de învăţaţi evrei, care pe vremea lui Hristos îi cuprindeau pe Hilel şi Gamaliel, pe care iudeii îi considerau vrednici succesori ai lui Ezra.

12 „Artaxerxe, împăratul împăraţilor, către Ezra, preotul şi cărturarul iscusit în Legea Dumnezeului cerurilor, şi aşa mai departe…:

Împăratul împăraţilor. Decretul însuşi este citat în v. 12-26 scrise în aramaică exact aşa cum a fost emisă de cancelaria persană. El este foarte înrudit în formă şi conţinut cu documentele aflate în cap. 4 la 6, iar acum, după descoperirea unor documente similare la Elefantina, este recunoscut ca autentic chiar şi de oamenii de ştiinţă cei mai critici. "Împărat al împăraţilor" era un titlu recunoscut al monarhilor persani şi se găseşte pe orice inscripţie persană de întindere mai mare. Titlul a fost folosit prima oară de împăraţii asirieni, care exprimau prin el faptul că domneau peste mulţi regi vasali, pe care îi păstrau pe tronurile lor în ţările cucerite. Titlul a fost mai apoi însuşit de împăraţii Babilonului (vezi Daniel 2,37) şi apoi de împăraţii persani când au devenit stăpâni ai lumii.

Ezra, preotul. E interesant de a nota că decretul nu foloseşte cuvântul obişnuit aramaic kumra', "preot", ci cuvântul de împrumut kahen, luat de la ebr. kohen. În documentele aramaice de la Elefantina, scriitorii fac de asemenea o distincţie clară între preoţii păgâni, pentru care foloseau cuvântul aramaic obişnuit kumra', şi preoţii adevăraţi ai lui Dumnezeu, pe care îi denumeau folosind cuvântul kahana'. Folosirea acestui cuvânt în documentul din Ezra 7 arată deci că decretul, cu toate că era aprobat şi emis de împărat şi în numele lui, era compus de un iudeu din cancelaria imperială. Există în acest sens şi alte dovezi din acelaşi decret.

Cărturarul iscusit în Legea Dumnezeului cerurilor. Aramaic, saphar datha' di-'elah shemayya'. O explicaţie corectă a acestui titlu a fost numai de curând făcută de H. H. Schaeder. Pe temeiul titlurilor analoge, el arată că acesta denumeşte un slujbaş superior din cavaleria persană responsabil cu treburilor care ţineau de "legea Dumnezeului cerurilor". Potrivit cu aceasta, Ezra era un raportor al treburilor religioase iudaice în guvernarea persană. În mod asemănător îl descoperim mai târziu în guvernarea partică şi sasanidă pe conducătorul populaţiei iudaice (resh galutha', "conducătorul exilaţilor") fiind adesea egal cu cei mai înalţi funcţionari ai guvernării. Şi Neemia 11,24 dă mărturie despre existenţa unei altfel de slujbe pe timpul lui Artaxerxe I. Nu putem spune cum a ajuns Ezra pe un astfel de post, dar este evident că numirea lui în această slujbă a făcut din el iudeul cel mai influent din Babilon. Faptul că el şi-a folosit influenţa în interesul poporului său e dovedit de conţinutul decretului.

Aşa. [Pace desăvârşită, KJV]. Aramaica are numai cuvântul gemir, care înseamnă "completat" şi e considerat de cei mai mulţi cercetători că este fie o formulă prescurtată care indică sfârşitul unui document, fie un cuvânt care înseamnă "emis". În primul caz, cuvântul "pace" trebuie să fie adăugat, aşa cum a făcut KJV, iar a doua interpretare consideră textul complet, aşa cum este el.

Mai departe. [Atare timp, KJV]. Vezi la capitolul 4,17.

13 Am dat poruncă să se lase să plece aceia din poporul lui Israel, din preoţii şi din leviţii lui care se află în împărăţia mea şi care vor să plece cu tine la Ierusalim.

Aceia din poporul. Decretul lui Artaxerxe este tot atât de cuprinzător ca şi proclamaţia lui Cir (cap. 1,3) şi dă permisiunea nu numai iudeilor, dar şi tuturor israeliţilor din orice seminţie să-l însoţească pe Ezra la Ierusalim. Faptul că Israeliţii din toate seminţiile s-au dus la Ierusalim cu prilejul acesta e subînţeles din referirea la cei "doisprezece viţei pentru tot Israelul" pe care i-au jertfit cei care s-au întors cu Ezra la sosirea lor "Dumnezeului lui Israel" (vezi la cap. 8,35).

14 Tu eşti trimis de împăratul şi de cei şapte sfetnici ai lui să cercetezi în Iuda şi Ierusalim, după Legea Dumnezeului tău care este în mâinile tale,

Şapte sfetnici. În Estera 1,14 cei şapte sfetnici apar ca şapte domnitori care "vedeau faţa împăratului" şi "aveau locul întâi în împărăţie". Nici o inscripţie nu s-a găsit până acum care să explice mai mult funcţiile acestui grup. S-a emis ipoteza că se referă la capii celor şapte mari familii persane, care, după Herodot (III, 84), aveau privilegii care le depăşeau pe cele de care se bucurau alte familii, inclusiv dreptul de acces nerestricţionat la împărat.

Legea Dumnezeului tău. Însărcinarea dată lui Ezra privea şi îndatorirea de a cerceta situaţia religioasă din provincia Iudea. De aici, fireşte, decurge faptul că Legea lui Dumnezeu constituia termenul de referinţă. Cuvintele cu privire la Lege au fost adesea interpretate de oamenii de ştiinţă critici ca arătând că Ezra era autorul sau cel puţin redactorul legii la care se face referire. Faptul că această opinie este incorectă se poate vedea din v. 25, care arată că legea aceasta era deja binecunoscută iudeilor palestinieni înainte de sosirea lui Ezra. De aceea este evident că "Legea Dumnezeului tău" era o carte sau cărţi, aflate deja în posesia lui Ezra, ca şi a iudeilor din Palestina. Natura acestei legi, deja cunoscută iudeilor din Babilon şi Palestina, este revelată în Neemia 8.

15 şi să duci argintul şi aurul pe care împăratul şi sfetnicii săi l-au dăruit cu dragă inimă Dumnezeului lui Israel, a cărui locuinţă este la Ierusalim,

Argintul şi aurul. Chestiunile financiare ocupă un rol cât se poate de important în acest decret. Darurile pe care Ezra era însărcinat să le ducă la Ierusalim veneau din trei surse: împăratul şi sfetnicii lui, o colectă făcută printre prieteni neiudei din satrapia Babiloniei şi daruri de bunăvoie făcută de iudeii care locuiau în afară de Palestina (v. 16). În vremurile străvechi, transferarea sumelor mari de bani era făcută de caravane bine păzite. Căile principale de călătorie nu erau niciodată lipsite de tâlhari, şi cu cât era mai mare suma de transferat cu atât mai mare era primejdia să fie interceptată. Iosif relatează (Antiquities, xviii, 9. 1) că darurile transferat anual la Ierusalim de la Babilon pe timpul romanilor erau escortate de un mare număr de oameni înarmaţi.

A cărui locuinţă. Expresia aceasta este asemănătoare, dar nu identică, cu cea folosită de Cir în capitolul 1,2.3. Aceasta nu înseamnă neapărat că Artaxerxe Îl considera pe Dumnezeul iudeilor o divinitate locală, ci doar că amplasarea Templului Lui era la Ierusalim. Dacă un iudeu ca Ezra a fost autorul faptic al acestui decret, care a fost apoi aprobat de Artaxerxe (vezi v. 12), el a folosit fireşte

o astfel exprimare.

16 tot argintul şi aurul pe care-l vei găsi în tot ţinutul Babilonului şi darurile de bunăvoie făcute de popor şi preoţi pentru Casa Dumnezeului lor la Ierusalim.

Verset ce nu a fost comentat.

17 Ca urmare, vei avea grijă să cumperi cu argintul acesta viţei, berbeci, miei şi ce trebuie pentru darurile de mâncare şi jertfele de băutură şi să le aduci pe altarul Casei Dumnezeului vostru la Ierusalim.

Să cumperi. [Să cumperi grabnic, KJV]. Mai bine "să cumperi cu pricepere" sau "cu toată sârguinţa" (RSV). Artaxerxe nu era preocupat de cât de repede urmau să fie cheltuiţi banii, ci cât de bine. Scopul principal al banilor trimişi prin Ezra era de a menţine ritualul iudaic (vezi cap. 6,9.10).

18 Cu celălalt argint şi aur să faceţi ce veţi crede de cuviinţă, tu şi fraţii tăi, potrivit cu voia Dumnezeului vostru.

Ce veţi crede de cuviinţă. Restul banilor urmau să fie cheltuiţi oriunde considera Ezra, care lucra sub călăuzire divină, că sunt necesari. Ezra era astfel liber să folosească cât de mulţi bani ar fi socotit înţelept pentru scopuri pe care le-ar fi socotit necesare, fără a cere permisiune de fiecare dată. Decretul îi dădea astfel dreptul să folosească banii pentru lucrări precum repararea Templului sau reconstruirea zidului. La data când a fost scris decretul, Ezra poate că a considerat benefică o astfel de libertate de acţiune. Mai târziu, când samaritenii şi-au arătat vrăjmăşia, este posibil ca el să fi regretat că nu a menţionat în decret anumite scopuri precise care urmau să fie finanţate cu aprobarea imperială.

19 Pune înaintea Dumnezeului din Ierusalim uneltele care-ţi vor fi încredinţate pentru slujba Casei Dumnezeului tău.

Uneltele. Nu reiese că acestea erau unelte sacre care au aparţinut primului Templu, ca acelea care fuseseră încredinţate lui Zorobabel, ci se pare că făceau parte din darul de bunăvoie (v. 15), în care ele erau în mod distinct cuprinse (vezi cap. 8,26-28). Poate că uneltele sau vasele trimise împreună cu Zorobabel se dovediseră prea puţine pentru sărbătorile cele mari. Se găsesc cazuri similare în istoria antică de regi care au trimis vase de preţ ca daruri altor regi sau templelor naţiunilor aliate. Darul lui Artaxerxe nu era deci ceva neobişnuit.

20 Să scoţi din casa vistieriilor împăratului ce va trebui pentru celelalte cheltuieli pe care le vei avea de făcut cu privire la Casa Dumnezeului tău.

Ce va trebui. [Orişice altceva, KJV]. Aici flexibilitatea decretului devine vizibilă. Lui Ezra i se acordă acces nelimitat la veniturile provinciei Iudea pentru a fi folosite pentru orice scop legat de Templul. În limitele stabilite în v. 22, propria judecată a lui Ezra urma să hotărască ce trebuia făcut.

Casa vistieriilor împăratului. Nu vistieria imperială din Susa sau Persepolis, unde se aduna tributul din diferitele provincii, ci vistieria locală a Iudeii, la care iudeii aduceau contribuţiile lor şi din care Ezra era acum autorizat să ia.

21 Eu, împăratul Artaxerxe, dau poruncă tuturor vistiernicilor de dincolo de Râu să dea îndată lui Ezra, preot şi cărturar iscusit în Legea Dumnezeului cerurilor, tot ce vă va cere,

Tuturor vistiernicilor. "Decretul" care includea şi autorizaţia fusese probabil trimis aparte vistiernicului imperial care locuia în Iudea şi celor din anturajul satrapului care se ocupau 0cu treburile financiare ale provinciei. Artaxerxe nu intenţiona ca Ezra să ceară venituri unor provincii precum Samaria sau Amon, ai căror locuitori erau vrăjmaşii Iudeii. Titlul aramaic tradus "vistiernic" apare şi pe obiecte din Persepolis.

Ezra... cărturar. Cu privire la titlul oficial al lui Ezra, vezi la v. 12.

22 până la o sută de talanţi de argint, o sută de cori de grâu, o sută de baţi de vin, o sută de baţi de untdelemn şi sare câtă va vrea.

Până la o sută de talanţi de argint. Potrivit cu greutatea talantului babilonian uşor, acesta putea să aibă 3.013 kg sau 3,32 tone. În plus, Ezra putea să ceară 100 de cori de grâu (22.000 litri) şi câte 100 de baţi (2.200 litri) de vin şi, respectiv, de untdelemn.

Pe tăbliţele-contract babiloniene untdelemnul şi vinul sunt de obicei evaluate în "oale", a căror capacitate nu e cunoscută. Preţul vinului varia între unul la opt sicli "oala", potrivit cu calitatea vinului şi cu sezon. Compară cu vol. I, p. 169.

O cerere către vistieria de grâu, vin sau untdelemn şi sare pare ciudată astăzi, dar era destul de obişnuită în sistemul persan, în care impozitul era plătit parţial în natură, şi fiecare provincie era obligată să trimită curţii imperiale produsele cele mai alese. Vinul, grâul, untdelemnul şi sarea erau produse din abundenţă în Palestina, care era "o ţară cu grâu şi cu vin, o ţară cu pâine şi vii, o ţară cu măslini de untdelemn şi miere" (2 Regi 18,32), iar regiunea din jurul Mării Moarte abunda în sare.

23 Tot ce este poruncit de Dumnezeul cerurilor să se facă întocmai pentru Casa Dumnezeului cerurilor, pentru ca să nu vină mânia Lui asupra împărăţiei, asupra împăratului şi asupra fiilor săi.

Mânia Lui asupra împărăţiei. În anul al şaptelea al lui Artaxerxe I era "mânie împotriva împărăţiei" Persiei cât se poate de serioasă. Egiptul se revoltase împotriva perşilor în anul 460 î.Hr., iar în anul următor, cu ajutorul atenienilor, alungase ultimii persani din ţară. Către finele anului 459, s-a făcut o încercare zadarnică de a-i constrânge pe atenieni să-şi retragă trupele. În 458, Artaxerxe s-a hotărât să facă o încercare de a recâştiga ţara răzvrătită. La scurt timp după aceasta, el a emis decretul acesta prin care autoriza expediţia lui Ezra la Ierusalim. Istoria raportează că începând cu anul 457 d.Hr., lucrurile au mers bine pentru perşi în Egipt. Memfis a fost recâştigat în anul acela, iar în 456 trupele ateniene au fost în cele din urmă biruite şi provincia Egipt recâştigată.

Fiilor săi. Când Artaxerxe a ajuns pe tron era destul de tânăr şi se ştie câţi copii avea în al şaptelea an al lui. Până în final, numărul lor a ajuns la 18 (Ctesias Excursus Persika 44).

24 Vă facem cunoscut că nu puteţi pune nici bir, nici dare, nici vamă de trecere peste niciunul din preoţi, din leviţi, din cântăreţi, din uşieri, din slujitorii Templului şi din slujitorii acestei Case a lui Dumnezeu.

Facem cunoscut. [Certificăm, KJV]. Comentatorii mai vechi au văzut în pluralul folosit aici, fie un plural de reverenţă, încă folosit în mod obişnuit pe atunci de către regalitate şi probabil comparabil cu editorialul "noi", fie o indicaţie că Artaxerxe se referea aici şi la fiii săi. Ambele păreri sunt însă incorecte. O înţelegere mai bună a limbii aramaice arată că subiectul participiului activ "certificăm" sau "notificăm" este nedefinit şi că expresia ar trebui tradusă în sensul pasiv "sunteţi notificaţi".

Nu puteţi pune. [Nu va fi legal să impuneţi, KJV]. Cu privire la cele trei impozite pomenite aici, vezi la cap. 4,13. Dovezi documentare relevă faptul că preoţimea egipteană a fost scutită de impozite în cea mai mari parte a istoriei (vezi la Genesa 47,22). Cu toate că nu sunt dovezi documentare care să confirme acelaşi obicei în Persia, faptul că acest privilegiu a fost acordat personalului Templului iudeu dă de înţeles că şi preoţimea persană era scutită de impozite. Nu ar fi fost posibil ca Ezra să obţină o astfel de scutire pentru preoţii poporului său dacă preoţimea persană nu s-ar fi bucurat de privilegii asemănătoare.

Faptul că politica scutirii preoţilor de la plata impozitelor îşi găseşte paralela chiar şi pe vremea perşilor se poate vedea dintr-o inscripţie grecească în care Dariu I mustră pe un anume Gadatas pentru ignorarea politicii împărăteşti cerând "tribut de la cultivatorii sacrii al lui Apolo". Şi Antioh cel Mare a acordat privilegii asemănătoare preoţimii iudaice (Iosif, Antiquities xii 3. 3).

25 Şi tu, Ezra, după înţelepciunea lui Dumnezeu pe care o ai, pune judecători şi dregători care să facă dreptate la tot poporul de dincolo de Râu, tuturor celor ce cunosc legile Dumnezeului tău; şi fă-le cunoscut celor ce nu le cunosc.

Judecători şi dregători. Partea finală a decretului (v. 25.26) îl autorizează pe Ezra să reorganizeze sistemul judiciar al Iudeii şi să se ocupe în viitor de numirea slujbaşilor judecătoreşti în provincia aceea. Cuvântul shapheţin, "magistraţi", este doar echivalentul ebraic aramaicizat al cuvântului tradus "judecători". Cuvântul nu a fost găsit în documente neiudaice scrise în aramaică, dar verbul lui de rădăcină apare în rapoartele iudaice aflate la Elefantina. Folosirea lui în decretul din Ezra 7 este încă o probă că un iudeu care vorbea ebraică, probabil Ezra, era răspunzător de redactarea acestui document.

Dincolo de Râu. Vezi la Ezra 4,10. Faptul că în jurisdicţia lui Ezra nu era menită să cuprindă întreg teritoriul de "Dincolo de Râu" este evident din clauza explicativă suplimentară, "tuturor celor ce cunosc legile Dumnezeului tău". Ea conferă lui Ezra jurisdicţie numai asupra părţii iudaice a populaţiei, inclusiv prozeliţii iudei.

Fă-le cunoscut. [Învaţă-i, KJV]. Ezra, care era probabil răspunzător de redactarea decretului, trebuie să fi cunoscut ceva cu privire la starea spirituală dominantă în Iudea, care l-a convins de necesitatea instruirii în Legea lui Dumnezeu a exilaţilor întorşi. Cunoscând că propria sa convingere asupra chestiunii nu ar fi avut mare greutate înaintea conducerii din Iudea, a obţinut o autorizaţie împărătească pentru lucrarea aceasta, astfel încât iudeii să nu fie ispitiţi să treacă cu vederea acest aspect al programului său de reformă. Faptul că iniţiativa acestei prevederi din decret îi aparţinea lui Ezra reiese în v. 6.28.

26 Oricine nu va păzi întocmai Legea Dumnezeului tău şi legea împăratului să fie osândit la moarte, la surghiun, la o gloabă sau la temniţă.”

Să fie osândit. În fine, Ezra era autorizat să aplice legea, având puterea să amendeze, să întemniţeze, să exileze sau să execute pe cei vinovaţi, aşa cum va crede el de cuviinţă. Puterile acestea erau întotdeauna acordate de către perşi administratorilor civili ai provinciilor, care guvernau ca autocraţi în teritoriile lor, răspunzători doar faţă de împărat. Acordarea unor răspunderi atât de vaste lui Ezra arată că Artaxerxe nu îl considera un simplu conducător religios. El era învestit cu autoritate civilă în oricare ramură a administraţiei provinciei Iudeii, cu excepţia, poate, a celei financiare.

27 „Binecuvântat să fie Domnul Dumnezeul părinţilor noştri, care a pregătit inima împăratului ca să slăvească astfel Casa Domnului la Ierusalim

Binecuvântat. După ce a citat documentul important în aramaică, limba în care era folosit la origine, Ezra porneşte acum în ebraică, limbă care continua neîntrerupt până la sfârşitul cărţii. Ca un adevărat om al lui Dumnezeu, el îşi exprimă recunoştinţă pentru răspunsul la rugăciune.

Să slăvească. [Să înfrumuseţeze, KJV]. Cuvântul de recunoştinţă al lui Ezra arată că Artaxerxe dăduse autorizaţie pentru continuarea lucrărilor de construcţie în legătură cu Templul. Nu se ştie dacă lucrarea aceasta consta numai din decorări sau cuprindea şi clădiri. Fără îndoială că textul acesta explică motivul pentru care Ezra l-a pus pe Artaxerxe printre împăraţii a căror "poruncă" a făcut ca Templul să fie clădit (vezi cap. 9,9 şi la cap. 6,14).

28 şi a îndreptat asupra mea bunăvoinţa împăratului, a sfetnicilor săi şi a tuturor căpeteniilor puternice ale lui! Întărit de mâna Domnului Dumnezeului meu care era asupra mea, am strâns pe căpeteniile lui Israel, ca să plece cu mine.

Asupra mea. Mulţi comentatori moderni au socotit că numai acele părţi ale cărţii lui Ezra care sunt scrise la persoana întâia singular pot fi atribuite lui Ezra şi că acele părţi care se referă la Ezra la persoana a treia singular au fost scrise de un altul (vezi cap. 7,1-11; 10,1). Totuşi, un studiu atent al documentelor vechi arată că o schimbare a pronumelor nu este o dovadă a schimbării autorului. Se pot da exemple din documente egiptene (istoria lui Sinuhe, vezi la Exod 2,15), asiriene (Annals of Sargon II), aramaice (Istoria lui Ahikar), ebraice (Daniel 4) şi greceşti (Tucidide), în care apare aceeaşi particularitate. Chiar şi în unele lucrări literare moderne scriitorii trec brusc de la persoana întâia la a treia şi invers, aşa cum a arătat Kittal.

Bunăvoinţa împăratului. Vezi la v. 15. Aici e o nouă dovadă că Ezra s-a înfăţişat înaintea lui Artaxerxe şi a cabinetului lui ca un petiţionar (vezi şi v. 6). Cu toate că trebuie să se admită că tactul şi înţelepciunea lui Ezra au fost responsabile purtat într-o măsură importantă de succesul care a încoronat eforturile lui, mai ales în obţinerea decretului, mâna Providenţei l-a condus pas cu pas. El a recunoscut din toată inima că succesul lui se datora bunătăţii lui Dumnezeu şi că Dumnezeu lucrase asupra inimii împăratului şi a dregătorilor în faţa cărora se înfăţişase.

NOTĂ SUPLIMENTARĂ

LA CAPITOLUL 7

Până aproape de finele secolului al XIX-lea, atât iudeii cât şi creştinii considerau că Artaxerxe din cartea lui Ezra era primul împărat persan care a purtat numele acesta. El a fost numit de greci Artaxerxe Longimanus ("mână lungă") şi a domnit între 465-423 î.Hr. Însă, începând cu 1890, situaţia s-a schimbat radical. În anul acela, un învăţat belgian, A. van Hoonacker, a publicat primul său studiu asupra succesiunii cronologice din Ezra şi Neemia, aducând argumente în favoarea răsturnării succesiunii tradiţionale şi încercând să facă din Ezra unul dintre succesorii lui Neemia. Opinia aceasta a câştigat mulţi adepţi în lumea savanţilor. Cei care inversează succesiunea tradiţională sunt acum în număr aproximativ egal cu cei care aderă încă la ea. Având în vedere importanţa acestei chestiuni, îndeosebi cu privire la profeţia din Daniel 9,24-27 şi la datarea ei exactă, avem mai jos o analiză mai detaliată a problemei.Cercetătorii care cred că Ezra a venit după Neemia pot fi grupaţi după cum urmează: (1) cei care plasează evenimentele din Ezra 7 în ultimii ani de domnie ai lui Artaxerxe I, de obicei în al 37-lea an al lui de domnie (427 î.Hr.) şi nu în al-7-lea, ca în textul biblic, şi (2) cei care fixează expediţia lui Ezra în anul al 7-lea al domniei lui Artaxerxe II (40/045-359/58 î.Hr.).

Părerile primei grupe nu au de ce să fie tratate în acest comentariu, deoarece ele nu implică nimic altceva decât un amendament ipotetic al textului, care respinge data aşa cum este redată în Ezra 7 şi o înlocuieşte cu alta. Majoritatea cercetătorilor care cred că activitatea lui Ezra în Ierusalim a urmat-o pe aceea a lui Neemia aparţine acest primei grupe.

Mai impresionante sunt argumentele cercetătorilor care aparţin celei de-a doua grupe. Ei atrag atenţia asupra faptului că Biblia nu arată care dintre cei trei Artaxerxe ai istoriei este menţionat în Ezra 7 şi că ei nu forţează raportul biblic plasând evenimentele din Ezra 7 şi 8 în anul al 7-lea al lui Artaxerxe II şi nu în anul al 7-lea al lui Artaxerxe I. Deşi orice cercetător al Bibliei va recunoaşte că evenimentele raportate nu sunt totdeauna prezentate în ordine cronologică, nimeni nu e îndreptăţit, a priori, să respingă idee care fixează Ezra 7-10 undeva după evenimentele descrise în Neemia. Un studiu atent al tuturor dovezilor este esenţial pentru o hotărâre valabilă în privinţa aceasta.

Pentru început, e bine să cercetăm motivele pentru care învăţaţii au părăsit poziţia susţinută multă vreme că Ezra a venit la Ierusalim în al 7-lea an al lui Artaxerxe I şi Neemia în al 20-lea al aceluiaşi împărat. Dintre numeroasele argumente în favoarea inversării succesiunii tradiţionale doar cinci sunt deosebit de importante. Ele susţin că:

1. 1. Neemia nu ştia nimic despre Ezra. Dacă Ezra venise la Ierusalim înarmat cu puteri administrative, religioase şi judecătoreşti lărgite, aşa cum dă de înţeles Ezra 7, de ce nu joacă un rol mai însemnat pe vremea lui Neemia? Este adevărat că Ezra este menţionat ca cititor al legii (Neemia 8,1-6.9) şi ca unul dintre conducătorii celor două coruri de la sfinţirea zidului (Neemia 12,36), dar lucrările lui sunt complet eclipsate de cele ale lui Neemia. Dacă, în shimb, el era un preot relativ tânăr de obârşie aaronică pe vremea lui Neemia, era numai natural ca el să fie un cititor al legii, dar fără un loc important în administraţia civilă. Mai târziu, probabil, a câştigat atenţia împăratului persan şi a fost trimis în Iudea cu puterile extinse arătate în Ezra 7

2. 2. Neemia nu spune nimic despre exilaţii întorşi împreună cu Ezra. În efortul lui de a repopula capitala ţării, Neemia trece în revistă recensământul diferitelor grupe care se întorseseră cu Zorobabel în urmă cu aproape 100 de ani (Neemia 7), dar pare să ignore total pe cei care, potrivit cu Ezra 7 şi 8, se întorseseră cu numai 13 ani în urmă, dacă reîntoarcerea lui Ezra a avut loc în 457 î.Hr. Dacă Ezra a venit însă cu 5.000 sau 6.000 de oameni pe vremea lui Artaxerxe II, Neemia nu putea să-şi bazeze măsurile sale de repopulare decât pe unicul recensământ disponibil, acela al lui Zorobabel.

3. 3. Ezra găseşte o comisie instituită de Neemia. Când Ezra a sosit la Ierusalim, el a înmânat tezaurele încredinţate lui de Artaxerxe unui număr de patru leviţi, care se pare că aveau răspunderea fondurilor Templului (Ezra 8,33). Neemia raportează că în cursul celui de al doilea mandat de serviciu al său a numit o comisie compusă din patru persoane care răspundea de vistierii (Neemia 13,13), dând de înţeles că o astfel de comisie n-a existat înainte de el. De unde se trage concluzia că Ezra trebuie să fi sosit la Ierusalim după ce comisia fusese instituită, adică după primul mandat ca guvernator al lui Neemia.

4. 4. Zidul fusese construit înainte de sosirea lui Ezra. Ezra şi-a exprimat recunoştinţa pentru că Dumnezeu dăduse "un zid în Iuda şi la Ierusalim" (Ezra 9,9, KJV) [Un adăpost, trd. Cornilescu], care pe cât se părea fusese terminat de curând. Însă Neemia n-a găsit decât ruine şi a trebuit să construiască zidul în primul an al sosirii sale la Ierusalim.

5. 5. Marele preot Iohanan aparţinea unei generaţii ulterioare. Iohanan este de obicei citat ca martor principal în favoarea opiniei că Ezra a urmat după Neemia. Iohanan, fiul lui Eliaşib, este unul dintre ultimii demnitari, probabil mari preoţi, menţionaţi în cartea lui Neemia (Neemia 12,22.23). Întrucât Eliaşib a fost mare preot când Neemia era guvernator (Neemia 3,1; 20,21; 13,4.7), Iohanan, care era fiul sau nepotul lui (Ioiada e plasat între Eliaşib şi Iohanan în Neemia 12,22), aparţinea unei generaţii ulterioare. Concluzia aceasta e în acord cu faptul că Iohanan este menţionat într-un document iudaic ca mare preot în 410 î.Hr. Printre papirusurile elefantine (vezi p. 79-83), există o scrisoare scrisă la 25 noiembrie 407 î.Hr. (după calendarul persan) şi adresată lui Bigvai, guvernatorul persan al Iudeii. Scrisoarea aceasta afirmă că scriitorii scriseseră cu trei ani mai devreme lui "Iohanan, marele preot şi tovarăşilor lui, preoţii care sunt în Ierusalim" (ediţia lui Cowley, nr. 30).

Mai mult, Iohanan, fiul lui Elaşib, avea o odaie în Templul de la Ierusalim când Ezra a sosit în cetatea aceea (Ezra 10,6). Dacă Ezra a venit la Ierusalim în 457 î.Hr. şi l-a găsit pe Iohanan în posesia unei odăi din Templu, acesta din urmă trebuie să fi fost un preot slujitor în vârstă de cel puţin 20 de ani (vezi Ezra 3,8), probabil mult mai vârstnic. Dacă, potrivit papirusului menţionat, Iohanan era mare preot în 410 î.Hr., pe vremea aceea trebuie să fi fost de cel puţin 67 de ani. De asemenea întrucât succesorul său Iadua (Neemia 12,11.22) era mare preot când Alexandru cel Mare traversa Palestina (332 î.Hr.; vezi Iosif Antiquities xi, 8, 4. 5), 78 de ani mai târziu, Iadua trebuie să fi fost în vârstă de aprox. 100 de ani.

Cei care susţin că Neemia l-a precedat pe Ezra declară că aparenta dificultate de a presupune că Iadua funcţiona ca mare preot la vârsta de 100 de ani poate fi rezolvată admiţând că Ezra a sosit la Ierusalim sub Artaxerxe II (405/04-359/58 î.Hr.). Atunci se poate explica faptul că Iohanan a devenit mare preot cu puţin timp înainte de 410 î.Hr., ca succesor al lui Ioiada, fiul lui Eliaşib, contemporanul lui Neemia. Presupunând că Iohanan era de vreo 30 de ani în 410, el avea 43 de ani când Ezra a sosit la Ierusalim, în anul al 7-lea de domnie al lui Artaxerxe II, şi astfel deţinea o cameră la Templu, pe care Ezra a putut-o folosi (Ezra 10,6). Dacă presupunem în continuare că Iadua s-a născut târziu în viaţa lui Iohanan, poate când Iohanan avea 40 de ani, el a atins vârsta de 70 de ani pe timpul vizitei lui Alexandru.

Acestea sunt cele cinci argumente mai importante pe care savanţii le prezintă în favoarea inversării succesiunii tradiţionale a expediţiilor lui Ezra şi Neemia. Argumentele acestea vor fi analizate acum din punctul de vedere al succesiunii tradiţionale Ezra-Neemia.

1. Poziţia lui Ezra pe vremea lui Neemia era una normală. Ezra a sosit la Ierusalim în 457 î.Hr., înarmat cu mari puteri, dar nu ca guvernator precum Neemia, 13 ani mai târziu. Ezra câştigase favoarea împăratului, care l-a autorizat să se întoarcă în Iudea şi să reorganizeze sistemul judecătoresc potrivit legilor iudaice (vezi Ezra 7,26). De asemenea el a primit susţineri financiare bogate şi pe cât se pare dreptul de a întări cetatea. În timpul rebeliunii lui Megabizos, satrap "Dincolo de Râu" (vezi p. 62), de care aparţinea provincia Iudea, samaritenii au folosit poate ocazia să comunice direct cu împăratul asigurându-l de loialitatea lor, dar în acelaşi timp acuzându-i pe iudei de intenţia dăunătoare de a reconstrui zidul cetăţii lor. Artaxerxe, nestatornic din fire şi oportunist, a acceptat poate cu recunoştinţa declaraţia pe care au făcut-o samaritenii, nădăjduind că loialitatea lor urma să-i provoace neajunsuri răzvrătitului de Megabizos în propria lui satrapie, şi le-a îngăduit samaritenilor să ceară o oprire a reconstruirii zidului Ierusalimului. Nemulţumiţi numai cu oprirea activităţii iudeilor, totuşi samaritenii au demolat poate o parte din acesta şi au ars anumite porţi (vezi la Neemia 1,3).

După ce Megabizos şi Artaxerxe s-au împăcat, au fost refăcut relaţiile normale cu satrapia de "Dincolo de Râu", iar Neemia a aflat de la fratele său (vezi la Neemia 1,2) ce se petrecuse în Iudea în perioada când legăturile cu provincia aceea fuseseră întrerupte. Atunci Neemia i-a cerut împăratului, de a cărui bunăvoinţă se bucura, să fie trimis la Ierusalim cu autoritate deplină pentru a reconstrui zidul (Neemia 1 şi 2).

Cu toate că Neemia primise autoritatea deplină să reconstruiască zidul, el a acţionat cu foarte mare atenţie la sosirea lui la Ierusalim, perfect conştient de puterea şi stăruinţa vrăjmaşilor săi. Discreţia lui iniţială (Neemia 2,12-16), alături de hotărârea care mai târziu a respins opoziţia faţă lucrarea lui, arată cât de calificat era pentru a termina lucrarea la care se angajase Ezra, dar fusese împiedicat de a o îndeplini.

Pentru motivul acesta Ezra a socotit poate că e înţelept să nu iasă în evidenţă până s-a terminat construirea zidului. Se poate de asemenea ca Ezra să fi fost acuzat de vrăjmaşii săi dintre iudei că produce nelinişte şi conflict între Iuda şi naţiunile învecinate pentru că a alungat femeile păgâne din casele iudaice, la întoarcerea sa la Ierusalim (Ezra 9 şi 10). Poate că prudenţa a dictat un anumit comportament care, la început, a dat aparenţa că Neemia nu avea de a face cu Ezra.

Totuşi, odată zidul terminat şi neavând de ce să se mai teamă, Neemia i-a acordat în mod firesc lui Ezra locul îndreptăţit în treburile naţiunii. La sfinţirea zidului, el l-a invitat pe Ezra să conducă unul dintre cele două coruri de laudă din cadrul ceremoniei, în timp ce el însuşi l-a condus pe al doilea (Neemia 12,36.38). Era numai potrivit ca cele două procesiuni să fie conduse de cei doi bărbaţi care avuseseră un loc atât de însemnat în lucrarea de refacere a zidului.

Mai târziu, când a sosit vremea sărbătorilor, Ezra a fost conducătorul religios necontestat şi a îndrumat poporul în activităţile sale (Neemia 8,1-6.9.13). Aceasta arată că Neemia nu l-a ignorat pe Ezra, ci i-a acordat locul cuvenit de îndată ce condiţiile au îngăduit-o. Nu e adevărat, aşa cum s-a susţinut, că numele lui Ezra poate fi trecut cu vederea în cap 8-12 din Neemia, fără nici cea mai mică consecinţă pentru naraţiune. Dacă s-ar fi procedat aşa, un dintre cele două procesiuni din timpul zidului nu ar fi avut conducător. Explicaţia care face din Ezra întâi predecesorul şi mai târziu colaboratorul lui Neemia e pe deplin compatibilă cu faptele cunoscute.

1. 2. Neemia a folosit cel mai vechi recensământ cunoscut. Faptul că Neemia a folosit lista recensământului de pe timpul lui Zorobabel ca bază pentru măsurile lui de a repopula Ierusalimul (Neemia 7) nu vrea să spună că i-a omis pe acei exilaţi care se întorseseră de curând cu Ezra sau că aceştia nu se întorseseră încă. Noi cunoaştem evenimentele din acea vreme doar parţial. Este posibil ca exilaţii care-l însoţiseră pe Ezra să fi fost mai dispuşi să locuiască în Ierusalim decât cei de pe timpul lui Zorobabel, o situaţie care l-ar fi făcut pe Neemia să cerceteze lista recensământului anterior. Un alt posibil motiv pentru consultarea listei mai vechi ar putea fi faptul că cei 50.000 de exilaţi ai expediţiei lui Zorobabel erau mai egal distribuiţi prin ţară decât grupa relativ mică care sosise la Ierusalim cu Ezra. Întrucât lista lui Zorobabel menţionează 45 de grupe, excluzând pe slugile şi saltimbancii, iar lista lui Ezra numai 18 grupe, este evident că prima listă oferea o mai bună reprezentare a contingentelor de populaţiei decât cea de a doua. Faptul că lista lui Ezra nu e menţionată în Neemia 7 nu dovedeşte că ea nu exista pe timpul lui Neemia.

2. 3. Neemia nu a organizat un nou oficiu al trezoreriei. E falsă susţinerea că Neemia, în cursul celui de al doilea mandat al lui ca guvernator, a instituit pentru prima dată vistiernici. Raportul din Neemia 13,10-14 afirmă în mod clar că la sosirea lui la Ierusalim a doua oară Neemia a aflat că de un timp poporul nu mai dăduse zecime şi că, din cauza aceasta, personalul Templului fusese constrâns să lucreze pământul pentru ca să-şi asigure cele trebuincioase vieţii. Neemia a corectat situaţia imediat după sosirea sa. Convingându-i pe iudei să reia plătirea de zecime, a reuşit să-i recheme pe leviţi şi pe cântăreţi la Templu. Aşadar era nevoie de vistiernici care să mânuiască fondurile şi de aceea au fost numiţi patru bărbaţi. Menţionarea a patru vistiernici în Ezra 8,33 nu îndreptăţeşte concluzia că era ceva obişnuit ca toate fondurile Templului să fie administrate de o comisie de patru. A presupune că o astfel de comisie nu a existat înainte de a doua perioadă de serviciu a lui Neemia nu are la bază fapte reale.

3. 4. Ezra I-a mulţumit lui Dumnezeu pentru permisiunea de a construi un zid. Dacă reconstituirea istoriei activităţii lui Ezra, aşa cum e trecută în revistă pe scurt la punctul nr. 1, e în acord cu faptele, Ezra a fost împuternicit să reconstruiască zidul Ierusalimului la data reîntoarcerii lui, în anul 457 î.Hr. Dacă lucrurile stau aşa, nu e de mirare că-l descoperim mulţumind lui Dumnezeu (Ezra 9,9), deoarece îi influenţase pe împăraţii Persiei să dea lui Israel "o nouă putere de viaţă" (Cir şi Artaxerxe I), să ajute pe Israel la construirea Casei Dumnezeului lor (Cir şi Dariu I) şi să le "facă rost de un loc de adăpost în Iuda şi în Ierusalim" [să le "dea" "un zid în Iuda şi la Ierusalim", KJV] (Artaxerxe I). Este de observat că zidul nu era încă terminat. Cuvintele lui ar putea fi înţelese astfel, numai dacă alte dovezi ar ieşi la iveală, dovedind că înălţarea zidului fusese deja terminată înainte ca rugăciunea lui să fi fost rostită. Dar luată singură, afirmaţia aceasta poate fi interpretată de asemenea că prin harul lui Dumnezeu se dăduse autorizaţia de a se continua reconstruirea zidului. Cuvintele nu dau de înţeles că zidul era deja terminat, şi textul acesta nu poate fi luat ca dovadă că reforma lui Ezra, descrisă în cap. 9 şi 10, a avut loc după evenimentele raportate în cartea lui Neemia.

4. 5. Vârsta lui Iohanan nu a fost nelogică. Nu există motiv să se pună la îndoială faptul că Iohanan, menţionat într-un document iudaic de la Elefantina ca mare preot în 410 î.Hr., este Iohanan, fiul lui Eliaşib, din Neemia 12,22.23. Cel mai probabil el a fost şi omul în a cărei cameră a plâns Ezra (Ezra 10,6). Chiar pe vremea reîntoarcerii lui Ezra la Ierusalim, în anul 457 î.Hr., Iohanan era deja un preot respectat în vârstă de aproape 30 de ani şi avea propria sa cameră învecinată cu Templu. El putea să fie mare preot şi în 410 î.Hr., la vârsta de 70-80 de ani, când scrisoarea amintită anterior, a iudeilor din Elefantina, i-a fost scrisă.

Singura dificultate a acestei interpretare este în legătură cu Iadua, dacă a fost succesorul lui Iohanan ca mare preot şi dacă slujea încă pe vremea lui Alexandru, la 75 de ani după scrisoarea elefantină către Iohanan, aşa cum ar părea să susţină Iosif (Antiquities, xi, 8. 4, 5). Totuşi, această dificultate pare mai serioasă decât este în fapt. Chiar dacă Iosif e corect în susţinerea că marele preot de pe timpul lui Alexandru era Iadua, nu e dovadă că acesta era acelaşi Iadua cu cel menţionat în Neemia 12,11.22. Însăşi cartea lui Neemia mai cunoaşte un Iadua, menţionat în calitate de cap de familie, care a semnat legământul de pe timpul lui Neemia (Neemia 10,21). Prin urmare, Iadua din Neemia 12,11.22, care a venit după Iohanan ca mare preot, ar fi putut să fie bunicul unui mare preot cu numele de Iadua, care a oficiat în Templu pe vremea vizitei lui Alexandru.

Ar trebui să se ia în consideraţie că istoricul Iosif a făcut cel puţin o singură greşeală serioasă în naraţiunea lui cu privire la istoria timpului său, făcându-l pe Sanbalat contemporan al lui Alexandru (Antiquities, xi, 8. 2, 3). Ştim din Biblie şi din rapoarte contemporane aflate la Elefantina că Sanbalat a trăit pe vremea lui Neemia (vezi la Neemia 2,10).

De aceea, e foarte posibil ca el să fi confundat numele marilor preoţi iudei. Cu toate acestea, nu e necesar ca din cauza aceasta să presupunem că relatarea vizitei lui Alexandru trebuie considerată ca fiind legendară.

Din discuţia de mai sus este evident că dovada adusă ca argument în favoarea părerii că lui Ezra a apărut după Neemia este, în cel mai bun caz, foarte slabă. Datorită recunoaşterii acestui fapt, mulţi cercetători au refuzat să inverseze succesiunea tradiţională. În plus, o astfel de inversare propusă îi pune pe apărătorii teoriei inversării în situaţii dificile, asemănătoare celor pe care caută să le evite.

1. Vârsta lui Meremot. Când a sosit la Ierusalim, în anul 457 î.Hr., Ezra a predat visteriileaduse de la Babilon preotului Meromot, fiul lui Urie (Ezra 8,33). Acelaşi Meremot e amintit 13 ani mai târziu, ca un activ susţinător al lui Neemia şi un entuziast conducător a două secţiuni ale zidului (Neemia 3,4.21). Nu intervine nici o problemă de pe urma faptului că acelaşi bărbat a îndeplinit diferitele funcţii atribuite lui în textele amintite mai sus în decursul celor 13 ani, din 457 în 444.

Dacă, însă, aşa cum se pretinde, Ezra a sosit la Ierusalim în anul 397 î.Hr., în al 7-lea an al lui Artaxerxe II, la 47 de ani după ce zidul lui Neemia fusese construit, Meremot care a primit vistieriile de la Ezra era un om foarte bătrân. Chiar dacă Meremot avea 25 de ani când a purtat răspunderea zidirii a două părţi din zid, el ar fi atins vârsta de 72 de ani, când a activat ca unul dintre vistiernici, pe vremea reîntoarcerii lui Ezra. Deşi acest ar putea fi posibil, ar fi de observat că noua teorie îi atribuie lui Meremot o vârstă pe care adepţii acestei teorii o consideră imposibilă pentru Iohanan.

Un alt punct demn de reamintit este că pe vremea lui Ezra şi a lui Neemia orice mare preot slujea toată viaţa, şi e numai de aşteptat ca cei care deţineau slujba să fie înaintaţi în vârstă către sfârşitul perioadelor succesive de serviciu. Astfel Aaron a servit ca mare preot până la vârsta de 123 de ani, Eli până la vârsta de 98 şi Iehoiada până la vârsta de 130 de ani (Numeri 33,39; 1 Samuel 4,15; 2 Cronici 24,15).

2. Vârsta lui Ezra. O dificultate şi mai mare pentru susţinătorii teoriei inversării apare în privinţa vârstei lui Ezra, în cazul în care a sosit la Ierusalim la 47 de ani după Neemia. Adepţii acestei noii teorii îl prezintă pe Ezra ca marele conducător religios al activităţilor descrise în Neemia 8 şi ca unul dintre cei doi conducători la ceremonia de sfinţire a zidului. Dar cineva ales să conducă astfel de lucrări, în locul marelui preot, trebuie să fi fost un om distins şi extrem de influent, prin urmare, nu un tânăr. E dificil să ne imaginăm ca cineva ales pentru acest rol să fie mai tânăr de 40 de ani sau că Neemia l-ar fi ales dacă nu era cunoscut pentru realizări speciale şi importante anterioare. Însă admiterea că Ezra avea o vârstă respectabilă pe vremea lui Neemia conduce inevitabil la o vârstă absurd de înaintată pentru el pe timpul presupusei lui reîntoarceri din Babilon, 47 de ani mai târziu, în anul 397 î.Hr.

Recunoscând această serioasă dificultate, mulţi învăţaţi care inversează ordinea biblică a lui Ezra şi Neemia, şterg numele lui Ezra din texte care-l asociază cu Neemia sau în mod arbitrar plasează expediţia lui în al 37-lea an al lui Artaxerxe I. Pentru cititorii acestui comentariu este suficient să arătăm că ambele propuneri sunt bazate pe modificări deliberate ale textului biblic.

Cercetătorul conservator al Bibliei nu găseşte motiv pentru inversarea succesiunii sosirii lui Ezra şi a lui Neemia, aşa cum e dată în Biblie. O astfel de schimbare nu numai că nu rezolvă toate dificultăţile pe care îşi propune să le înlăture, ci creează unele noi şi face cât se poate de dificilă o reconstituire a istoriei timpului aceluia. Nu putem ignora nici afirmaţiile Inspiraţiei şi nici faptele cunoscute ale istoriei.

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE 1-28 �

PK 607-614

1 �

DA 233; PK 698

1-5 �

PK 608

6 �

PK 609

9 �

DA 233; PK 611, 617, 698

10 �

PK 608, 623

11.12 �

PK 610

12.13 �

PK 607

12-26 �

GC 326; LS 58; 1T 52

13 �

PK 611

14.15.20.23 �

PK 610

24-26 �

PK 611

27.28 �

PK 612

28 �

PK 614