Luna a şaptea. La scurt timp după sosirea lor în Palestina, probabil în vara anului 536 î.Hr., exilaţii de curând întorşi s-au adunat la Ierusalim pentru a inaugura noul serviciu la Templu. Adunarea aceasta a avut loc la sfârşitul lunii a 6-a, aşa cum arată o comparaţie a v. 1 cu v. 6. Luna a 7-a (Tişri) era una dintre lunile cele mai sfinte ale întregului an religios iudaic. Ziua întâi a acelei luni era ziua Anului Nou a calendarului civil (vezi vol. II, p. 110). Luna începea cu numărarea trâmbiţelor şi cu o adunare sfântă (Levitic 23,24; vezi vol. II, p. 106). Zece zile mai târziu venea solemna zi a Ispăşirii (Levitic 23,27), urmată aproape imediat de Sărbătoarea Corturilor, între 15 şi 22 ale aceleiaşi luni (Levitic 23,34-36).

Poporul s-a strâns. Poporul era pregătit să rămână pe loc destul timp pentru a celebra Sărbătoarea Corturilor (v. 4), una dintre cele trei mari sărbători pe care fiecare iudeu era obligat să le respecte la Ierusalim (Exod 23,14; Levitic 23,2; Deuteronom 16,16).

Iosua. Cu privire la Iosua şi Zorobabel, vezi la cap. 2,2.

Au zidit altarul. Vechiul loc al Templului trebuie să fi fost cercetat şi să se fi determinat unde fusese amplasat la origini altarul arderilor de tot. Pe locul acela sacru s-a zidit noul altar. Altarul era centrul cultului iudaic, şi slujbele nu puteau fi făcute fără el. Altarul trebuie să fi fost încheiat în ultima zi a lunii a şasea (vezi v. 6).

Cum este scris. Sub conducerea unor bărbaţi ca Daniel şi Ezechiel, exilaţii se hotărâseră să se închine din nou lui Dumnezeu conform voinţei Sale exprimate şi să nu cadă iarăşi în plasa păcatelor nepăsării şi idolatriei, din cauza cărora ei şi părinţii lor suferiseră atât de mult. Se face aici probabil referire la Levitic 17,2-6 şi Deuteronom 12,5-7, unde Dumnezeu porunceşte israeliţilor în mod explicit să-şi aducă jertfele numai pe locul pe care El urma să-l aleagă în scopul acesta. Locul acela era Ierusalimul (1 Regi 9,3).

Temeliile lui. Mai degrabă "pe locul lui" (RSV), lucru care înseamnă că altarul a fost ridicat exact pe locul unde stătuse altarul arderilor de tot al lui Solomon.

Au avut să se teamă. Cu toate că poporul se întorsese doar de curând din Babilonia, deja simţiseră ostilitatea vecinilor lor, care erau foarte supăraţi că iudeii se înapoiaseră acum în patria lor. Este posibil ca popoarele de primprejur să fi ocupat unele părţi din Iudea în timpul exilului, şi acum li se cerea să le înapoieze proprietarilor lor de drept. Natural, ei au privit cu neîncredere pe iudei, care au arătat clar că de aici înainte nu vor tolera nici un alt cult în afară de cel al lui Iehova. Poate că ostilitatea aceasta se manifestase deja prin ameninţări. De aceea, exilaţii s-au adunat la Ierusalim stăpâniţi de teamă. Cu toate că aveau permisiunea de la Cir să construiască atât altarul, cât şi Templul, nu era prea sigur că lucrul acesta putea fi făcut fără să întâmpine o opoziţie serioasă din partea popoarelor învecinate. Doar de curând ajunsese Cir în posesia acestor ţinuturi, care aparţinuseră Imperiului babilonian, şi este posibil ca el să fi exercitat asupra lor doar un aşa-zis control.

Arderi de tot. Aşa cum cerea legea (Exod 29,38.39; Numeri 28,3.4).

Sărbătoarea corturilor. Cerinţele cu privire la sărbători din Levitic 23,33-42 au fost respectate cu grijă. De data asta locuirea în corturi sau colibe avea un înţeles propriu. Sărbătoarea fusese înfiinţată ca amintire a celor 40 de ani de pribegie în pustie. Din nou poporul lui Dumnezeu fusese adus înapoi în patria lui dintr-o ţară străină, unde fusese în exil. Din nou copiii lui Israel locuiau în corturi, până când aveau să-şi construiască locuinţe stabile.

Zi de zi arderi de tot. [Arderi de tot zilnice, KJV]. Jertfele acestea nu sunt cele amintite în versetele 3 şi 5, ci aparţineau Sărbătorii corturilor. Rânduielile cu privire la ele se găsesc în Numeri 29,12-40. Toate indicaţiile impuse acolo erau împlinite acum cu grijă, cum se poate deduce din raportul dat aici cu privire la sărbătorire.

Arderea de tot necurmată. Aceasta era fără îndoială jertfa zilnică de dimineaţă şi de seară. (Exod 29,38-42; Numeri 28,3-6).

Pentru fiecare lună nouă. [şi ale lunilor noi, KJV]. Literal "şi acelea ale lunilor noi". Expresia din KJV dă impresia că jertfele arderii necurmate aparţineau Sărbătorii lunii noi şi celorlalte sărbători fixate, dar nu acesta este înţelesul textului ebraic. Indicaţiile pentru sărbătoarea lunii noi se găsesc în Numeri 28,11-15.

Sărbătorile închinate. Vezi la Levitic 23,2. Acestea erau celelalte sărbători, precum Paştele, Sărbătoarea săptămânilor şi Ziua ispăşirii.

Daruri de bunăvoie. A fost de asemenea instituită din nou deprinderea de a aduce daruri de bunăvoie (vezi Levitic 1-3). În felul acesta s-au luat măsuri cu privire la tot ceea ce era cel mai important în practica ritualului religios iudaic, cu toate că Templul însuşi nu era deocamdată construit.

Lunii a şaptea. Vezi la v. 1.

Au dat argint. În cursul adunării festive au fost purtate discuţii cu privire la reclădirea Templului şi au fost încheiate contracte cu meseriaşi pregătiţi să execute planurile făcute acolo. Mulţi dintre exilaţi fuseseră fără îndoială folosiţi de către babilonieni la clădirea palatelor, a templelor şi a fortificaţiilor lor. În timpul exilului, îndeosebi sub Nebucadneţar, Babilonul fusese martorul unor activităţi uluitoare, aşa cum au arătat săpăturile făcute acolo. Iscusinţa profesională însuşită în Babilon s-a dovedit acum de mare folos, iar Zorobabel i-a pus pe zidari şi pe dulgheri să îndeplinească sarcinile lor, plătindu-le regulat salarii în bani.

Merinde. [carne, KJV]. Literal "hrană".

Sidonienilor. Cumpărarea de cedri din munţii Liban a fost făcută prin contract cu sidonienii şi tirienii, prin compensare în natură. Fenicia era o fâşie îngustă de pământ de coastă şi era nevoită să importe alimente (vezi Fapte 12,20; vezi şi vol. II, p.68). Solomon plătise materialele primite de la Hiram din Tir cu grâu, orz, vin şi untdelemn (2 Cronici 2,15), şi o înţelegere asemănătoare a făcut acum Zorobabel. Din timpurile cele mai vechi, ţinuturile Libanului furnizaseră lemn de cedru pentru construirea de palate, temple şi alte clădiri publice tuturor ţărilor civilizate ale Orientului Apropiat.

Faptul că sidonienii sunt menţionaţi înainte de tirieni corespunde situaţiei politice de fapt sub stăpânirea persană. Herodot (vii. 96, 98; viii. 67) susţine că pe timpul lui Xerxe, regele Sidonului avea un rang mai înalt decât regele Tirului. Situaţia aceasta exista probabil dinainte de timpul lui Xerxe şi se datora asediului prelungit al Tirului de către Nebucadneţar. Rezultatul a fost o slăbire importantă a forţei economice şi a prestigiului Tirului. Sidonul a profitat de situaţia aceasta şi ulterior a preluat conducerea statelor-cetăţi feniciene (vezi vol. II, p. 69).

După învoirea. Pare să fie vorba un dar special de lemn fenician făcut de Cir. Cu toate că în afară de observaţia aceasta n-avem o altă dovadă scrisă cu privire la un astfel de dar, prevederea făcută în decretul oficial, aşa cum a fost găsit mai târziu la Ecbatana, ca cheltuielile cu Templul să fie achitate din fondurile împărăteşti, pare să fi inclus cumpărarea de material de construcţie din bani publici. Alimentele, băuturile şi untdelemnul trebuie să fi fost procurate de administraţia persană, deoarece iudeii de curând sosiţi n-ar fi avut hrană îndestulătoare nici pentru propriile lor nevoi, în ţara pe jumătate pustie în care veniseră.

Al doilea an. Dacă anul revenirii iudeilor a fost 536 î.Hr. (vezi la cap. 1,1), luna a doua a anului al doilea ar fi căzut în primăvara anului 535 î.Hr. Lunile erau numărate începând cu Nisan, luna întâi a anului eclesiastic, chiar dacă lunile astfel numite se refereau la calendarul civil, care începea toamna, cu Tişri, luna a 7-a (vezi vol. II, p. 108). Expresia "de la venirea lor la Casa lui Dumnezeu" arată clar că se are în vedere al doilea an al întoarcerii lor şi nu al doilea an al domniei lui Cir, cum au considerat unii comentatori.

Luna a doua. Numită Iyyar în calendarul postexilic. Unii comentatori gândesc că luna aceasta a fost aleasă pentru începerea lucrărilor de clădire pentru a coincide cu data aleasă de Solomon pentru începerea înălţării primului Templu (1 Regi 6,1).

Zorobabel. În v. 2, Iosua, marele preot, este menţionat înaintea guvernatorului Zorobabel, deoarece referirea se face la o chestiune strict eclesiastică, în care marele preot avea în mod natural prima răspundere. În legătură cu reclădirea Templului, Zorobabel, care reprezenta autoritatea de stat, este menţionat primul. El era reprezentantul oficial al împăratului persan, care dăduse decretul de reclădire a Templului; prin urmare, erau privilegiul şi datoria lui de a răspundă de măsurile ce trebuie să fie luate pentru aducerea la îndeplinire a decretului.

Au însărcinat pe Leviţi. Puţinii leviţi care se întorseseră (vezi la cap. 2,40) au fost numiţi de guvernator să supravegheze pe lucrătorii folosiţi la reconstruirea Templului.

De la douăzeci de ani. În conformitate cu un obicei care exista cel puţin de pe vremea lui David, şi anume că leviţii puteau sluji numai după ce împlineau vârsta de 20 ani (1 Cronici 23,24.27; 2 Cronici 31,17). Pe vremea lui Moise, nu li se îngăduia să slujească decât după ce împlineau la 25 ani (Numeri 8,24).

Să vegheze. Adică "să supravegheze" sau "să aibă supravegherea".

Iosua. Supravegherea lucrării o aveau trei grupe, probabil aranjate în conformitate cu populaţia noii provincii Iudea. Iosua era căpetenia preoţiei. Cadmiel era reprezentantul seminţiei lui Iuda şi Hanadad era pe cât se pare conducătorul rangului inferior al personalului Templului.

Preoţi în veşminte. Veşmintele preoţeşti pe care poporul le oferise de curând (cap. 2, 69) erau destinate "spre cinste şi podoabă", potrivit legii mozaice (Exod 28,40).

Cu trâmbiţe. Sunatul din trâmbiţe era o prerogativă preoţească (Numeri 10,8; 31,6; Iosua 6,4; 1 Cronici 15,24; 16,6; 2 Cronici 5,12), în timp ce chimvalele erau instrumente muzicale întrebuinţate de leviţi (1 Cronici 15,16.19; 16,5; 2 Cronici 5,12.13; 29,25).

După rânduiala lui David. Rânduiala aceasta este dată în 1 Cronici 15,16-24. Totuşi, serviciul muzical al lui Zorobabel nu a fost la înălţimea "rânduielii lui David" întrucât nu cuprindea diferite instrumente, care constituiau o parte esenţială a sistemului instituit de David. Pe cât se pare, instruirea muzicală a leviţilor fusese neglijată pe timpul exilului (vezi Psalm 137,2-4).

Cântau. [Cântau laolaltă după cete, KJV]. Sau "cântau răspunzând" (RSV), literal "ei răspundeau [unul altuia]". Corul era împărţit în două cete care cântau alternativ sau antifonic.

Scotea mari strigăte. Ocaziile de bucurie şi de biruinţă erau totdeauna caracterizate prin strigăte, dar rareori acestea sunt menţionate în legătură cu ocaziile religioase. O astfel de ocazie excepţională a fost atunci când chivotul legământului a fost dus în tabăra israelită, aproape de Afec (1 Samuel 4,5), o alta când David l-a adus de la Chiriat-Iearim la Ierusalim (2 Samuel 6,15). Strigătul însoţit de pioşenie este menţionat şi în Psalm 47,5 şi Zaharia 4,7.

În vârstă. Trecuseră doar 50 de ani de când Templul lui Solomon fusese distrus (586 î.Hr.) şi 70 de ani de prima luare de captivi, de aceea erau prezenţi "mulţi" bărbaţi în vârstă care-l văzuseră în tinereţea sau copilăria lor şi care îşi aminteau în culori vii grandoarea şi gloria lui. Ei nu s-au putut abţine să nu plângă atunci când s-au gândit la planurile modeste de rezidire a Templului. Era o "zi a începuturilor [lucrurilor] slabe [mici]" (Zaharia 4,10), şi casa cea nouă, în comparaţie cu cea veche, părea să fie "o nimica" (Hagai 2,3). Solomon fusese capabil să folosească lucrătorii cei mai buni ai propriei sale ţări, care se întindea de la hotarul Egiptului până la Eufrat, şi iscusinţa celor din ţările învecinate, precum cea a tirienilor. Zorobabel urma să se sprijine pe proprii săi supuşi, puţinii cetăţeni ai micii provincii Iudea.

Glasul plânsetelor. În Orient, plânsul nu este tăcut, ci însoţit de ţipete pătrunzătoare. COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1-6 PK 560

11.12 �

PK 563

12 �

GC 23

12.13 �

PK 564