1 Atunci împăratul Darius a dat poruncă să se facă cercetări în casa scrisorilor, unde se puneau vistieriile în Babilon.

Atunci împăratul Dariu. Cererea lui Tatnai, satrapul asistent al satrapiei "Dincolo de Râu", a intrat imediat în atenţia lui Dariu (cap. 5,17).

A dat poruncă. [A făcut un decret, KJV]. De preferat, "a dat o poruncă", întrucât un "decret" nu era necesar pentru efectuarea unei cercetări în arhivele împărăteşti cu privire la documentul acela.

Casa scrisorilor. [Casa sulurilor, KJV]. Literal, "casa cărţilor" adică biblioteca sau arhivele împărăteşti. În ce priveşte observaţia că "vistieriile" erau păstrate acolo, vezi la cap. 5,17.

În Babilon. Se pare că Tatnai a preluat impresia de la iudei în timpul vizitei lui la Ierusalim că documentul original ar putea să se afle în arhivele împărăteşti de la Babilon. De aceea, el a sugerat că Babilonul era locul unde să se facă cercetarea (cap. 5,17). Dariu a urmat sugestia aceasta şi a dispus să se facă o cercetare la Babilon care, totuşi, nu s-a dovedit rodnică.


2 Și s-a găsit la Ahmeta, capitala ținutului Mediei, un sul pe care era scrisă această aducere aminte:

S-a găsit la Ahmeta. Când documentul la care se referea scrisoarea lui Tatnai nu s-a găsit, se pare că s-a dat ordin pentru extinderea cercetării în arhivele împărăteşti din celelalte capitale persane, Ecbatana şi Susa. Aceasta arată un efort sincer din partea împăratului şi a funcţionarilor lui de a fi cinstiţi şi de a face o cercetare amănunţită înainte de a ajunge la o concluzie. Aceasta îi plasează pe perşi într-o lumină cât se poate de favorabilă. Ei ar fi putut să întrerupă cercetarea după ce nu a fost descoperit la Babilon nici un decret al lui Cir cu privire la iudei. Extinzând cercetarea în alte locuri unde se pare că se ştia că erau depozitate documente oficiale ale primului an al lui Cir, aceşti slujbaşi au făcut tot ce le-a stat în putinţă ca să ajungă la o concluzie cinstită, imparţială.

Ahmeta era vechea capitală a Mediei. În persana veche era numită Hagmatâna şi în greceşte Ecbatana. Astăzi oraşul este numit Hamadân. Aşezată în munţii iranieni apuseni, la 1.829 m deasupra nivelului mării, era folosită de împăraţii persani ca una din capitalele lor de vară. Babilonul, aşezat pe valea râului, devenea inconfortabil de cald în timpul verii. Populaţia prezentă a oraşului Hamadân, compusă din turci, armeni, perşi şi iudei, este de aproape 100.000.

Faptul că documentul s-a găsit la Ecbatana şi nu la Babilon arată că Cir locuia acolo când s-a emis decretul. Legătura dintre aceasta şi data emiterii decretului a fost deja subliniată în cele comentate la cap. 1,1.

Un sul. Toate documentele perioadei Imperiului persan care au fost descoperite în regiunea Mesopotamiei şi Persiei sunt tăbliţe cuneiforme. Datorită condiţiilor climaterice din aceste ţări, rapoarte persane scrise pe material perisabil, precum papirus sau piele, nu au supravieţuit. Totuşi, documentele persane pe papirus sau piele din perioada aceea s-au păstrat în Egipt, dovedind exactitatea afirmaţiei făcute aici că decretul oficial al lui Cir era scris pe un sul şi nu pe o tăbliţă de lut. Întrucât limba oficială şi universală a Imperiului persan era aramaica, aşa cum dovedesc documentele găsite în Egipt, poate fi de la sine înţeles că decretul lui Cir a fost scris în aramaică.


3 „În anul întâi al domniei împăratului Cirus, împăratul Cirus a dat această poruncă privitoare la Casa lui Dumnezeu din Ierusalim: „Casa să fie zidită iarăși, ca să fie un loc unde să se aducă jertfe și să aibă temelii tari. Să aibă o înălțime de șaizeci de coți, o lățime de șaizeci de coți,

Poruncă. Vezi la cap. 1,1-4. Deosebirile sumare dintre copia aceasta a decretului şi aceea raportată în cap. 1,1-4 se datorează faptului că această copie a fost numai pentru uz oficial, în timp ce cealaltă a fost publicată. Decretul făcut public conţinea un permis de reîntoarcere în Palestina pentru a rezidi Templul de acolo şi de a colecta bani în scopul acesta, dar nu menţiona decizia lui Cir de a susţine ridicarea Templului din fonduri publice (vezi la cap. 1,4). Totuşi, copia decretului care a servit ca directivă pentru slujbaşii împărăţiei afirma clar că tezaurul imperial avea să suporte costurile (cap. 6,4). În copia aceasta se dădeau instrucţiuni exacte cu privire la metoda de construire.

Înălţime. Cifra dată aici pentru înălţimea noului Templu este de două ori mai mare decât cea a Templului lui Solomon, iar lărgimea, de trei ori mai mare (vezi 1 Regi 6,2). Lungimea noii construcţii nu este dată; aceea a Templului lui Solomon era de 60 de coţi. Totuşi, noul edificiu se spunea că este "ca o nimica" în comparaţie cu acela al lui Solomon (Hagai 2,3), iar aceia care văzuseră Templul lui Solomon au plâns când au văzut temelia noi clădiri din cauza inferiorităţii evidente a acesteia din urmă (Ezra 3,12; cf. PK 564). Nu e imposibil ca lungimea măsurii de cot a decretului lui Cir să difere cumva de aceea a iudeilor, deşi nu e cu putinţă ca diferenţa să fie atât de mare încât să înlăture aparenta nepotrivire dintre faptele notate. E mult mai just să se creadă că Cir a permis construirea unui edificiu mult mai mare decât au realizat de fapt iudeii. Dar având subvenţie împărătească (vezi la cap. 1,4), este greu de gândit că ei ar fi fost mulţumiţi cu o construcţie cu mult mai modestă decât aceea a lui Solomon. S-ar putea ca dimensiunile dat în decretul lui Cir să fi fost numai pentru faţada Templului, care era de dimensiuni mult mai mari decât restul clădirii.


4 trei rânduri de pietre cioplite și un rând de lemn nou. Cheltuielile vor fi plătite din casa împăratului.

Un rând de lemn nou. Vezi la cap. 5,8.

Cheltuielile. Vezi la cap. 1,4 şi 6,3.


5 Mai mult, uneltele de aur și de argint ale Casei lui Dumnezeu, pe care le luase Nebucadnețar din Templul de la Ierusalim și le adusese la Babilon, să fie date înapoi, duse în Templul din Ierusalim, la locul unde erau, și puse în Casa lui Dumnezeu.”

Uneltele de aur şi de argint. Vezi la cap. 1,7-11.


6 Acum, Tatnai, dregătorul de dincolo de Râu, Șetar-Boznai și tovarășii voștri de slujbă din Afarsac, care locuiți dincolo de Râu, depărtați-vă de locul acesta.

Tatnai. Cu privire la Tatnai şi la ceilalţi bărbaţi menţionaţi aici, vezi la cap. 5,3.6.

Depărtaţi-vă de locul acesta. Se poate ca autorul raportului oficial încorporat în Ezra 6 să fi prescurtat sau concentrat scrisoarea lui Dariu, şi să fi redat numai părţile esenţiale din ea - un rezumat al decretului lui Cir -şi decretul de confirmare al lui Dariu. Primul punct important al scrisorii lui Dariu îl constituie avertizarea slujbaşilor satrapiei de "Dincolo de Râu" de a nu se amesteca în lucrarea de la Ierusalim. Limbajul întregii scrisori arată că statul era cârmuit de un împărat puternic şi hotărât. Unele dintre decretele altor cârmuitori persani descoperă clar nehotărâre din partea monarhilor care le promulgau.


7 Lăsați să meargă înainte lucrările acestei Case a lui Dumnezeu; dregătorul iudeilor și bătrânii iudeilor s-o zidească iarăși pe locul unde era.
8 Iată porunca pe care o dau cu privire la ce veți avea de făcut față de acești bătrâni ai iudeilor, pentru zidirea acestei Case a lui Dumnezeu: cheltuielile, luate din averile împăratului venite din birurile de dincolo de Râu, să fie plătite îndată oamenilor acestora ca să nu înceteze lucrul.

Porunca pe care o dau. Dariu nu a fost mulţumit să trimită lui Tatnai o copie a decretului lui Cir, pentru ca să-l informeze cu privire la dreptul iudeilor de a continua să lucreze la Templu. El a confirmat decretul anterior printr-un altul, al său personal, unul care a depăşit chiar şi prevederile generoase ale celui anterior (vezi la cap. 1,7).

Cheltuielile. Cir decretase ca reconstruirea Templului de la Ierusalim să fie susţinută din fonduri publice (v. 4). Poate că partea aceasta a decretului nu a fost adusă niciodată îndeplinire (vezi cap. 4,4.5), deoarece se pare că samaritenii au reuşit să împiedice realizarea intenţiilor bune ale lui Cir. Când Dariu a aflat din copia decretului lui Cir găsită la Ecbatana că li se făgăduise iudeilor sprijin financiar, poate că a întrebat trezorierul imperial câţi bani au fost cheltuiţi cu Templul de când fusese dat primul decret. Faptul că împăratul s-a supărat când a primit informaţia că nu fusese dat decât puţin sau chiar nimic până atunci este subînţeles din limbajul hotărât al scrisorii lui către Tatnai: "depărtaţi-vă de locul acesta" (v. 6), "lăsaţi să meargă înainte lucrările" (v. 7), "să nu înceteze lucrul" (v. 8), "fără nici o lipsă" (v. 9) şi îndeosebi din ameninţările din versetul 11, în cazul în care decretul acesta ar fi fost ignorat.

Cir fixase doar vag sursa ajutorului financiar ca fiind "casa împăratului" (v. 4), care ar fi putut să însemne că fondurile urmau să vină din fonduri împărăteşti, cu toate că toţi banii publici erau cheltuiţi după dorinţa împăratului. Dariu, însă, a ordonat ca cheltuielile legate de oamenii întrebuinţaţi la Templu să fie plătite de satrapul de "Dincolo de Râu" din tributul împărătesc al provinciei. În felul acesta, se presupune că n-a fost pusă nici o povară suplimentară asupra contribuabililor.

Mulţi comentatori moderni au pus la îndoială veracitatea acestei părţi a decretului, declarând ca este inimaginabil ca un împărat persan să poată fi atât de mult interesat de Templul unei naţiuni depărtate şi neînsemnate. Totuşi, istoria profană ne prezintă cazuri asemănătoare. Aceasta era politica lui Cir nu numai cu privire la Templul de la Ierusalim, dar şi cu privire la multe alte temple (vezi la cap. 1,2). Se raportează că, după cucerirea Egiptului, Cambise, fiul lui Cir, a dispus ca Templul lui Neith de la Sais să fie curăţat, a asigurat preoţimii lui venitul obişnuit şi i-a oferit daruri împărăteşti, aşa cum făcuseră anterior împăraţii egipteni. Chiar şi Antioh cel Mare a dat iudeilor mari daruri în vin, untdelemn, mirodenii, grâu şi sare pentru jertfe şi bani pentru terminarea Templului (Antiquities xii, 3,3) ca apreciere a loialităţii lor de la începutul domniei lui.


9 Lucrurile trebuincioase pentru arderile de tot ale Dumnezeului cerurilor, viței, berbeci și miei, grâu, sare, vin și untdelemn, să li se dea, la cerere, preoților din Ierusalim, zi de zi și fără nicio lipsă,

Viţei, berbeci şi miei. Acestea erau principalele animale de jertfă ale iudeilor - un miel fiind cerut în fiecare dimineaţă şi seară, încă doi în Sabat, şapte la fiecare mare sărbătoare şi la începutul fiecărei luni şi 14 în fiecare zi în cursul Sărbătorii corturilor. Aceasta ar face în total peste o mie în cursul unui an. La miei se mai adăugau berbeci şi viţei pentru ocaziile mai solemne. Un alt animal de jertfă obişnuit era "un ied".

Grâu, sare, vin şi untdelemn. Aceste lucruri erau necesare pentru "jertfele de mâncare" care însoţeau orice ardere de tot (Exod 29,40.41; vezi la Levitic 2,13).

La cerere. [Potrivit cu funcţia, KJV]. Era o concesiune cât se poate de rară făcută iudeilor aceea de a permite preoţilor lor să fixeze suma de sprijin pe care ei urmau să o primească de la satrap. Dariu trebuie să fi avut încredere că iudeii nu aveau să abuzeze de generozitatea lui. Integritatea unor oameni ca Daniel, Mardoheu, Ezra, Neemia şi poate alţii făcuseră fără îndoială o adâncă impresie asupra monarhilor sub care slujiseră. Este posibil ca anumiţi iudei cu influenţă să fi fost folosiţi la departamentul de stat al Imperiului persan. Mâna unuia dintre aceşti bărbaţi a avut probabil un rol în pregătirea acestui decret al lui Dariu.


10 ca să aducă jertfe de bun miros Dumnezeului cerurilor și să se roage pentru viața împăratului și a fiilor lui.

Să se roage. Solicitarea ca bunăvoinţa şi generozitatea împăratului să fie răsplătite prin jertfe şi rugăciuni în favoarea lui e foarte asemănătoare cu aceea din inscripţia pe cilindrul de lut al lui Cir deja menţionat (vezi la cap. 1,2). Acolo împăratul declară că a reînfiinţat cultul dumnezeilor babilonieni pentru ca babilonienii să-i roage zilnic pe Bel şi pe Nahu să îi binecuvânteze pe el şi pe fiul său, Cambise, cu viaţă lungă. Faptul că iudeii nu se opuneau îndeplinirii unei astfel de cereri se poate deduce din practica de pe vremea Macabeilor de a aduce jertfe în favoarea regilor seleucizi (1 Mac. 7,33).


11 Și iată porunca pe care o dau cu privire la oricine va călca porunca aceasta: să se scoată din casa lui o bârnă, s-o ridice ca să fie spânzurat pe ea, și casa să i se prefacă într-o grămadă de gunoi.

Spânzurat. Nu spânzurarea pe care o cunoaştem noi, ci tragerea în ţeapă, o formă crudă de executare practică pe scară largă de asirieni. Multe din basoreliefurile lor prezintă oameni traşi în ţeapă, mai ales vrăjmaşi prinşi. Erau cunoscute două tipuri de tragere în ţeapă. La fiecare tip, era fixat în pământ un par cu un vârf ascuţit. Victima goală era apoi trasă în ţeapă făcând-o să treacă prin trupul lui fie de la şezut în sus, fie prin piept.

Ameninţări de felul celor pe care Dariu le ataşa decretului acesta sunt obişnuite în documentele vechi. În lumina practicii domnitorilor absolutişti din antichitate, ameninţările din acest decret nu par ieşite din comun. Oamenii care citeau decretele împărăteşti din Orientul antic erau obişnuiţi cu ele şi a erau adesea martori la executarea lor. De pildă, vestitul cod al lui Hamurabi conţine vreo 250 de imprecaţii la adresa acelora care ar schimba prevederile lui. Dariu considera că decretul lui avea nevoie de un limbaj tare. Samaritenii se dovediseră iscusiţi în arta sfidării poruncilor împărăteşti. Decretul urmărea să îi înspăimânte, prin aceasta oprindu-i să mai facă rău.


12 Dumnezeul care a pus să locuiască în locul acela Numele Lui să răstoarne pe orice împărat și pe orice popor care ar întinde mâna să calce cuvântul meu ca să nimicească această Casă a lui Dumnezeu din Ierusalim! Eu, Darius, am dat porunca aceasta. Să fie împlinită întocmai.”
13 Tatnai, dregătorul de dincoace de Râu, Șetar-Boznai și tovarășii lor de slujbă au împlinit întocmai porunca aceasta pe care le-a trimis-o împăratul Darius.

Tatnai. Cu privire la oamenii amintiţi aici, vezi la cap. 5,3.6.

Au împlinit întocmai. [Au făcut grabnic, KJV]. Nefiind duşmanii iudeilor, aşa cum reiese din acţiunile lor anterioare şi din scrisorile lor către Dariu, Tatnai şi ceilalţi funcţionari au îndeplinit cu plăcere porunca împărătească. Voinţa împăratului a fost adusă la cunoştinţa lor prin cuvinte clare, iar ei au trecut la executarea ei cu sârguinţă. Terminarea rapidă Templului trebuie să fie atribuită în parte şi bunăvoinţei lor. Aceasta trebuie să fi cerut din partea lui Tatnai şi a suitei lui vizite dese la Ierusalimul şi o studiere atentă a nevoilor financiare şi a numărului de animale de jertfă considerate necesare pentru serviciul Templului (vezi la v. 9).


14 Și bătrânii iudeilor au zidit cu izbândă, după prorociile prorocului Hagai și ale lui Zaharia, fiul lui Ido; au zidit și au isprăvit, după porunca Dumnezeului lui Israel și după porunca lui Cirus, lui Darius și lui Artaxerxe, împăratul perșilor.

Cu izbândă. Iudeii, care avuseseră atâtea necazuri şi dezamăgiri în cursul ultimilor ani, n-ar fi putut să se aştepte la o surpriză mai mare şi mai plină de bucuria ca mesajului noului decret al lui Dariu. Astfel, dintr-odată s-au împlinit profeţiile lui Hagai, care le reamintise că Dumnezeul lor era stăpânul argintului şi aurului şi că urma să fie uşor pentru El să procure mijloacele necesare încheierii lucrării pe care o începuseră în credinţă (Hagai 2,8). În ziua când fusese pusă temelia cea nouă, Domnul făgăduise: "Din ziua aceasta Îmi voi da binecuvântarea Mea (Hagai 2,19)." Minunată a fost împlinirea! De fapt, binecuvântările primite trebuie să fi întrecut cele mai îndrăzneţe speranţe ale lor.

Celălalt profet al acelor zile întrebase: "Cine dispreţuieşte ziua începuturilor slabe?" (Zaharia 4,10). Cât de vrednice de milă şi slabe păreau să fie eforturile lor când au început a doua oară să zidească Casa Dumnezeului lor? Cu toate că ascultaseră de profeţi şi începuseră să zidească, în inima lor era frică. Erau înconjuraţi de duşmani. Totuşi, ei se încrezuseră în cuvântul profetului, care afirmase categoric că "mâinile lui Zorobabel", care "au întemeiat Casa aceasta," "o vor şi sfinţi" şi că în felul acesta ei aveau să cunoască faptul că Domnul oştirilor îl trimisese la ei (Zaharia 4,9).

Artaxerxe. Unii comentatori mai vechi care îl identifică pe Artaxerxe din cap. 4,7 cu falsul Smerdis, fireşte că l-au identificat pe Artaxerxe din cap. 6,14 tot cu falsul Smerdis. Dar împăratul menţionat aici e împăratul Artaxerxe I pentru două motive: (1) E greu de conceput că Smerdis ar fi emis un decret favorabil, după ce fusese ostil - toate acestea în răstimpul a şapte luni ale domniei sale. (2) Deoarece Artaxerxe menţionat aici este pus aici pe listă în ordine după Dariu. Pe timpul lui Ezra, Cir, Dariu şi Artaxerxe dăduseră toţi decrete privitoare la Templu şi la slujbele lui. Pare să existe o contradicţie între afirmaţia că decretul lui Artaxerxe a fost necesar pentru încheierea Templului şi afirmaţia din v. 15 că Templul a fost "isprăvit" în timpul domniei lui Dariu. Această contradicţie aparentă poate fi rezolvată printr-o presupunere logică, şi anume că înfrumuseţarea Casei Domnului de către Artaxerxe (cap. 7,27) era într-un sens foarte real o finisare a clădirii Templului. Prin urmare Ezra s-a simţit îndreptăţit să-l includă pe Artaxerxe ca al treilea dintre împăraţii ale căror decrete au făcut cu putinţă restaurarea Templului şi a Ierusalimului (vezi cap. 7,27; 9,9).

Menţionarea împăratului Artaxerxe în versetul acesta este dovada că Ezra (cartea) nu a fost scrisă pe vremea lui Zorobabel, ci pe vremea lui Ezra, probabil în timpul domniei lui Artaxerxe.


15 Casa a fost isprăvită în ziua a treia a lunii Adar, în al șaselea an al domniei împăratului Darius.

Isprăvită. Este dată ziua exactă a încheierii Templului, probabil şi ziua dedicării descrisă în v. 16-18. Adar 3 din al 6-lea an de domnie al lui Dariu I era aproximativ 12 martie 515 î.Hr., cu şase săptămâni înainte de Paşte.

Rezidirea Templului, începând cu ziua când a fost pusă piatra de temelie a doua oară (24 Kislev, anul al 2-lea al lui Dariu) şi terminând cu ziua când au fost încheiate lucrările, acoperă aproximativ 4 ani şi 3 luni, cu aproape 2 ani şi 3 luni mai puţin decât îi luase lui Solomon să construiască Templul său. Motivul acestei diferenţe stă probabil în faptul că Solomon a trebuit ca întâi să pregătească o suprafaţă plană pe care să înalţe diferite clădiri care aparţineau Templului, o sarcină de proporţii însemnate. Cu toate că infrastructurile actuale ale zonei Templului de la Ierusalim datează din timpurile lui Irod sau de mai târziu, în măsura în care pot fi observate, descoperă eforturile uriaşe care trebuie să fi fost făcute de către constructorii iniţiali pentru ca să zidească o fundaţie pe care să fie înălţat Templul şi multele lui clădiri auxiliare. Când s-au întors exilaţii, au descoperit probabil că cea mare parte a fundaţiei era încă bună de folosit, fără să necesite lucrări de reparaţie costisitoare şi consumatoare de timp. În plus, construcţiile se pare că au fost mai puţin elaborate şi numeroase decât pe timpului Solomon şi probabil mai puţin împodobite (vezi cap. 3,12). De asemenea, o anumită parte din construcţie fusese făcută de când fusese emis primul decret. Poate că acestea sunt unele sau toate motivele pentru care construirea celui de-al doilea templu a fost făcută într-o perioadă relativ scurtă.

Nu avem nici un fel de informaţii cu privire la dimensiunile noului Templu, numărul clădirilor auxiliare, aranjamentul şi forma lor exterioară. Se poate ca templul lui Solomon sau templul ideal al lui Ezechiel (Ezechiel 40-42) să fi servit ca model pentru unele părţi. Reiese clar faptul că Templul acesta, ca şi cel al lui Solomon, aveau clădiri auxiliare, din texte precum cele din Ezra 8,29; Neemia 12,44; 13,4.5, unde sunt menţionate anumite încăperi în legătură cu Templul. În unele dintre camerele acestea erau păstrate visteriile Templului; altele serveau ca acareturi pentru unii preoţi. Conform 1 Mac. 4,38, Templul era înconjurat de mai multe curţi.


16 Copiii lui Israel, preoții și leviții, și ceilalți fiii ai robiei au făcut cu bucurie sfințirea acestei Case a lui Dumnezeu.

Au făcut... sfinţirea. Raportul acestei serbări de sfinţire este scurt, cuprinzând doar câteva informaţii: (1) a fost o sărbătoare de bucurie; (2) a fost adus un mare număr de jertfe şi (3) slujitorii Templului, preoţii şi leviţii au îndeplinit slujbele prescrise de legea lui Moise începând cu acea zi. Desigur că muzica a jucat un rol important în activităţile zilei de sfinţire, întrucât ocaziile anterioare similare au fost însoţite de multă muzică (vezi 1 Cronici 16,4-36; 2 Cronici 29,25-29).


17 Au adus pentru sfințirea acestei Case a lui Dumnezeu o sută de viței, două sute de berbeci, patru sute de miei și, ca jertfe ispășitoare pentru tot Israelul, doisprezece țapi, după numărul semințiilor lui Israel.

O sută de viţei. Numărul jertfelor aduse în cursul slujbei de sfinţire este mic în comparaţie cu slujbe asemănătoare săvârşite în timpul domniei lui Solomon (1 Regi 8,63), a lui Ezechia (2 Cronici 30,24) şi a lui Iosia (2 Cronici 35,7). Sutele au înlocuit acum miile oferite anterior.

Lui Israel. [Întregului Israel, KJV]. În v. 16 se vorbeşte despre adunare ca fiind "copiii lui Israel". Scriitorul are grijă să prezinte pe exilaţii întorşi ca fiind "Israel", nu numai "Iuda" (vezi cap. 2,70; 3,1; 4,3; 5,1). Numărul ţapilor jertfiţi a fost de 12 (cap. 6,17), numărul seminţiilor din împărăţia nedivizată. Putem presupune că se întorseseră cu Zorobabel reprezentanţi din fiecare seminţie şi că prin urmare era posibil ca poporul reorganizat să fie privit ca "Israel" (vezi Neemia 11,20; Ieremia 50,4; Ezechiel 37,15-19; Zaharia 8,13; Maleahi 1,11). Totuşi, cei mai mulţi dintre exilaţilor repatriaţi erau din seminţiile lui Iuda şi Beniamin şi ca urmare erau în mod normal numiţi "Iuda" (Ezra 4,1.6; 5,1; Zaharia 8,15). Dornic să scoată în evidenţă privelişte mai generoasă şi mai măreaţă şi să vadă în cei adunaţi rămăşiţa întregului popor al lui Dumnezeu, Zorobabel a rânduit această solemnă ocazie când au fost aduşi 12 ţapi ca jertfă pentru păcat, unul pentru fiecare seminţie. Ezra a urmat aceeaşi procedură când a sosit la Ierusalim cu a doua grupă de exilaţi, 60 de ani mai târziu (Ezra 8,35).


18 Au pus pe preoți, după cetele lor, și pe leviți, după împărțirile lor, pentru slujba lui Dumnezeu la Ierusalim, cum este scris în cartea lui Moise.

Preoţi, după cetele lor. Terminarea noului Templu a fost în mod natural urmată de un aşezarea deservenţilor de la Templu, potrivit cel făcut iniţial de David (vezi 1 Cronici 23,6-23; 24,1-19). Această ordonare a fost întemeiată pe rânduielile legii cu privire la slujbele respective ale celor două categorii - preoţi şi leviţi - aşa cum sunt arătate în cartea Numeri (cap. 3,6-10; 8,6-26), dar "cetele" propriu zise n-au fost stabilite decât pe vremea lui David.


19 Fiii robiei au prăznuit Paștile în a paisprezecea zi a lunii întâi.

Prăznuit Paştele. Este de observat că începând cu acest verset autorul se întoarce la folosirea ebraicei şi continuă în ebraică până la cap. 7,11. Faptul că Ezra a scris părţi din cartea sa în ebraică şi părţi în aramaică poate să fie explicat cel mai simplu spunând că ambele limbi erau bine cunoscute de iudei. Aramaica era limba obişnuită în Imperiul persan. Decretele oficiale erau scrise în ea.

Un număr de sărbători de Paşte deosebit de solemne au fost prăznuite în istoria iudaică, şi acestora li s-a acordat a atenţie specială de către scriitorii Bibliei. Aşa sunt Paştele prăznuite de Ezechia după ce a curăţit Templul (2 Cronici 30) şi acelea prăznuite de Iosia după terminarea reformei sale (2 Cronici 35). Ambele sărbători de Paşte însoţeau o redeşteptare a închinării de la Templu după o perioadă de apostazie. Ezra aşează în aceeaşi categorie Paştele care a venit după sfinţirea noului Templu. Aceasta nu însemnă că exilaţii nu sărbătoriseră Paştele înainte de anul 515 î.Hr., întrucât Ezra 5,5 conţine informaţia că ei au ţinut "toate sărbătorile închinate Domnului" îndată ce au sosit în patria lor. Totuşi, acest prim Paşte după încheierii construirii noului Templu marca reinstaurarea deplină a rânduielilor religioase regulate, mai mult sau mai puţin suprimate de la data nimicirii primului Templu.

A patrusprezecea zi. Ziua fixată de legea lui Moise (vezi Exod 12,6). Aceasta însemna aproximativ 21 aprilie 515 î.Hr.


20 Preoții și leviții se curățaseră cu toții, așa că toți erau curați; au jertfit paștile pentru toți fiii robiei, pentru frații lor, preoții, și pentru ei înșiși.

Se curăţiseră cu toţii. Traducerea v. 20, aşa cum apare în KJV şi RSV, este probabil corectă, deşi următoarea a fost apărată de un număr de comentatori: "Deoarece preoţii se curăţiseră, în timp ce leviţii erau toţi curaţi, ca un om". Aceia care adoptă această ultimă traducere cred că leviţii sunt cei la care se face referire în a doua jumătate a v. 20 că au sacrificat Paştele atât pentru preoţi, cât şi pentru laici, fiind mai sfinţiţi decât preoţii. O asemenea situaţie este descrisă în 2 Cronici 29,34, unde leviţii pe vremea lui Ezechia sunt descrişi ca fiind mai curaţi la inimă ca preoţii. Totuşi, cei mai mulţi traducători adoptă traducerea din KJV. Această redare nu face nici o deosebire între preoţi şi leviţi, susţinând că amândouă categoriile de slujitori ai Templului erau la fel de pregătiţi pentru această solemnă ocazie şi îi prezintă pe preoţi şi pe leviţi ca lucrând împreună la sacrificarea mieilor de Paşte.


21 Copiii lui Israel întorși din robie au mâncat paștile împreună cu toți cei ce se depărtaseră de necurăția neamurilor țării și care s-au unit cu ei ca să caute pe Domnul Dumnezeul lui Israel.

Se depărtaseră. După ce menţionează pe exilaţii reîntorşi, Ezra vorbeşte aici despre o a doua grupă de israeliţi care ia parte la prăznuirea Paştelui. Aceştia ar putea fi unii dintre "cei mai săraci din ţară" lăsaţi de Nebucadneţar în 586 î.Hr. ca să fie "vieri şi lucrători de pământ" (2 Regi 25,12). În timpul lungilor ani de exil, când preoţii şi conducătorii religioşi erau în Babilon, aceşti oameni săraci şi ignoranţi se pare că au acceptat obiceiurile păgâneşti. Exilaţii câştigaseră o nouă experienţă religioasă în şcoala încercării sub influenţa sănătoasă a unor bărbaţi precum Daniel şi Ezechiel. În consecinţă, ei au cerut celor care nu fuseseră la Babilon să îşi schimbe viaţa pentru ca să aparţină noului stat. Unii dintre cei la care se făcea referire aici s-ar putea să fi fost străini care au acceptat din toată inima religia iudeilor şi au fost primiţi în adunarea iudeilor ca egali. Ca şi pe timpul exodului, se luaseră măsuri ca toţi cei care doreau să se alipească poporului lui Dumnezeu să facă aşa.


22 Au prăznuit cu bucurie șapte zile sărbătoarea Azimelor, căci Domnul îi înveselise făcând pe împăratul Asiriei să-i sprijine în lucrarea Casei lui Dumnezeu, Dumnezeul lui Israel.

Sărbătoarea azimilor. Aceasta a fost ţinută timp de o săptămână, aşa cum era cerut de lege (Exod 12,15; 13,7; Levitic 23,6). Despre însemnătatea spirituală a sărbătorii, vezi 1 Cronici 5,8.

Împăratul Asiriei. Se consideră în general că aici este vorba despre Dariu. Este surprinzător că este numit "împărat al Asiriei". Este adevărat că împăraţii Persiei nu s-au intitulat niciodată "împărat al Asiriei", cu toate că de la Cir până la Xerxe ei au purtat titlul de "împărat al Babilonului", pe lângă celelalte titluri ale lor. Întrucât Babilonul fusese timp de secole parte din Asiria, dar în cele din urmă luase locul acestui imperiu, este posibil ca numele Asiria să fie folosit ca un sinonim al Babiloniei (vezi la 2 Regi 23,29).

Potrivit cu o altă interpretare, Asiria este aici o simplă denumire pentru marea putere a Asiei apusene, indiferent dacă pe vremea când s-a făcut afirmaţia puterea aceasta putea fi Babilonia, Persia sau oricare alta. În sprijinul acestei păreri vin documente de curând descoperite ale perioadei inter-testamentare, în care împăraţii seleucizi sunt numiţi asirieni.

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1.2 PK 579 3-5 �

PK 558

7-10.12 �

PK 579

8-12 �

PK 598; TM 283

14 �

DA 233; GC 326; PK 607, 698

14-7.19 �

PK 596