Vă sfătuiesc dar eu. Cu versetul acesta se începe ceea ce s-ar putea numi secţiunea practică a epistolei, deşi apostolul Pavel nu-şi imagina doctrina şi practica drept ramuri separate ale credinţei. Teoria şi aplicaţia sunt întreţesute în textura prezentării marii teme a unirii credincioşilor. Dar în secţiunea aceasta se dau îndemnuri speciale cu privire la datoriile şi privilegiile creştine. Având în vedere harul care a fost primit şi răspunderile pe care credincioşii le au unii faţă de alţii, accentul este aici pus mai mult pe efectele decât pe cauzele vieţuirii spirituale.

Cel întemniţat. Vezi cap. 3,1.

Să vă purtaţi într-un chip vrednic. [Să umblaţi vrednic, KJV]. Vezi la Ef. 2,2; cf. Ef. 2,10; 5,8; Col. 1,10). E cu neputinţă de a fi cu totul vrednici de chemarea noastră, dar omul poate fi continuu sub conducerea lui Dumnezeu. Dumnezeu nu ne-a chemat pentru că suntem vrednici, deoarece vrednicia vine după chemare. Nimeni nu ar fi vreodată chemat de Dumnezeu dacă aceasta ar depinde de vrednicia lui. Când fiul risipitor a strigat că nu e vrednic să fie numit fiul tatălui său. El exprima convingerea tuturor păcătoşilor care se pocăiesc (Luca 15,19). Efesenii care fuseseră cândva străini şi locuitori vremelnici, dar care acum fuseseră uniţi într-un singur trup cu fostul popor ales al lui Dumnezeu şi primiseră făgăduinţele, sunt chemaţi să dea pe faţă anumite dovezi vizibile de schimbarea prin har. Umblarea pe calea creştină însemnează mai mult decât preocuparea de acte separate de purtare exterioară; ea are legătură cu starea şi atitudinea lăuntrică care procură forţa din spatele faptelor.

Smerenia. Gr. topeinophrosune, umilinţă a gândurilor (vezi la fapte 29,19). Ideea de smerenie era ţinută în mare stimă la popoarele necreştine în scrierile nebiblice. Topeinophrosume şi cuvintele înrudite cu el înseamnă degradare a spiritului, dar creştinismul l-a înălţat ca să însemne umilinţă neegoistă. Domnul Se descrie pe Sine în legătură cu jugul pe care urmaşii Săi trebuie să-l poarte că e smerit cu inima (Mat.11,29). Porunca de a umbla cu toată smerenia e un cuvânt greu pentru inima nepocăită, deoarece e contra oricărui impuls natural al duhului omenesc.

Blândeţea. Gr. praotes (vezi Gal. 5,23; cf. Cele de la Mat. 5,5, unde e folosit adjectivul înrudit praiis). Omul blând acceptă pagubele făcute lui de alţii, se supune încercărilor vieţii. Însuşirea acesta este esenţială pentru unitatea bisericii, fără de ea curând apare dezbinarea. Blândeţea, fiind tăgăduirea afirmării propriei sale persoane chiar şi sub provocare, nu poate exista fără smerenie.

Îndelungă răbdare. Gr. makrothumia (vezi Rom. 2,4; Gal. 5,22). Răbdarea în toate împrejurările şi pentru toate motivele este esenţa îndelungii răbdări. Ea e o calitate divină pe care Dumnezeu a dat-o pe faţă în decursul mileniilor de rebeliune păcătoasă a îngerilor şi a oamenilor şi omul o are ca o roadă a Duhului. Cuvântul este folosit adesea pentru a descrie răbdarea divină (Rom. 2,4; 1 Tim. 1,16; 2 Petru 3,15).

Îngăduiţi-vă. [Îngăduindu-vă, KJV]. Gr. apecho, a îngădui pe.

În dragoste. Calitatea îngăduirii e manifestată numai de o inimă care iubeşte.

Căutaţi. [Străduindu-vă, KJV]. Sau căutând cu sârguinţă.

Unirea Duhului. Pavel admite că această stare de unitate dată de Duhul, deja există şi el stăruie ca ea să fie păstrată prin exercitarea virtuţilor pe care el le enumerase. Acum trece la şapte amănunte din care constă această unire pentru care pacea este legătura.

Un singur trup. Vezi la cap. 1,23; 2,15.16. E o repetare de şapte ori a cuvântului un în cap. 4,4-6. Unirea este tema apostolului în versetele acestea. Sunt mulţi membri [multe mădulare], dar un singur trup (vezi la 1 Cor. 12,12-14). Creştinul nu este un peregrin solitar; el aparţine unui organism viu, familia lui Dumnezeu. Unitatea aceasta înlocuieşte statul, clubul şi chiar şi familia omenească ca obiect suprem al ataşamentului său.

Un singur Duh. Acesta este acelaşi Spirit la care se face referire în vers. 3, acelaşi Spirit care era puterea regeneratoare recomandată lui Nicodim (Ioan 3,5). Toate darurile, roadele şi virtuţile vieţii creştine provin din sălăşluirea lăuntrică a Duhului în viaţa personală a credincioşilor şi în felul acesta în biserică. Spiritul împrăştie dezbinările dinăuntrul propriei vieţi a omului, disarmoniile lăuntrice care fac din atât de multe vieţi adevărate câmpuri de luptă. Dezunirea este un semn sigur că Duhul Sfânt lipseşte.

O singură nădejde. Nădejdea a răsărit o dată cu apelul lui Dumnezeu la inimile oamenilor – nădejdea mântuirii şi arătarea Domnului (Tit 2,13). Ceea ce dă un temei substanţial pentru pace şi bucurie, curaj şi voi bună este nădejdea realizării finale a împărăţiei. Spiritul face valabilă această nădejde (cf. Ef. 1,3). O astfel de nădejde duce în mod necesar la viaţa transformată, deoarece oricine are nădejdea aceasta în El, se curăţeşete după cum şi El este curat (1 Ioan 3,3).

A chemării voastre. Adică, inseparabil implicaţi în ea. Ei au nădejde prin însuşi faptul chemării lor.

Un singur Domn. Vezi la 1 Cor. 8,6. Aici este obiectul suprem al loialităţii. Aceia care acordă deplină supunere şi ascultare aceluiaşi Domn nu sunt în vrăjmăşie unii cu alţii. El este Domn prin creaţiune şi prin re-creaţiune, şi toată autoritatea Îi revine Lui. Predarea deplină faţă de El este o cerinţă, dar o astfel de predare poate fi bucuria cea mai mare a creştinului. Prin aceasta ştim că Îl cunoaştem dacă păzim poruncile Lui (1 Ioan 2,3).

O singură credinţă. Pavel pare să vorbească aici despre credinţa subiectivă în Hristos ca un Mântuitor personal şi nu despre credinţă ca un sistem de doctrine (cf. Rom. 1,5). E un singur mijloc de mântuire, şi anume credinţa (vezi la Ga. 2,16). Atât iudeii, cât şi neamurile intră în trup (Ef. 4,4) pe aceeaşi cale (Rom. 3,29.30).

Un singur botez. Botezul cu apă simbolizează în chip corespunzător moartea şi învierea. De asemenea, preînchipuie curăţirea şi separarea şi este o anunţare publică a unirii cu trupul lui Hristos. Cei iniţiaţi în felul acesta în biserica vizibilă cresc împreună până la asemănarea morţii şi învierii lui Hristos (Rom. 6,3-5).

Un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor. Vezi la 1 Cor. 8,6. Părintele comun este sursa unirii familiei. Faptul cel mai mare pe care-l poate descoperi inima omului este că Dumnezeu este un Părinte în care se poate avea încredere, care este prieten al omului. În decursul veacurilor, oamenii

au dorit după cineva la care să poată veni din mijlocul unei lumi ostile.

Mai pe sus de toţi. El este suveran în propria Sa casă.

Prin toţi. Dumnezeu este pretutindeni prezent (vezi la Ps. 139).

În toţi. [În voi toţi, KJV]. Dovezi textuale favorizează (cf. p. 10) omiterea pronumelui, dar pot fi şi citate în favoarea lui noi. Omiterea pronumelui aduce expresia în paralelism cu cele două expresii anterioare şi nu influenţează ceea ce vrea să spună Pavel.

Fiecăruia. Există o vădită ordine şi intenţie în acordarea de lucru şi talent fiecărei persoane (cf. Rom. 12,6). Fiecare dar contribuie cu valoarea lui la unirea bisericii. Nu e loc pentru mândrie din partea acelora care au daruri mari, deoarece mai mult se va aştepta de la ei; de asemenea, nu e loc pentru gelozie din partea acelora care au primit talanţi mai mici, deoarece ei au răspunderea de a dezvolta numai ceea ce au (vezi COL 327; MYP 309; 2T 245; 9T 37).

Efeseni 4,7-13 se ocupă cu diversitatea darurilor din biserică. În 1 Cor. 12. Pavel face o prezentare mai amplă în legătură cu acest subiect. Comparaţi învăţătura lui Isus din parabola talanţilor (Mat. 25,14-30). Există varietate nu numai în înzestrările supranaturale pe care Dumnezeu le acordă oamenilor pentru scopuri şi ocazii speciale dar şi în capacităţile spirituale obişnuite ale lor.

Este zis. [El zice, KJV]. Sau este zis. Citatul este din Ps 68,18. În ce priveşte înţelesul citatului originar vezi la Ps. 68,18; vezi Introducere la Ps. 68.

S-a suit sus. Pavel aplică cuvintele psalmistului la înălţarea lui Hristos. El atrage atenţia la faptul că înălţarea lui Hristos la cer e ceea ce garantează capacitatea Lui de a da darurile Duhului oamenilor (cf. cele de la 1 Cor. 15,12-22).

A luat robia roabă. Aici fără îndoială însemnând a luat robi o oaste de robi. În Psalmi referirea este probabil la duşmanii luaţi captivi de împăratul lui Israel. Aici poate fi înţeleasă ca referindu-se la aceia care au fost sculaţi din morţi cu Hristos la învierea Lui (Mat. 27,51-53; cf. EW 184,189, 190; DA 786). Lanţul morţii fusese sfărâmat; robii lui Satana fuseseră luaţi în stăpănire de puterea lui Hristos.

A dat. Textul ebraic şi LXX-a zic la Ps. 68,18 a primit. Ca scriitor inspirat, Pavel adaptează cuvintele psalmistului la lucrarea lui Hristos de distribuire de daruri spirituale după intrarea sa triumfală în cer.

S-a suit... Se pogorâse. Înălţarea lui Hristos implică o pogorâre precedentă (cf. Ioan 3,13). Nu numai că Fiul lui Dumnezeu a pogorât pe pământ; El a atins chiar adâncurile experienţei omeneşti, în felul acest făcând înălţarea Lui la tronul slavei cu atât mai slăvită.

Înainte. Dovezile textuale sunt împărţite (cf. p. 10) între omiterea şi reţinerea acestui cuvânt.

Părţile mai de jos ale pământului. Expresia aceasta poate fi înţeleasă ca referindu-se fie la pământul însuşi, pământul fiind considerat în apoziţie cu părţile mai de jos sau cu iadul (hades, vezi Mat. 11,23), unde sufletul lui Hristos este descris că ar fi mers la moartea Sa (Fapte 2,31; vezi vol. 5, p. 918). A doua interpretare ar face pasajul să vorbească specific despre moartea şi înmormântarea lui Hristos. Tocmai această umilire a lui Hristos L-a dus la înălţarea Lui (Fil. 2,5-11). Intrând într-o astfel de experienţă, El a devenit un mare preot înţelegător şi efectiv, cunoscând toate vicisitudinile vieţii omeneşti, chiar şi moartea însăşi (Evrei 2,14-18; 7,25-27).

Acelaşi. Coborârea a fost adâncă, dar înălţarea este mai pe sus decât ar sugera adâncimea (cf. cap. 1,10.20-23).

Ca să umple toate. Unii susţin că apostolul vorbeşte aici de atotprezenţa lui Hristos; şi că în calitate de om, Hristos acceptase limitele neamului omenesc, dar acum El e în poziţia de a revărsa darurile Sale şi de a turna harul Său în putere şi slavă nelimitată; că El este Lumina lumii, Soarele dreptăţii, revărsând razele Sale dătătoare de viaţă în orice colţ întunecat. Alţii susţin că apostolul vorbeşte aici despre Hristos care umple toate în sensul că El este capul trupului plinătatea Celui ce plineşte totul în toţi (cap. 1,23). Fiecare binecuvântare oferită omului porneşte de la El.

El a dat. În textul grecesc cuvântul pentru El este subliniat însemnând El Însuşi, Cel descris mai înainte.

Apostoli. Vezi Fapte 1,2; 1 Cor. 12,28. Pavel nu spune atât de mult că anumite daruri au fost date oamenilor pentru ca să poată deveni apostoli, ci că aceia care au primit darul fuseseră ei înşişi daţi bisericii. Biserica primea în slujba ei oameni care erau bine echipaţi pentru funcţiile lor. Comparaţi Rom. 12,6-8.

Prooroci. Vezi la Gen. 20,7; Mat. 11,9; 1 Cor. 12,10. Profeţii erau exponenţi şi tâlcuitori ai voiei lui Dumnezeu care le fusese făcută cunoscută prin mijloace supranaturale. Ei sunt menţionaţi împreună cu apostolii în Ef. 2,20; 3,5. Ideea prezicerii nu este esenţială în înţelesul cuvântului şi nici nu e găsit elementul prezicător în toate rostirile profetice (Fapte 15,32; 1 Cor. 14,3). Darul profetic era indispensabil la întemeierea bisericii în timpurile NT şi este călăuza rânduită a bisericii rămăşiţei (Apoc. 19,10).

Evanghelişti. Gr. euaggelistai, predicatori ai Evangheliei, înrudit cu verbul eugegolizo (vezi la Fapte 8,4). Euaggelistai pare că nu erau legaţi de o anumită localitate, ci îşi desfăşurau mărturia din loc în loc. Ei probabil nu exercitau autoritatea deplină ca apostolii (Fapte 21,8; 2 Tim. 4,5). Lucrarea evangheliştilor pare să fi fost îndreptată mai ales spre păgâni, în timp ce păstorii şi învăţătorii serveau bisericile locale.

Se poate ivi întrebarea cu privire la motivul pentru care Pavel nu se referă aici la lucrarea presbiterilor, diaconilor şi a altora. Pare că el aici vorbeşte de aceia care erau remarcaţi prin faptul că primiseră darurile Duhului pentru scopul de a instrui, decât de aceia a căror lucrare era mai mult administrativă, fără însă de a implica nici superioritatea, nici inferioritatea acestora. Aceste slujbe nu se excludeau reciproc.

Păstori şi învăţători. Structura acestei expresii, în textul grec, sugerează că Pavel intenţionează să vorbească de două faze ale unei şi aceleiaşi slujbe. Orice slujbă pastorală efectivă este o lucrare de învăţare. Funcţia pastorală a responsabililor bisericii e prezentată în Ioan 21,16; Fapte 20,28.29; 1 Petru 5,2.3 etc. Şi aspectul de învăţătură în Fapte 13,1; Rom. 12,7; 1 Tim. 3,2 şi în multe alte pasaje. Domnul Însuşi era marele păstor-învăţător, păstorind turna şi învăţând-o.

Pentru. Sau în vederea.

Desăvârşirea. Gr. katartismos, echipare, desăvârşire. Verbul katartizo e folosit în Mat. 4,21 pentru cârpirea plaselor, în Gal. 6,1 pentru refacerea celor biruiţi de o greşeală. Comparaţi 1 Cor. 1,10. Darurile erau pentru scopul reparării sfinţilor şi al unificării lor. Desăvârşirea cuprinde aşa cum sugerează contextul, o grupă de conducători rânduiţi în fruntea bisericii.

Lucrării de slujire. [Lucrării slujitorilor, KJV; La lucrul slujbei, G. Gal.]. Sau lucrării slujirii, lucrării serviciilor, incluzând tot felul de slujitori şi de slujbe în cuprinsul bisericii. Slujbaşii bisericii nu trebuie să domnească peste turmă, ci trebuie să se considere slujitori. Acesta este scopul imediat al darului.

Zidirea. [Edificare, KJV]. Biserica trebuie să fie zidită atât în caracter, cât şi ca număr.

Până. Slujbele la care se face referire vor fi necesare şi valabile până ce va fi stabilită împărăţia lui Dumnezeu.

Ajunge. [Vom veni, KJV] sau ajunge la, atinge.

Unirea. Cuvântul acesta e legat atât de credinţa, cât şi de cunoştinţa; adică, unirea credinţei în Hristos şi unirea cunoştinţei Lui. Credinţa totdeauna trebuie să fie unită cu cunoştinţa.

Cunoştinţa. Gr. epignosis, cunoştinţă spirituală dezvoltată (vezi la cap. 1,17).

Starea de om mare. [Bărbat desăvârşit, KJV; starea bărbatului desăvârşit, G. Gal.]. Sau bărbat matur. Aceasta se referă nu atât de mult la persoane individuale, cât la biserică, care trebuie să ajungă la o stare de unitate, întregime şi maturitate organică, în contrast cu imaturitatea copilărească sugerată în vers. 14. Deoarece ţinta de atins este asemănarea cu Hristos atât individuală, cât şi ca biserică (Rom. 8,29). Refuzul de a creşte este un păcat mai mare decât imaturitatea însăşi, şi este rezultatul mulţumirii de sine şi a idealurilor joase.

Staturii. Gr. helikia, vârstă, perioada vieţii, statură. Aici pare să fie proeminentă ideea de maturitate. Compară Luca 2,52; 12,25.

Plinătăţii lui Hristos. Vezi la Ef. 1,23; 3,19; cf. Ioan 1,14.16. Numai Hristos are statura deplină şi este omul deplin, omul desăvârşit. Noi suntem chemaţi să participăm la acea natură şi toate slujbele bisericii şi darurile Duhului sunt date în scopul acesta.

Copii. Gr. nepioi, prunci. Cuvântul este uneori dat prunci (Mat. 11,25; Rom. 2,20, etc.). Metaforic, înseamnă puerilitate mai de grabă decât a fi ca copiii (cf. 1 Cor. 3,1; 13,11; Gal. 4,1.3; Evrei 5,13). Suntem îndemnaţi să devenim ca nişte copilaşi, paidia (Mat. 18,2-4) în umilinţă şi în duh de încredere, dar nu în impulsivitate şi imaturitate. Scopul acordării darurilor estecreşterea copiilor lui Dumnezeu la statura de bărbat spiritual deplin. Nu e privelişte mai jalnică decât aceea a stagnării mentale şi fizice la o persoană de vârstă matură.

Duşi încoace şi încolo. [Aruncaţi încoace şi încolo, KJV]. Literal, fiind bătuţi de valuri. Lipsa de statornicie atât de adesea asociată cu tinereţea, nu trebuie să fie semnul credinciosului; răbdarea, statornicia, stabilitatea sunt caracteristicile sale (cf. Iac. 1,6; Evrei 13,9). Aceia care caută continuu ceva nou şi sunt atraşi de vreo idee senzaţională alcătuiesc o temelie slabă pentru viaţa bisericii. La fel, speculaţia teologică şi filozofică dincolo de limite legitime contribuie la instabilitatea de credinţă şi caracter.

Vânt de învăţătură. Pavel nu ia aici în derâdere doctrina sau teologia, ca exprimând o grupare sistematică de cunoştinţe cu privire la Dumnezeu, dar mai degrabă avertizând contra indeciziei, incertitudinii şi neclarităţii care însoţeşte atât de multă teologie. El fără îndoială se referă şi la speculaţia inutilă care adesea marchează discuţia religioasă. Amândouă acestea extreme sunt elemente tulburătoare în viaţa bisericii.

Viclenia. [Dexteritate, KJV; înşelăciunea, G. Gal.]. Literal, a juca zaruri. Vânturile de doctrină sunt calculate să înşele, ca atunci când un jucător la cărţi nebănuitor cade victima unui trişor viclean. Nu e numai o chestiune de şansă, deoarece zarurile fuseseră folosite cândva, dar învăţătura lui Hristos nu se bazează pe ceva care se poate dovedi fals, în cele din urmă. În cuvântarea sa finală adresată prezbiterilor efeseni la Milet, Pavel îi avertizează că lupi răpitori urmau să se vâre între ei (Fapte 20,29) şi pare că timpul acela sosise. Integritatea în învăţarea

adevărului e tot atât de esenţială ca şi onestitatea în practicarea lui. Şireteniilor. Gr. panourgia, iscusinţă, escrocherie, şiretenie (vezi Luca 20,23; 1 Cor. 3,19).

Mijloace de amăgire. [Prin care pândesc să înşele, KJV; spre uneltirea rătăcirii, G. Gal.]. Literal către [sau cu gândul] viclenia înşelăciunii. Scopul lor final este înşelăciunea.

Credincioşi adevărului. [Vorbind adevărul, KJV]. Textul grecesc cuprinde ideea de a fi sincer ca şi de a vorbi adevărul cu implicaţia de a urma adevărul şi nu doctrinele înşelătoriei contra cărora Pavel dăduse avertizare. Spiritul simplu de sinceritate şi de vrednicie de încredere este o pavăză efectivă contra vânturilor învăţăturilor înşelătoare (vezi Ioan 3,21; 8,44; 18,37; 1 Ioan 1,8; 2 Ioan 4).

În dragoste. Iubirea şi adevărul sunt inseparabile. Adevărul nu numai că trebuie să fie exact exprimare dar şi iubitor în conţinut (cf. Gal. 4,16). Iubirea însă, nu implică trecerea cu vederea a păcatului. Nici unul dintre apostoli nu a fost mai specific în denunţarea făcătorilor de rele ca Pavel, dar iubirea era starea lăuntrică a inimi sale în timp ce vorbea adevărul cerut de iubirea sa (vezi Ef. 3,17-19).

Capul. După cum pomul îşi înfige rădăcinile în pământ căutând hrană şi apă, tot aşa copilul lui Dumnezeu se îndreaptă spre Hristos pentru a-şi primi vitalitatea şi întreţinerea. Unirea cu Hristos este în acelaşi timp cauza şi rezultatul creşterii. El este Capul fiecărui om ca şi capul bisericii (1 Cor. 11,3).

Bine închegat. [Armonios combinat, KJV; bine alcătuit, G. Gal.]. Comparaţi cap 2,21. Creşterea în El asigură vitalitate revărsându-se de la El în mădularele trupului, care sunt strâns legate laolaltă. Aşa e cu putinţă ca persoane cu daruri foarte variate să lucreze împreună.

Legat. [Compuse, KJV; încheiat, G. Gal.]. O articulare continuă a uni mădular cu altul, asigurând soliditate şi tărie. Structura complexă creşte prin contactul cu revărsarea de har de la Cap.

Lucrarea. [Lucrarea efectivă, KJV; lucrării măsurate, G. Gal.]. Gr. energeia, putere lucrătoare, lucrare. Cuvântul nostru energie e derivat de la energeia. Fiecare parte are funcţia ei esenţială de îndeplinit. Fiecare membru este un mădular lucrător.

Fiecărei părţi. Ideea esenţială este aceea a coerenţei mutuale şi a creşterii comune prin legătura cu capul (cf. Col. 2,19).

Îşi primeşte creşterea. [Creşte, KJV]. În timp ce izvorul hrănitor este capul, fiecare parte sau mădular are o lucrare de îndeplinit pentru a produce creşterea. E o creştere îndoită – creşterea bisericii în număr şi a persoanei individuale în virtuţi spirituale.

Se zideşte. Vezi la vers. 12.

Vă mărturisesc eu în Domnul. Îndemnurile care trebuie să urmeze vor fi date în lumina lui Hristos în calitate de Cap al bisericii şi sursă a puterii pentru dreapta vieţuire. Pavel nu exprimă numai opinia lui personală. El simte adânc ceea ce e gata să înveţe pe alţii. În ce priveşte afirmaţii asemănătoare vezi Fapte 20,26; Rom. 1,9; 2 Cor. 1,23; Gal. 5,3; Fil. 1,8; 1 Tes. 2,5).

Trăiesc. [Umblă, KJV]. Literal, restul neamurilor. Totuşi, dovezi textuale favorizează (cf. p. 10) omiterea lui alte. Pavel îndeamnă pe credincioşi să fie deosebiţi de neamuri. Efesenii înşişi fuseseră cândva neamuri, dar acum fac parte din Israelul lui Dumnezeu (Gal. 6,16).

Deşertăciunea. Gr. mataiotes (vezi Rom. 8,20). Ideea nu e de înşelăciune, ci de scopuri uşuratice şi lipsite de conţinut. Fără de Hristos persoana dintre neamuri rătăceşte fără ţintă, fără nădejde şi cu nesăbuinţă. În Rom. 1,21-32 Pavel trasează un tablou de deplină decădere când omul se dedă la gânduri deşarte (mataios). Această degenerare a avut loc în mintea omului, aşa încât facultăţile raţionale au cedat închipuirilor rău îndrumate sau neîndrumate. Deşertăciunea acesta a fost nu numai fără valoare, dar şi degradantă.

Mintea întunecată. Ideea este aceea a orbirii intelectului. Metafora întunericului e folosită adesea în Scriptură (Ioan 3,19; Fapte 26,18; Col. 1,13; 1 Tes. 5,4.5; 1 Ioan 1,5.6). Mintea firească nu poate înţelege adevărul spiritual, deoarece a fost stricată de păcat, nu numai în percepţiile ei morale dar şi în capacitatea ei de a judeca. Raţiunea neajutorată e cu totul necorespunzătoare faţă de puterea de pricepere spirituală necesară pentru o cunoaştere mântuitoare a lui Dumnezeu.

Străini. [Înstrăinaţi, KJV]. Vezi la Ef. 2,12; cf. Col. 1,21. Cuvântul acesta şi cel grec din care e tradus, sugerează o fostă condiţie de unire. Omul, care cândva fusese în comuniune cu Făcătorul său, acum e despărţit de viaţa lui Dumnezeu, adică, de viaţa care vine de la El (1 Ioan 5,11). Înstrăinarea de viaţa lui Dumnezeu înseamnă pierderea vieţii veşnice – moartea spirituală.

Neştiinţă. Neştiinţa lor venea, nu dintr-o incapacitate intelectuală, ci dintr-o lipsă morală de care puteau să fie socotiţi răspunzători. Necunoaşterea voii lui Dumnezeu nu e o scuză când cineva a avut prilejul de a o cunoaşte, deoarece Dumnezeu nu poate trece cu vederea o neştiinţă vinovată (cf. fapte 17,30).

Împietririi. [Orbirii, KJV]. Gr. porosis, împietrire, ideea fiind aceea de împietrire sau învârtoşare şi insensibilitate spirituală (cf. Rom. 11,25). În Rom. 1,21, Pavel descrie cum a avut loc această împietrire; oamenii şi-au atras-o singuri.

Şi-au pierdut orice fel de simţire. [Fiind trecuţi de simţire, KJV; petrec în nesimţire, G. Gal.]. Sau au devenit nesimţitori.

S-au dedat. Aceasta înseamnă o predare cu voia. Este o vastă diferenţă între starea cuiva care e prins în cursă de uneltirile diavolului şi a cuiva care în chip deliberat cheamă puterea lui. Comparaţi Rom. 1,24, unde se spune că Dumnezeu i-a lăsat pradă necurăţiei. Dar lăsarea lor în voia necurăţiei de către Dumnezeu vine totdeauna după alegerea responsabilă din partea păcătosului de a umbla pe calea cea rea; ea nu precede niciodată această alegere. Cele mai mari înălţimi şi cele mai de jos adâncuri sunt atinse de puterea voinţei exercitate fie spre bine, fie spre rău.

Desfrânare. Gr. aselgeia (vezi la Rom. 13,13). Cuvântul acesta arată o dedare deplină şi nepăsare la patimă. Natura omenească, lăsată în voia ei, e aceeaşi acum ca şi atunci. Lăcomie. Gr. pleonexia, o dorinţă de a avea mai mult, lăcomie. În NT, pleonexia e adesea legată de ceva necurat. (cf. Ef. 5,3.5; Col. 3,5).

Învăţat aşa pe Hristos. Un contrast cu viaţa păgânismului este prezentat aici. Expresia aceasta nu e folosită în altă parte, cunosc pe Hristos fiind expresia mai obişnuită (2 Cor. 5,16; Fil. 3,10; 1 Ioan 4,7). A fi învăţat pe Hristos nu e numai a fi învăţat ceva despre El; înseamnă a fi făcut cunoştinţă cu slujba şi lucrarea Lui ca preot, profet, împărat, avocat şi mijlocitor şi a-şi fi însuşit pentru viaţa personală foloasele lucrării Lui de ispăşire. Când Isus a spus: învăţaţi de la Mine (Mat. 11,29), El se prezenta ca exemplu; aici El se oferea nu ca mare învăţător, ci ca Însuşi obiectul cunoştinţei şi credinţei.

Dacă cel puţin. [Dacă e aşa, KJV]. Sau admiţând. În textul grecesc condiţia e afirmată ca adevărată. În plus, accentul este pe pronumele L. Ei Îl auziseră aşa cum oile aud glasul păstorului şi ei erau obligaţi să asculte de El.

[De El, KJV; învăţătura Lui, G. Gal.]. Sau în El. Adică au primit cunoştinţa despre El prin unire vitală cu El.

Adevărului. În ce priveşte o definiţie a adevărului, vezi Ioan 8,32. întregul adevăr era întrupat în persoana lui Isus. Nu atât speculaţia filozofică despre El, cât relaţia personală cu El şi primirea harului Lui e ceea ce ne oferă adevărul cu privire la El.

Isus. Acest singur nume este rareori folosit în epistole, expresia obişnuită fiind Isus Hristos, Domnul Isus sau Hristos Isus. Când numele personal apare singur, accentul este pe Isus istoric, întrupat, crucificat, înviat şi înălţat la cer. El a fost descoperirea lui Dumnezeu, şi deci depozitarul întregului adevăr. Creştinismul stă sau cade pe temeiul istoricităţii acestor evenimente. Pavel mizează totul pe ideea că la un anumit moment de timp, Dumnezeu în chip unic a intrat în experienţa omenirii prin persoana omului Isus.

Felul... de viaţă. Gr. anastrophe, fel de viaţă, purtare, comportament. În ce priveşte comentariul la verbul înrudit anastrepho vezi la cap. 2,3. Felul de viaţă de mai înainte fusese descris în cap. 4,17-19. Natura păcătoasă anterioară trebuie să fie dezbrăcată o dată pentru totdeauna, şi să nu mai fie îmbrăcată niciodată (vezi la vers. 24). Haina dreptăţii trebuie să înlocuiască veşmintele murdare ale îndreptăţirii personale.

Omul cel vechi. Vezi la Rom. 6,6; cf. Col. 3,9). Expresia aceasta pare să însemne mai mult decât simplu vechile fapte sau deprinderi şi să includă chiar mintea şi natura care sunt sursa fiecărei fapte. Omul cel vechi a murit (Rom. 6,6) şi nu ar trebui să fie reînviat.

Se strică. [E stricat, KJV]. Literal fiind stricat, sau stricându-se. Forma cuvântului arată continuarea sau întinarea stricăciunii în starea omului vechi. Păcatul este un factor dezintegrant în viaţă, o creştere canceroasă în trupul spiritual.

Poftele înşelătoare. Literal, pofte ale înşelăciunii. Expresia stă în contrast cu adevărul (vers.21). Dacă oamenii şi-ar da seama de robia şi de stricăciunea pe care le aduce păcatul, el ar apărea aşa cum şi este în adevăr, ceva îngrozitor. Totuşi caracterul lui adevărat este ascuns până când şi-a înrobit victimele. Poftele cărnii sunt înşelătoare deoarece făgăduiesc fericire dar dau întristare, făgăduiesc libertate, dar dau sclavie, făgăduiesc imunitate faţă de rezultatele făptuirii de rele, numai pentru a aduce nimicire.

Să vă înnoiţi. Păcatul este un intrus, un distrugător al curăţeniei primare a omului. În ciuda veacurilor de degradare, omul tot mai arată oarecare trăsătură ale lucrării originare a lui Dumnezeu, şi prin lucrarea Duhului Sfânt în naşterea din nou şi în sfinţire omul vechi (vers. 22) poate fi creat din nou. Este o fisură adâncă în sufletul omului după cum e şi în familia omenească, o fisură care poate fi vindecată numai de influenţa şi puterea unificatoare a Domnului Isus Hristos.

Duhul minţii voastre. Schimbarea nu e o schimbare superficială de opinie sau o nouă concepţie doctrinală, ea afectează natura gândului şi principiile lui guvernatoare.

Nou. Gr. kainos, nou [în calitate]. Îmbrăcarea cu natura cea nouă sau omul cel nou, nu e ceva pe care noi îl putem aduce la îndeplinire prin noi înşine, şi nici nu e doar un om reînnoit. Dumnezeu este puterea activă în creaţiunea din nou, dar schimbarea nu e efectuată fără consimţământul şi conlucrarea omului (vezi MB 142).

După chipul lui Dumnezeu. [După Dumnezeu, KJV]. Literal, potrivit cu Dumnezeu. Dumnezeu Însuşi este idealul după care este modelat omul cel nou (Mat. 5,48) şi întrucât omul cel nou e de fapt o revenire la starea originară a omului, însemnează refacerea chipului lui Dumnezeu în suflet (Gen. 1,27; Ed. 125; cf. Col. 3,10).

Făcut. [Creat, KJV]. Vezi la Ef. 2,10; cf. cele de la 2 Cor. 5,17. Neprihănire. [dreptate, KV]. Gr. dikaiosune (vezi la Mat. 5,6). Sfinţire. Gr. hosios, evlavie, sfinţire. Cuvântul apare în în NT numai în Luca 1,75. În ce priveşte adjectivul hosios, pios, sfânt, vezi la Fapte 2,27; 13,34).

Minciuna. Gr. pseudos, falsitate, neadevăr, minciună. Înşelăciunea aduce propria sa nimicire a sufletului celui care înşală, păgubindu-l pe mincinos mai mult decât pe cel înşelat. Cum pot cei care-L urmează pe Cel care este adevărul să facă altceva decât să fie integrii în toate lucrurile? În viaţa creştinului nu e loc pentru a trage profit de pe urma altuia într-o tranzacţie de afaceri, pentru denaturarea lucrurilor în istorisirile spuse, pentru transmiterea de impresii false prin insinuări, pentru facerea de promisiuni fără intenţia de a le ţine pentru transmiterea de veşti şi vorbiri de rău.

Să spună... adevărul. Un citat din Zah. 8,16. Spunerea adevărului e o deprinderea înrădăcinată în comportamentul creştin.

Mădulare unii altora. Minciuna tinde să sfărâme unitatea frăţiei; înşelăciunea ridică pe un membru împotriva altuia (cf. 1 Cor. 12,15). Nu poate fi adevărată unire între oameni decât pe temeiul unei depline încrederi (cf. Zah. 8,16).

Mâniaţi-vă. [Fiţi mâniaţi, KJV; la mânie, G. Gal.]. Citatul din LXX-a a Ps. 4,4 (vers. 5 – LXX-a). Comentatorii diferă cu privire la faptul dacă textul ebraic al Ps. 4,4 trebuie să fie tradus ca în KJV, sau ca în LXX-a cu care pasajul lui Pavel concordă. În textul grec ambele elemente mâniaţi-vă şi nu păcătuiţi sunt porunci. S-au făcut diferite sugestii pentru a evita porunca mâniei, dar nici una nu este satisfăcătoare. Soluţia cea mai simplă pare să fie de a privi mânia de aici ca o dreaptă indignare. Un creştin care nu e trezit până la punctul de indignare prin rele şi nedreptăţi vădite, poate fi nesimţitor la unele lucruri care ar trebui să-l privească pe el. Indignarea dreaptă are o funcţie cât se poate de importantă în stimularea oamenilor la luptă împotriva păcatului. Isus nu S-a mâniat de nici un afront personal, ci de învinuiri ipocrite la adresa lui Dumnezeu şi de nedreptăţi făcute altora (vezi Marcu 3,5). Mânia îndreptăţită este îndrumată împotriva faptului rău, fără animozitate faţă de făcătorul răului. A fi în stare de a deosebi cele două este o realizare creştină majoră.

Nu păcătuiţi. Aceasta este o poruncă, aşa cum arată clar textul grec. Se dă o avertizare ca nu cumva mânia îndreptăţită să ducă la resentimente personale şi la duh de răzbunare şi pierderea stăpânirii de sine. Bine a zis cineva: Facem bine că ne mâniem la anumite timpuri, dar noi am cam greşit timpurile.

Să n-apună soarele. Aici e prevăzută o apărare împotriva abuzului de mânie îndreptăţită. În timp ce ar trebui ca totdeauna să rămână o indignare împotriva păcatului, resentimente cultivate sunt nimicitoare de suflet. O cinstită examinare a calităţii mâniei cuiva este dacă acel cineva se poate ruga pentru persoana greşită.

Mânia. Sau iritaţia, exasperarea, simţământul rău al resentimentului personal în care se poate transforma uşor chiar şi mânia îndreptăţită.

Prilej. [Loc, KJV]. Adică, loc sau ocazie. Comparaţi Rom. 12,19.

Diavolului. Gr. diabolos, pârâtor, acuzator (vezi la Mat. 4,1). Pavel foloseşte pe diabolos numai în epistolele sale târzii (cf. 1 Tim. 3,6.7.11; 2 Tim. 2,26; 3,3; Tit 2,3), în timp ce în epistolele sale mai timpurii cuvântul obişnuit este satanos, Satana (Rom. 16,20; 1 Cor. 5,5; 1 Tes. 2,18; 2 Tes. 2,9; dar cf. 1 Tim. 1,20; 5,15). Mânia la care se face referire în vers. 26 dă prilej diavolului să ridice pe membrii trupului lui Hristos unul împotriva altuia – de unde sfatul de a nu da diavolului prilej de a lucra.

Să nu mai fure. Pavel vorbeşte acelora care în multe cazuri ieşiseră din păgânism. Sunt multe căi în afară de luarea directă a avutului altuia în care am putea fi vinovaţi de acest păcat, ca de pildă necinstea în afaceri. Deci porunca lui Pavel se poate aplica celor care se declară creştini. Hoţia poate lua multe înfăţişări perfide, dar în orice caz ea e o călcare a poruncii fundamentale a iubirii faţă de semen.

Să lucreze. Se poate discuta dacă furtul era o cauză sau un rezultat al nelucrării, dar cu siguranţă munca este remediul. Pavel nu numai interzice un rău. Dacă e adevărat că natura nu are plăcere de goluri, e tot atât de adevărat că deprinderile părăsite trebuie să fie înlocuite de altele (cf. Mat. 12,43-45). Nelucrarea şi hoţia tind să meargă împreună, după cum merg munca şi cinstea.

Cu mâinile lui. Pavel însuşi a dat un exemplu de lucru cu mâinile sale (Fapte 20,34) urmând pe Învăţătorul său, care lucrase cu propriile Sale mâini. Munca cinstită este esenţială pentru fericirea oamenilor fie că e muncă intelectuală sau fizică, şi nici un creştin nu are dreptul să fie întreţinut de alţii dacă e în stare să se întreţină singur. Există o valoare terapeutică în munca grea; instrucţiunea lui Pavel e psihologic temeinică şi spiritual adevărată (vezi Rom. 12,11).

Ca să aibă ce să dea. Există motiv în plus pentru acest îndemn de a lucra. Sunt mulţi care nu se pot întreţine din cauza vârstei sau incapacităţii. Aceasta dă prilej pentru o demonstrare a unirii care este tema epistolei. E un privilegiu creştin de a da celor care sunt în lipsă, acelora care ar pieri fără de acest ajutor. Facerea de bani numai de dragul lor nu e o activitate creştină; răsplătirile muncii cinstite trebuie să fie primite şi date în spiritul isprăvniciei creştine. Credinciosul lucrează pentru a fi în stare să ajute pe alţii, iar după ce şi-a făcut datoria faţă de ceilalţi se va îngriji pe sine. În felul acesta, se află în contrast hotărât faţă de hoţ.

Stricat. Gr. sapros, putred, stricat, rău. În Mat. 7,17 sapros descrie un pom stricat, şi în Mat. 13,48 peşte ce nu poate fi consumat care era aruncat. Vorbirea stricată este semnul unei inimii stricate, căci din prisosul inimii vorbeşte gura (Mat. 12,34). Vulgaritatea şi gesturile obscene, chiar şi conversaţia frivolă şi fără rost, nu au loc în viaţa creştinului; într-adevăr ele sunt marca unui duh nerenăscut.

Unul bun. Nu este suficient ca creştinul să se abţină de la vorbire indecentă. Cuvintele lui trebuie să îndeplinească un scop folositor. Isus a avertizat contra întrebuinţării cuvintelor nefolositoare (Mat. 12,26), cuvinte care nu îndeplinesc un scop ziditor.

Pentru zidire. Literal pentru zidirea nevoii. Comparaţi traducerea zidire, după ocazie (RSV). În timp ce vorbirea nu trebuie să aibă totdeauna un caracter sobru sau chiar serios, ea ar trebui totdeauna să zidească sau să edifice făcând pe oameni mai buni decât fuseseră înainte de a fi auzit cuvintele spuse. După cum în vers. 28 lucrarea creştinului trebuie să fie pentru folosul altora, tot aşa aici cuvintele lui trebuie să fie pentru binele semenilor săi. Nu numai vorbirea indecentă dar şi cea egoistă, răutăcioasă, criticoasă, sau sugestivă, strică. Aici din nou apostolul pare să aibă în spatele gândului său tema centrală a epistolei – unirea. Ceea ce nu zideşte, dărâmă şi deci trebuie să fie evitat. Comparaţi 1 Tes. 5,11-14.

Har. Gr. charis, aici probabil însemnând folos (cf. cele de la Rom. 3,24).

Întristaţi. Gr. lepeo, a pricinui durere, a întrista, a mâhni. Expresia greacă poate fi tradusă, încetaţi de a mâhni. Personalitatea Duhului Sfânt este aici clar implicată. În ce priveşte felul în care Duhul Sfânt poate fi mâhnit vezi la Mat. 12,31.

Pecetluiţi. După cum în cap. 1,12.13 se spune despre credincioşi că era pecetluiţi în Hristos tot aşa aici se spune despre ei că sunt pecetluiţi în Duhul Sfânt (vezi la Ef. 1,13; cf. 2 Cor. 1,22). Pentru semnificaţia sigiliului vezi la Apoc. 7,2. Primirea Duhului Sfânt la convertire este autentificarea din partea lui Dumnezeu că cel credincios este acceptat, că aprobarea Cerului odihneşte asupra alegerii şi experienţei sale.

Pentru. [Spre, KJV]. Mai degrabă, în vederea. Se nădăjduieşte că cel credincios va stărui şi că va fi proslăvit. Lucrul acesta se poate întâmpla numai dacă păstrăm până la sfârşit încrederea nezguduită cu care ne lăudăm (Evrei 3,6). Actul sigilării ne garantează pentru totdeauna mântuirea, deoarece este cu putinţă de a păcătui împotriva Duhului Sfânt şi în felul acesta a pierde dreptul la răscumpărare (vezi la Mat. 12,31; cf. Evrei 6,4-6). Păcatul pentru care nu e iertare vine ca

o culminare la o serie de întristări a Duhului. E deci lucru important de a ne feri chiar şi de un singur

act de întristare. Răscumpărării. Vezi la cap. 1,14.

Amărăciune. Gr. pikria, amărăciune (metaforic) a temperamentului, a caracterului, şi a dispoziţiei. O persoană plină de amărăciune este într-o stare de continuu antagonism cu semenii săi, în felul acesta, fiind lipsită de unire cu ei (cf. Fapte 8,23; Rom. 3,14). În ce priveşte o listă de rele asemănătoare cu acelea pomenite aici vezi Col. 3,8).

Orice iuţime, orice mânie. [Supărare şi mânie, G. Gal.]. gr. thumos kai orge. Thumos denotă o stare de mânie şi furie de moment; orge, o condiţie permanentă de resentiment şi vrăjmăşie (cf. la Rom. 2,8).

Strigare. [Izbucnire, G. Gal.]. gr. krauge, un strigăt, ceartă zgomotoasă. Cearta dintre farisei şi saduchei cu privire la doctrina învierii era o krauge (fapte 23,9).

Clevetire. Gr. blasphemia, blasfemie, vorbire de rău, injurie. Strigarea curând devine vorbire de rău într-un efort de a ruina reputaţia altora. Toate relele menţionate în pasajul acesta tind să tulbure unitatea trupului credincioşilor, ridicând bariere între cei care ar trebui să fie atraşi laolaltă în virtutea cetăţeniei lor comune în cer.

Răutate. Gr. kakia, (vezi la Rom. 1,29). Unii văd o ordine naturală în lista de rele a lui Pavel: amărăciunea, curând devine o mânie pasionantă şi explozivă, mânia se transformă în strigare, strigarea duce la ceartă necuvenită, cearta este totdeauna însoţită de injurie sau calomnie, şi toate acestea pornesc dintr-o răutate satanică sălăşluită în inimile oamenilor. Toate acestea trebuie să fie îndepărtate; ele toate sunt lucrurile firii pământeşti (Ga. 5,19-21).

Buni. Gr. cherestoi, delicaţi, amabili. Simpla bunătate sau amabilitate (chrestotes) este una dintre cele mai profunde recomandări ale creştinului şi este un rod al Duhului (Gal. 5,22). Ea este opusul răutăţii din Ef. 4,31. Printr-o alchimie spirituală, convertirea schimbă răutatea în bunătate.

Miloşi. Gr. eusplagchnos, compătimitori, miloşi. Cuvântul este tradus miloşi în 1 Petru 3,8. Compară expresia o inimă plină de îndurare (Col. 3,12), care implică o grijă duioasă faţă de slăbiciunile şi nevoile altora. O nepăsare nesimţitoare faţă de suferinţă e cu totul incompatibilă cu spiritul creştin (cf. Luca 4,36; Fil. 2,4; 1 Petru 3,8).

Iertători. Bunătatea şi mila nu sunt de folos decât dacă li se dă expresie într-un mod iertător de a fi. Bunătatea dacă nu e dispusă să facă pasul iertării, poate fi doar un fel de curtoazie şi politeţe. Spiritul iertător e mai mult decât un ideal sau chiar o virtute; el este o anumită atitudine a inimi şi a sufletului.

Domnul Isus este unicul model pe care ar trebui să-l urmăm (Mat. 6,12; Luca 6,36). Iertarea pentru oameni a fost procurată la un preţ infinit, în timp ce pe oameni nu-i costă nimic, cu excepţia sacrificării unei oarecare măsuri de mândrie, pentru a ierta pe alţii. Iertarea noastră trebuie să fie măsurată prin iertarea divină (cf. Mat. 18,32.33), un fapt care devine cu atât mai uimitor cu cât e mai mult luat în consideraţie.

Voi. Importante dovezi textuale pot fi citate (cf. p. 10) pentru redarea noi.

În Hristos. [Pentru Hristos, KJV]. Literal, în Hristos, expresia cheie din epistolă (vezi la cap. 1,1). Nu e temei pentru traducerea pentru Hristos. O astfel de redare dă sprijin concepţiei că Tatăl trebuia să fie convins de Hristos să renunţe la intenţiile Sale aspre faţă de păcătos înainte ca iertarea să poată fi exercitată (vezi 2 Cor. 5,19; vezi la Rom. 5,10).

COMENTARII ELLEN G. WHITE

1 9T 276

1-3 ML 39; RC 65

1-6 5T 239, 292

3 ML 276; 9T 197

3-5 GC 379

5 9T 196

7 COL 149; ML 37

7-8 COL 327

8 DA 786; EW 190

8-16 8T 176

11, 12 MM 249; 8T 170

11-13 DA 362; ML 38; TM 29; 3T 446, 5T 237; 6T 48, 243, 291

11-15 TM 52

12, 13 GC VIII; TM 406

13 AA 49, 284; AH 213, 298; CH 594; CSW 30, 106; CT 491; Ev. 337; FE 167, 199; GC 470; GW 283; ML 101; MM 32; MYP 16, 45; SC 67; 2T 237; 3T 446, 559; 4T 359, 367, 556; 5T 105, 252, 264, 265, 267, 309, 484, 577, 597; 7T 24; 9T 48; 153, 184

13, 14 AA 470 14 Ev. 362; GW 289; 1 T 418; 3T 427; 4T 74; 5T 80, 273 15 COLL 67, 97; SC 75, 81; TM 288; 1T 353; 3T 46; 4T 367; 5T 393, 500; 9T 160 16 TM 27; 7T 131, 174 17, 18 AA 470 17-19 5T 171 18 DA 764; 2T 138; 4T 147 19 1T 189 22-24 4T 92; 5T 172

23 FE 182

24 CS 28; FE 27; MH 163; 2T 484

25 Ed. 186

26 TM 101

28 CS 122; EW 58, 95; 1T 206

29 AH 435; COL 336, 337; GW 122; MB 69Y; ML 114; 2T 302, 316

30 CH 561; GW 98, MYP 387; 1T 124; 2T 263; 3T 73, 265; 4T 410, 491, 493, 626; 5T 120, 310, 365; 8T 56

32 EW 26, MB 114, ML 235