Copiii. Apostolul face o trecere naturală de la soţi şi soţii la copii (vezi Col. 3,20).

Ascultaţi. Acesta este un cuvânt mai puternic decât supuneţi-vă, care este folosit pentru a exprima relaţia soţiei cu soţul (cap. 5,22) şi arată o relaţie diferită. În toată Scriptura, neascultarea de părinţi e tratată ca unul dintre cele mai mari rele (cf. Rom. 1,30; 2 Tim. 3,2). Ascultarea din partea copiilor e raţională şi justă. Dintre toate făpturile care se nasc, un copil e cel mai neajutorat şi ani de zile e cu totul dependent de bunătatea şi iubirea părinţilor. Nu poate să fie viaţă de familie ordonată fără ascultare din partea copiilor, deoarece copilul nu e competent să judece cauza anumitor lucruri. Dar lucru şi mai important este că un copil neascultător de părinţi cu siguranţă va fi neascultător şi faţă de Dumnezeu, deoarece el nu va şti nimic despre acele discipline şi restricţii care sunt absolut esenţiale creşterii creştine. Cuvântul ascultare nu sună plăcut unor anumite urechi moderne, dar aceia care au un resentiment faţă de el ca înregimentare trebuie să-şi ia partea din ocara pentru creşterea alarmantă a delincvenţei juvenile din ultimii ani.

În Domnul. Expresia acesta califică pe ascultaţi şi nu pe părinţi, astfel stabilind că copii în capacitatea lor spirituală, ar trebui să asculte din principiu şi nu de silă. A asculta în Domnul înseamnă a da acel fel de ascultare care se dezvoltă prin a fi în Hristos (vezi cap. 1,1). Ar putea de asemenea, să arate limitările care sunt inerente în orice porunci omeneşti, chiar şi acelea ale părinţilor faţă de copii. Cerinţele părinteşti ar trebui să fie în armonie cu voia lui Dumnezeu (Fapte 5,29). Părinţi trebuie să ia asupra lor răspunderea pentru orice greşită îndrumare morală a copilului. Trezirea conştiinţei copilului trebuie să fie respectată de părinţi, numai în felul acesta ar putea ascultarea să fie în Domnul.

Drept. Sau just. Acesta este motivul principal dar suficient pentru ascultare. În însăşi natura lucrurilor ascultarea este corespunzătoare, deoarece Dumnezeu o porunceşte, părinţii sunt îndreptăţiţi la ea şi e pentru binele copiilor. În Col. 3,20 se spune că ascultarea, place Domnului. Domnia legii în legăturile dintre oameni e tot atât de esenţială cum e şi în lumea naturală; altminteri ar fi anarhie şi haos. Că ascultarea de părinţi în ceea ce cer în mod legal e dreaptă, e dovedit în mod negativ în istoria familiilor unde controlul părintesc lipseşte.

Să cinsteşti. [Cinsteşte, KJV]. Vezi la Ex. 20,12. Onoarea de care se vorbeşte aici nu e un respect sentimental, ci ascultare faptică. Un comentariu divin asupra acestui principiu este dat în Mat. 15,4-8. Onoarea poate fi considerată ca atitudinea din care izvorăşte ascultarea şi trebuie să se observe că această onoare e datorată atât tatălui, cât şi mamei. Unul nu trebuie să fie aşezat mai pe sus de altul în ce priveşte stima. Onoarea aceasta este arătată pe diferite căi. Ea cuprinde micile atenţii pe care tinerii ar trebui să le manifeste faţă de cei mai vârstnici, încredere în cuvântul şi judecata părinţilor şi loialitatea şi cinste faţă de numele familiei.

Cea dintâi poruncă. Nu numai că e natural ca să se dea ascultare părinţilor, dar e şi voia expresă a lui Dumnezeu. Ea e cea dintâi poruncă din Decalog la care e ataşată în mod specific o făgăduinţă; într-adevăr, e cu totul unică în privinţa acesta. Făgăduinţa dată în porunca a doua (Ex.20,3) este de natură generală şi se aplică la ţinerea tuturor poruncilor, dar o binecuvântare specială şi e făgăduită celor care ascultă de părinţi.

Să fii fericit. [Să-ţi meargă bine, KJV]. Porunca a cincea aşa cum e raportată în Deut. 5,16 s-ar putea să procure baza pentru această afirmaţie, deşi Pavel nu citează făgăduinţa literal. Copiii sunt mai fericiţi când au deprins ascultarea faţă de părinţi şi toţi sunt mai fericiţi când au deprins ascultarea faţă de Dumnezeu.

Să trăieşti mulţi ani. Porunca a cincea spune: ca să ai multe zile în ţara pe care ţi-o dă Domnul Dumnezeul tău, cu aparentă primă aplicaţie la venirea lui Israel în ţara Canaan. Aici Pavel enunţă făgăduinţa mai generală pentru toţi oamenii. Viaţa este un dar de la Dumnezeu (Fapte 17,25) şi viaţa îndelungată este o binecuvântare. O viaţă care câştigă binecuvântarea lui Dumnezeu pe acest pământ are făgăduinţa vieţii veşnice.

S-a recunoaşte în deobşte că o viaţă sănătoasă de familie, din care ascultarea face parte, tinde spre binele societăţii şi al naţiunii. Ascultarea de părinţii creştini înseamnă cumpătare, hărnicie, stăpânire de sine şi toate celelalte virtuţi care aduc sănătate atât fizică, cât şi spirituală. Pavel enunţă o lege naturală şi în acelaşi timp prezintă binecuvântări speciale ale lui Dumnezeu asupra ascultării. Viciile care scurtează viaţa nu vor fi găsite în căminul creştin.

Părinţilor. Termenul poate fi folosit în mod general pentru a cuprinde atât pe taţi, cât şi pe mame. Totuşi cea dintâi răspundere pentru disciplină de obicei revine tatălui, şi în plus, taţii de obicei au nevoie de sfatul acesta mai mult decât mamele. Dacă mamele tind să fie peste măsură de indulgente taţii tind să devină severi.

Nu întărâtaţi. Sfatul acesta negativ este esenţial dacă ascultarea cerută de la copii trebuie să se întemeieze pe o bază morală. Pasajul paralel din Coloseni dă motivul acestui îndemn: Ca să nu-şi piardă nădejdea, [ca să nu se descurajeze, KJV] (Col. 3,21). Nivelul actual scăzut al autorităţii părinteşti porneşte uneori din cereri nedrepte şi iritante sau chiar brutale adresate copiilor de părinţi. Prea adesea copiii sunt socotiţi ca tulburători ai liniştii căminului. O altă cauză producătoare de resentiment la copii sunt cererile capricioase, inconsecvente ale unora dintre părinţi. Chiar dacă ascultarea din afară e obţinută prin mijloace violente, aceasta este în dauna onoarei şi respectului.

Creşteţi-i. Gr. ektrepho, vezi la cap. 5,29).

Mustrarea. Gr. paideia, disciplina, învăţătura, mustrarea. Paideia e folosit în Evrei 12,5-11 pentru a descrie mustrarea Domnului care aduce roada dătătoare de pace a neprihănirii [dreptăţii]. Comparaţi folosirea verbului paideno, din 1 Cor. 11,32; 2 Cor. 6,9. Mustrarea, instruirea şi disciplina Domnului sunt un semn al iubirii Sale (Apoc. 3,19) şi aşa ar trebui să fie ale părinţilor.

Învăţătura. [Îndemnul, KJV; înţelepţirea, G. Gal.]. Gr. nouthesia, a pune în minte. Cuvântul implică instrucţiunea sau disciplină prin cuvânt, în forma de avertizare. Nouthesia apare în altă parte în NT numai în 1 Cor. 10,11 şi Tit 3,10. Verbul înrudit nouthete e găsit în Rom. 15,14; Col. 1,28; 2 Tes. 3,15, etc. Există un loc pentru avertizare în orice sistem de educaţie, pentru oricare scop. Acordarea atenţiei încurajează pe copil când face bine şi-l avertizează când e greşit.

S-a sugerat în mod serios de anumiţi educatori că un copil ar trebui să fie lăsat să-şi formeze propriile sale idei şi convingeri religioase, întrucât este necinstit a i le impune când el este neînstare să gândească singur. Argumentul acesta este greşit, deoarece este imposibil ca un copil să crească fără concepţii religioase de vreun fel oarecare. Dacă părinţii şi tutorii nu-i învaţă pe copii adevărul, un altul îi va învăţa rătăcirea. În privinţa aceasta nu există neutralitate.

Domnului. Dacă copiii urmează să crească în temerea Domnului, mustrarea şi învăţătura date de părinţi trebuie să vină de la Domnul şi să aibă aprobarea Lui. Părintele ţine locul lui Dumnezeu în faţa copilului său imatur – o răspundere cât se poate de serioasă pentru tată şi pentru mamă.

Robilor. [Servi, KJV]. Gr. douloi, sclavi, robi (vezi Rom. 1,1). Expresia aceasta e folosită adesea de Pavel atât pentru a descrie propria sa legătură cu Hristos, cât şi pentru a da sfat cu privire la sclavia care exista în lumea romană (vezi 1 Cor. 7,21.22; Col. 3,22-25; 1 Tim. 6,1.2; Filimon 1 Petru; 1 Petru 2,18-25). Sclavia era practicată în vechime, nu numai de păgâni, dar şi de creştini în biserica primară. Nicăieri în Scripturi practica aceasta nefirească nu e specific condamnată, dar, atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament sunt enunţate principii care ar fi tins cu timpul să o desfiinţeze (vezi la Deut. 14,26; 1 Cor. 7,20-24; Filimon).

Ascultaţi. [Fiţi ascultători, KJV]. Urmând instrucţiunea lui Pavel cu privire la legăturile lor cu stăpânii, marele număr de sclavi creştini din imperiu ar fi avut o puternică influenţă asupra clasei superioare a stăpânilor de sclavi. În felul acesta, marele număr de sclavi ar fi format organizaţie misionară a cărei putere ar fi fost simţită în întreaga societate. În mod inevitabil, sclavii şi stăpânii, fiind adevăraţi fraţi, s-ar fi pornit o revoluţie socială şi religioasă.

Pământeşti. [După trup, KJV]. Expresia aceasta care apare şi în Col. 3,22 face deosebire între servitutea lor fizică faţă de stăpânii lor şi supunerea lor spirituală faţă de Hristos. Sclavia omenească ar putea să întemniţeze trupul, dar nicidecum nu poate să încarcereze duhul. Pavel declară aici întâmplător limitările sclaviei omeneşti, care putea să ceară serviciul trupului dar nu putea să poruncească spiritului.

Frică şi cutremur. Aceasta este o expresie tipică paulină (cf. 1 Cor. 2,3; 2 Cor. 7,15; Fil. 2,12) lăsând a se înţelege multă grijă şi seriozitate. Ea e folosită când se prescrie o răspundere importantă înaintea lui Dumnezeu. În cazul de faţă este vorba despre răspunderea servilor de a avea orice preocupare cu putinţă pentru a plăcea stăpânilor lor. Ei nu erau eliberaţi de către creştinism de obligaţiile lor faţă de stăpânii lor legali, şi ar fi trebuit să aibă un adânc simţ al datoriei.

Curăţie. [Sinceritate, KJV]. Gr. haplotes (vezi la Rom. 12,8) singura ţintă ar trebui să fie de a face plăcere lui Hristos în îndeplinirea datoriei faţă de proprietarul de sclavi. Nesinceritatea inimii ar însemna căutarea de a plăcea pe din afară, în timp ce se caută a se evita o bună servire ori de câte ori e cu putinţă. Un sclav ar fi putut să fie ispitit să judece că, întrucât sclavia lui era nedreaptă, era numai drept ca el să caute să-şi câştige drepturile prin subterfugiu dacă era necesar. A face ce e drept pentru că e drept este un înalt principiu creştin.

Ca de Hristos. [Ca lui Hristos, KJV]. Servii trebuiau să privească la serviciul lor faţă de stăpânii lor ca parte din serviciul lor pentru Hristos.

Slujiţi-le nu numai când sunteţi sub ochii lor. [Nu slujind numai în faţă, KJV]. Cuvântul tradus în felul acesta, mai aparte numai în Col. 3,22. E numai de la sine înţeles că sclavii ar fi fost deosebit de susceptibili la ispita de a face serviciu stăpânilor lor numai când erau urmăriţi cu privirea, adică serviciu care e săvârşit numai când antreprenorul sau stăpânul supraveghează.

Indiferent de cauză, un astfel de serviciu corupe caracterul lucrătorului. De unde porunca de fidelitate şi integritate (cf. 2 Cron. 16,9).

Ca şi cum aţi vrea să plăceţi oamenilor. În opunere cu a fi oameni care caută să placă lui Hristos (vezi Gal. 1,10; 1 Tes. 2,3.4). Unui stăpân de pe pământ poate că i-ar plăcea şi serviciu făcut numai când este el de faţă, pentru că nu-l recunoaşte drept ceea ce este, dar creştinul lucrează şi pentru Cineva care vede fără greş motivele inimii. Nu e rău de a dori să placi oamenilor; într-adevăr e o datorie creştină de a te strădui să faci aşa, dar a fi pe placul oamenilor cu orice preţ, adesea folosind mijloace ca linguşirea şi înşelăciunea, este ceva nevrednic de orice persoană care se respectă, creştină sau nu.

Robi ai lui Hristos. [servi ai lui Hristos, KJV]. Sau sclavi ai lui Hristos (vezi la Rom. 1,1). Voia lui Dumnezeu. Când cineva face voia lui Dumnezeu, serviciile cele mai mărunte sunt umplute de demnitate, cu condiţia ca ele să fie făcute, din inimă (cf. 3,23).

Cu bucurie. [Cu bunăvoinţă, KJV]. Aceasta ar putea să implice o calitate şi mai înaltă de serviciu decât curăţia inimii. Servul care dă pe faţă un interes sincer faţă de binele stăpânului său şi de treburile lui a scăpat deja de greutatea poverii sale şi se apropie de starea omului liber. Într-adevăr un sclav, când e chemat în slujba Domnului, este un slobozit al Domnului (vezi la 1 Cor. 7,22). Principii de felul acesta, integrate în Evanghelia lui Hristos, cu timpul au distrus sclavia şi, între timp a dat alinare sclavilor creştini în decursul veacurilor. Dacă e bunăvoinţă, aproape orice barieră dintre oameni poate fi doborâtă.

Ca Domnului. Convingerea că cineva e condus de Dumnezeu este un îndemn cât se poate de puternic pentru viaţa mulţumită, după cum e cunoştinţa că eforturile cuiva sunt primite de Dumnezeu. Martirul dădea faţă cu rugul în convingerea aceasta, iar sclavul suporta cu răbdare amarnicile sale nedreptăţirii datorită ei. Totuşi, curajul martirului şi răbdarea sclavului nu justifică nedreptăţile săvârşite şi de stăpân. Ei trebuie să dea socoteală lui Dumnezeu pentru nedreptăţile lor.

Ştiţi. [Ştiind, KJV]. Sclavul poate avea siguranţa că viaţa şi faptele lui sunt observate de Providenţă, şi că răsplătirile pe care le vor avea alţi oameni îi vor reveni şi lui. Marile certitudini spirituale sunt moştenirea tuturor credincioşilor.

Fie rob, fie slobod. Comparaţi expresia acesta din 1 Cor. 12,13; Gal. 3,28; Col. 3,11. Harul lui Dumnezeu nu face nici o deosebire între oameni, deoarece Dumnezeu nu este părtinitor (Fapte 10,34). Şi nici judecăţile Lui nu sunt părtinitoare (Ps. 98,9). Dar subiectul de mângâiere pentru sclav ar fi nu atât de mult că toţi erau la fel servi ai lui Dumnezeu, cât că toţi primesc la fel de la El răsplătirile împărăţiei.

Stăruitor. Aici este clar arătat că erau proprietari de sclavi în biserica creştină, oameni convertiţi, care trăiau potrivit cu măsura lor de cunoştinţă spirituală şi aveau un simţ de răspundere creştină. Unul ca acesta fără îndoială era Filimon (vezi comentarii la carte). Ocupându-se de datoriile stăpânilor, Pavel nu-i supune la condamnare, ci le atrage atenţia asupra binelelui şi nevoilor sclavilor lor. El stabileşte principii care, în decursul timpului la vremea cuvenită, ar fi remediat răul sclaviei. (vezi la Deut. 14,26).

Purtaţi-vă la fel. Aceasta este versiunea lui Pavel a regulei de aur. Stăpânii trebuie să aibă acelaşi spirit faţă de servi cum sfătuise pe servi să aibă faţă de stăpâni; şi nici un stăpân nu ar fi putut să se plângă că sfatul lui Pavel faţă de servi ar fi încurajat revolta. Apostolul insistase ca servii să acţioneze conştiincios şi cu fidelitate, cunoscând că privirea lui Dumnezeu era îndreptată asupra lor; stăpânii trebuiau să procedeze la fel. Interesul servilor lor urma să fie la loc de frunte în mintea stăpânilor şi tratându-i bine, ei ar fi servit pe Dumnezeu (cf. cu 1 Cor. 4,1). Deşi Pavel se ocupă în primul rând de sclavie, tot ce are el de spus poate fi aplicat şi relaţiilor dintre şefi şi subalterni în societatea noastră modernă.

Feriţi-vă de ameninţări. Evreilor li se dăduseră instrucţiuni speciale cu privire la tratarea sclavilor (Lev. 25,39-43; Deut. 15,12-14; Ier. 34,14) iar de la creştini se aştepta cu mult mai mult, pentru că ei aveau o mai deplină revelaţie a lui Dumnezeu în Hristos Isus în ce priveşte legăturile omeneşti. Ameninţarea implică teamă şi forţă în timp ce metoda Evangheliei este guvernată de iubire. Ameninţarea este de obicei începutul cruzimii şi trebuie să fie cu totul eliminată. E o solicitare grozavă pentru orice administrator de a-şi exercita autoritatea prin iubire şi nu prin putere şi forţă. Nu înseamnă că el să nu aştepte a acţiune promtă, dar avertizările şi disciplina lui trebuie să fie exercitate cu stăpânire de sine şi iubire creştină. Respectul pentru ceilalţi este una dintre cele dintâi dovezi de viaţă convertită.

Stăpânul lor şi al vostru. [Stăpânul vostru, KJV]. Dovezi textuale atestă (cf. p. 10) exprimarea Stăpânul şi al lor şi al vostru. Şi unii şi alţii, indiferent de poziţia socială, datorează spunere Unuia şi aceluiaşi Stăpân. Faptul acesta ar fi trebuit să influenţeze pe stăpâni în felul cum tratau pe servii lor.Oricum, orice nedreptate urma să fie supusă judecăţii divine şi toţi cei care au unul şi acelaşi Domn sunt împreună slujitori.

Nu se are în vedere faţa omului. [Căutare la faţă, KJV]. Gr. prosopolepsia, literal primită pe faţă (vezi la Rom. 2,11; cf. Col. 3,25). Dumnezeu nu va fi influenţat de lucrurile exterioare, de rang sau poziţie.

Încolo. [În cele din urmă, KJV]. Sau, cât despre rest, sau în privinţa restului (cf. Fil. 3,1; 4,8; 2 Tes. 3,1). Pavel ajunge la încheierea epistolei sale. El enunţase temeiul teologic şi spiritual de unitate. El dăduse instrucţiuni cu privire la realizarea practică a acestei unităţi în legăturile din biserică, familie şi societate. Acum el este pe punctul de a răspunde la întrebarea care se iveşte cu privire la posibilitatea de a trăi potrivit unei asemenea mărturisiri. Cum putem ajunge la aceste virtuţi?

Fraţilor. [Fraţii mei]. Dovezi textuale importante pot fi citate (cf. p. 10) pentru omiterea acestor cuvinte.

În Domnul. Această expresie-temă apare în diferite forme cam de 30 de ori în această epistolă (vezi la cap. 1,1). Aici stă secretul biruinţei. Noi, ori rămânem în El, ori altminteri rămânem fără putere (Ioan 15,4-7); însă harul Lui ne este îndestulător (2 Cor. 12,9).

Putere. Apostolul este pe punctul de a zugrăvi vaste oştiri ale răului adunate pentru a copleşi biserica. Lupta este disperat de neegală, afară de cazul că biserica face o alianţă, prin credinţă cu izvoarele Atotputerniciei.

Îmbrăcaţi-vă. Pavel foloseşte deseori figura îmbrăcării (Rom. 13,12; 14,1; 1 Cor. 15,53.54; 2 Cor. 5,3; Gal. 3,27; Col. 3,10; 1 Tes. 5,8). Aici ideea este aceea de a îmbrăca o armătură protectoare pentru credincios.

Toată armătura. Gr. panoplia, armură deplină. Cuvântul acesta este folosit în NT în altă parte numai în vers. 13 şi în Luca 11,22. O paralelă la ideea lui Pavel se găseşte în Isa. 59,16.1. Unii sugerează că acest pasaj ar fi sursa metaforei sale. Alţii atrag atenţia la cunoştinţele sale privind armura ostaşului roman, deoarece fusese legat cu lanţuri de unul dintre ei timp de ani de zile. Armura este a lui Dumnezeu, deoarece El este cel care procură fiecare piesă în parte a echipamentului (Ef. 6,14-17). Suntem îndemnaţi să o îmbrăcăm şi să luptăm vitejeşte. Cel care a

făurit armura garantează eficacitatea ei.

Să puteţi. Numai în armura divină, vom fi în stare să ţinem piept [stăm].

Uneltirilor. Gr. methodeiai, uneltire, înşelăciune.

Diavolului. Gr. diabolos (vezi la cap. 4,7). Dacă conflictul nostru ar fi numai cu omul, nevoia de armură nu ar fi atât de evidentă, dar noi avem de a face cu stratagemele şi viclenia diavolului. Ispitirea lui Hristos descoperă subtilitatea metodei diavolului, o metodă totdeauna îndreptată către punctul cel mai slab al omului (Mat. 4,1-11; cf. 2 Cor. 2,11; Ef. 2,2; 4,27; 1 Petru 2,11; 5,8). E mult mai uşor de a avea de a face cu o duşmănie pe faţă decât cu înşelăciunea. Armura lui Dumnezeu e calculată pentru a apăra faţă de atacuri viclene care altminteri ar nimici pe luptătorul creştin.

Nu avem de luptat. [Luptăm, KV]. Pasajul zice literal: Lupta noastră nu este contra sângelui şi a cărnii.

Cărnii şi sângelui. Literal, sânge şi carne, ca şi în Evrei 2,14. Aceasta este opusul ordinii date în Mat. 16,17; 1 Cor. 15,50; Gal. 1,16. Pavel nu vrea să spună că suntem scutiţi de vrăjmaşi printre oameni, deoarece biserica a avut totdeauna de suferit de pe urma celor nelegiuiţi. El se referă la acele duhuri şi acele puteri care sunt superioare omului în inteligenţă ca şi în uneltire, forţele satanice asociate în rebeliunea făţişă împotriva lui Dumnezeu şi împotriva copiilor Lui. Lupta dintre Hristos şi Satana nu e numai de interes local sau pământesc; ea e de însemnătate cosmică, cuprinzând întregul univers al lui Dumnezeu.

Căpeteniilor... domniilor. Vezi la Rom. 8,38; Ef. 1,21; cf. Ef. 3,10; Col. 2,15.

Stăpânitorilor... acestui veac. [Stăpânitorilor... acestei lumi, KJV]. Literal stăpânitorilor lumii întunericului acestui veac. Dovezi textuale atestă (cf. p. 10) redarea stăpânitorilor lumii acestui întuneric. Vezi la Rom. 8,38. Pavel se referă clar la duhurile rele, care exercită o măsură de autoritate asupra lumii. Comparaţi expresia stăpânitorul lumii acesteia, descriind pe Satana din Ioan 12,31; 14,30; 16,11. Faptul că diavolul e o persoană era clar şi pentru scriitorul Apocalipsei (Apoc. 2,10; 12,10).

Duhurilor răutăţii. [Nelegiuirea spirituală, KJV]. Mai bine, oştile spirituale [sau elementele, sau forţele] ale nelegiuirii.

În locurile cereşti. [În locurile înalte, KJV]. Vezi la cap. 1,3. Dovezi textuale pot fi citate (cf.

De aceea. Adică, din cauza naturii conflictului descris şi în vers. 12.

Luaţi. Întreaga armură a lui Dumnezeu e la îndemână pentru folosire, şi creştinul este îndemnat să o îmbrace. După cum o armată trebuie să fie pe deplin echipată înainte de a intra în câmpul de luptă, tot aşa creştinul trebuie să fie pregătit cu fiecare apărare spirituală înainte de a da lupta cu diavolului; altminteri el ar suferi o înfrângere sigură.

Toată armătura. Vezi vers. 11. Un soldat pe jumătate înarmat pe bună dreptate va plăti pentru imprudenţa sa. El iese la luptă cu un fals simţământ de siguranţă şi vrăjmaşul cu mai mult ca sigur va ţinti părţile lui neprotejate. Creştinul este vulnerabil în multe puncte şi adesea acea caracteristică despre care el socoteşte că e cea mai tare se dovedeşte, sub ispită, a fi cea mai slabă. După cum un lanţ nu e mai tare decât cea mai slabă verigă a sa, tot aşa creştinul nu e mai tare decât cel mai slab element din caracterul său. În vederea varietăţii vrăjmaşilor care trebuie să fie întâmpinaţi şi a diferitelor slăbiciuni ale trupului, se impune a lua întreaga armătură şi nimic mai puţin.

În ziua cea rea. Unii au aplicat acesta la marea luptă finală a bisericii cu puterile răului. Articolul definit dă sprijin acestei idei. Alţii aplică termenul ziua cea rea mai general la orice zi când lupta e deosebit de crâncenă.

Să rămâneţi în picioare. Creştinul poate fi în siguranţă numai dacă a făcut tot ce a putut mai bine, prin harul lui Dumnezeu.

După ce veţi fi biruit toate. Probabilitatea aceasta se referă la a fi făcut totul în ce priveşte pregătirea pentru luptă. Unii o aplică la faptul că creştinul a făcut tot ce a putut mai bine în cursul luptei. Încrederea în Dumnezeu niciodată nu lipseşte pe cineva de privilegiul de a exercita până la extrem propriile sale puteri date de Dumnezeu. Deşi este adevărat că lupta niciodată nu va fi câştigată fără armura şi puterea lui Dumnezeu, ea nu va fi câştigată fără conlucrarea a ceea ce este omenesc cu aceea ce este dumnezeiesc (vezi MB 142).

Fiţi gata dar. Ordinea în care sunt date piesele armurii e probabil ordinea în care le-ar fi îmbrăcat un ostaş roman; astfel există o succesiune logică a ideilor. Metafora e o culminare magnifică a uneia din cele mai profunde scrieri redactate vreodată.

Încins. Cureaua încinsă pe la mijloc ţinea laolaltă hainele ostaşului care altfel i-ar fi putut împiedica mişcările.

Adevărul. Adevărul abstract, aşa cum e indicat de lipsa articolului în textul grecesc. Adevărul despre care se vorbeşte aici e mai mult decât onestitatea personală; este adevărul lui Dumnezeu sălăşluit în inimă, însuşit şi potrivit căruia se acţionează. Comparaţi un înţeles asemănător al cuvântului în 1 Cor. 5,8; 2 Cor. 7,14; 11,10; Fil. 1,18 şi mai înainte în această epistolă în cap. 5,9. Nesinceritatea fariseilor a fost ceea ce a atras asupră-le vina denunţării lui Isus (Mat. 23). Dacă adevărul şi integritatea atât intelectuale, cât şi morale, nu predomină în domeniul religiei, atunci unde?

Plaoşa. Comparaţi Israel. 59,17; 1 Tes. 5,8. După cum platoşa acoperă inima soldatului, tot aşa dreptatea [neprihănirea] ocroteşte viaţa credinciosului şi protejează organele vitale ale vieţii spirituale.

Neprihănirii. [Dreptăţii, KJV]. Unii aplică aceasta la dreptatea lui Hristos care acoperă pe copilul lui Dumnezeu; alţii la credincioşia personală a creştinului faţă de principii. Ambele sunt necesare pentru lupta cu succes, şi Pavel probabil le are pe amândouă în minte. În ce priveşte o definiţie a neprihănirii, vezi Rom. 1,17.

Picioarele încălţate. Picioarele soldatului roman erau bine acoperite cu armuri ţi încălţate cu sandale. Lucrul acesta era necesar pentru ca mişcările lui pe teren accidentat să fie sigure. Dacă trebuia să aibă stabilitate la asalt, trebuia să aibă picioarele bine apărate.

Râvna. [Pregătirea, KJV; gata fiind, G. Gal.]. Sau deplina pregătire. În figura de stil a lui Pavel sandalele pare că serveau pentru a înlesni purtătorului să stea tare şi nu pentru a fugi. Tabloul deci nu este paralel cu acela din Isaia. 52,7.

Evanghelia păcii. În Isaia. 52,7 şi Rom 10,15 picioarele şi proclamarea Evangheliei păcii sunt strâns legate, sugerând acţiune, ducerea unei solii cu veşti bune. În versetul acesta, însă, ideea pare să fie aceea a statorniciei în lupta creştină, de unde evanghelia în cazul acesta, nu e atât de mult Evanghelia ce trebuie să fie proclamată, cât evanghelia care şi-a găsit sălaş în inima creştinului. E un gând frumos şi încurajator că războinicul în mijlocul luptei spirituale poate să stea tare şi în pace. El are pace cu Dumnezeu (Rom. 5,1). Esenţial, Evanghelia este vestea bună că omul nu trebuie să moară, şi că e un cuvânt bine primit pentru luptătorul care are să dea piept cu vrăjmaşi neobosiţi. El stă tare întemeiat pe cunoaşterea lui Hristos întrupat răstignit, înviat şi înălţat la cer, iar aceasta este esenţa Evangheliei şi izvorul păcii sale.

Pe deasupra tuturor. Mai curând, pe lângă toate acestea. Dovezi textuale importante sunt împărţite (cf. p. 10) între exprimarea aceasta şi în toate.

Scutul. Scutul roman era un scut mare oval din lemn şi acoperit cu piele, de 1,30 X 0,80 m, destul de mare pentru a proteja bine corpul.

Credinţei. Ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii, este credinţa noastră (1 Ioan 5,4). Credinţa este activă, ca şi scutul care e ridicat pentru a respinge săgeţile arzătoare; e şi pasivă în aceea că se încrede în Dumnezeu pentru eliberare. Sub presiunea ispitei de orice fel, credinţa este ceea ce reface încrederea şi face pe om să ducă lupta mai departe. În plus fără credinţă este cu neputinţă de a-I fi plăcuţi (Evrei 11,6).

Stinge. Credinţa opreşte săgeţile ispitei înainte ca ele să devină păcat în suflet. Ispitele şi toate asalturile vrăjmaşului trebuie să fie întâmpinate înainte de a atinge părţile vulnerabile ale trupului spiritual.

Săgeţile arzătoare. Săgeţile din vechime uneori aveau materiale combustibile ca de pildă câlţi şi smoală, aprinse la capătul săgeţii aşa ca să dea foc la tot ce atingeau. Aceasta este o imagine corespunzătoare pentru ispitele arzătoare care se reped asupra copilului lui Dumnezeu. Ele pot lua înfăţişarea de temere, descurajare, nerăbdare, gânduri nesfinte, invidie, mânie şi orice alt viciu. Dar credinţa în Dumnezeu, ţinută sus, le opreşte, le stinge flacăra şi le face să cadă nevătămătoare la pământ.

Celui rău. Adică, cel nelegiuit, cel rău, diavolul, care este conducătorul oştirilor care dau asalt.

Coiful. Capul are nevoie de o protecţie specială ca fiind o parte extrem de vitală, sediul voinţei şi inteligenţei. Mântuirii. În 1 Tes. 5,8 coiful este numit nădejdea mântuirii. Mântuirea este prezentă, trecută şi viitoare (vezi la Rom. 8,24). Sabia Duhului. Celelalte părţi ale armăturii sunt numai defensive în timp ce aceasta este atât defensivă, cât şi ofensivă.

Cuvântul. Gr. rhema, indicând ceva rostit sau vorbit (vezi la cap. 5,26). Expresia cuvântul lui Dumnezeu nu trebuie să fie limitată la cuvintele Scripturii care exista atunci. Când epistola aceasta a fost scrisă Scripturile NT erau în curs de producere. Tocmai cu ajutorul săbiei Duhului, Cuvântul lui Dumnezeu, creştinul îşi deschide drumul prin toate împrejurările.

Faceţi în toată vremea... rugăciuni. [Rugându-vă totdeauna, KJV]. Literal rugându-vă în orice vreme sau la orice ocazie. Comparaţi îndemnul de a se ruga fără încetare [neîncetat] (1 Tes. 5,17). Rugăciunea nu este o armă în plus, ci este spiritul, felul în care trebuie să fie purtată toată armătura şi lupta. Pavel o recomandă stăruitor ca o stare perpetuă a minţi, o atitudine continuă de comuniune cu Dumnezeu (vezi Luca 18,1; Fil. 4,6; Evrei 4,16).

Prin Duhul. [În Duhul, KJV]. Vezi la Rom. 8,26.27). Chiar dacă avem cele mai bune intenţii, rugăciunile noastre dau la iveală adesa slaba noastră judecată, necredinţă ascunsă şi ignoranţă pură în legătură cu ceea ce este cel mai bine pentru noi. Sunt puţini aceia care privind în urmă să un mulţumească lui Dumnezeu că Duhul Sfânt le-a revizuit rugăciunile şi le-a prezentat lui Dumnezeu în aşa fel încât să le poată da răspuns. Cât de adesea a dat timpul la iveală lipsa noastră crasă de înţelepciune în rugăciunile noastre şi cât de recunoscători ar trebui să fim că nu am primit unele lucruri pe care le-am cerut!

Tot felul de rugăciuni şi cereri. Aceste două cuvinte mai apar împreună în Fil. 4,6; 1 Tim. 2,1; 5,5; În Fil. 4,6 mulţumirea şi cererea sunt adăugate la rugăciune. Recunoştinţa şi mulţumirea sunt două elemente extrem de importante în rugăciunea care biruie.

Vegheaţi. [veghind, KJV]. Vezi la Mat. 24,42; cf. cap. 26,41.

Stăruinţa. Stăruinţa în rugăciune nu are scopul de a determina pe Dumnezeu să-Şi schimbe gândul, cam în felul cum un copil care se roagă reuşeşte în sfârşit să obţină ceea ce doreşte de la un părinte lipsit de bunăvoinţă. Stăruinţa în rugăciune, însă, arată clar din partea solicitantului o stare de spirit care dă lui Dumnezeu prilej de a face lucruri pe care altfel nu le-ar putea face (vezi la Luca 18,1-8).

Pentru toţi sfinţii. Literal cu privire la toţi sfinţii. Sfinţii urmează să se susţină unii pe alţii prin rugăciune şi comuniune. E imposibil pentru cineva să fie în Hristos (vezi la cap. 1,1) fără a împărtăşi suferinţele sfinţilor şi a-i susţine în rugăciune (vezi 1 Petru 5,9). Poate că apostolul înaintând în vârstă, în lanţuri la Roma, se gândeşte cu mai multă urgenţă la compasiunea sfinţilor în vederea cererii pe care e pe punctul de a o face (Ef. 6,19).

Pentru mine. Literal în favoarea mea. Această mişcătoare referire din partea viteazului războinic la propriile sale nevoi descoperă umilinţa sa şi sprijinirea lui pe alţii pentru înţelegere şi susţinere. El avea nevoie de rugăciune de mijlocire pentru sine, şi adesea exprima nevoia aceea (Rom. 15,30; 2 Cor. 1,1; Fil. 1,19; Col. 4,3 etc.).

Deschid gura... cu îndrăzneală. Vezi la cap. 3,12. Isus Şi-a deschis gura [a început să vorbească] şi cu multă autoritate a vestit principiile împărăţiei Sale (Mat. 5,2) şi Pavel dorea o putere asemănătoare. Avea nevoie de îndrăzneală deoarece solia lui era luată în râs de unii şi era urâtă de alţii.

Dea. Pavel ca şi alţii era dependent de un dar ceresc (vezi la 1 Cor. 12,8).

Cuvânt. [Exprimare, KJV]. Gr. Logos, literal cuvânt, solie (vezi Mat. 10,19.20; Ioan 1,1; 1 Cor. 12,8).

Taina. Aceasta este a şase oară când cuvântul acesta apare în epistola către Efeseni (cap. 1,9; 3,3.4.9; 5,32; vezi cap. 1,9). Pavel se referă la harul lui Dumnezeu, care cândva fusese ascuns pentru neamuri, dar acum este descoperit (vezi 1 Tim. 3,16).

Al cărei. [Pentru care, KJV]. Adică, în favoarea căreia.

Sol. [Sunt un ambasador, KJV]. Gr. presbeno (vezi la 2 Cor. 5,20).

În lanţuri. [În legătură, KJV]. Literal, într-un lanţ. Aluzia fără îndoială este la obiceiul de a lega un deţinut de încheietura mâinii sale drepte cu un lanţ de încheietura mâinii stângi a unui soldat. În anumite cazuri, deţinuţilor le era îngăduit să-şi găsească locuinţă în afara de închisoare. Evident Petru a dormit între doi soldaţi încătuşat de amândoi (Fapte 12,6) şi un incident similar e relatat despre Pavel (cap, 21,33).

Să vorbesc... fără sfială. [Să vorbesc cu îndrăzneală, KJV]. Vezi la vers. 19.

Despre mine. [treburile mele, KJV; g. Gal.]. El îşi închipuie că cititorii acestei epistole ar fi interesaţi să afle mai multe despre situaţia sa în închisoare (cf. 4,7).

Tihic. El e numit şi în Fapte 3,12. El aparţinea provinciei Asia (Fapte 20,4) şi era probabil un efesean. Apostolul pare să fi avut mare încredere în el, încredinţându-i sarcini deosebit de importante tot timpul activităţii sale. Evident între ei se dezvoltase o adâncă afecţiune. Tihic, fiind un slujitor credincios în tot decursul ultimilor ani de suferinţă dar glorioşi, ai lui Pavel. În decursul celei de-a doua întemniţări, Pavel din nou a trimis pe Tihic la Efes (2 Tim. 4,12).

Slujitor. Gr diakonos, ospătar, servitor, diacon, dar probabil nefiind folosit aici tehnic ca despre un diacon (vezi Ef. 3,7; cf. cele de la Marcu 9,35).

Trimis. Vezi p. 994; cf. cele de la Col. 4,8.

Starea noastră. [Treburile noastre, KJV]. În vers. 21, Pavel vorbea de propria sa stare; aici el include pe ceilalţi creştini din Roma.

Îmbărbăteze. Pavel ştia cât de preocupaţi erau cititorii lui de starea sa şi el dorea să le uşureze gândul de orice nelinişte fără rost cum şi să le arate cum poate un creştin să-şi suporte bucuros suferinţele.

Pace. În binecuvântarea lui, apostolul reaminteşte cuvintele rugăciunii sale de la început (vezi la cap. 1,2). Fraţilor. Adică, comunitatea credincioşilor zidiţi laolaltă în trupul lui Hristos (cap. 4,12).

Dragoste împreună cu credinţa. Aceasta este iubire în înţelesul ei cel mai larg, unită cu credinţa, ambele venind de la Dumnezeu. Duhul Sfânt este cel care o toarnă în inimile noastre (Rom. 5,5).

Dumnezeu Tatăl ... Hristos. Vezi la ef. 1,2; cf. 2 Tim. 1,2; Tit 1,4.

Harul. O semnătură caracteristică a lui Pavel (vezi 2 Cor. 13,14; Gal. 6,18 etc.).

În curăţie. [În sinceritate, KJV]. Literal, în nestricăciune (cf. 1 Cor. 15,42). În cuvintele sale finale, Pavel îndreaptă atenţia la realităţile veşnice.

Amin. Dovezi textuale (cf. p. 10) favorizează omiterea acestui cuvânt. Totuşi el este în acord cu sentimentele atât ale scriitorului, cât şi ale cititorului.

Postcriptul urmând vers. 24 [în KJV] nu apare în nici un manuscris timpuriu şi nu făcea parte din raportul originar, inspirat.

COMENTARII ELLLEN G. WHITE

AH 199; FE 101; MYP 444

1-3 1T 497

2 PP 308; 2T 80

4 AH 168, 183, 204, 317, 318; CG 259; CT 109, 159, 196, 501; FE 67, 268; MM 180; PK 245; 2T 95, 224, 361; 5T 29, 564; 4T 627, 629; 5T 329, 425; 6T 199

6 AA 460; MYP 228; 3T 192

10 COL 47; Ev 98; PK 175; 8T 300

10, 11 TM 163

10-17 8T 42

10-18 EW 26; 2T 515

11 AH 232; CH 586; CM 32; CT 182; EW 46, 63, 273; FE 299; GW 308; MM 93; MYP 33; 3T 325; 4T 212, 439; 5T 112, 309; 7T 190; 8T 298

11, 12 GC 510; ML 309; Te 110; 6T 41; 9T 219

11-13 EW 60

11-17 MM 113

12 AA 29, 219; CM 115; CT 424, 538; DA 352, 508; GC 208, 510; MH 131; ML 98, 308; MYP 55; PK 111, 142, 176, 489; PP 917; SL 91; SR 398; Te 110; TM 51, 162; 1T 345; 3T 240, 327; 5T 132, 143; 6T 140; 7T 213; 9T 220

12, 13 FE 218

12-18 1T 182

13 EW 60; TH 163, 327; 4T 556

13, 14 ML 310

14 AA 76; ML 311; 1T 588; 4T 123; 9T 61

14-17 AA 502

15 CM 90; Ev 114, 174, 564, 639; GW 305; ML 312; 7T 237; 8T 211, 295; 9T 48; WM 100

16 CT 182; EW 60, 63, 73; ML 313; MYP 61; 4T 213; 5T 281, 294

16, 17 AA 307; 1T 407

17 FE 125; ML 61, 315; Te 276; 1T 469; 4T 441; 5T 104, 426

18 CT 479; FE 490; 2T 321; 5T 190

19 SL 84.