Amoriţii. Partea aceea a teritoriului amorit, de la est de Iordan, fusese deja cucerită (Numeri 21, 21-24); acum se îngrozeau de munţii de la vest de Iordan. Amoriţii au constituit un al doilea mare val de hamiţi, care au plecat din Peninsula Arabă în Valea Mesopotamiană la începutul celui de-al doilea mileniu î.Hr. Acolo, ei s-au desfăcut în două grupe. Una dintre aceste grupe s-a amestecat cu sumerienii culţi şi din această unire s-a dezvoltat timpuria mare cultură babiloniană. Grupa a doua s-a deplasat spre vest şi apoi în sud spre Palestina, unde unii dintre ei s-au răspândit dincolo de râul Iordan, înspre răsărit (vezi despre Geneza 10,16). Alţii au rămas în Palestina şi s-au amestecat cu populaţia nesemită. Din unirea aceasta au ieşit fenicienii, amintiţi în Iosua 5,1-12, de Septuaginta ei sunt descrişi ca fiind „lângă mare”, unde în anii de mai târziu îi găsim pe fenicieni.

Până am trecut. Septuaginta red㠄când ei au trecut”, iar traducerea siriac㠄până ce ei au trecut”. Masoreţii au corectat pe margine acest text spre a se citi; „până ce ei au trecut”. Totuşi „noi” se pare că ar fi citirea originală. Dacă este aşa, aceasta ar fi o dovadă că autorul cărţii a luat parte la experienţă, în ciuda punctului de vedere critic al multor învăţaţi moderni.

Li s-a tăiat inima. Lucrările cele mari ale lui Dumnezeu au băgat groaza în inimile canaaniţilor şi i-a descurajat aşa cum făgăduise El (Exod 23,27). Iordanul fusese linia lor de apărare. Ba mai mult, israeliţii campaseră la răsărit de Iordan, timp de luni, fără să facă nici o încercare de trecere, cu rezultatul că amoriţii se simţeau în siguranţă, mai ales acum, când râul era în stare de inundaţie. Din aceste motive, ei n-au luat nici o măsură de a împiedica trecerea. Chiar dacă li se „tăiase” inima mai înainte, aşa cum spunea Rahav (cap. 2,11), ei îşi mai păstraseră o oarecare măsură de curaj. Fără îndoială că s-au încrezut în numărul lor şi în cetăţile lor fortificate spre a-i respinge pe invadatori. Dar când au auzit nu numai că au trecut Iordanul, pătrunzând astfel prin presupusa lor apărare, ci şi că ei fuseseră în stare să facă aceasta ca rezultat al minunii divine, inimile lor au slăbit cu desăvârşire. „Nu mai exista nici o însufleţire în ei.”

Vezi o hartă a Canaanului înainte de a fi cucerit de israeliti

Cuţitele de piatră. În mod literal, „cuţite de piatr㔠sau „cuţite de cremene” (RSV). Probabil că era considerat ilegal să se folosească metal de orice fel în acest ritual religios, cum se poate înţelege probabil din Exod 4,25. Egiptenii socoteau ca ilegală sau profană folosirea oricărui fel de metal pentru facerea de incizii în corpul omenesc când îl pregăteau pentru îmbălsămare. Se spune că, într-o parte a Etiopiei, ritualul tăierii împrejur mai este încă adus la îndeplinire cu cuţite făcute din piatră.

Taie împrejur… a doua oară. Aceasta nu trebuie înţeles ca fiind o poruncă de a repeta tăierea împrejur a acelor indivizi care o primiseră deja. Porunca înseamnă doar că ei trebuiau să reînnoiască respectarea unui ritual care fusese întrerupt în timpul călătoriilor prin pustie (PP 406); „a doua oară”, pentru că prima dată fusese când Dumnezeu a poruncit administrarea generală a acestui ritual. Se pare că tăierea împrejur nu fusese practicată în Egipt (PP, p. 363), şi este posibil ca, în legătură cu ratificarea legământului la Sinai (Exod 24, 3-8), acest ritual, semn al legământului (Geneza 17, 10-11; Romani 4,11) să fi fost reinstituit. S-a sugerat, de asemenea, că prima dată a avut loc înainte ca Israel să părăsească Egiptul. Atunci a fost păzit primul Paşte şi, conform cu instrucţiunile date după aceea, nimeni de parte bărbătească netăiat împrejur nu putea să mănânce (Exod 12,43-49). Acum, după intrarea lor în Canaan, israeliţii reînnoiau legământul lor cu Dumnezeu, şi acesta a cerut de la ei să adopte încă o dată semnul acestui legământ. Acest ritual exterior trebuia să reprezinte adevărata tăiere împrejur a inimii (Deuteronom 30,6; Ieremia 4,4; Romani 2,29). Pustia fusese scena neîncrederii, a murmurării şi a răzvrătirii împotriva lui Dumnezeu. Acum, în ascultare de instrucţiunile Lui, ei trebuiau să înceapă din nou o viaţă de credinţă şi ascultare.

.Dealul Aralot. (În englez㠄Hill of the foreskin”) O traducere a ebraicului gib’ath ha’araloth, transliterat „Gibeath-haralath” (RSV). Aceasta este o referire la locul unde a fost administrat ritualul.

Iată pricina. Aflându-se sub suferinţa „rupturii” lui Iehova (Numeri 14,34) şi pentru a-şi aduce aminte de legământul rupt, poporului îi fusese interzis să practice, în pustie, tăierea împrejur (PP, p. 406). Intrarea lor în Canaan era dovada restabilirii favorii divine (vezi Numeri 14, 23; Psalmi 95,7-11). Timp de 38 de ani, ei au purtat ruşinea apostaziei de la Cadeş.

Întregului neam de oameni. Adică, cu excepţia lui Caleb şi Iosua (Numeri 14,30), se pare că preoţii, şi se prea poate că toţi leviţii au fost scutiţi de sentinţa de moarte de la Cadeş şi că unii dintre ei au supravieţuit. Eleazar, fiul lui Aaron, este special numit ca intrând în ţara făgăduinţei (vezi Exod 6,25; 28,1; Iosua 24,33). Între cele 12 iscoade, nu a fost nici un reprezentant al leviţilor (Numeri 13,3-16), şi leviţi nu erau nici între „oamenii de război”.

Ocara Egiptului. Din cauza răzvrătirii de la Cadeş, Dumnezeu nu putuse să-l ducă pe Israel în Canaan – tocmai scopul pentru care ei fuseseră aduşi din Egipt. Lor nu li s-a mai îngăduit să primească tăierea împrejur, semnul care îi deosebeşte ca popor ales al lui Dumnezeu. Suspendarea acestui ritual a fost o mărturie constantă pentru ei că rupseseră legământul.

Cu toate c㠄îngerul” legământului a continuat să-i călăuzească pe israeliţi prin peregrinările lor în pustie, totuşi ei n-au fost complet restabiliţi faţă de relaţiile legământului, în timpul acelei perioade lungi. Atâta timp cât au rămas, cel puţin într-o oarecare măsură, în afara legământului, ei se aflau în aceiaşi raport faţă de Dumnezeu, ca şi când ei niciodată nu ar fi părăsit Egiptul. „Ocara Egiptului” mai era încă asupra lor. Acum, la restabilirea Paştelui – amintitorul eliberării din Egipt – şi reinstituirea tăierii împrejur, „ocara” a fost în mod efectiv transferată, sau „ridicată”. Picioarele lor se aflau deja pe pământul Ţării Făgăduinţei. Îndepărtarea blestemului a fost comemorată prin numirea locului primului lor campament în Canaan, Ghilgal, ceea ce înseamn㠄prăvălire”.
Asupra poporului lui Dumnezeu de astăzi se află o oarecare măsură de ocară. Şi el ar fi trebuit să fie de mult în împărăţie, dar, ca şi Israel, el peregrinează încoace şi încolo prin pustie (GC 458). „Rămâne dar o odihnă pentru poporul lui Dumnezeu” din zilele noastre (Evrei 4,9). „Să lucrăm dar cu hărnicie, ca să intrăm în odihna aceasta (v. 11).

Ghilgal. Numele astfel transliterat este din rădăcina galal „a se prăvăli”. De aici înainte, Ghilgal ocupă un loc de seamă în istoria sacră. Aici au tăbărât israeliţii în prima noapte după intrarea în Ţara Făgăduinţei. Aici reinstituirea ritualului tăierii împrejur a însemnat reînoirea legământului. (v. 2-8). Aici a sărbătorit Israel, primul lor Paşte din Ţara Făgăduinţei (v. 10). Aici a încetat mana să mai cadă. Ghilgal a slujit ca bază pentru operaţiunile militare, în timpul primei părţi a cuceririi Canaanului. Acesta se pare că a fost şi locul unde au rămas pe durata acestui timp femeile, copiii şi vitele. În istoria de mai târziu, aici a avut loc confirmarea lui Saul, ca întâiul rege al lui Israel (1 Samuel 11,15). Aici a rămas chivotul până ce, după cucerirea ţării, el a fost mutat la Şilo (Iosua 18,1; PP, p. 514).
Localizarea geografică a lui Ghilgal nu poate fi făcută acum în mod sigur. După Iosif Flavius, el se afla cam la 5 mile de Iordan şi cam la 1 milă de Ierihon.

Mana a încetat. Dumnezeu dăduse mana timp de 40 de ani, pentru a satisface nevoile poporului în împrejurări care făceau imposibil pentru ei să-şi asigure o aprovizionare potrivită pentru hrană. Acum, fiindc㠄au mâncat din grâul ţării” (v. 11), nu mai era nevoie de mană. Dumnezeu nu face pentru oameni ceea ce pot ei să facă pentru ei.

Lângă Ierihon. Sau aproape de Ierihon. Traducerea siriacă red㠄în câmpiile Ierihonului”. Iosua şi-a îndreptat atenţia spre următoarea mare sarcină a sa, luarea Ierihonului, şi a părăsit tabăra spre a medita şi a se ruga pentru călăuzirea divină, pentru aducerea la îndeplinire a acestei însărcinări.

Cu sabia scoasă din teacă. Domnul i se arătase lui Moise la Horeb (Exod 3,2), când era pe punctul de a lua sarcina eliberării lui Israel din casa robiei. Acum, când Iosua începea cucerirea Canaanului, Domnul S-a arătat noului conducător al poporului Său, pentru a-l asigura de victorie şi succes. „Nelegiuirea Amoriţilor era acum deplină”, şi, după cum Domnul făgăduise lui Avraam, cu secole mai înainte, „sămânţa” lui se „întorsese acum aici” (Geneza 15,13-16). Israel a trecut la cucerirea neamurilor din Canaan, cu aprobare divină. Mărturia lui Avraam, Isaac şi Iacov, şi veştile despre felul în care, în repetatele ocazii, Dumnezeu intervenise în favoarea poporului Său – toate acestea erau cunoscute în Canaan, dar aceste neamuri păgâne au mers mai degrabă pe calea aleasă de ei, decât să se supună lui Dumnezeu.

Oştirii. Nu neapărat oştile israelite, ci oştile Cerului (PP 493). În altă parte, cuvântul tradus „oştire” se referă mai ales la armate (Judecător 4,2-7 etc), adesea la armata lui Israel (2 Samuel 2,8), uneori la îngeri ca aici (1 Regi 22,19) şi frecvent la stelele cerului (Isaia 34,4). Îngerii stau gata în orice vreme să slujească nevoilor bisericii şi să aducă la îndeplinire poruncile căpeteniilor lor. Acei care sunt confruntaţi cu formidabilele „Ierihonuri” în experienţa lor pot să ceară ajutorul acestor forţe invizibile şi să primească asigurarea, cum a primit şi Iosua, că resursele cerului sunt la dispoziţia fiecărui suflet încrezător. Iosua a primit asigurarea că nu va sta singur în fruntea oştirii ebraice. În calitate de căpetenie, acolo va fi Domnul Însuşi, supraveghind, dispunând, ordonând, şi comandând.

S-a închinat. Primind închinarea adusă de Iosua, vizitatorul ceresc s-a dovedit a fi mai mult decât un înger (vezi Apocalipsa 19,10).

Scoate-ţi încălţămintea. Aici este o dovadă în plus că acea „Căpetenie a oştirii” a fost mai mult decât un înger. El a fost, de fapt, nimeni altul decât Însuşi Hristos, în formă omenească (PP, p. 488). În Iosua 6,2, El este arătat pe numele Lui divin (vezi despre Exod 6,3; 15,2). Ar trebui reţinut că Iosua 6 este o continuare a istorisirii din capitolul 5,13-15, cap. 6,1 fiind o declaraţie menţionată între paranteze, introdusă pentru a explica cele ce urmează în versetele 2 şi 5.